duminică, februarie 5, 2023

Adevărul, ca un mare ars. Câteva gânduri despre Colectiv şi Jurnalul lui 66

Încă un 30 octombrie, 7 ani de la tragedia naţională de la clubul Colectiv. Iar eu aleg să scriu acum despre asta aflat încă în siajul lecturii unei cărţi fabuloase: Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars, carte scrisă de Alexandra Furnea, supravieţuitoare şi martor al cumplitului eveniment.

Ca să fiu sincer, rar mi s-a întâmplat să citesc ceva cu gura căscată. Şi nu doar cu gura. Cu simţurile, cu viscerele, cu toate căile empatiei, groazei şi furiei căscate. Nu mă aşteptam să am o lectură facilă în jurnalul Alexandrei Furnea, dar nu mă aşteptam nici la sinistra şi necesara capodoperă pe care o am în faţă. Cruzimile de nedescris te impresionează acut doar în primele zeci de pagini, apoi durerea empatică prin care cartea Alexandrei te obligă să treci devine un susur aspru care însoţeşte întreaga lectură. În plan secund, dar deloc mai puţin semnificativ, te impresionează acurateţea şi luciditatea cu care autoarea depăşeşte pura empirie a ororii şi desprinde (dureros, întocmai ca o descoamare epidermică de felul celor descrise abundent în carte) tiparele invizibile şi eficiente ale imoralităţii metastatice și ubicue care a transformat România într-un iad, într-un iad care s-a schimbat prea puţin de la Colectiv încoace. Fără să exagerez în vreun fel, nu am găsit o descriere mai convingătoare a infernului fizic şi moral în toată literatura pe care am parcurs-o până acum. Dar poate meritul ultim al cărţii este că reuşeşte să devină acel document necesar, deopotrivă substanţial şi pe alocuri sclipitor, convingător şi riguros care să fixeze pentru totdeauna oroarea Colectiv în memoria noastră colectivă (ce ironie!). Cartea Alexandrei Furnea nu este o carte oarecare. Pentru români ar trebui să fie un document istoric necesar şi imposibil de ignorat care, după părerea mea, poate sta fără probleme alături de paginile Evgheniei Ghinzburg sau ale lui Primo Levi. Ar trebui citită de fiecare român măcar o dată. De cel puţin două ori dacă eşti politician aspirant, cadru medical sau profesor. România ar trebui să fie alta după cartea Alexandrei Furnea.

Nu ştiu în ce măsură s-a întâmplat asta. Mă tem că mai degrabă nu. Ceea ce naşte, desigur, întrebarea de ce. Ce sordidă imunitate la fapte au dobândit sistemele noastre[i], ce oribilă cecitate, ce reţele subterane ne împiedică să săltăm în picioare această lume cu susul în jos? Citind Jurnalul lui 66, ne aflăm brusc în mijlocul acestei interogaţii.

Cartea Alexandrei Furnea a fost, cel puţin pentru mine, un document unic şi revelatoriu. Nu doar pentru că am înţeles mai bine ce s-a întâmplat în noaptea incendiului şi în toată perioada care a urmat, ci pentru că am înţeles lucruri fundamentale despre România şi despre oameni în general. Citind textul Alexandrei, privirea mi s-a impregnat (cred că pentru totdeauna) cu o anumită formă de înţelegere, cu un fluid care colorează, în sensul cel mai propriu, realitatea cu un fum asemănător cu răul şi cu un rău asemănător cu fumul, un soi de lentilă gnostică urmând a traduce, în fiecare zi a vieţii mele, oricare amănunt, oricare volută a realităţii, într-o limbă nouă, o limbă a lucidităţii. Desigur, ştiam dinainte despre autorizaţiile date pe spăgă, despre superficialitatea criminală si iresponsabilă a instituţiilor româneşti, despre mizeria medicală şi umană din spitale, despre contraselecţie şi cinismul nulităţilor care nu îşi doresc decât să-şi conserve puterea şi privilegiile şi, totuşi, cartea Alexandrei a aşezat toate acestea într-o structură nouă, forţând un alt palier al înţelegerii, un etaj existenţial, calitativ superior, în care mintea luminează inima şi inima stimulează şi dă pronfuzime intuiţiilor intelectului. Mai presus de toate, mi-a atras atenţia întrebarea pe care Alexandra o aşază în inima mărturiei ei: de ce? „Nu voi înţelege niciodată de ce s-au jucat astfel de-a Dumnezeu cu noi. De ce au minţit. De ce m-au chinuit la băi, refuzând să îmi dea un analgezic mai puternic. De ce m-au torturat cu acel cateter contaminat. De ce nu au lăsat-o pe Cristina să mă ia de acolo. De ce, probabil, i-au îmbrobodit pe medicii din Germania veniţi să ne ajute. De ce mi-au riscat viaţa ca să ascundă mizeria care îi împiedică pe ei să fie doctori adevăraţi, să fie oameni. De ce a contat mai mult păstrarea funcţiilor? Pe cine, oare, protejează condamându-ne şi condamnându-i pe toţi cei care le încap pe mână?”

E o succesiune cutremurătoare de întrebări fără a ne lipsi, totuşi, ipotezele. Întrebări care vizează natura umană și avatarul ei românesc fără a fi, totuşi, un mister. Răspunzând la un nivel general-etologic, voi spune că, adesea, suntem laşi, autocomplezenţi, incapabili, atunci când e convenabil, să mai distingem iluzia de realitate, suntem adaptabili şi ne putem convinge că iadul e o formă a normalităţii, suntem hulpavi după putere, bani şi influenţă, obedienţi şi cu memoria scurtă. La un nivel mai general, dar cu nimic mai puţin concret, suntem prinşi, sociologic vorbind, în acvariile care ne servesc drept realitate, forțați în România să alegem strict una dintre următoarele trei stări:
1) ticăloşi între ticăloşi, cunoscând lumea celor puternici, fiind dispuşi să îi preia schemele şi să profite de ele, devenind direct interesaţi de perpetuarea cutumelor, algoritmilor şi culturii corupţiei;
2) supravieţuitori între ticăloşi, alegând fatalist non-combatul moral, considerând urâţenia şi imoralitatea distopică a lumii noastre ca fiind datul primordial şi nemodificabil. În această categorie stă, cred, grosul oamenilor, oameni bucuroşi că nu sunt atinşi de morbul ticăloşiei, crescându-şi onest copiii şi visând adesea să-i vadă plecaţi de aici pentru totdeauna. Aceştia sunt oamenii care ştiu, care intuiesc, mai mult sau mai puţin lucid şi analitic, dimensiunile răului, dar care nu au puterea, voinţa şi motivaţia pentru a lupta cu el. Aici ne aflăm, probabil, eu şi tu, cititorul textului meu. Aici se află oamenii medii, raţionali, cei care decid utilitarist şi perfect omeneşte să nu îşi risipească resursele în cauza don quijotescă a modificării profundei culturi a corupţiei şi răului în care s-au născut şi pe care nu speră să o vadă vreodată sfârşindu-se. Aici sunt părinţii noştri, siliţi la toate compromisurile pentru a ne creşte şi a ne a da o şansă. Aici sunt oamenii-excepţie, despre care vorbeşte Alexandra Furnea în cartea ei, cei care refuză să-şi predea bunătatea şi umanitatea malaxorului inuman al realităţii româneşti de fiecare zi. Asistenta care te îngrijeşte, secretara de şcoală care mai ştie să zâmbească şi vrea să te ajute, profesorul care îşi face timp pentru suferinţele şi poverile elevilor lui. Oamenii-excepţie definesc o nişă existenţială şi probabil că ei ţin încă busola lumii (noastre). Dar ei nu pot deranja molohul, bunătatea lor resemnată nu ştie să se traducă în forţa care să atace răul din rădăcină, răul veşnic, mereu vioi, energic, puternic, neobosit. Despre oamenii-excepţie, Alexandra Furnea scrie convingător şi definitiv: „Oamenii buni sunt puţini aici şi sunt obligaţi să joace după regulile murdare ale celor care conduc instituţia. După un timp, pentru a supravieţui, ajung să creadă că fac bine. Au nevoie de locurile de muncă şi le place meseria, le place să ajute. La un moment dat, nu mai disting clar graniţa dintre minciună şi adevăr, dintre bine şi rău. Cum să schimbe ei ceva? Sunt mici, foarte mici. Cei puternici i-ar strivi într-o clipă şi atunci ar pierde totul. În plus, când vorbesc, nu îi susţine nimeni. Pleacă toţi capetele în pământ şi tac, deşi, până nu demult, aveau glasuri şi păreri. Rămân singuri, faţă în faţă cu aceşti călăi care le spun că totul este în mintea lor şi că lucrurile stau nespus de bine.”[ii]
3) în fine, o a treia categorie este aceea pe care îmi permit să o numesc a „mărturisitorilor”, a celor care spun răului pe nume, asumându-şi riscurile existenţiale, financiare, psihologice şi sociale ale acestui act vertical, aflat dincolo de calculul utilitarist şi de interesul pur personal. Al celor de felul Alexandrei Furnea, al Emiliei Şercan şi al altor câtorva. Puţini, extrem de puţini, impresionanţi prin curajul lor moral şi refuzul de a participa la maligna iluzie comună.

Adevărul nu este strict o valenţă cognitivă, o calitate a enuţurilor sau un miez tare aşteptând să fie descoperit. Adevărul, în special cel istoric, concret, cotidian, este o întreprindere socială, un joc pe care trebuie să fim în stare să-l jucăm cu toţii. De aceea, aş spune că avem datoria să nu plecăm capul tăcuţi atunci când aceşti paresiaşti, aceşti mărturisitori, spun răului pe nume, să nu tăcem, pentru că până de curând aveam glas şi păreri. Tăcând, suntem, cu tot bunul nostru simţ şi repulsia faţă de mizeria politică, complicii ticăloşilor, marilor sforari ai puterii care ţin şi azi cluburile şi spitalele morţii în funcţiune. Cu fiecare gest de demnitate, cu fiecare mărturisire pe care o facem, sprijinim adevărul, punem carne pe el şi îl deprindem să meargă, încet, timid, ca un mare ars, pe holurile şi străzile dezolării care formează, azi, România. Desigur, ar fi mai comod să n-o facem. Spunând adevărul, vom avea costuri personale, fie şi numai confortul psihologic. Nu cred însă că există altă şansă pentru ca, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, să comemorăm tragedia de la Colectiv într-o ţară în care o seară ca aceea de 30 octombrie 2015 să nu mai fie posibilă.

The day we give in is the day we die. Chiar dacă vom continua să trăim crescându-ne onest copiii şi contaminându-i zilnic cu fatalismul nostru benevolent, omenesc şi perfect justificat.


[1] Despre imunitatea la fapte a marilor noastre sisteme publice, am mai scris şi aici, referindu-mă la sistemul de educaţie: https://www.edupedu.ro/doru-castaian-hartogari-sufletisti-si-salvatori-sau-despre-depresia-profunda-a-educatiei-romanesti/

[ii] Despre răul la care consimt oamenii buni am mai scris şi aici: https://www.edupedu.ro/doru-castaian-am-inceput-sa-avem-comunitati-motivationale-si-de-bune-practici-foarte-bine-acum-trebuie-sa-construim-o-comunitate-morala/

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Marturisitorii sint blamati, trolati, de Categoria a2-a.
    In rest, spun cum zice sotia mea intr-o descindere curajoasa in tara si cind imi transmitea situatia peintr-un singur cuvint: ,,Grozăvii!”. Nu era vorba de ,,intinarea Patriei”, ci de spitale, camin de batrini, medic de familie, notari, furnizori de servicii, banci, functionari, functionari functionari, cei mai mulți ca niște fiare cu botul mînjit de singe.
    Printre ei, multi oameni cumsecade care-si traiesc viata inotind voiniceste prin balta de dejectii.

  2. Acolo unde e functionarul cumsecade, nu permit legea sau regulamentul local. Acolo unde legea sau regulamentul o permit, te refuza functionarul ticalos. Iar daca nu e nici una sau cealalta, uneori dint chiar amindoua.
    Dar daca ai o crasa lipsa de cunoastere a propriilor drepturi si mai ales esti in urma cu practicarea acestora, ca n-ai unde, atunci esti senin si privesti fix intr-o directie si rumegi, ca sa te autoprotejezi.

  3. unuia i s au scos dintii in temnita de catre bestii umane ce serveau „patria” , un altul a ars ca o torta sa traga un semnal de alarma, sau altul a imprastiat manifeste indemnind la solidaritate umana impotriva animalelor infecte si a nedreptatii. totdeauna „unul” ici si colo, niciodata mai multi. in „democratia” instaurata tot de comunisti/tortionari, cind au fost „mai multi” au fost pusi fata n fata cu bitele unora „si mai multi” sau au intervenit institutiile „de forta” (cu alte denumiri dar aceleasi naravuri, populate de scursuri umane semianalfabete ) cu tunuri de apa si gaze lacrimogene. cind „statul” plateste regeste batausi/militieni, juzi si cohorte de putori suficient de numeroase sa i asigure continuitatea prin vot, despre ce fel de „democratie” vorbim? cel mai mare dusman al Romaniei este statul cleptocrat cu uneltele/institutiile lui infecte niciodata curatate de putregaiuri.

  4. am plans la fiecare pagina citita-de furie, de durere , de soc, de neputinta, de resemnare :(… Imi amintesc cum stateam cu ochii pe stiri si plangeam la fiecare suflet care a pierit la Colectiv…..si au trecut 7 ani si nici un vinovat real! ar trebui sa reprezinte cartea de cap capatai a tinerilor care se hotarasc sa ramana in tara (din pacate asta e realitatea), dar mai ales pentru generatia capului plecat!!! putreziciunea, infatuarea, incompetenta,furtul masiv – asta reprezinta statul la ora actuala-… cred ca anul 2024 va reprezenta pentru tara ori migratie masiva, ori schimbare radicala ….

  5. Deviza spitalelor din Romania este: cine traieste, traieste, cine moare, moare; sau cine are zile traieste cine nu moare. Cei care se straduiesc sa si faca meseria in spitale sunt foarte, foarte putini si cred eu pe cale de disparitie. Cu o floare solitara nu se face primavara.

  6. Am vazut emisiunea lui C.Stefanescu invitata fiind Alexandra Furnea. Urmaream dialogul si nu-mi venea sa cred,protagonistii pareau,ca si altii in alte situatii, veniti din alta lume. Asta e Romania,un stat inexistent, incapabil sa faca fata celei mai mici provocari,apropo vine iarna si la doua palme de zapada sau ceva polei tara este paralizata. Niciodata pregatit pentru nimic. Mergeti in orice spital de stat, si o sa constatati mizeria de nedescris de la toalete pe care nu o vede nimeni, de conditiile precare de ingrijire,n-avem personal dar la ora 13 toti medicii pleca la „privat” ! De lipsa medicamentelor, a consumabilelor, de spagile care se iau din plin sa mai vorbim ? A trebuit un „Colectiv” ca sa aflam pe ce lume traim de zeci de ani ? Cate astfel de drame s-au intamplat dar nefiind de anvergura celei de acum sapte ani au fost ascunse sau uitate. Mai stim ceva de incendiile de la spitale din perioada pandemiei cand pacientii au fost mutati sau externati in plina noapte in conditii groaznice, a raspuns cineva ? Si ? Si nimic !

  7. Felicitari Domnule Castaianu!
    Rostirea adevarului este esentiala – alterarea sau suprimarea lui sunt caracteristici ale regimurilor totalitare.
    Faptele pot fi interpretate, dar nu schimbate – ganditi-va in ultimii 30 ani cate spitale sau clinici sau institutii sociale pentru bolnavi si varstnici au fost construite din bani „publici” (cea mai usoara cale de imbunatatire a actului medical), si cate stadioane

  8. Da si, frumos si emotionant scris despre suferinta umana si mizeria morala ce trebuie sa o suportam. Dar nu vor schimba cu nimic lucrurile. Ticalosii mari si mici vor fi mereu solidari si uniti dar noi cei buni nu stim sa fim solidari, actionam dupa egoismele, rautatile, smecheriile noastre de zi cu zi si ne consideram mai buni decat ticalosii. Arunci cand vom avea o educatie, justitie, legi bune situatia se va schimba. Dar cine sa o faca, indiferent de alegerile din 2024, cei tineri vor pleca in continuare. Mimarea statului de drept, a democratiei, a economiei de piata va continua. Nici un politician, primar, indiferent de partidul din care face parte nu pune in fata interesul general. Cei care o fac sunt extrem de putini, mereu injurati si eliminati, si nu pot impinge societatea cu pasi mari spre progres si modernitate.

  9. Din pacate asemenea accidente colective, uneori la nivel de catastrofa, se intampla dintotdeauna. Iar cand victimele sunt tineri sanatosi, veniti la distractie, tragedia e si mai mare. Acum mai multi ani in Franta a ars o sala de bal (facuta din materiale inflamabile), acum 7 ani in Bucuresti cam tot asa. Inainte de Revolutia romana, la Ploiesti pe stadion o busculada la Cenaclul Flacara a facut zeci de morti si de raniti, iar saptamana trecuta la Seul a fost si mai grav (unde nu credeam ca se poate intampla, caci populatia este disciplinata… pana la proba contrarie).
    Factorul comun este proasta organizare, lipsa de prevedere privind constructia, spatiile, dotarile, procedurile) si usurinta cu care se trateaza comportamentul participantilor, tineri veniti sa se distreze, ca si cum ar fi vorba de spectatori de teatru sau film, care fac parte din alta categorie. Deci vinovati directi sunt patronii/organizatorii si cei care au provocat evenimentele declansatoare, iar vinovati indirecti sunt lipsa de legislatie adecvata, si insuficienta fortelor si mijloacelor de interventie si ajutor medical (care costa si nimeni nu are bani pt asa ceva, iar daca ii are merg la mariri de salarii si diverse prostii) deci inclusiv politicienii.
    Marea problema este ca in loc sa se ia masuri eficiente pt ca pe viitor sa nu se mai intample asa ceva, se cauta vinovati si sunt pedepsiti, dupa care problema doar pare rezolvata si se reintra in obisnuit, ca si mai inainte, intamplarea trece in amintirea colectiva si apoi se uita. Deci aceleasi catastrofe se vor mai intampla dar inca nu stim unde si cand.
    Deci bilantul medical si procesul (destul de politizat din pacate) nu inseamna finalul evenimentului ci ar trebui sa fie inceputul unei noi reglementari in domeniu pe faze: preexpunere, intraexpunere si postexpunere. Abia dupa asta vom putea spune ca s-a facut dreptate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Doru Valentin Căstăian
Profesor, publicist, traducator, doctor in filosofie (Universitatea de Vest Timisoara), realizator de scenarii pentru softuri educationale.

Carti noi

 

Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române și Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la expoziția „Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade din patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române”, care va putea fi vizitată între 26 ianuarie și 13 martie 2023 la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din strada Nicolae Crețulescu nr. 8. Află mai multe

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro