Pe 21 iulie, domnul Ioan-Aurel Pop, fost președinte al Academiei Române și una dintre cele mai influente voci ale istoriografiei românești contemporane, a publicat pe Facebook un text despre evrei, Mișcarea Legionară, antisemitism și comunism.
La prima lectură, trebuie să recunosc, m-a revoltat, dar nu pentru că aș considera că un istoric nu are dreptul să formuleze interpretări sau să abordeze subiecte incomode. Dimpotrivă (!) Istoria trebuie să discute și ceea ce ne convine, și ceea ce ne incomodează. Revolta mea a venit din altă parte.
Din ziua aceea, m-am întors de nenumărate ori la acel text. L-am recitit încercând să înțeleg nu doar ce spune, ci și cum poate fi interpretat, mai ales de către oameni care nu au studiat istoria, care nu sunt familiarizați cu cercetarea istorică și care nu au fost obișnuiți să privească un text prin filtrul gândirii critice.
Mi-am pus, poate, cele mai importante întrebări pe care și le poate pune un profesor de istorie și educație socială. Ce înțelege un cititor obișnuit după ce parcurge această postare? Care sunt ideile care îi rămân în minte? Ce propoziții va cita mai departe într-o conversație? Ce concluzii își va forma fără să mai verifice alte surse? Și, mai ales, ce se întâmplă atunci când prestigiul fostului președinte al Academiei Române transformă, în ochii cititorului, o interpretare într-un adevăr incontestabil?
M-am întrebat apoi cum ar citi această postare un elev de liceu sau unul dintre elevii mei peste câțiva ani, după ce va studia Holocaustul. Ce va înțelege despre antisemitism? Ce va înțelege despre Mișcarea Legionară? Ce va înțelege despre drepturile omului? Va pleca din lectura acestui text cu o înțelegere mai profundă a mecanismelor care au făcut posibil Holocaustul sau, dimpotrivă, cu impresia că istoria poate fi explicată prin vinovății colective și printr-un permanent joc al justificărilor reciproce?
Aceste întrebări m-au făcut să scriu rândurile de mai jos.
Revenind la textul domnului Ioan-Aurel Pop, am ales să îl citesc dincolo de prestigiul autorului, folosind aceeași grilă de analiză pe care încerc să o dezvolt la elevii mei. În istorie, niciun text nu este scutit de analiza critică. Indiferent cine îl semnează, întrebările rămân aceleași. Care este teza autorului? Cum își construiește argumentația? Ce legături de cauzalitate propune? Ce informații selectează și ce informații lasă în afara discursului? Ce concluzii este împins cititorul să tragă? (!)
Un prim pasaj asupra căruia m-am oprit este acesta: „Știu că unii au nostalgii, că au avut rude legionari (cine nu a avut?), că legionarii au exprimat idealuri înalte, dar în programele lor au fost și obiective anticomuniste și antisemite.”
Ca profesor de istorie, nu pot să nu mă întreb ce rămâne în memoria unui cititor după această formulare. Istoria Mișcării Legionare nu începe cu „idealurile înalte”. Începe cu o ideologie construită în jurul excluderii, al violenței politice și al antisemitismului. Sigur că orice mișcare extremistă își produce propriul limbaj moral, vorbește despre renaștere, sacrificiu, credință sau salvarea națiunii. Culmea, acesta este mecanismul prin care extremismul devine seducător. Dacă pornim analiza de la imaginea pe care o mișcare și-a construit-o despre sine și nu de la ideologia și consecințele sale istorice, riscăm să deplasăm centrul de greutate al discuției.
Primul risc major
Mi se pare însă că adevărata problemă apare câteva paragrafe mai jos. Domnul Ioan-Aurel Pop susține că „Evreii au avut și ei păcatele lor, dar nu ca națiune, ci individual (…). O parte dintre evrei au adus comunismul moscovit, au fost educați în URSS, au spionat în favoarea URSS, au militat pentru destrămarea României Întregite (…)”
La prima lectură, textul pare echilibrat. Autorul precizează că vina este individuală, nu colectivă, dar argumentul care urmează este însă formulat tot prin raportare la apartenența etnică. Nu mai discutăm despre membri ai Partidului Comunist, despre agenți sovietici sau despre persoane care au colaborat cu un regim totalitar, ci despre „o parte dintre evrei”.
Din punctul meu de vedere, aici apare primul risc major (!), iar textul devine problematic. Explicația istorică începe să fie construită în jurul etniei și nu al faptelor individuale. Or, unul dintre principiile fundamentale ale educației despre Holocaust este tocmai acela că responsabilitatea nu poate fi transferată de la individ la comunitatea din care acesta face parte.
Dacă un om a colaborat cu Uniunea Sovietică, răspunde acel om. Dacă un om a participat la instaurarea regimului comunist, răspunde acel om. Nu răspunde comunitatea evreiască. Acesta este unul dintre principiile esențiale pe care încerc să le formez elevilor atunci când predau istoria Holocaustului. Vinovăția nu se transmite prin naștere și nu se moștenește prin apartenența la o comunitate. Dacă am abandona acest principiu, am ajunge să afirmăm că fiecare german este responsabil pentru crimele regimului nazist sau că fiecare român poartă aceeași vină pentru deportările ordonate de regimul Antonescu, pentru Pogromul de la București ori pentru Pogromul de la Iași. O asemenea concluzie ar fi profund nedreaptă. Istoria nu judecă popoare ca entități morale uniforme. Ea stabilește responsabilități acolo unde ele există, precum în deciziile liderilor, în ideologiile promovate de regimuri, în instituțiile care au executat ordinele și în persoanele care au participat la săvârșirea crimelor.
Acest lucru devine cu atât mai important într-o perioadă în care asistăm la o recrudescență a manifestărilor antisemite, atât în Europa, cât și în România. Într-un asemenea context, formulările care deplasează explicația de la faptele unor indivizi către apartenența lor etnică pot fi receptate și reinterpretate în moduri pe care autorul însuși poate că nu le-a intenționat. Tocmai de aceea consider că responsabilitatea istoricului nu se oprește la acuratețea informațiilor pe care le transmite, ci include și grija față de modul în care acestea pot fi înțelese de un public foarte divers.
Dar, să nu pară că vorbesc doar din postura profesorului care moralizează și ține lecții în afara sălii de clasă, haideți să coborâm pentru câteva minute în secțiunea de comentarii a acestei postări. Uneori, felul în care un text este înțeles de cititori spune aproape la fel de multe ca textul însuși.
Adrian (Foto 2) susține că „în România comunismul a fost adus de către evreimea rusească”. Observăm cum responsabilitatea unor persoane concrete este înlocuită cu responsabilitatea unei întregi comunități etnice. Din nou, nu mai discutăm despre lideri comuniști, despre agenți sovietici sau despre oameni care au ocupat funcții în aparatul represiv al statului, ci despre „evreime”. Este unul dintre cele mai vechi stereotipuri antisemite europene, acela al identificării colective a evreilor cu bolșevismul și comunismul. În locul unei explicații istorice complexe, apare o explicație etnică.
Valeria (Foto 3) afirmă că „nu înțeleg de ce acum trebuie să elogiem în fiecare zi evreii”, că „Holocaustul l-au produs nemții” și că românii sunt „puși la zid pentru fapte care nu ne aparțin”. În același comentariu, susține că cei care „nu se regăsesc ca români” ar putea pleca din țară și vorbește despre „străini care ne impun legile și obiceiurile lor”. Din nou, discuția nu mai este despre persoane sau despre fapte istorice, ci despre o minoritate etnică prezentată ca un grup distinct, aflat în opoziție cu majoritatea și asociat unor influențe negative asupra societății. Memoria Holocaustului este reinterpretată ca un privilegiu acordat evreilor, iar asumarea responsabilităților istorice este prezentată ca o nedreptate făcută românilor, adică majorității.
Cozma (Foto 4) merge în aceeași direcție atunci când vorbește despre „evrei” ca despre un grup unitar, căruia îi atribuie o responsabilitate pentru suferințele românilor și sugerează că elitele evreiești ar purta vina pentru problemele actuale. Din nou, nu sunt analizate fapte sau persoane concrete, ci este construită o explicație bazată pe apartenența la o etnie.
Marin (Foto 5) utilizează probabil cea mai explicită formă de generalizare. Vorbește despre „evreii comuniști” ca despre o categorie compactă, afirmă că „cele mai mari crime împotriva românilor au fost inițiate și conduse de lideri comuniști evrei”, vorbește despre „neamul evreilor” și îi atribuie acestuia intenții și interese comune, inclusiv dorința de a obține despăgubiri financiare (alt stereotip). În final, ajunge să asocieze întreaga comunitate evreiască cu statul Israel și cu conflictul israeliano-palestinian, transformând din nou identitatea etnică într-o explicație globală pentru realități istorice și politice extrem de diferite.
Citatele de mai sus reprezintă doar o selecție rapidă. Secțiunea de comentarii a postării abundă în zeci de intervenții construite pe aceeași retorică.
Privite separat, aceste comentarii pot părea simple opinii personale. Privite împreună, ele conturează însă un tipar. În toate cele patru exemple, explicația istorică este înlocuită de generalizarea etnică. Evreii sunt prezentați ca un grup omogen, căruia i se atribuie responsabilități colective, intenții comune și trăsături comune. Tocmai acesta este unul dintre mecanismele prin care se construiesc și se perpetuează stereotipurile antisemite.
Nu afirm că autorii acestor comentarii au intenționat să promoveze ura. Ceea ce afirm este că discursul lor recurge la generalizări care transformă o minoritate într-un subiect colectiv al istoriei. Teoretic, acesta este exact tipul de mecanism pe care educația despre Holocaust încearcă să îi învețe pe elevi să îl identifice și să îl respingă.
Și tocmai aici cred că revine întrebarea pe care mi-am pus-o încă de la începutul acestui text. Dacă un număr atât de mare de cititori ajunge să interpreteze istoria prin prisma apartenenței etnice și să vorbească despre „evrei” ca despre o categorie unitară, cu responsabilități și interese comune, nu este legitim să ne întrebăm dacă formulările din textul inițial au fost suficient de riguroase pentru contextul în care au fost publicate?
Comentariile acestea nu reprezintă întreaga societate, dar ele arată cât de ușor poate aluneca o discuție despre istorie către generalizări etnice și prejudecăți. Atunci când asemenea generalizări încep să circule și să fie validate în spațiul public, ele contribuie la normalizarea unui limbaj care vulnerabilizează o minoritate și alimentează ostilitatea față de aceasta.
Întâmplarea face ca, tocmai în ziua în care scriu aceste rânduri, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” să fi publicat Raportul anual de monitorizare a antisemitismului și a manifestărilor de negare sau relativizare a Holocaustului și de promovare a cultului unor criminali de război (2025–2026).
După ce am parcurs raportul, comentariile de mai sus nu mi s-au mai părut deloc excepții. Dimpotrivă. Ele se înscriu într-un fenomen mult mai amplu, documentat riguros și aflat într-o evoluție îngrijorătoare.
Autorii raportului arată că, în perioada mai 2025 – aprilie 2026, mesajele și atitudinile antisemite s-au extins în spațiul public, în special în mediul online, unde au circulat cu intensitate narațiuni antisemite clasice și teorii ale conspirației, amplificate inclusiv de conturi cu zeci sau sute de mii de urmăritori. Raportul atrage atenția și asupra faptului că răspândirea neîngrădită a unor astfel de mesaje contribuie la formarea unei percepții negative asupra istoriei recente a evreilor din România și influențează relația dintre majoritatea etnică și minoritatea evreiască din prezent.
Datele sondajului prezentat în raport sunt, din punctul meu de vedere, și mai îngrijorătoare. 40% dintre români consideră că evreii „acționează pentru destabilizarea societății în care trăiesc”, 29% îi învinovățesc pentru instaurarea comunismului în România, iar 11% consideră astăzi că evreii reprezintă „o problemă” sau chiar „o amenințare”, procent aproape dublu față de anul 2021. În același timp, aproape o treime dintre români consideră că evreii folosesc Holocaustul pentru a șantaja România, iar 39% afirmă că îl folosesc pentru interese proprii. Sunt date greu de ignorat.
M-am întors apoi la comentariile lui Adrian, Valeria, Cozma și Marin. Aproape toate aceste idei se regăsesc acolo. Convingerea că memoria Holocaustului este folosită pentru obținerea unor avantaje. Ideea că evreii urmăresc interese comune și acționează ca un grup omogen. Suspiciunea că reprezintă un pericol pentru societate. Acum ne dăm seama că nu mai sunt simple opinii individuale, ci vorbim despre stereotipuri pe care cercetarea le identifică deja ca fiind larg răspândite în societatea românească.
Al doilea risc major
Revenind la postarea domnului Ioan-Aurel Pop, din punctul meu de vedere, al doilea risc este și mai subtil. Domnia sa afirmă că „O parte dintre evrei au adus comunismul moscovit, au fost educați în URSS, au spionat în favoarea URSS, au militat pentru destrămarea României Întregite, fapt pentru care (în parte) a fost dată legea de verificare a cetățeniei, pentru care <trage> azi Goga.”
Pun mare accent pe ultima parte: „pentru care <trage> azi Goga”.
Consider că întregul acestui pasaj trebuie analizat cu foarte multă atenție. În primul rând, sugerează existența unei relații de cauzalitate între acțiunile unor persoane și adoptarea uneia dintre cele mai importante măsuri discriminatorii din România interbelică. În al doilea rând, ceea ce este mai grav din punctul meu de vedere, autorul lasă impresia că responsabilitatea istorică atribuită astăzi lui Octavian Goga ar trebui, măcar în parte, reevaluată în lumina acestor împrejurări.
Poate că ar trebui să mai învățăm o lecție importantă a istoriei, anume că un context poate explica anumite decizii, dar el nu le justifică și nu diminuează responsabilitatea celor care le-au luat.
Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România arată că guvernul Goga-Cuza reprezintă momentul în care antisemitismul este transformat într-o politică oficială a statului, iar excluderea sistematică a evreilor începe să fie realizată prin lege și prin intermediul instituțiilor statului. Din această perspectivă, problema nu este dacă au existat sau nu persoane de origine evreiască implicate în mișcarea comunistă. Marea problema este că politica antisemită a guvernului Goga-Cuza nu poate fi explicată prin comportamentul unor indivizi și nici folosită pentru a relativiza responsabilitatea unui guvern care a construit, prin lege, un sistem de discriminare etnică.
Guvernul Goga-Cuza nu reacționează punctual la faptele unor persoane, ci transformă, în doar 44 de zile, antisemitismul într-un program de guvernare. (!)
Discursul inaugural al lui Octavian Goga este edificator. Premierul susține: „Vrem România a românilor! (…) Noi credem că este o datorie sfântă să ne punem pecetea dominației noastre etnice în toate domeniile vieții politice.”
Culmea, aceste cuvinte nu au rămas simple declarații politice. În doar câteva săptămâni, guvernul Goga-Cuza a exclus jurnaliștii evrei din presă, a închis publicații precum Adevărul, Dimineața și Lupta, a concediat funcționari evrei plătiți din fonduri publice, a retras finanțarea instituțiilor evreiești, a introdus restricții profesionale bazate exclusiv pe criteriul etnic, a declarat limba idiș inacceptabilă în administrație (folosită în administrația din Basarabia și nordul Moldovei) și a confiscat proprietăți ale comunității evreiești.
Cea mai gravă măsură a fost însă Decretul-lege nr. 169 din 22 ianuarie 1938 privind revizuirea cetățeniei. În baza acestuia, toți evreii care obținuseră cetățenia după Primul Război Mondial au fost obligați să își demonstreze dreptul de a rămâne cetățeni ai României. Cei ale căror documente erau considerate insuficiente erau declarați „străini”, pierzând cetățenia și numeroase drepturi civile și politice. Deși guvernul Goga a căzut înainte de finalizarea procesului, decretul a rămas în vigoare, iar consecințele au fost dramatice. Din cele 203.423 de familii care au depus cereri de revizuire, 73.253 de familii, însumând 252.222 de evrei, și-au pierdut cetățenia română.
În acest context, consider că devine mult mai greu să vorbim despre Octavian Goga ca despre un personaj istoric care „trage” astăzi pe nedrept pentru legea revizuirii cetățeniei.
Să nu uităm că istoriografia consideră guvernarea Goga-Cuza un moment de cotitură în instituționalizarea antisemitismului în România și unul dintre pașii care au pregătit terenul pentru politicile antisemite din anii următori.
Cine preia guvernarea după căderea cabinetului Goga-Cuza? Paradoxal, chiar patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea. Instituția care (teoretic) propovăduia iubirea aproapelui ajunge astfel să fie reprezentată politic de un om care declara despre evrei că „A nu reacționa împotriva evreilor înseamnă a ne duce de vii la pieire… A ne apăra este o datorie națională și patriotică, iar nu anti-Semitism”. Devenit prim-ministru, Miron Cristea nu a abrogat legislația antisemită introdusă de guvernul Goga-Cuza, ci a menținut-o în vigoare.
Merită să ne oprim o clipă și asupra sloganului „Vrem România a românilor!”. Ecourile sale pot fi recunoscute, sub forme adaptate prezentului, și în discursul public din ultimii ani. Cine stabilește însă care cetățeni sunt suficient de români pentru a aparține pe deplin națiunii? Ce loc le mai rămâne celorlalți atunci când apartenența este măsurată etnic, religios sau cultural? Sunt tolerați, verificați, suspectați ori, în cele din urmă, îndepărtați? Istoria nu se repetă mecanic. Limbajul însă are o memorie surprinzător de lungă.
La orele de istorie și educație socială, urmăresc ca elevii să înțeleagă mecanismele prin care discriminarea ajunge să pară acceptabilă. Violența este adesea pregătită de un vocabular care o face să pară rezonabilă, prin generalizări formulate prudent, prin transferarea responsabilității de la individ asupra comunității și prin insinuarea că drepturile unor oameni pot fi restrânse din cauza faptelor comise de alți membri ai aceluiași grup.
Ce rămâne?
Ca profesor de istorie, educație socială și coordonator al elevilor la competiții de dezbateri, mă interesează înainte de toate disciplina argumentului. Un text despre antisemitism, comunism și Holocaust trebuie să reziste atât verificării faptelor, cât și analizei mecanismelor explicative pe care le pune în circulație. Ce se întâmplă atunci când etnia ajunge să explice faptele unor persoane? Ce înțelege cititorul când o măsură discriminatorie apare legată cauzal de comportamentul câtorva membri ai comunității împotriva căreia a fost îndreptată? Mai vede el revizuirea cetățeniei ca pe un instrument de excludere sau începe să o considere o reacție explicabilă? Mai rămâne Octavian Goga responsabil pentru transformarea antisemitismului în politică de stat sau ajunge să pară un om care „trage” până astăzi pentru o vină pusă sub semnul întrebării?
Istoricul are dreptul să provoace interpretările consacrate, să redeschidă dosare și să tulbure certitudini. Tocmai această libertate îi cere o precizie pe măsură. (!) Într-un spațiu public în care stereotipurile antisemite sunt deja larg răspândite, cât de nevinovată mai poate fi o formulare ambiguă? Cât din responsabilitatea unui text îi revine autorului și cât poate fi pus în seama cititorului care „a înțeles greșit”? Dacă reacțiile publicului reproduc aproape imediat generalizările etnice documentate de cercetările privind antisemitismul, mai putem vorbi despre simple accidente de lectură?
Prestigiul unei semnături poate impune respect, dar nu poate suspenda analiza critică și nici nu poate transforma ambiguitatea în rigoare istorică.
Surse consultate:
- Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Raport de monitorizare a antisemitismului și a manifestărilor de negare sau relativizare a Holocaustului și de promovare a cultului unor criminali de război, pentru perioada 2025–2026, București, 2026.
(https://www.inshr-ew.ro/wp-content/uploads/2020/05/Raport-monitorizare-2025-2026-27-iulie-2026.pdf)
- Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, președinte al Comisiei Elie Wiesel, coord. Tuvia Friling, Radu Ioanid și Mihail E. Ionescu, Iași, Editura Polirom, 2004.
(https://www.inshr-ew.ro/wp-content/uploads/2026/05/Raport_final.pdf.pdf)
- Pop, Ioan-Aurel, postare publicată pe pagina personală de Facebook, 21 iulie 2026.
”Istoria Mișcării Legionare nu începe cu „idealurile înalte”. Începe cu o ideologie construită în jurul excluderii, al violenței politice și al antisemitismului.”
Și cum îl chema la naștere pe liderul Mișcării Legionare? Era el român?
În perioada interbelică, România avea 30% minorități naționale, iar loialitatea lor față de statul român era mai mult decât discutabilă. Mai menționează cineva astăzi minoritatea aceea super-civilizată care se înrola în Wehrmacht, nu în Armata Română?
Mișcarea Legionară a fost sprijinită de conducerea oficială din Germania, iar după rebeliune liderii legionari s-au refugiat tot în Germania, care îi ținea în rezervă, în caz că Antonescu nu se comporta destul de loial. Masacrele comise de România împotriva evreilor s-au petrecut fără Mișcarea Legionară, dar s-au petrecut cu România la remorca Germaniei.
Este tipic pentru serviciile sovietice si rusesti ca sa produca haosul in democratii si apoi sa arate cu degetul ce haos se gasesc in tarile democratice, prin intermediul unor persoane usor de cumparat.
Dar sa revenim la articolul de propaganda, care prezinta o postare a academicianului Ionel-Aurel Pop de pe F.B. unde nu exista o bibliografie, care sa justifice ideile consemnate. Domnia sa nu incearca sa-l justifice pe Octavian Goga din punctul de vedere al P.S.D.-istului, ci din punctul de vedere al ardeleanului care stia ce inseamna ocupatia ungureasca asupra romanilor. `Adevarul` era de fapt `Pravda`, `Dimineata` vinea de la Est, iar `Lupta` impotriva cui?
Dar sa revenim la autorul articolului, care se prezinta `profesor de istorie`, dar `sursele consultate` prezinta fenomenul istoric doar dintr-o singura parte, ceea ce denota ca nu este un istoric adevarat, ci partinitor. Are multe carente in bibliografia fenomenului istoric dintre evrei si crestini.
I-as sugera sa inceapa cu rascoala de la 1907 si cu serialul german `Babylon Berlin`, care arata cum a fost distrusa Republica de la Weimar si cu ajutorul cui au ajuns nazistii la putere. Apoi sa studieze colectiile revistei `Romania Ilustrata` dintre anii 1929-1936.
Este interesant ca doreste sa-si spuna parerea elevilor sai, dar acestia sunt copiii parintilor lor, ca si autorul, care are o parere dintre cele 7 miliarde de pareri de pe acest glob pamantesc.
O analiză excelentă! De apreciat că vă gândiți la tineri, la educația pe care o primesc și la cum pot șă înțeleagă și să interpreteze anumite perioade istorice în dezvoltarea societăților. Chiar vă iubiți profesia! Felicitări!
Citesc textul domnului Ioan-Aurel Pop și îl găsesc alcătuit ponderat, cu un efort vizibil de a concilia pe o temă incandescentă, discutată de pe poziții asimetrice din mai multe privințe și, mie, mi se pare realist și de bună credință. Desigur, nici eu nu cunosc toate faptele în ansamblu, dar, în grila mea de lectură, domnul Ovidiu Iordache, aici, mai degrabă bagă bățu-n gard să zădărască câinii… Nu am nici un fel de apartenență, nici nu mă interesează ”al cui sunt” eu, dar văd, tălmăcind, că părinții mănâncă mere pădurețe iar copiilor li se strepezesc dinții… Strict, fiecare avem răspunderea faptelor și chiar a vorbelor noastre, motiv pentru care am fost învățat să despart un text din presă de comentariul său și, eventual, chiar de comentator. (Iar eu acum citesc presă, efemera presă!) Domnul Ovidiu Iordache, se vede de la distanță, nu face acest lucru deși este un profesionist al cuvântului. Dumnealui pledează explicit o cauză după tehnica împletirii pe andrele (un ochi pe față, un ochi pe dos), un deliciu pentru analistul ce degustă nunațele, interesate, ale subtextului. Pentru că sunt în dezavantajul de a participa doar cu o replică de câteva fraze și nu la un dialog real, voi scurta cu o concluzie în care nu am posibilitatea să dezvolt argumentele și voi pune pe hârtie mirarea mea: dincolo de amploarea dezbaterii despre fenomenul catastrofic al holocaustului, documentat cu biblioteci întregi, nimeni nu discută despre felul în care s-au monetizat concluziile și acuzațiile acestui fenomen – și cu ce consecințe pentru supraviețuitorii ”taberelor” deși, pe termen lung, pierdem toți – nici pe departe un secret. Nimeni nu discută despre efectele la zi ale interpretării unui fapt istoric de acum un secol și cât de debalansate sunt consecințele impuse. Ceea ce presimt, fără să fac pe profetul, este că asemenea dezbateri sau intervenții etc., de genul celor susținute de domnul Ovidiu Iordache, nu fac decât să zădărască câinii, cum ziceam, nici decum să-i liniștească. Pentru mine, un observator oarecare, persistă dorința de a pricepe cum se face că omul de rând este condamnat să supraviețuiască, cel mai adesea, ca victimă vinovată a lipsei de moralitate tocmai a celor puternici la un moment al istoriei – și asta doar de vreo zece mii de ani încoace. In final, ziceam, amărâți ca mine trebuie să se simtă vinovați și dovediți în fel și chip încât să plătească merele pădurețe mâncate de cineva cu generații în urmă, plată care duce mai departe la cultivarea unor păduri întregi de mere pădurețe pentru că dintotdeauna s-au petrecut holocausturi de neadmis între etnii care mai persistă ori au dispărut și, profețesc, asemenea dezbateri ”înfocate” var isca din nou incendierea omenirii și noi holocausturi. Dacă toată această ”carnavalescă” nu ar avea în spate o monetizare diabolică, pe cent și bănuț, pe umiliri și acuzații tatuate pe conștiința unor generații încă nenăscute poate că nu mă oboseam să dau o replică ce va trece neobservată, fără îndoială. Repet, totuși: privită în context mondial, pe coordonate istorice și geografice, poziția domnul Ioan-Aurel Pop este de un echilibru măsurat cu înțelepciune. Să privim lumea în timp și în spațiu și să ne judecăm clipa trăită ca dominată, de ambele părți, încă de resentimente și meschinării ce ne otrăvesc. Cumpătat ar fi să ne împăcăm cu istoria, să nu mai ațâțăm focarele care persistă, după cum se vede, și poate, împreună, vom apuca și ziua de mâine.
Foarte interesant articol. Ca părerist vă dau dreptate. Dacă-mi permiteți aș puncta o cu totul altă problemă. Unde sunt academicienii de altă dată: Grigore Moisil, Alexandru Graur. Evrei sau români? Mai contează? Dar academicieni adevărați.
Azi Ioan Aurel Pop ia apărarea bisericii, a lui Octavian Goga sau a Patriarhului Miron Cristea, în timp ce Eugen Simion (ce se declară a fi eminescolog), dezvelește bustul lingăului suprem, Adrian Păunescu, bardul Cârmaciului.
Există diferențe între cele două grupe spirituale de academicieni? Eu sunt convins că da.
E absolut stupefiant cum la un articol de facebook al academicianului Ioan Aurel Pop, care are sute de comentarii, se selectioneaza aleatoriu niste comentarii pentru a arunca o umbra de indoiala asupra lui autorului si a ceea ce sustine/argumenteaza. Altfel spus, autorul articolului de pe facebook devine vinovat prin ,,contaminare” de ceea ce posteaza unii sau altii in rubrica de comentarii. Dar daca erau comentarii mai dure, de-a dreptul antisemite, era cumva Ioan-Aurel Pop responsabil de acele comentarii? E normal sa se faca apel la ele pentru a lovi in cineva, chiar si virtual? Scapa, la o adica, vreo persoana publica ce detine o pagina de facebook de asemenea comentarii? E cautatul cu lupa printre sute de comentarii noua metoda de compromitere virtuala a cuiva?
E din pacate e un procedeu des intalnit atunci cand se urmareste atacarea unei personalitati publice, apelul nu l-a ceea ce a scris respectivul ci la ceea ce au scris altii. Adica Ioan-Aurel Pop devine vinovat prin asumare a tuturor comentariilor postate pe facebook, indiferent daca imbratiseaza sau nu perspectivele respective.