Alegeri cruciale. Hai să alegem în cunoștință de cauză!

De ce acest text?

Se apropie turul 2 al alegerilor prezidențiale, iar societatea dă în clocot. Pozițiile expuse public sunt tot mai radicalizate, legătura între ceea ce declară figuri publice importante și realitatea faptelor este din ce în ce mai subțire, important nu mai este ceea se întâmplă în mod real, ci ceea ce poți face pe oameni să creadă că se întâmplă. După ce lucrurile se vor fi liniștit și zarurile vor fi fost aruncate, unii vor putea spune liniștiți că “a fost doar o strategie de marketing” dar, sper, o suficient de mare parte a clasei politice va trece de la febra electorală la conștiința faptului că țara trebuie guvernată – și ar fi de preferat să fie guvernată chibzuit, că altfel va fi foarte rău de noi toți.

Eu m-am simțit dator să îmi spun punctul de vedere pentru că situația este cea mai critică, în țară și în lume, de mai multe decenii, iar direcția pe care o vom alege acum ar putea să aibă repercusiuni pentru o întreagă generație. Am spus apăsat ce cred nu pentru că “Banca Națională face politică”, cum am fost acuzat, ci pentru că eu, ca persoană care votează, se întâmplă să am experiență de multe zeci de ani în activitatea băncii centrale, în conducerea unor bănci comerciale și în instituții financiare internaționale. Cred că am datoria să vorbesc, oamenii trebuie să știe ce îi așteaptă dacă aleg într-o direcție sau cealaltă. Și nu (doar) de la scenariști talentați, dar rupți de realitate.

Se spune că Voltaire a fost invitat de un nobil de vază la un dineu, iar el nu înceta să laude felurile alese de mâncare pe care le oferea gazda. La un moment dat, acesta s-a arătat surprins că “un filozof” apreciază atât de mult sofisticăriile culinare. Iar filozoful a răspuns prompt: “vai, domnule, dar dumneavoastră credeți că mâncarea bună este doar pentru idioți?” Mi-am amintit această istorie când observ că spațiul public tinde să fie ocupat de neaveniți, persoane care habar nu au despre ce vorbesc, dar își spun părerea cu mult aplomb. Nu, eu nu sunt un filozof, dar – păstrând proporțiile – cred că știu ce spun și chiar trebuie să o fac. În spațiul public trebuie să se exprime și cei care înțeleg ce se întâmplă, nu doar cei care mint de îngheață apele, mânați de interese personale imediate!

Scuze pentru această digresiune. Aș dori ca în continuare să explic cam pe unde suntem în planul economiei, de ce s-au petrecut tensiuni pe piețele financiare de la noi și ce ne așteaptă când febra alegerilor se va fi potolit. Voi răspunde indirect și unor acuze formulate cu mai mult sau mai puțină bună credință, cu mai multă sau mai puțină înțelegere a mecanismelor care acționează într-o economie de piață, având obiectivul de a clarifica o temă economică fundamentală – care, inevitabil, va fi influențată major de rezultatul alegerilor din 18 mai. Și, încă o dată: opiniile sunt personale; nu ale guvernatorului, nu ale conducerii BNR, ci doar ale unui economist cu 35 de ani de experiență macroeconomică.

Situația macroeconomică a ajuns într-un punct critic

Am tot spus-o, dar e prea important ca să nu repet: creșterea economiei românești a fost fabuloasă. În 1995, primul pentru care există statistici realizate după standarde unitare europene, PIB-ul României era de 28,6 miliarde euro; în 2024 el a ajuns la 353,8 miliarde euro. La această evoluție au contribuit concomitent: (i) funcționarea regulilor economiei de piață, nu ale celei conduse centralizat de stat; (ii) investițiile străine masive de după aderarea la NATO și la UE, întrucât am dobândit, greu, credibilitatea politică externă; și (iii) sprijinul masiv din surse ale Uniunii Europene, care au trecut de 100 miliarde euro brut și 70 miliarde de euro, net.  Sau, ca să nu o mai dăm pe după cireș: Toate lucrurile care au făcut bine țării și oamenilor ei sunt cele de care vor să scăpăm „suveraniștii”: naționalizarea marilor companii străine care operează în România, alungarea investitorilor străini, “renegocierea” condițiilor pentru primirea sprijinului nerambursabil de la Uniunea Europeană – toate se regăsesc, negru pe alb, în programele lor electorale.

Această creștere economică nu a fost egal împărțită, nici între cetățeni, nici în plan teritorial. Nici nu avea cum: capitalismul nu este bun pentru că împarte egal ce se produce, ci pentru că se produce cu mult mai mult, sub presiunea concurenței, iar în final cu toții avem de câștigat, chiar dacă nu egal. Vremea lui “dați doar un kilogram, să ajungă la toată lumea” a apus. Pentru totdeauna, dacă nu cumva noi vom decide altfel la vot.

În plan teritorial, regula este omul sfințește locul. Clujul a avut mulți ani un primar naționalist feroce, dar singurul lucru pe care l-a realizat a fost că a vopsit băncile din parcuri în roșu, galben și albastru. După plecarea lui, fantasticele oportunități ale orașului și zonei au fost fructificate inteligent: accentul pe învățământul superior, stimularea investițiilor, românești și străine, atragerea fondurilor europene. Județul Vaslui are cu mult mai puține avantaje naturale, dar atunci când s-a întâmplat să fie identificată o oportunitate majoră de investiții, în gazele de șist, s-a deșteptat un spirit ecologist, latent până atunci, care a reușit în mod brav să pună pe fugă investitorii americani. Pentru că economia de piață îți dă, dar nu îți și bagă în traistă.

Dincolo de plusurile și minusurile inerente economiei de piață, societatea românească s-a confruntat cu ceea ce aș numi eșecul major al clasei politice. Aceasta nu doar că nu a fost în stare să atenueze inerentele discrepanțe sociale, dar conducerea politică și administrația publică au devenit captivele unor grupuri de interese destul de bine organizate, dar incapabile să gestioneze dezvoltarea sănătoasă a țării. O selecție adversă feroce, care promovează doar pe cei mai obedienți și îi înlătură prompt pe cei care se pricep, dar nu răspund la comenzi; protejarea celor care prăduiesc banul public, atât prin legi strâmbe, cât și prin aplicarea lor părtinitoare; construirea unor caste inexpugnabile în diferite domenii, de la instituții publice la fotbal; alungarea minților luminate produse de școală, care și-au găsit rost pe alte meridiane – toate au coexistat cu dezvoltarea economiei, pe care însă o sufocă, încet-încet.

Unul dintre efectele care se văd tot mai pregnant este incapacitatea de a atrage fondurile uriașe puse la dispoziție de Uniunea Europeană. Opoziția fermă de a aplica efectiv măsuri de reformă economică și politică, agreate cu UE și profund benefice pentru societate, este armonios completată de incapacitatea funciară de a crea condiții tehnice pentru realizarea anumitor investiții aprobate deja.

Peste toate astea, dar în strânsă legătură cu ele, deficitul public a explodat, ajungând la niveluri inimaginabile. Anul trecut el a ajuns la 9,3% din PIB; fără măsuri radicale de corectare, anul acesta am depăși la pas 10%. Acum acesta a devenit cea mai serioasă amenințare la continuarea dezvoltării țării. Nu mai avem timp de pierdut. După ce terminăm cu alegerile, va trebui adoptată o soluție la multiplele dezechilibre care ne macină, ca țară, începând cu deficitul bugetar.

Această combinație de factori se regăsește sintetic în doi indicatori: rating-ul de țară și rata dobânzii la împrumuturile suverane (pentru finanțarea deficitului bugetar). Rating-ul a coborât la BBB- cu perspectivă negativă, adică o jumătate de pas de un rating nerecomandat investițiilor. Ratele dobânzilor, pe la 8% în prezent, sunt de departe cele mai mari între țările UE, destul de apropiate de cele la care se împrumută țări cu rating mai scăzut (dar și cu nevoi de finanțare mai modeste).

De ce sunt tensiuni pe piață chiar acum?

După anunțarea rezultatelor primului tur al alegerilor prezidențiale, au urmat câteva zile de depreciere a leului, creștere a ratelor dobânzilor și scădere a cotațiilor pe piețele de capital. Am văzut cele mai aiuritoare explicații, de la “de vină e guvernul”, la “a fost manevra Băncii Naționale” sau de la “din cauza lui Nicușor Dan” la “de fapt, nu s-a întâmplat nimic, se speculează politic și atât”. Pentru a evalua cum stau lucrurile în realitate, să vedem cum funcționează piețele, ce anume poate duce în sus sau în jos un preț sau altul și să deslușim ce s-a întâmplat la noi. Și am să mă refer în special la piața valutară, cea care a atras în cea mai mare măsură atenția publică.

Banca Națională a avut mereu o politică de promovare a stabilității cursului, ca ancoră antiinflaționistă. Polonia, Ungaria, Cehia au fluctuații mult mai ample pe perioade scurte, dar și la ei, ca și la noi, cursul valutar se echilibrează la niveluri date de situația economică generală. La noi, deprecierea a fost ceva mai mică de câțiva ani, pentru că, la o inflație nu mult diferită, avem o creștere economică mai înaltă, care arată o creștere relativă a productivității muncii. Dar stabilitatea cursului leului nu a fost forțată – dovada fiind evoluția rezervelor valutare.

Un factor de relativă presiune pe curs este deficitul bugetar, întrucât el mărește cererea agregată internă, care atrage creșterea deficitului balanței de plăți. Dar intrările de valută de la Uniunea Europeană, ca și cele din investițiile străine, temperează aceste presiuni și pot duce la un leu mai tare.

Cursul valutar, ca și alte variabile financiare, nu se formează doar privind la istorie, la datele fundamentale, adică de la “stocul” situației. Jucătorii cotează având în vedere perspectivele, ce așteaptă ei să se întâmple în viitorul imediat, ca și în cel mai îndepărtat – adică “fluxul” problemei.

Ce s-a întâmplat la noi? Rezultatul foarte net al candidatului apreciat ca anti-occidental a luat prin surprindere piața, care a evaluat în scădere accentuată șansele candidatului independent de a caștiga turul 2. Faptul că guvernul demisionase mărește considerabil rolul președintelui în configurația politică viitoare a țării, iar programul politic al partidului candidatului favorit nu este deloc favorabil unei economii concurențiale. Există un risc distinct ca fluxurile financiare de la Uniunea Europeană să scadă, cel puțin pe termen scurt, iar intrările autonome de capital să nu mai existe înainte ca direcția pe care o va lua România să fie clară. Această evaluare, care este strict economică, nu politică, a mărit puternic cererea de valută și a scăzut oferta.

Banca Națională a încercat să tempereze deprecierea, cheltuind o sumă considerabilă de euro, de ordinul miliardelor. Doar că o viitură nu poate fi oprită. Dacă piața evaluează că avem un curs supraevaluat, în condițiile date, este absurd ca banca centrală să se opună pieței, ea poate doar atenua pe termen scurt amplitudinea fluctuațiilor – ceea ce, de altfel, BNR face de multă vreme. Dar rezerva valutară nu poate fi tocată luptându-te împotriva sentimentului pieței. De altfel, dacă o faci, riscul cel mai mare este ca piața să nu te mai creadă și să tot preseze pe curs. Iată însă că, după 3 zile de depreciere, leul a cunoscut o anumită apreciere, ceea ce arată că, deocamdată, piața s-a calmat.

Este posibil ca, parțial, efectul să fi fost obținut și ca urmare a scăderii lichidității în lei (din vânzarea de valută a băncii centrale). Unii analiști pun calmarea pieței pe seama anticipării evitării unui viraj brusc “illiberal”; expectativa de moment, deci, este legată de anticiparea unor politici rezonabile, care să recâștige încrederea investitorilor. Posibil să existe și analize cantitative, care să arate că o depreciere de 3% este suficientă, în condițiile de acum. Explicații rezonabile sunt suficiente; elucubrațiile celor care nu știu și nu înțeleg ce se întâmplă, fumigene pentru a escamota realitatea nu ajută chiar la nimic. Cel mult, zăpăcesc oamenii de bună credință, dar mai puțin informați. Poate, de fapt, chiar asta urmăresc.

Ce urmează după alegeri

Indiferent cine va câștiga alegerile din 18 mai, va urma o perioadă critică pentru economie. Reducerea deficitului public este o prioritate, iar timpul irosit ca urmare a campaniei electorale micșorează marja de manevră a autorităților. Fără îndoială, absența unei majorități clare în parlament, care să își asume politic o reformă dureroasă, dar inevitabilă, nu este deloc un avantaj.

De aici încolo, scenariile însă se despart. O majoritate pro-europeană, care să aplice curajos măsurile prevăzute de PNRR și amânate sub diferite pretexte, ar putea dobândi resurse financiare nerambursabile de la Bruxelles și ar putea recâștiga încrederea pieței. Dacă lupta împotriva corupției endemice va permite, printre altele, reducerea semnificativă a ratei de necolectare a TVA, ar putea rămâne vreme pentru alte măsuri de reformă structurală, cu rezultate care se pot culege în timp mai îndelungat. Pentru toate acestea, este nevoie de un guvern capabil să livreze performanță, nu scuze, care să așeze cât mai echitabil povara ajustărilor absolut necesare și, extrem de important, să treacă prin parlament reformele pe care le propune. Foarte, foarte greu, dar nu imposibil.

Alternativa ar fi un guvern orientat spre aplicarea altei căi decât cea a liberalismului occidental. Sunt pregătit să admit că nimeni nu își propune cu adevărat să scoată România din structurile euro-atlantice. Doar că o orientare “iliberală”, care să urmeze modelul aplicat de Viktor Orban în Ungaria, așa cum a spus, cu subiect și predicat, unul din candidați, are toate șansele să nu aducă prea mulți bani din surse europene, iar blocarea de facto a PNRR, care este opusul programului iliberal, ar îngheța cu totul resursele financiare aferente acestuia. Piața privată ar rămâne în expectativă, mai ales că trecerea țării în categoria “nerecomandată investițiilor” ar fi inevitabilă. Ar urma, deci, o aterizare brutală a economiei, inflație ridicată, șomaj și depreciere importantă a leului.

Desigur, noul guvern ar putea să încerce “renegocieri” cu Bruxelles-ul, ca și cu piața financiară. Există în acest sens “modelul grecesc”, al Syriza și al guvernului condus de Alexis Tsipras. După ce nu a aplicat vreo reformă timp de 6 luni, acesta a fost silit de creditori să taie în carne vie, reducând dramatic salarii, pensii, cheltuieli sociale și majorând impozite. Cu mult mai rău decât programul dinaintea victoriei electorale a Syriza. Da, situația financiară a României nu este la fel de grea ca aceea a Greciei în 2015, dar, cu un deficit bugetar de aproape 10% din PIB și cu o monedă națională care nu este euro, eu nu mi-aș ține respirația până când un guvern va convinge piețele să ne finanțeze deficitul fără să aplice măsuri de politică economică credibile. Iar asta pentru că, vai, promisiunile sforăitoare cu privire la efectele minunate ale naționalizărilor pot seduce un public neinformat, dar nu stârnesc vreodată entuziasm pe piața de capital.