Introducere
În 1999, Timothy Garton Ash (Ash 1999) argumenta că „Europa Centrală” a fost un construct cultural reșapat și folosit politic în anii ’90 de către statele Grupului de la Vișegrad pentru a legitima simbolic „reîntoarcerea în Europa” a fostelor țări comuniste. Dincolo de un simplu trop geografico-cultural de sorginte interbelică, reconectarea la această identitate central-europeană a oferit, în acel moment, și o justificare pentru excluderea României din primele etape ale negocierilor de aderare, pe care statele Vișegrad le sperau cât mai rapide. Această decuplare simbolică a României de „Europa Centrală” a avut consecințe politice durabile, contribuind la poziționarea ei, alături de Bulgaria, ca stat întârziat în procesul integrării euro-atlantice. De altfel, această asociere s-a menținut până în prezent, reflectându-se inclusiv în parcursul comun spre aderarea la Spațiul Schengen.
La peste trei decenii de la această decuplare politică de Europa Centrală — produsă, parțial, din vina internă a României — țara îl alege, în 2025, ca președinte pe Nicușor Dan, fost activist civic și primul „președinte-cetățean” din istoria post-aderare a regiunii. Alegerea sa are o semnificație profund simbolică. Așa cum au remarcat mai mulți comentatori, victoria sa reprezintă un indicator de maturizare a unei culturi civice europenizate, formată și consolidată în condiții mult mai dificile decât în cazul celor din Europa Centrală. Mai mult, succesul său electoral este cu atât mai remarcabil cu cât a fost obținut în fața a două forțe formidabile: pe de o parte, un sistem politic post-comunist care a dat naștere unui regim hibrid; pe de altă parte, o opoziție populistă, anti-europeană, alimentată de influența rusă — interferență vizibilă nu doar în campania pentru alegerile anulate din 2024, ci și în cea din 2025, menită să reconfigureze politica externă a României, inclusiv sprijinul pentru Ucraina și Republica Moldova.
Această alegere intervine într-un moment în care democrația liberală traversează o perioadă de recul global, după peste 15 ani de autocratizare progresivă, un proces care a început chiar din Europa de Est la finalul anilor ’90 (Lührmann and Lindberg 2019). În acest context, articolul de față analizează implicațiile alegerilor din România pentru starea democrației regionale și extrage câteva lecții relevante. Argumentul central este că victoria unui președinte provenit din societatea civilă poate constitui nu doar o formă de rezistență în fața tendințelor autocratice, ci și un posibil început al unui nou val de redemocratizare în regiune. Totuși, confirmarea acestei tendințe depinde de o serie de alegeri-cheie: scrutinul prezidențial din Polonia (iunie 2025), alegerile legislative din Republica Moldova (septembrie 2025) și, mai ales, alegerile parlamentare din Ungaria, programate pentru primăvara lui 2026.
Unde ne aflăm – starea democrației occidentale
Democrația globală se află într-o perioadă de recul vizibil. Primele semne ale acestei tendințe au apărut încă din a doua jumătate a anilor ’90, atunci când valul de democratizare declanșat de annus mirabilis 1989 nu a reușit să cuprindă decât parțial fostul spațiu sovietic și a întâmpinat dificultăți chiar și în Europa Centrală și de Est (Lührmann and Lindberg 2019). Totuși, manifestările clare ale acestui recul au devenit evidente abia după criza economică globală din 2008, când democrații considerate aproape consolidate, precum Ungaria, încep să vireze într-o direcție iliberală.
În 2010, partidul Fidesz, condus de Viktor Orbán, ajunge la putere în Ungaria. În decurs de un deceniu, regimul său transformă fundamental arhitectura constituțională a țării. De la o democrație considerată consolidată, Ungaria este reclasificată de agenții internaționale de profil drept un regim hibrid. Fidesz a capturat sistematic instituțiile statului, profitând de o prevedere legală care permite amendamente constituționale cu o majoritate de două treimi din parlament — un prag despre care arhitecții constituției ungare din anii ’90 considerau că nu putea fi atins de niciun partid în alegeri libere. Totuși, pe fondul nemulțumirilor sociale generate de criză, Fidesz a obținut această super-majoritate, care i-a permis să opereze o „captură constituțională” a statului (Bozóki and Hegedűs 2018), transformând regimul politic al țării.
Această transformare, pe care Bálint Magyar (Magyar 2016) o descrie drept trecerea către un „stat mafiot”, nu s-a realizat prin metode brutale, ci printr-o strategie incrementală, pas cu pas — ceea ce în literatura de specialitate este cunoscut drept „acaparare a puterii executive” (eng. executive aggrandizement) (Bermeo 2016): o extindere treptată a prerogativelor executive până la acapararea întregului aparat de stat. Un exemplu semnificativ în acest sens îl constituie capturarea instituțiilor-cheie precum Ministerul de Externe și armata — structuri populate anterior cu profesioniști socializați în spiritul normelor europene, care puteau reprezenta un obstacol pentru agenda autoritară a guvernului. Începând cu 2015, aceste instituții sunt sistematic epurate de cadrele pro-europene, înlocuite cu loialiști Fidesz (Müller and Gazsi 2023).
Pentru o vreme, cazul ungar a părut un fenomen singular în spațiul euro-atlantic, iar termenii de comparație erau căutați mai degrabă în afara Europei, în America Latină sau alte regiuni cu democrații fragile. Explicația predominantă pentru succesul autocratizării în Ungaria a fost aceea că democrația ungară nu era încă pe deplin consolidată. Conform înțelepciunii convenționale, o democrație consolidată ar fi trebuit să reziste unor astfel de derive prin forța instituțiilor sale.
Însă, ceea ce ne arată evoluțiile recente din Statele Unite, în special sub al doilea mandat al lui Donald Trump, este că rezistența la autocratizare nu este garantată nici măcar în cea mai longevivă și consolidată democrație liberală a lumii. Chiar dacă structura federală a SUA ar putea să pară un avantaj în fața centralizării puterii, aceasta se confruntă cu mari provocări. Spre exemplu, rezistența guvernatoarei statului New York în fața deciziilor controversate ale administrației federale arată că nivelul sub-național poate juca un anumit rol în limitarea puterii guvernului federal (Oreskes 2025). Totuși, rămâne de văzut dacă întregul sistem conceput de părinții fondatori va fi suficient de robust pentru a limita o posibilă autocratizare sistemică.
Cert este că aceste evoluții pun sub semnul întrebării chiar conceptul de „democrație consolidată” — o noțiune tratată până de curând ca un garant al rezilienței democratice.
Cum am ajuns aici – valul de autocratizare
Există multiple cauze care au condus democrația globală în impasul actual și care obligă științele politice să regândească concepte considerate stabile, precum cel de „democrație consolidată”. Procesul de autocratizare la care asistăm acum pune sub semnul întrebării ipoteza centrală potrivit căreia, odată ce democrațiile ating un anumit nivel de consolidare, traiectoria lor devine ireversibilă — ceea ce se bazează pe presupunerea că regulile jocului democratic sunt atât de bine înrădăcinate încât nimeni nu le-ar mai putea contesta în mod serios. Acest cadru teoretic s-a clătinat sub influența a trei fenomene majore: criza economică din 2008, ascensiunea populismului global și apariția unei „internaționale” anti-liberale care contestă ordinea internațională globală.
Criza economică din 2008 a avut atât efecte economice directe, cât și urmări politice profunde. Măsurile de austeritate impuse în numeroase state au generat nemulțumiri sociale masive, deschizând drumul unor noi actori politici – în special partidele populiste – care, în mai puțin de un deceniu, s-au transformat într-un fenomen global, accelerat apoi de pandemia de COVID-19.
Din punct de vedere economic, această criză a constituit apogeul unei stagnări a dezvoltării economice și a dus la crearea unor generații, ajunse la maturitate – în special milenialii – care, în multe cazuri, câștigă fie mai puțin decât părinții lor, fie beneficiază de mai puțină securitate economică decât aceștia (Inglehart and Norris 2016). În plus, criza a accentuat ruptura dintre liberalismul economic și cel politic. În timp ce dereglementarea și încrederea excesivă în piețe au dus la colapsuri economice sistemice, liberalismul politic a încercat să protejeze drepturile individuale axându-se tot mai mult pe teme identitare, ceea ce a dus la alienarea unei părți semnificative a electoratului său (Mounk 2018).
Din punct de vedere social, criza a generat două dinamici paralele. Pe de o parte, ea a produs o „clasă precară” de lucrători, vizibilă și în România, care, confruntată cu insecuritatea economică, cere acum un rol mai activ al statului în economie și este tot mai receptivă la mesaje naționaliste — o formă indirectă de solicitare a protecției statului (Tamir 2020). Pe de altă parte, acest electorat s-a dovedit extrem de permeabil la discursul populist, livrat într-un stil mult mai emoțional și spectaculos decât cel practicat de elita politică tradițională. Odată cu explozia rețelelor sociale, retorica populistă a fost rapid diseminată online, mai ales în timpul pandemiei.
Problema politică a devenit și mai gravă în momentul în care cererile economice ale acestei clase sărăcite de criză s-au întâlnit cu retorica naționalistă a populismului de dreapta. Lipsea doar un liant ideologic care să unească aceste revendicări: suveranismul. Acesta a funcționat ca un agregator conceptual capabil să genereze nu doar simpatie, ci și mișcări sociale cu potențial destabilizator. Promovat inițial de regimul de la Kremlin prin conceptele de „democrație suverană” și apoi de „suveranism” (Comunitatea Liberala 2025) ca alternativă la globalizare și liberalism, discursul a fost rapid preluat de partidele populiste din Europa și dincolo de ea.
Deși mișcările populiste afectează inițial doar statele naționale — precum Ungaria —, printr-un efect de domino, ele încep să influențeze inclusiv democrații consolidate din Occident. Pericolul devine global atunci când acești actori – statali sau non-statali – nu mai acționează izolat, ci încep să coopereze în mod concertat. Este ceea ce Anne Applebaum (Applebaum 2024) numește „axa autocraților” – o rețea transnațională de state, partide și persoane care colaborează pentru a submina democrația liberală, nu doar în interiorul frontierelor naționale, ci la scară globală.
Din această rețea fac parte diverși actori– de la Rusia și China, până la Ungaria, partidul AUR din România, formațiuni de dreapta radicală din America Latină, inclusiv partidul „Nuevas Ideas” al președintelui Nayib Bukele din El Salvador – toți conectați, într-o formă sau alta, la discursul și rețelele mișcării MAGA din Statele Unite (Abrahamsen et al. 2024). În acest fel, ceea ce părea inițial o reacție locală la globalizare devine o ofensivă globală împotriva întregii ordini liberale postbelice.
Cum oprim reculul democratic?
Toate aceste evoluții erau deja bine consolidate atunci când lumea occidentală a început să conștientizeze dimensiunea reală a amenințării. Până la votul pentru Brexit și alegerile prezidențiale din SUA în 2016 – ambele marcate de interferențe rusești – „internaționala suveranistă” era deja în plină ascensiune, câștigând alegeri în diverse state printr-o retorică ce combina suveranismul (în esență, o poziție anti-elite globale și anti-ordine internațională liberală), naționalismul (cu accente ce reînvie tradiții interbelice adesea cu iz fascist) și populismul (opoziția fundamentală între „poporul pur” și „elitele corupte”) (Mudde 2004).
În momentul în care elitele liberale occidentale au realizat pe deplin amploarea și coerența acestei mișcări autocratice globale, întrebarea esențială a devenit: cum putem salva democrația liberală? (Applebaum 2024). Mai mult, cum putem apăra ordinea internațională liberală postbelică – la nivel național, dar și internațional – în fața unui asalt fără precedent care nu doar câștigă alegeri, ci preia controlul instituțiilor și implementează politici cu accente autoritare?
Un prim răspuns conceptual a fost cel al rezistenței în fața autocratizării(Tomini, Gibril, and Bochev 2023). Acesta s-a conturat pe baza experiențelor din state precum Ecuador sau Tunisia și a constat în general în mobilizări civice care s-au transformat în proteste de masă. Asemenea mișcări – vizibile recent în Georgia sau Serbia – pot atrage atenția presei internaționale și obține un anumit grad de sprijin extern. Cu toate acestea, rezultatele lor rămân inegale: pe de o parte, pentru că Vestul este adesea distras de propriile crize politice; pe de altă parte, pentru că presiunea normativă pe care Occidentul o poate exercita asupra regimurilor autoritare este tot mai slabă, mai ales atunci când administrația americană nu mai sprijină nici măcar tacit democratizarea, așa cum a făcut-o în timpul Primăverii Arabe (Rhodes 2018), ci devine chiar ostilă acestor mișcări.
Un exemplu recent este protestul masiv din Turcia, izbucnit după arestarea primarului Istanbulului, Ekrem İmamoğlu, pe 19 martie 2025. Surse din Congresul american (Gönül Tol [@gonultol] 2025) și opoziția turcă (Medya News 2025) sugerează că președintele Erdoğan ar fi obținut cel puțin un acord tacit pentru acțiunea sa represivă în urma unei convorbiri telefonice cu președintele Trump.
În plus, chiar și atunci când protestele de stradă sunt masive, ele au totuși nevoie de o opoziție politică organizată și capabilă să câștige alegeri, iar aceasta este o condiție dificil de îndeplinit în state unde scena politică este complet dominată de partidul aflat la putere, iar opoziția este marginalizată, așa cum se întâmplă în regimurile hibride.
Primul semn clar că opoziția, fie că vine din sfera politică sau din societatea civilă, poate obține totuși victorii electorale semnificative în regimuri hibride a venit din Moldova, în 2020, când Maia Sandu a câștigat președinția împotriva unei oligarhii susținute de Rusia. Cu toate acestea, cazul moldovenesc are specificitățile sale și nu oferă neapărat o rețetă generalizabilă.
O a doua lecție valoroasă a venit din Polonia, în 2023, când Coaliția Civică a reușit să învingă partidul Lege și Justiție, formând un guvern pro-european condus de Donald Tusk, după un deceniu de guvernare conservatoare care a erodat democrația poloneză. Totuși, și în acest caz există limite de transferabilitate: Polonia este un stat membru al UE, care are o tradiție de rezistență civică anti-autoritară solidă, formată încă din perioada Solidarității și care a avut o opoziție puternică prezentă pe tot parcursul guvernării PiS.
Cazul care se conturează însă drept cel mai relevant din perspectiva construirii unei posibile strategii de înfrângere electorală a autoritarismului este cel al României, unde, în mai 2025, după anularea unei prime runde de alegeri prezidențiale din cauza interferenței ruse, a fost ales un președinte provenit din societatea civilă – un „președinte-cetățean”. Dacă există o lecție majoră pe care România o oferă celor care caută soluții pentru a contracara autoritarismul, aceasta este următoarea: societatea civilă contează. Dacă partidele sunt slăbite sau capturate, iar opoziția instituțională este fragilă, societatea civilă poate deveni actorul decisiv în lupta pentru democrație, pentru că se poate mobiliza atât de puternic încât să câștige alegeri.
Alegerile din România ca dublă victorie
Faptul că România a reușit să aleagă ca președinte un reprezentant al societății civile, Nicușor Dan – fost activist civic și ulterior primar al capitalei – este remarcabil din mai multe puncte de vedere. Înainte de a intra în politică, Nicușor Dan a avut un rol esențial nu doar în ONG-urile de urbanism, ci și în mișcările sociale pentru democratizare care au marcat România începând cu a doua jumătate a anilor 2000. Alegerea sa marchează o premieră: România este primul stat din Europa de Est post-aderare care a ales un „președinte-cetățean”, trimițând astfel un semnal de speranță în regiune și dincolo de ea. Acest gest simbolic a amplificat peste noapte soft power-ul României pe plan internațional.
După cum a remarcat chiar președintele în discursul de după confirmarea rezultatului, această victorie este înainte de toate una a societății civile pro-europene. Mai impresionant este faptul că această societate civilă nu s-a confruntat cu un singur oponent, ci cu două forțe redutabile. Pe de o parte, încă din 2021, România a intrat într-o logică de regim hibrid (Economist Intelligence Unit 2025), în care principalele partide – PSD și PNL – au acaparat scena politică și instituțiile statului, marginalizând opoziția pro-europeană (liberalii de la USR și REPER). Pe de altă parte, o mișcare socială naționalistă convertită într-o opoziție suveranistă extrem de activă, reprezentată de figuri precum Călin Georgescu și George Simion, a beneficiat de sprijin fățiș nu doar din partea PSD (Coșlea 2025) sau PNL (Neag et al. 2024), ci și din partea Kremlinului și a mișcării MAGA din SUA.
Un alt aspect remarcabil este faptul că societatea civilă pro-europeană nu a generat, în ultimii ani, mișcări sociale de stradă de amploare – ultima de acest tip fiind cea din 10 august 2018, în timpul regimului Dragnea. Particularitatea României constă în altceva: societatea sa civilă a trecut printr-un proces de instituționalizare politică timp de aproape un deceniu, început după tragedia de la Colectiv. Experiența guvernului tehnocrat instalat ulterior sub conducerea lui Dacian Cioloș (2015–2016) a reprezentat primul contact direct, din interior, al societății civile cu administrația. Mai mult, în 2016, ONG-ul „Uniunea Salvați Bucureștiul” s-a transformat în partid politic sub conducerea lui Nicușor Dan, reușind să intre atât în consiliile locale, cât și în Parlament. De atunci, societatea civilă a continuat să se instituționalizeze politic, prin participarea activă în USR, REPER, dar și prin pătrunderea unor reprezentanți în partidele tradiționale, precum PNL și PSD.
Această evoluție a devenit posibilă în contextul aderării României la Uniunea Europeană. În timpul comunismului, regimul Ceaușescu a suprimat orice tentativă de organizare civică și deci, spre deosebire de Solidaritatea poloneză, România nu a avut, în această perioadă, o tradiție de mobilizare civică care să îi influențeze parcursul postcomunist (Parau 2009). Apoi, în anii ’90, societatea civilă a avut un start dificil, marcat de reprimarea brutală a mișcării pro-democrație din Piața Universității de regimul Iliescu. După aderarea la UE, însă, s-au creat premisele pentru dezvoltarea unei societăți civile prin mecanismele instituționale de consultare și prin accesul la fonduri europene.
Totuși, acest proces nu a dus automat la formarea unei societăți civile autentice. Pentru a răspunde formal obligației de consultare a sectorului terțiar în formularea politicilor publice, adoptată în contextul aderării, statul român a creat o societate civilă paralelă (Soare and and Tufiș 2021), adesea formată din persoane apropiate de instituții. Ceea ce a oferit însă Uniunea Europeană cu adevărat valoros societății civile românești a fost un instrumentar strategic: internaționalizarea. Aceasta a însemnat atât capacitatea de a face lobby la nivel european, cât și accesul la experiențele și lecțiile învățate din alte campanii civice din Europa de Vest (Parau 2009).
Prin urmare, lecția pe care România o oferă actorilor pro-democrație care se confruntă cu tendințe autocratice este clară: nu este suficientă mobilizarea de stradă. Este esențială instituționalizarea, atât în afara, cât și în interiorul câmpului politic. Fie prin intrarea în partidele existente, fie prin formarea unora noi, societatea civilă trebuie să devină un actor politic în sine, capabil să se auto-organizeze, dar și să influențeze democratizarea, conform definiției date de către gânditorii din Solidaritatea poloneză care au introdus acest concept în anii `80 (Arato 1981) .
În concluzie, alegerea lui Nicușor Dan ca președinte marchează un moment cu adevărat istoric pentru România: pentru prima dată, capitalul politic acumulat de societatea civilă în ultimele două decenii se transformă în capital instituțional la cel mai înalt nivel al statului. Această evoluție nu are doar o semnificație internă, ci transmite un semnal puternic întregii Europe Centrale și de Est, unde, în ultimii ani, spațiul civic a fost constant erodat de regimuri iliberale sau hibride (Greskovits 2020).
Lecția românească este că societatea civilă poate face tranziția din stradă spre instituții, de la proteste spre guvernare și că o transformare democratică profundă nu are loc doar ca reacție la crize, ci mai ales printr-un angajament instituțional pe termen lung. De asemenea, România demonstrează că rezistența la valul autocratic nu este suficientă: este nevoie de construirea unor alternative viabile, înrădăcinate în mobilizarea civică, dar capabile să participe la guvernare.
Ce urmează – un val estic de redemocratizare?
Precedentul românesc ar putea fi consolidat pe 1 iunie, dacă în Polonia candidatul pro-european Rafał Trzaskowski – primar al Varșoviei și exponent al unei societăți urbane active – va câștiga turul al doilea al alegerilor prezidențiale. O astfel de dublă victorie, în România și Polonia, ar putea deschide o nouă fază în evoluția Europei de Est, în care forțele pro-europene și pro-democratice ar beneficia de cea mai favorabilă fereastră de oportunitate din ultimul deceniu pentru a inversa tendința de autocratizare declanșată de victoria lui Viktor Orbán din 2010, pe fondul crizei economice globale.
Ceea ce este cu adevărat remarcabil la potențialul acestui nou val de redemocratizare este faptul că el nu mai operează doar prin contagiune între societăți care învață unele de la altele. Alegerile din această perioadă din Europa Centrală și de Est conturează un nou tip de solidaritate: un proces de susținere transnațională între lideri politici cu viziuni și orientări ideologice liberale.
Am văzut acest fenomen în alegerile prezidențiale din România și Moldova, atât în 2024, cât și în 2025. L-am regăsit în sprijinul oferit de Donald Tusk liderului opoziției maghiare Péter Márki-Zay în 2022, când liderii liberali polonezi au participat alături de acesta la mitinguri electorale la Budapesta. Mai recent, aceeași solidaritate s-a văzut în sprijinul explicit oferit de Tusk – probabil liderul est-european cu cea mai profundă înțelegere a momentului istoric pe care regiunea îl traversează, grație experienței sale în mișcarea Solidaritatea – președintelui Nicușor Dan înainte de alegerile din România. O vedem, de asemenea, în recenta vizită a președintelui Dan în Polonia, unde l-a susținut pe Trzaskowski cu doar o săptămână înainte de turul decisiv al alegerilor prezidențiale.
În această arhitectură emergentă a solidarității democratice regionale, Ungaria ocupă un loc cheie. După mai bine de un deceniu de hegemonie autoritară sub Viktor Orbán, ascensiunea partidului Tisza – care depășește constant Fidesz în sondaje de un an (Bence 2025) – sugerează că o schimbare de guvern și, poate, chiar de regim politic este posibilă în primăvara viitoare. Apariția lui Péter Magyar, un disident din aparatul guvernamental care îmbină un discurs modern – deși cu unele accente naționaliste –, o ancorare civică autentică și o viziune europeană clară, introduce o componentă esențială în acest nou val de redemocratizare.
Această evoluție nu ține doar de politica internă a Ungariei, ci este profund conectată la procesele democratice din România și Polonia. Magyar s-a poziționat ferm împotriva lui George Simion și, mai ales, împotriva sprijinului primit de acesta din partea lui Viktor Orbán. Mai mult, între 14 și 24 mai, el a parcurs pe jos drumul de la Budapesta la Oradea, pentru a se întâlni cu comunitatea maghiară din Transilvania – o comunitate esențială în victoria președintelui Nicușor Dan în alegerile din România. În discursul său din 24 mai de la Oradea, acesta a transmis un mesaj comunității maghiare din România, dar a lansat și o invitație la cooperare pentru noii lideri politici de la București (Zrt 2025). Așadar, poate cel mai important pas în direcția unui val de redemocratizare în regiune ar fi ca liderii liberali de la București și Varșovia să sprijine activ alternativa reprezentată de Péter Magyar și partidul Tisza.
Așa cum observa Timothy Garton Ash (Ash 1999), ideea de „Europa Centrală” a fost, în perioada postcomunistă, un construct politic menit să deosebească, în cadrul Estului, între „noi” și „ei” – țările considerate pregătite pentru aderare (precum Polonia, Cehia sau Ungaria) și cele percepute drept rămase în urmă, precum România și Bulgaria. Astăzi însă, alegerea unui președinte provenit din societatea civilă face ca această logică a excluderii să fie, simbolic, răsturnată: România nu se mai întoarce în Europa ca o periferie ce aspiră să prindă din urmă nucleul central, ci ca un actor egal, capabil să contribuie la reconstrucția democratică a întregii regiuni.
În acest nou context, solidaritatea transnațională între lideri liberali din România, Polonia și, posibil, Ungaria devine nu doar expresia unei alianțe politice, ci un liant activ al democrației est-europene. România, cu un președinte-cetățean, nu mai este un caz singular sau periferic, ci devine o piesă centrală și un catalizator într-un posibil nou val de redemocratizare în Europa Centrală și de Est.
Vezi si varianta in engleza a articolului.
Surse citate:
Abrahamsen, Rita, Jean-François Drolet, Michael C. Williams, Srdjan Vucetic, Karin Narita, and Alexandra Gheciu. 2024. World of the Right: Radical Conservatism and Global Order. 1st ed. Cambridge University Press. https://doi.org/10.1017/9781009516075.
Applebaum, Anne. 2024. Autocracy, Inc.: The Dictators Who Want to Run the World. New York: Doubleday.
Arato, Andrew. 1981. “Civil Society against the State: Poland 1980-81.” Telos 47 (Spring): 23–47.
Ash, Timothy Garton. 1999. “The Puzzle of Central Europe.” The New York Review of Books, March 18, 1999. https://www.nybooks.com/articles/1999/03/18/the-puzzle-of-central-europe/.
Bence, Gaál. 2025. “Tisza Surges Past Fidesz in Latest Poll, Leads by Double Digits Among Committed Voters – Budapest Business Journal.” Budapest Business Journal, April 11, 2025, sec. Polls. https://bbj.hu/politics/polls/tisza-surges-past-fidesz-in-latest-poll-leads-by-double-digits-among-committed-voters/.
Bermeo, Nancy. 2016. “On Democratic Backsliding.” Journal of Democracy 27 (1): 5–19.
Bozóki, András, and Dániel Hegedűs. 2018. “An Externally Constrained Hybrid Regime: Hungary in the European Union.” Democratization 25 (7): 1173–89. https://doi.org/10.1080/13510347.2018.1455664.
Comunitatea Liberala. 2025. “„Suveranismul” este coloana a 5-a rusească. Interviu cu Anton Şehovțov.” Comunitatea Liberala, May 2, 2025. https://comunitatealiberala.ro/suveranismul-este-coloana-a-5-a-ruseasca-interviu-cu-anton-sehovtov/.
Coșlea, Alexandru. 2025. “VIDEO Alfred Simonis către Marcel Ciolacu: Îți amintești când ne spuneai să nu îi dăm voturi lui Simion? Toți i-am dat – HotNews.ro.” HotNews, January 3, 2025. https://hotnews.ro/simonis-catre-ciolacu-iti-amintesti-cand-ne-spuneai-sa-nu-ii-dam-voturi-lui-simion-toti-i-am-dat-1873739.
Economist Intelligence Unit. 2025. “Democracy Index 2024.” https://services.eiu.com/campaigns/democracy-index-2024/.
Gönül Tol [@gonultol]. 2025. “Senator @ChrisMurphyCT Slammed Imamoglu’s Arrest, Pointing out It Came Right after a Trump-Erdogan Phone Call. Murphy Suggests Trump Likely ‘Greenlit’ Erdogan’s Move to Jail His Top Rival. Https://T.Co/Pf3xdbS5p1.” Tweet. Twitter. https://x.com/gonultol/status/1907801282640798138.
Greskovits, Béla. 2020. “Rebuilding the Hungarian Right through Conquering Civil Society: The Civic Circles Movement.” East European Politics 36 (2): 247–66. https://doi.org/10.1080/21599165.2020.1718657.
Inglehart, Ronald F., and Pippa Norris. 2016. “Trump, Brexit, and the Rise of Populism: Economic Have-Nots and Cultural Backlash.” SSRN Scholarly Paper. Rochester, NY: Social Science Research Network. https://doi.org/10.2139/ssrn.2818659.
Lührmann, Anna, and Staffan I. and Lindberg. 2019. “A Third Wave of Autocratization Is Here: What Is New about It?” Democratization 26 (7): 1095–1113. https://doi.org/10.1080/13510347.2019.1582029.
Magyar, Bálint. 2016. Post-Communist Mafia State: The Case of Hungary. Budapest: Central European University Press.
Medya News. 2025. “Turkish Opposition Leader Says Trump Was Informed in Advance of Istanbul Mayor’s Arrest.” Medya News, April 7, 2025, sec. POLITICS. https://medyanews.net/turkish-opposition-leader-says-trump-was-informed-in-advance-of-istanbul-mayors-arrest/.
Mounk, Yascha. 2018. The People vs. Democracy: Why Our Freedom Is in Danger and How to Save It. Cambridge (Mass.): Harvard University Press.
Mudde, Cas. 2004. “The Populist Zeitgeist.” Government and Opposition 39 (4): 541–63. https://doi.org/10.1111/j.1477-7053.2004.00135.x.
Müller, Patrick, and David Gazsi. 2023. “Populist Capture of Foreign Policy Institutions: The Orbán Government and the De-Europeanization of Hungarian Foreign Policy.” JCMS: Journal of Common Market Studies 61 (2): 397–415. https://doi.org/10.1111/jcms.13377.
Neag, Mirela, Cătălin Tolontan, Iulia Roșu, and Răzvan Luțac. 2024. “ANAF a descoperit că PNL a plătit o campanie care l-a promovat masiv pe Călin Georgescu pe TikTok.” Snoop (blog). December 20, 2024. https://snoop.ro/anaf-a-descoperit-ca-pnl-a-platit-o-campanie-care-l-a-promovat-masiv-pe-calin-georgescu-pe-tiktok/.
Oreskes, Benjamin. 2025. “Facing Trump’s Threats, New York’s Governor Adopts a ‘Rambo’ Attitude.” The New York Times, February 21, 2025, sec. New York. https://www.nytimes.com/2025/02/21/nyregion/hochul-trump-adams-congestion-pricing.html.
Parau, Cristina Elena. 2009. “Impaling Dracula: How EU Accession Empowered Civil Society in Romania.” West European Politics 32 (1): 119–41. https://doi.org/10.1080/01402380802509917.
Rhodes, Ben. 2018. The World as It Is: A Memoir of the Obama White House. New York: Random House.
Soare, Sorina, and Claudiu D. and Tufiș. 2021. “‘Roșia Montană, the Revolution of Our Generation’: From Environmental to Total Activism.” European Politics and Society 22 (2): 259–76. https://doi.org/10.1080/23745118.2020.1729052.
Tamir, Yael. 2020. Why Nationalism. Princeton University Press. https://doi.org/10.1515/9780691212050.
Tomini, Luca, Suzan Gibril, and Venelin Bochev. 2023. “Standing up against Autocratization across Political Regimes: A Comparative Analysis of Resistance Actors and Strategies.” Democratization 30 (1): 119–38. https://doi.org/10.1080/13510347.2022.2115480.
Zrt HVG Kiadó. 2025. “Magyar Péter Nagyváradról üzent Orbánnak: „A rombolás, gyűlöletkeltés, árokásás a múlté, a végső visszaszámlálás megkezdődött!”.” hvg.hu, May 24, 2025, sec. Itthon rovat. https://hvg.hu/itthon/20250524_A-vegso-visszaszamlalas-megkezdodott-Magyar-Peter-Nagyvaradrol-uzent-Orbannak-ebx.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Confuzii de termen.
Si la autoarea citata, si la autoarea articolului.
Eliminarea Romaniei din grupul statelor „democrate” s-a facut la ordinul Moscovei, care dorea sa-si impuna controlul aici, cum a facut in Belarus.
Polonia, Ungaria, Ucraina erau state satelit, conduse de lideri obedienti. Si care executau fara probleme ordinele primite.
Liderii nostri erau – de asemenea- obedienti, dar serviciile nu. Si nu numai.
Prin urmare, Romania a fost izolata.
Norocul nostru a fost rezistenta Ceceniei. Disperat ca nu reuseste sa subordoneze o tara minora, Putler a luat masuri dure. Acest lucru a atras oprobiul UE, care au vrut sa treaca la masuri coercitive impotriva lui. Exact atunci a intervenit 11 septembrie. Si lucrurile au luat alta turnura. Putler a fost de acord ca Romania sa adere la NATO, pentru mina libera in Cecenia si ajutor in lupta antiterorista.
Democratia noastra incepe -practic- din clipa aderarii la NATO. Desi aveam toti oficialii si adm+serviciile formate de rusi. De aici eternele probleme.
Daca nu ma credeti, vedeti acordurile semnate dupa revolutie cu Rusia. Trecerea frontierei fara viza, „NIET”-ul lu Eltin de la Helsinki, cand a fost vorba sa aderam la NATO (la Madrid) etc.
Nu mai dati vina pe noi si poporul nostru.
Am fost obiectul impartirii si reimpartirii sferelor de influenta.
De aici multiplele probleme ce ne-au blocat si intirziat. Poate scapam de ele acum. Desi idiotii merg pe proteste continui, pentru a pregati terenul unei interventii militare. Stim a cui si stim cand: daca U cade. De asta trebuie sa ajutam U pina in pinzele albe.
In rest, o analiza buna…
>Stim a cui si stim cand: daca U cade. De asta trebuie sa ajutam U pina in pinzele albe.
Exact. Să sperăm că U. nu cade mai ales acum când e lăsată să foloseasca rachete cu rază lungă de actiune. Într-un fel, „balul ” începe doar acum. Vremuri grele, bine că suveraniștii n-au ajuns la Cotroceni să ne dea pe mâna rușilor straight away.
Vă rămân recunoscătoare pentru toate acese comentarii, cu care sunt de acord și care completează foarte bine ceea ce am spus eu deja. Sper sa putem scrie, fie dumneavoastră, fie eu, o analiză în viitor care să cuprindă și această dimensiune care, într-adevăr, nu este surprinsă în articolul meu. Cât despre chestiunea cu Ucraina, sunt absolut de acord.
@mongolul _ „Putler a fost de acord ca Romania sa adere la NATO, pentru mina libera in Cecenia…”
Cecenia este o republică din Federație, Rusia n-a cerut „mână liberă” nimănui pentru schimbarea de regim de acolo, ca și pentru represiunile interne în general.
Sprijinul acordat de România pentru acțiunile NATO din timpul războaielor din fosta Iugoslavie a contat probabil mult la admiterea statului nostru în alianță.
Pe de altă parte, Rusia nu a fost niciodată cu adevărat de acord cu extinderea NATO, dar a admis-o, pe când trecea printr-o perioadă de slăbiciune, în condițiile relaxării relațiilor sale cu Occidentul și intensificării schimburilor comerciale cu acesta.
Acum zâmbim la amintirea discuțiilor despre o eventuală aderare (incompletă) a Rusiei la NATO, pe când existau relații apropiate între acestea.
„Această decuplare simbolică a României de „Europa Centrală” a avut consecințe politice durabile…”
Decuplarea reală, prin evenimentele numite Mineriade a avut de fapt consecințe durabile, nu cea simbolică.
Timp de un deceniu România a trăit un timp pierdut, considerată un spațiu nesigur și de evitat de către investitori. Mineriadele epocii Iliescu au reprezentat drumul către „democrația originală” care a însemnat instaurarea cleptocrației la guvernarea României.
Consecințele sunt vizibile astăzi cu claritate, România este statul UE cu cei mai săraci cetățeni. România, nu Bulgaria.
…Și nu avem niciun motiv real să credem că se poate schimba ceva în viitorul previzibil. România face parte din „cercul al treilea” al Uniunii Europene și este statul cu cea mai redusă relevanță pe plan internațional, la concurență cu Bulgaria. Schimbarea actuală a Președintelui Republicii poate fi un factor pozitiv în evoluția României, dar probabil este o naivitate să visăm la revoluții.
Vă mulțumesc pentru completarea referitoare la Mineriade. Într-adevăr, este o dimensiune care lipseste în evaluarea mea. În ceea ce privește comentariul referitor la al treilea cerc al UE, sunt doar parțial de acord cu dumneavoastră, în sensul că cred că relevanța României în UE nu depinde doar de structura acesteia, ci mai ales de ceea ce face România pentru a deveni relevantă. La asta trebuie să muncim cu toții. Cât despre povestea cu revoluțiile, sunt absolut de acord: cred că adevăratele „revoluții” sunt cele care se întâmplă incremental și lasă consecințe durabile.
Spuneam in public dupa alegerile anulate ca avem nevoie de un presedinte intelectual. O simteam ca pe o nevoie a tarii noastre. Acum imi dau seama ca suntem mai aproape de ceea ce ne trebuie, dar depinde de unii factori. Presedintele trebuie sa lase timiditatea juvenila si sa joace puternic, plin de carisma, ca un model, nu doar oferind idei frumoase, dar si o viziune coerenta si curajoasa care sa inspire masele sa adopte valori mai inalte. La noi e nevoie de un efort sustinut pentru a inspira aceste valori ca integritate, coerenta in decizii, respect pentru munca si demnitatea fiecarei persoane, libertate de constiinta, moralitate, sensibilitate fata de cei vulnerabili, servirea celorlalti dincolo de munca zilnica, pasiune pentru proiecte majore care schimba viata cetatii. Havel a fost un caracter puternic si inspirator. Sper ca ND sa isi (re)gaseasca motivatia si energia in aceasta directie. Dincolo de un zambet deschis e nevoie de o inima mare si puternica. Se poate.
Vă mulțumesc pentru comentariul dumneavoastră, cu care sunt absolut de acord. În ceea ce privește chestiunea cu Havel, acela este un titlu pus de editorii HotNews și care nu îmi aparține.
nd joacă,e drept [într-o farsă tragi-comica] si împreună cu guvernul ne vor băga într-un război care nu-i al nostru și vom *beneficia* de o grămadă de neajunsuri, bașca câteva fericeli gen așa zisele reforme
Cred că este cea mai coerent și fundamentată analiza politica pe care am avut de-a dreptul placerea de a o lectura in ultimii ani. Și am început deja să intru sa vad referințele, ce imi oferă o mai adâncă înțelegere a contextului curent. Mare, MARE bravo și astept cu și mai mare interes următoarele articole ale doamnei Mihaela Herbel.
Vă mulțumesc frumos pentru comentariu și pentru aprecieri. Mă onorează profund.
Acest articol este si pe hotnwes insa cu un alt titlu” In sfarsit ,avem un Havel….”.
Nicusor Dan nu are treaba cu Havel, care a avut o alta viata ,in alte timpuri, mult mai dure decat cele traite de Nicusor, care nu a fost urmarit de serviciile secrete, si bagat in puscarie.
Nicusor Dan e rezultatul socitetii civile numai in situatia limita pe care am trait-o,cand incredera in partide e aproaoe zero, iar pericolul extremei drepte, condusa de un ins fost sef de galarie, fara o meserie clara, in tandem cu un promotor al national-ceausismului, agent al Moscovei dupa
care plange si acum.
Pe scurt, statul democratic s-a prabusit si l-a salvat admirabil milioane de oameni , carora Nicusor le-a spus din primul moment ca ei au castigat alegerile. Da, asa e , si exponentul nostru e Nicusor, care va trebui sa faca un guvern, aducand in prim plan partidele care s-au ascuns saptamani la rand.
De acord că N.D. nu e un Havel.
Ar fi fost un Havel defazat, oricum.
Sunt absolut de acord cu toate comentariile dumneavoastră, Dar, în primul rând, vă mulțumesc că îmi dați oportunitatea să clarific un lucru, așa cum am făcut-o și mai sus: titlul cu Havel este cel de pe HotNews, care nu îmi aparține mie, ci editorilor de la această publicație, cărora vreau să le mulțumesc și aici pentru preluarea articolului meu. Vă mărturisesc însă că acel titlu mă stânjenește, în primul rând pentru că nu îmi stă în fire să fac astfel de comparații, dar mai ales pentru că nu cred că e înțelept să punem o asemenea greutate istorică pe umerii noului nostru președinte.
Apreciez raspunsul Dv. . Din 90 incoace diversi s-au plans ca noi nu am avut un Havel.
L-a gasit acum dupa 35 de ani hotnwes! Cred ca daca Nicusor a citit articolul de pe hotnews, datorita titlului s-a simtit stanjenit, daca nu rusinat.
De ce n-am avut un Havel? Ce -ar fi sa scrieti pe tema asta? Dupa revolutie au aparut brusc o puzderie de dizidenti. Ce ma bucura este ca azi nu mai suntem poporul de atunci, cel vegetal, cel cu capul plecat pe care sabia nu il taie.Votul de duminica trecuta arata ca suntem altii, ca am capatat o constiinta civica pe care nu am mai avut-o pana acum .
Vă mulțumesc pentru comentariu și pentru sugestie – mă voi gândi la ea. Până atunci, în ceea ce privește metafora poporului vegetal, care aparține – dacă nu mă înșel – distinsei poete Ana Blandiana, eu aș formula-o altfel: în 1989 eram un popor extrem de traumatizat. Și, într-adevăr, votul de duminica trecută a arătat că ne-am revenit, cel puțin parțial, din această traumă. Însă este mult de muncă în continuare.
Credeti ca in 1989 eram un popor traumatizat? E putin spus ….eram un popor aflat intr-o inchisoare formata din granitele tarii,unde ni se dadea de mancare pe cartele, frig, si intuneric in case,program tv 2 ore pe zi. Asta se intampla, si cu toate astea am avut curajul sa iesim in strada,mai intai noi cei tineri atunci. S-a tras in noi cu tancurile, cu mitralierele grele de pe taburi, cu akm-uri. Cine? Armata ,militia ,securitatea si alti mari patrioti .Parintii nostrii au venit sa ne ajute, au plecat din fabrici cu unii din colegii lor si in sute de mii de oameni nu se mai putea trage. Asa s-a nascut Romania democrata de dupa 1989, unde si azi sunt procese tergiversate de decenii cu genocidul facut atunci,. Eu am scapt teafar,altii nu mai sunt. Dar cine erau paznicii acestei inchisori numite Romania? Pe unii din ei , cat si pe urmasii lor ii gasiti in aur si alte partide, sunt mari oameni de afaceri.
Sunt bine mersi ,nu au patit nimic. Mai mult, erau cat pe aci sa revina la putere.
Da , lumea s-a schimbat in bine,dar atata timp cat toata aceasta lume sinistra care au omeni pe constiinta inca tine niste fraie ale puterii in Romania, acest bine este relativ. Daca l-as vedea pe Nicusor i-as spune sa nu se culce pe o ureche. E suficient de naiv,ca sa fie jucat pe degete de acesti insi fara scrupule,cinici,care de decenii se cred mari patrioti. Cat despre mine, si azi plang cand trec pe langa cimitirul Eroilor din Bucuresti, in timp ce multi altii au si uitat cine se afla acolo. Adica cine? Niste destabilizatori,niste golani,platiti in dolari , vanduti Occidentului. Mergeti acolo odata , caci acolo se afla Havelii acestei tari, tristi si uitati.
Foarte clar si explicit. Articol din care am invatat. Sper ca si altl „elevi ” sa citeasca si sa invete.Felicitari. Cu respecte,
Vă mulțumesc. Sunt profund onorată de aprecierile dumneavoastră.
Cam multe lozinci. Nicusor Dan a fost ales strict pentru ca alternativa era mult mai neconvenabila, nu pentru ca s-a (re)desteptat civismul in popor. Dovada ? In primul tur, doar 1.97 milioane din (teoretic) 18 milioane l-au votat pe N Dan. Deci in 18 mai N Dan a primit peste 4 milioane de voturi suplimentare de la insi care in urma cu doua saptamani fie nu s-au deranjat sa voteze (civism adevarat !), fie au votat cu „reformisti” (lol) gen Antonescu sau Ponta. Oricum, onor partidele vor avea in mod sigur grija sa-i distruga imaginea dlui Dan. O pot face, fiindca ele controleaza mass-media. Tot ce se va intampla rau va fi „din vina” dlui N Dan. Rarele aspecte pozitive vor fi, desigur, datorate liderilor luminati ai partidelor respective. Teoria redemocratizarii e interesanta dpdv … teoretic, dar, din pacate, e complet paralela cu realitatea.
Vă mulțumesc pentru comentariul foarte pertinent. Într-adevăr, aspectele menționate de dumneavoastră au fost enorm de importante în alegerile din 18 mai. Și da, este realist să ne așteptăm la o luptă politică pentru imagine, în care reputația președintelui va fi pusă de multe ori la îndoiala
Articol foarte instructiv, cu observații de mare finețe, bazate pe referințe bibliografice solide. Am dori să avem aprte mai des de astfel de analize.
Vă mulțumesc frumos pentru comentariu. Sunt onorată de aprecierile dumneavoastră
Alegerea lui Nicusor Dan e intr-adevar importanta. In sfarsit Romania are un presedinte inteligent, curat (sau cat de curat poti fi in politica mare), interesat de problemele societatii (si nu un lenes profitor ingust la minte ca johanis), anti-comunist, realmente dedicat democratiei si valorilor occidentale.
In sfarsit Romania acum se desprinde simbolic de fantomele trecutului, de post-comunism, securism, lichelismul tranzitiei, si din fericire nu a intrat nici pe panta extremismului neolegionar recent.
Totusi, ND nu poate schimba Romania de unul singur! Exista inca multi, prea multi fosti securisti, interlopi, politruci corupti, amibe, vuvuzele extremiste si jurnalisti patati, si multi sustinatori ai lor.
Partidele sunt in general destul de corupte si pline de nulitati, ar trebui curatate de atarnatori si lichele. Si mai bine, formate partide noi democratice pro-occidentale, care sa se opuna concret inapoiatilor din aur, sos, pot.
Vă mulțumesc pentru comentariul foarte relevant cu privire la partidele noastre, cu care sunt absolut de acord: și eu consider că munca cea mai importantă pentru democrație este cea care se petrece la nivelul partidelor și a resurselor lor umane
Societatea civila nu înseamnă toată România,nici măcar un sfert,dar lăudătorii cred ca toți vor face ciocul mic!Nu suntem nici prostii și nici argatii voștrii!Cei ce au votat împotriva sistemului nu sunt membrii sau susținătorii partidelor suveraniste,dar nici prostii unor o.n.g.-isti care cred ca i-au rezolvat pe toți!
Aveții foarte mare dreptate. Cred că susținătorii partidelor suveraniste sau concetățenii care au votat cu acestea sunt o altă parte a societatății civile, diferită de cea liberală, care merită o discuție separată. Și care – din punctul meu de vedere – cu puțină înțelepciune poate aduce o contribuție importantă la democrația românească.
Societatea civilă e aceea neînregimentată politic. Dacă e înregimentată politic, atunci nu mai e civilă. Jocul de-a societatea civilă care e de fapt politizată ar trebui să înceteze.
„…trei fenomene majore: criza economică din 2008, ascensiunea populismului global și apariția unei „internaționale” anti-liberale care contestă ordinea internațională globală.”
+
„…criza a accentuat ruptura dintre liberalismul economic și cel politic. În timp ce dereglementarea și încrederea excesivă în piețe au dus la colapsuri economice sistemice, liberalismul politic a încercat să protejeze drepturile individuale axându-se tot mai mult pe teme identitare, ceea ce a dus la alienarea unei părți semnificative a electoratului său (Mounk 2018).”
Ca fenomen/stresor/factor contributor major la de-democratizare, din 2008 si pana azi/maine etc., trebuie considerata si ACCELERAREA(incepand cu 2014-15) imigratiei ILEGALE non-UE in UE/SEE/AELS.
Ecosistemul/complexitatea care a generat magaria 2007-8, NEPEDEPSITA pe masura in SUA SPRE DEOSEBIRE DE ISLANDA(!!!), este sursa principala/radacina a ce e stramb in lumea occidentala/G7/UE/SEE/AELS, inclusiv de-democratizarea despre care faceti vorbire.
=========
„…alternativă la globalizare și liberalism…”
Aceste concepte aplicate (macro/globo-)economiei si politicii NU au produs pacea si-ntelegerea intre popoarili lumii, nici macar in Europa.
Sunt falimentare cand sunt aplicate in practica?
Daca prin practica intelegem
(a) globalizarea financiar-economica si hiperfinanciarizarea occidentului in care 10-20 de leviatani financiari pot rasturna zeci/sute de milioane de destine peste noapte(asa cum au facut-o in 1998 si 2008),
(b) dereglementarea decerebrata(lipsa preventiei eficace),
(c) lipsa justitiei(interventie post-factum),
(d) paradisuri fiscal-bancare folosite cu sarg, inclusiv de „democratii si liberalii” (din) G7/UE/SEE
(e) procesatori de plati fiat si cripto amorali si imorali, inclusiv in G7/UE/SEE – nu e an calendaristic in ultimii 10-15 in care macar un bizon precum HSBC, Deutsche Bank, Citi(si/sau ramurile lor de investitii) etc sa nu fie pus la plata de amenda pentru spalat bani negri(terorism, droguri, evaziune fiscala nelegala etc.)
(f) masti juridice intermediare in jurisdictii gri-negre(conform G7, care au scos EAU si INSULELE CAYMAN din categorisirea asta) folosite inclusiv de „democratii si liberalii” (din) G7/UE/SEE
(g) primavara araba,
(h) neverending story palestina-israel-iran,
(i) prezenta si activitatile SUA/federatia rusa in Afganistan si Siria,
(j) dezinformare in masa(inclusiv de catre stat si minionii lui),
(k) distragerea atentiei/exacerbarea principiului ignorantei in mod deliberat,
(l) subversiunea si infiltrarea intereselor Chinei pe unde apuca de jos in sus si/sau vitavercea(Africa, Ungaria, Canada, Australia, UK, Ro etc.)
atunci, DA, sunt falimentare in practica.
Inseamna asta ca trebuie sa renuntam la ele?
Fara a rezolva omeneste si intelept hibele si schizofrenia expuse mai sus(si altele de esenta, care mi-au scapat), posibil sa fim fortati sa o facem = semi/sferto-globalizare economica si stoparea exportului cu forta/zaharelul de democratie si liberalism.
Vă mulțumesc pentru aceste comentarii foarte pertinente cu privire la o mulțime de teme pe care, este adevărat, eu le-am atins doar foarte parțial în articolul meu. Completările dumneavoastră sunt binevenite și apreciate, mai ales pe dimensiunea referitoare la criza economică
Mai întâi trebuie definit ce înseamnă „noua democratizare” din punct de vedere al ideologiei progresiste. Fiindcă, să nu fim ipocriți, toate aceste ONG-uri, asociații civice, etc au un puternic caracter politic: sunt declarat anti-sistem. Așa că apare imediat întrebarea: ce este și ce vor „sistemul” și „anti-sistemul”? Nu mai intru în analiză, voi spune doar că „anti-sistemul” vrea să doboare „sistemul”( creat de liberalismul clasic) și să-i ia locul. Este deci o luptă ideologică pentru putere.
Deci, ND este anti-sistem. În ceea ce privește termenul de „cetățean” impus de liberalismul clasic, el trebuie definit de progresiști. Fiindcă, vai, „cetățeanul” definit la 1800 NU MAI POATE FI „cetățeanul” de la 2025.
Progresiștii au o mare calitate de a folosi termenii „pe invers”: își zic că sunt de dreapta dar fac acțiuni de stânga, se declară anti-sistem dar vor să fie sistem, își zic „cetățeni români” dar vor să fie „cetățeni europeni”, etc.
Deocamdată nu înțeleg ce vor progresiștii. Și dacă nu înțeleg, nu-mi place. Și dacă nu-mi place, sunt „cetățenește” împotrivă….
Vă mulțumesc pentru comentariul foarte relevant, pentru că ați deschis o discuție care mă preocupă și pe mine și pe care încerc să o clarific la rândul meu: ce va presupune pentru societatea civilă românească, în mod tradițional anti-sistem – cum bine remarcați – ajungerea lui Nicușor Dan la Cotroceni. Dacă mă întrebați pe mine, ar trebui să urmeze o perioadă de maturizare, atât în termeni ideologici, cât mai ales comportamentali. Dar asta este o discuție foarte lungă, iar eu – cel puțin – mai am nevoie de o perioadă de reflecție înainte de a o demara
Vă mulțumesc pentru apreciere. Personal sunt sceptic. Nu cred că progresismul este Calea, Adevărul și Viața….
Asteptam cu interes analiza dumneavoastră dupa rezultatul alegerilor din Polonia de astăzi
Asadar, din păcate, Polonia a confirmat valul autocratic si nu pe cel de re-democratizare…daca am înțeles din articol cum ar fi stat lucrurile cu un președinte pro UE in Polonia, sint curios cum le vedeți așezate in noul context?
Vă mulțumesc pentru mesaj, Aveți dreptate, Polonia a ales o cale conservatoare și, pe alocuri, eurosceptică, însă de aici și până la autocratizarea țării mai trebuie să se întâmple, în opinia mea, două lucruri: în primul rând triumful PiS la următoarele alegeri legislative și, în al doilea, disponibilitatea acestui partid de a opera o consolidare autocratică. Aici este o discuție, pentru că consensul a fost, chiar și în timpul guvernării PiS, că Polonia este o democrație defectivă și în curs de erodare, dar nu a fost niciodată clasificată drept regim hibrid. Dincolo de asta, competențele mele în ceea ce privește politica internă a Poloniei nu îmi permit să fac o analiză care să fie satisfăcătoare în primul rând pentru mine. Însă, așa cum probabil ați intuit din materialul meu, convingerea mea este că bătălia cea mai grea în ceea ce privește aceste valuri se va da la alegerile legislative din 2026 din Ungaria. Iar aici cred că e o întrebare importantă, la care nu am un răspuns suficient de argumentat încă, dar pe care, cu toate acestea, consider că e important să o adresăm, anume – este rezultatul din Ungaria o veste bună sau una proastă pentru legislativele din Ungaria? Iar aici, cred că sunt argumente pentru ambele răspunsuri.
Cred ca prea mult v-ati bazat in analizele Dvs. pe o linie ideologica. Sa ma exprim mai clar. Majoritatea teoriilor pe care se fundamenteaza „clasificarea regimurilor” din lumea democratiilor europene se bazeaza pe comparatii cu idealul democratiei liberale care este un model ideal, nici definit complet nu este. Nu este definit complet pentru ca exista o contradictie intre liberalismul egalitarist si democratie ca expresie a „vointei poporului”, vointa care este, intr-un moment dat, „asa cum este”. In aceasta contradictie interpretarile liberale sunt cam elitiste si foarte usor ajung in contradictie cu democratia. Chestiunea contradictiei este veche, nu are rost sa insist asupra ei (nici sa citam bibliografia aferenta). Insa, ca o consecinta a acestei alunecari spre idealizarea democratiei liberale a condus la o viziune ideologica care a denaturat mult aprecierea democratiilor in regimurile conduse de forte conservatoare. Aici nu-i vorba sa nu vedem problemele din regimurile conduse de PiS sau Fidesz, ci de miopia privind aspectele negative ale fortelor care s-au opus sau se opune acestor regimuri. In Polonia a castigat Tusk cu promisiunea catre Europa (mai concret, catre Comisia Europeana) ca „restabileste statul de drept”, promisiune imediat onorata de CE prin eliberarea fondurilor europene blocate anterior. Incolo, Tusk s-a dovedit insa a fi, mai degraba, un demolator al ordinii legale. Tusk si ministrul lui de justitie, Adam Bodnar au sugerat ca legile pot fi incalcate daca scopul este unul „superior”, si anume, cel al „restabilirii democratiei”. A fost subminata independenta justitiei prin introducerea unor „teste de independenta” pentru judecatorii care au fost numiti in timpul guvernarii PiS. Au fost nesocotite decizii ale Curtii Constitutionale. Michal Ostrowski, adjunctul procurorului sef care a inceput o investigatie impotriva guvernului la plangerea presedintelui CC, a fost suspendat din functie. Deputat sub incidenta imunitatii a fost arestat inainte ca imunitatea sa-i fie ridicata (arestat ostentativ chiar in palatul prezidential). Etc. Toate acestea au ramas nesesizate de masuratorii „statului de drept” de la Comisia Europeana aratand ca aplicarea selectiva a normelor privind statul de drept functioneaza ca o arma politica.
Aceasta impresie exista si in Ungaria. In lungul proces in care Ungaria a negociat cu CE reforma justitiei (reforma in care au fost adoptate unele solutii institutionale de consolidare a justitiei care nu exista nici in democratiile (unde „statul de drept” este „ok”) s-a vazut clar ca CE a cautat sa speculeze orice detaliu prin care putea cataloga, selectiv, Ungaria cu lacune mari ale statului de drept. O ultima faza a acestei cârcotiri a fost cererea CE ca Ungaria sa demonstreze ca judecatorii au spatiu suficient (masurat in mp) la locul lor de munca pentru a-si putea desfasura activitatea.
Faptul ca in doctrina nu exista o definitie instrumentalizabila a notiunii de „stat de drept”, faptul ca Comisia Europeana nu a pus la punct metodologia generala de evaluare a „nivelului de stat de drept” (desi s-a cerut acest lucru) a condus la aplicarea selectiva si politica a acestui criteriu.
Vă mulțumesc pentru comentariul foarte instructiv. Într-adevăr, așa este, sunt o adeptă a democrației liberale, cu toate imperfecțiunile ei, atât cele legate de politicile identitare, cât și cele pe care le sesizați dumneavoastră în comentariu, legate de definirea legala a termenului și a altor termeni cu care se află în legătură. Opțiunea mea se sprijină pe ideea că orice voință majoritară a populației, așa cum este ea reflectată la un moment dat în alegeri, trebuie contrabalansată de instituții care pot asigura protecția minorităților de orice fel.
Dincolo de asta însă, vă mulțumesc pentru comentariul dumneavoastră pentru că exemplele pe care le dați legate de Polonia și ce s-a întâmplat după revenirea liberalilor la guvernare cu Tribunalul Constituțional, erau niște date care îmi lipseau și care, acum, îmi ridică noi întrebări legate de reinstaurarea democrațiilor liberale după o perioadă de erodare democratică.
Sper că vom avea dialoguri la fel de fructuoase și pe viitor, indiferent de linia ideologică pe care o urmăm.