E, în ”Jurnalul” lui Mircea Eliade (în ediția de la Humanitas, din 1993, în al doilea volum, la pagina 426) acest pasaj cutremurător: ” Aflu de moartea lui Sergiu Al-George, la 10 noiembrie. (…) Indianistica românească a dispărut prin moartea unui singur om…” Câtă vreme a fost aceasta condiția noastră? A apărut printre noi, nu se știe cum, câte un om care a întrupat – în domeniul lui – o reușită care le-a tăiat urmașilor respirația. Uneori a fost bine primit în veacul lui, alteori a fost ignorat și a trăit ca un oarecare sau – din păcate, nu chiar rar – a sfârșit-o prost, prin temnițe ori ajuns de securea călăului sau de glonț. Câteodată în timpul vieții, dar cel mai adesea după moarte l-am (re)descoperit, l-am hipostaziat, l-am urcat pe postamentul statuilor și-l invocăm pios (prea des fără a mai aface ocolul prin opera lui). În 1990 Academia a primit – post-mortem – în rândurile ei câteva personalități care, în deceniile ce trecuseră, nu-și găsiseră un loc în instituțiile noastre, dar realizaseră o operă ce o depășea, detașat, pe cea făcută în cadre instituționale. Între ei: Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Florian, (ceva mai târziu) Ștefan Lupașcu ori Vasile Voiculescu. A fost un gest binevenit, căci – în viață fiind – acești oameni nu s-au putut legitima prin apartența la Academie. După moartea lor, Academia se legitimează primindu-i printre membrii ei.
Poate de aceea, cu libertatea, câțiva oameni de cultură au înțeles rostul instituționalizării performanței. În speță, faptul de-a duce mai departe reușita individuală, de-a le da tinerilor o măsură a ceea pot realiza și de-a le pune la-ndemână mediul și instrumentele devenirii culturale. Așa s-au născut Editura Humanitas, Colegiul ”Noua Europă”, Muzeul Țăranului Român, Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, așa a renăscut (în 2005) Institutul Cultural Român și a apărut (în 2008) Institutul de Istoria Religiilor. Poate vor mai fi și altele, ale diverselor științe, însă nu le cunosc eu. Pe acestea le știu și – cred – le știm mulți dintre noi dat fiind că ”ne-au pus în rândul lumii”, egali cu cei la care ne-am obișnuit să ne uităm de jos în sus. Și am avut surpriza de-a descoperi că suntem primiți cu deschidere și bunăvoință și suntem tratați colegial cu mult înainte ca mersul lucrurilor de la noi – reglat de politicieni și de economiști – să o justifice. Cultura adevărată, reușita intelectuală și vrednicia studiului temeinic sunt ambasadori extrem de eficienți, mai ales ai țărilor care nu-și găsesc ritmul în istorie. Dacă nu altcineva, măcar membrii Academiei s-ar cuveni s-o știe și s-o afirme răspicat în fața puterilor veacului, care rătăcesc mereu între ”sporuri” și ”indemnizații”, pe de-o parte și ”reduceri” și ”tăieri” pe de cealaltă.
L-am auzit, mai deunăzi, pe primul ministru afirmând cu modestie (electorală) că guvernul ”în fruntea căruia vremelnic se află” a făcut nu-știu-ce. Așa e: toți oamenii politici sunt vremelnici și, după ce le trece vremea, sfârșesc ca note de subsol în manualele acelea indigeste cu care se chinuie elevii în preajma Bacalaureatului. Cine mai știe azi cine era prim ministru în România lui 1981, când apărea ”Devenirea întru ființă”? Despre președintele acelui timp știm – vai! – doar faptul că de numele se leagă sărăcia care a-nceput în acel an și a durat până la Revoluție (și ne-a lăsat o ”grea moștenire” și după aceea). Dar cartea lui Noica a dăinuit; azi e tradusă în franceză și-n engleză și cercetători de pe alte meleguri își dau doctorate studiind-o și – unii dintre ei – învățând română, descoperindu-ne și făcându-ne cunoscuți în lumea lor. Pentru asta nu se deschid misiuni diplomatice, nu se trimit delegații în străinătate, nu se fac cheltuieli ded protocol; forța de atracție a gândului temeinic e în stare să facă ceea ce departamente întregi de ”imagine” nu pot. Cultura cere puțin și dă mult. Cultura adevărată, nu nenumăratele ”fabrici de diplome” și diplomele fabricate care apasă asupra bugetului țării și pe care nimeni nu s-a gândit vreodată să le ”restructureze”. Nici măcar atunci când au avut condamnări în justiție.
Mai e un lucru care ar merita spus: Institutul de Istoria Religiilor are o particularitate a lui. Și ea nu ține atât de faptul că a instituționalizat performanța – demult recunoscută în lume – a lui Moses Gaster, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu ori Arion Roșu (cu toții exilați de aici!), ci pentru că e una din puținele inițiative culturale din această țară în care maeștrii si-au urmat – cu încredere și generozitate – discipolii. Căci mai înainte de instituție, Institutul acesta s-a născut ca proiect și s-a articulat într-o revistă – Archaeus – din prietenia a patru tineri, pe atunci colegi de an și studenți Filosofie (la Universitatea din București): Eugen Ciurtin, Bogdan Tătaru – Cazaban, Andrei Timotin și Cristian Ciocan (ultimii doi și-au urmat propriul drum, specializîndu-se, realizând studii și creând publicații în bizantinologie și, respectiv, fenomenologie). Pasiunile și dezbaterile lor din acea vreme au dat naștere nu doar unei prietenii de viață, ci și acelei exigențe a gândului în care fiecare era, deopotrivă, studios acrib pentru sine și instanță de validare pentru ceilalți. ”Împotriva oricărei speranțe” în acei ani, cei patru au perseverat și munca lor, adunată în paginile revistei, a dobândit strălucirea pe care o are puterea de gravitație ce asigură combustia marilor reușite. Profesorii Andrei Pleșu și Andrei Oișteanu i-au susținut și i-au creditat în proiectul instituționalizării muncii lor (ce venea după reușita – în 2006 – a unui Congres Internațional de Istoria Religiilor la București, la care lucraseră împreună cu Gabriela Cursaru și Mihaela Timuș) iar Academicianul Dan Berindei le-a oferit patronajul Academiei și protecția sa. Mai c-am fi putut spune că – după 70 de ani – Mircea Eliade se întorcea acasă. Nu Eliade cel bătrân și plin de lauri, ci acela tânăr, ”adolescentul miop” devorat de pasiunea studiului, dinaintea marilor greșeli.
Faptele lor culturale, revistele Archaeus și Studia Asiatica sunt în toate marile biblioteci ale lumii și la ele colaborează cei mai mari specialiști ai domeniului, Eugen Ciurtin a scos o ediție critică a tot ceea ce ne-a rămas de la primul nostru orientalist, Constantin Georgian; Vlad Șovărel ne-a dat o traducere în sanscrită; Daniela Dumbravă pregătește o lucrare spectaculoasă despre Spătarul Milescu; Alin Suciu (fie-mi îngăduit să mă recomand prin fostul meu student) ne-a dat o ediție critică a unor texte copte; Andreea Apostu lucrează (cu colegii ei) la editarea manuscriselor Eliade; Mirel Bănică a radiografiat fenomenul religios în contemporaneitate; Cătălin Pavel a făcut arheologia vie și împreună au organizat – beneficiind de importante donații – una din cele mai rafinate și cuprinzătoare biblioteci de orientalistică din această parte de lume. S-ar putea să spună unii (mai ales dintre cei – aflați / vremelnic/ în fruntea bucatelor – care nu prea înțeleg despre ce e vorba): niște ciudățenii. Ce să facem noi cu ele acum, când ne apasă ”deficitul bugetar” (de cine făcut?) și scadețele ratelor la credite (și ele, opera cui?). Dar asemenea ciudățenii, adunate cu cele din științe, sunt cele ce duc lumea înainte. Nu munții de maculatură ilizibilă produși prin curțile variilor universități, nu ”școlile doctorale” ce produc pe bandă rulantă analfabeți titrați, ci ciudățeniile acestea în care se naște și crește – prin pasiune și muncă – gândul ce numește ceea ce vom trăi mâine.
Poate așa e lumea dintotdeauna și puterea – prinsă cu socoteala celor lumești – nu înțelege prea bine despre ce e vorba în asemenea întreprinderi. Dar Academia, ea, trebuie să știe. Căci asta e menirea ei. Cu un veac și jumătate în urmă Maiorescu se plângea, într-un text celebru: ”Înainte de a avea o umbră măcar de activitate științifică originală, am făcut Societatea academică română, cu secțiunea filologică, cu secțiunea istorico-archeologică și cu secțiunea științelor naturale, și am falsificat ideea academiei.” Acum, când avem o adevărată ”activitate științifică originală” – validată ca atare la nivel internațional, căci un alt Congres Internațional de Istorie a Religiilor e pe cale să vină la București – ce facem cu ea? O ”comasăm”, o ”restructurăm”, o ”reorganizăm”. Sper să mă înșel, dar cred că acesta a fost și vocabularul celor ce-au ruinat Academia în 1948. Și lucrurile acestea s-au votat cu ”unanimitatea membrilor prezenți”! Aș fi vrut să aud acolo, sunb cupolă, măcar o voce care să spună: ”Domnilor colegi, puteți să-mi tăiați mie toate veniturile, putem să renunțăm la protocol și chiar la uniforme, dar nu la institute. Rolul lor este crească, să atragă tineri, să devină hub-uri de cercetare în care vin specialiști din afară, tot așa cum și ai noștri se duc unde-și pot da măsura, nu să facem din ele ’departamente’ cine știe unde. Noi ne dorim ca tinerii să știe că forma cea mai nobilă de viață e aceea pe care-o trăiești pe frontiera viitorului. Căci asta e cercetarea.” Măcar unul s-o fi spus. Măcar unul să fi plâns. Dar oare, în 1948, a plâns vreunul, cu excepția celor dați afară?!
Dacă-ntr-o zi un tânăr rătăcit ne v-a-ntreba ce e cercetarea, ce-i vom răspunde? Că-n România europeană a lui 2024 sinonimul ei e comasare? Sau că e cerneala ce mâzgălește paginile nenumăratelor ”Anale” din toate universitățile, unde se croșetează ”dovezi pentru dosar”? Sau îi vom repeta vorba lui Maiorescu, dându-i a înțelege că nici ei, cercetării, nici lui, ca doritor de-așa ceva nu le-a venit încă vremea pe melegurile noastre?
Unul din acei singuratici care au dus lumea pe umerii lor în vremuri de restriște – Jan Patočka – spunea că atunci când cel bun e pedepsit și cel rău e răsplătit lumea intră în noapte. O vom descoperi peste câteva săptămâni. De data asta Academia a fost prima care a stins lumina. Să sperăm că-n miezul încercărilor va și prima care-o va aprinde iarăși.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Felicitari pentru aceasta atitudine si aceste argumente. Din pacate, dupa 1990, cercetarea, si mai ales cea din domeniul artelor, istoriei si culturii, in general, au ajuns sa fie hulite. Aceasta pentru ca dupa 1990, toate partidele, clasa politica, guvernantii de la toate nivelurile, in majoritatea lor sunt persoane fara prea multa cultura si educatie solida.
Si pentru ca liderii revolutiei si-au propus sa termine cu istoriografia triumfalista si nationalista.
Drept urmare, promoveaza numai minciuni, sustinute de iredentisti maghiaromani si imperialisti rusofili. Si agentii lor.
Si UE aplauda!
În principiu sunt de acord ca și ” umanioarele” să aibă partea lor din alocațiile bugetare. Idem uniunile culturale de tot felul. La noi, așa zisul mecenat privat nu există ( altădată exista….), așa că statul este singurul ” Mecena” posibil. Fiindcă, da, un popor trebuie să aibă și o IDENTITATE culturală, religioasă, artistică, etc.
Pe de altă parte, prin această metodă, statul devine nu Mecena ci patron.
Apoi, unele „instituții” culturale sunt aiurea, nu ar trebui să existe. Ca să nu ofensez pe unii voi zice doar de Institutul de cercetare al Levantului( păstorit de fostul președinte Constantinescu) și de Institutul cercetării Revoluției (păstorit de fostul președinte Ilici Iliescu). Vreau să zic numai că există unele institute de cercetare înființate NUMAI ca sinecuri bugetare …
Despre Institutul de cercetare a Religiei nu mă pot pronunța. Parcă religia spunea ” crede și nu cerceta”….
„Crede și nu cerceta” e un dicton inventat de un adversar al crestinismului si pus in gura crestinilor, apoi preluat de propaganda. Pe scurt, un fals.
Exista Legea Melescanu.
Dar se sponsorizeaza rechinii intre ei, incrucisat. Si ANAF limiteaza legea cand are chef,
Uneori si sportul mai beneficiaza de sponsorizari. Dar NU cultura, cartile, oamenii de cultura.
Cu exceptia cartilor scrise de presedinti, premieri, lideri de partide. Astia iau sute de mii de euro, chiar inainte de-a publica.
RESPECT!
Nu stiu cit discernamint mai au proponentii tezei ‘sa se schimbe, doar la mine sa nu se modifice nimic’, insa realizati stimati intelectuali citi bani s-ar salva daca s-ar renunta un picut de tot doar, la asemenea institute si institutele de studiere a religiilor, a cartofilor, a turismului, a istoriilor de tot felul neinteresante pt. nimeni, a economiei, etc.. – toate sub umbrela Academiei ?
Va dati seama citi bani ar deveni brusc accesibili pentru stiintele care ‘merita’ ? Care or fi alea ? Ghici ghicitoare..uitati la ce finanteaza China, SUA, Israel sau altii din aceeasi clasa.
Si dupa aia ne plingem ca nu mai este STEM in Romania, ne trezim ca devenim bita la cam tot ce este legat de stiinta adevarata, de inginerie autentica (nu de facut carcase pt. Dacia Spring, ci ingineria aia care construieste nanoroboti sau statii spatiale, cam ce face China), etc.
Stiu, o sa fiu acuzt de ‘hate’, cam asa e cu generatie Netflix..nu mai ai voie sa nu fii de acord cu maintream-ul in care una din 3 actrite dintr-un film e ciunga sau hida ca noaptea, ca devii hater si meriti sa fii cancelled. Cam tot asa e si-n cotidianul la care ma refer eu in contextul eseului de mai sus.
Acest aspect al finantarii este dat de faptul ca avem o mare faramitare a activitatilor de cercetare. O structura mostenita dinainte de 1990. Astfel, avem peste 80 de institute si filiale ale Acad. Romane, 47 ale minist. Cercet,, apoi cateva sute nou create in toate universitatile publice si private. Unele universitati au cate 4-5 centre de cercetare, create si dupa orgoliile unora. Apoi mai altele care apartin de unele ministere. Prin urmare, nu avem ca in unele tari europene, un centru national de cercetare, cu zeci de sectii. Iar legea mecenatului, sponsorizarii si donatiilor reformata din temelie.
Problema principala a cercetarii romanesti e lipsa de fonduri. Romania da cea mai mica suma/locuitor pt cercetare din UE, sub Bulgaria. Exista granturi de cercetare pt toate domeniile iar evaluarea se face dupa principii europene si cu evaluatori internationali. Problema e insa cu fondurile mici de la guvern. Ar trebui sa se inteleaga ca o tara e cunoscuta si prin cercetatea ei, care cuprinde varfurile din orice domeniu. In plus cercetarea e importanta pt a forma resursa umana in tehnologii si stiinte exacte, in primul rand.
Faramitarea cercetarii nu e asa o problema, fiindca asta depinde in principal de universitati. Daca un grup dintr-o univ vrea sa isi faca un centru de cercetare, e treaba lor. Institute mari sunt doar ale Academiei plus alte cateva. Finantarea ar tb sa se faca in special prin granturi pt grupurile performante.
Î: citi bani s-ar salva daca s-ar renunta un picut de tot doar, la asemenea institute si institutele de studiere a religiilor,
R: Cam 2 lei şi 75 de bani.
Institutele acestea exista mai mult pentru că oamenii aceia pasionati de domeniu au nevoie de o formă juridică de organizare si de patronajul unei institutii prestigioase cum e Academia ca sa poata organiza evenimente stiintifice. Fondurile sunt practic nule.
Academia Romana (AR) este organizata dupa modelul academiei URSS de stiinte. AR are azi si filiale in toata tara, este plina de acdemicieni din provincie plini de ei ,desi cele mai multe universitati,institute de cercetare se afla in Bucuresti. Aerul vetust si provincial al AR o face atractiva numai pentru insi trufasi in cautarea de glorie eferemera, uitand ce spunea candva Cioran „A râvni gloria înseamnă să preferi să mori dispreţuit mai degrabă decât uitat”. Unii din ei au colaboart pe vremuri cu diverse organe. Oare cati Petrov s-ar gasi in AR? Din pacate,multi,si lacomi ca actualulei presedinte care a facut academiciani din Cluj pe cine vrut sau n-a vrut.
In acest context apare acest scandal cu institutul de istoria religiilor care ar fi trebuit sa poarte numele lui Mircea Eliade, dar nu se intampla nici macar asta,ceea ce arata mentalitatea celor care conduc AR,adica comunistoida! Presedintele initial a fost Andrei Plesu, care nu e academician ,desi ar merita-o din plin. Pe scurt, un institut cu o tematica in care Romania a dat mari savanti ca Eliade, e comasat in altul cu care nu are nici o treaba.
Asta e Romania care l-a scos pe Blaga din Academia,Iar pe Eliade si Cioran i-a uitat , pe scurt cum zice Cioran ” Iubesc Romania cu o ura grea” .
„Che figure! Che mustacchi!
Io non so se son Valacchi
O se Turchi son costor.”
Ridicol! Președintele Academiei ne cădelnițează cu românismul tradițional cum prinde un microfon și-o cameră de filmat, iar în curtea lui bate vântul!