În arhivele de la Bucureşti a fost păstrată, printre altele, stenograma convorbirii care au avut loc la 12 martie 1977 dintre Nicolae Ceauşescu şi ambasadorul Vasili Ivanovici Drozdenko, reprezentantul la Bucureşti al autorităţilor de la Moscova. Momentul respectiv era foarte dificil pentru naţiunea română, puternic afectată de cutremurul de pământ care avusese loc în seara zilei de 4 martie 1977.
Cu totul întâmplător, în aceeaşi zi nefastă de 4 martie 1977, generalul-colonel Ion Coman (ministru al Apărării Naţionale) a trimis lui Nicolae Ceauşescu un raport secret, în care a menţionat despre una dintre preocupările ambasadorului U.R.S.S. la Bucureşti. Astfel, la 23 februarie 1977, cu prilejul sărbătoririi Zilei Armatei U.R.S.S., ataşaţii militari ai ţărilor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia acreditaţi la Bucureşti, precum şi ataşatul militar al R.P.D. Coreene în România au asistat la un discurs apologetic, în care ambasadorul Vasili I. Drozdenko a insistat asupra „obligaţiilor ce le au ţările pe care aceştia le reprezintă faţă de Uniunea Sovietică – «ţara care a eliberat popoarele respective, care le-a adus lumina şi pâinea acasă, care este obligată să menţină importante forţe armate, să cheltuiască sume considerabile spre a asigura pacea, liniştea în lume şi integritatea graniţelor comunităţii socialiste» (subl.n.)”.
Mesianismul autorităţilor sovietice, transmis prin reprezentantul lor de la Bucureşti ataşaţilor militari din ţările ocupate de armata sovietică în ultima parte a celei de-a doua conflagraţii mondiale, nu ne surprinde, însă nu ne dăm seama dacă ambasadorul Vasili Ivanovici Drozdenko a crezut cu adevărat ceea ce a spus. Cert este faptul că raportul generalului Ion Coman a ajuns la Nicolae Ceauşescu înainte de convorbirea sa din 12 martie 1977 cu reprezentantul autorităţilor sovietice, însă liderul român nu a abordat atunci subiectul sensibil al coordonării de către ambasada U.R.S.S. a activităţii ataşaţilor militari ai ţărilor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia acreditaţi la Bucureşti şi a reprezentantului militar al R.P.D. Coreene.
Deoarece în documentul anexat a fost amintit numele generalului Vasili Karpovici Deatlenko (mai curând Diatlenko, potrivit altor izvoare istorice militare româneşti), se cuvine să facem câteva precizări.
În anul 1971, generalul-colonel Gheorghi Pavlovici Romanov a fost implicat în cazul de spionaj al generalului Ion Şerb. Pentru a evita escaladarea unui conflict diplomatic, mareşalul sovietic Ivan Iakubovski (comandant-şef al Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia) a fost nevoit să-l anunţe pe Nicolae Ceauşescu, la 19 ianuarie 1972, despre retragerea de la post a generalului sovietic.
Noul reprezentant al Comandantului Suprem al Forţelor Armate Unite pe lângă armata română, generalul-colonel A.A. Dementiev, a preluat funcţia respectivă în luna martie 1972 şi a avut, ca personal ajutător, un locţiitor (generalul-maior M.B. Razumov), un ofiţer translator (locotenent-colonelul P. Boloţki), un ofiţer cu cifrul (locotenentul-major Igor Vladimirovici Masiuk), un subofiţer (care se ocupa de problemele administrative) şi o dactilografă (Sofia Sergheevna). De remarcat este faptul că, potrivit Hotărârii Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Moscova, 29 martie 1961) şi protocolului militar româno-sovietic (semnat la Moscova de generalul Leontin Sălăjan, la 31 martie 1961), reprezentanţa C.F.A.U. în România avea următoarea componenţă: un reprezentant principal al C.F.A.U. pe lângă Ministerul Forţelor Armate ale R.P. Române şi câte un reprezentant (evident, sovietic) pentru pregătirea de luptă a armatei române, apărarea antiaeriană a teritoriului, precum şi pentru marina militară română.
Revocarea din funcţie a generalului-colonel A.A. Dementiev s-a produs în luna august 1976 „datorită încheierii termenului de serviciu în afara graniţei”. În locul său a fost numit generalul-locotenent Vasili Karpovici Diatlenko – prim-locţiitor al comandantului trupelor Regiunii Militare Moscova şi, apoi, locţiitor al şefului apărării civile a Uniunii Sovietice.
La începutul anilor ’80, generalul Vasili Karpovici Diatlenko a fost înlocuit de generalul-colonel V.A. Makarov, care a locuit mai mulţi ani la Bucureşti. Apoi, funcţia respectivă a fost ocupată pentru o scurtă perioadă de către generalul-colonel G.G. Borisov.
Raportul generalului-colonel Ion Coman, trimis lui Nicolae Ceauşescu şi referitor la preocupările ambasadorului sovietic Vasili Ivanovici Drozdenko, acreditat la Bucureşti (4 martie 1977).
REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA SECRET
MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE Exemplarul nr. 1
MINISTRUL
Nr. T.A. 06374 din 04.03.1977
[Consemnare manu, cu stiloul:] 820/4.3.1977
[Rezoluţia lui Nicolae Ceauşescu:] V
Tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU
SECRETAR GENERAL AL PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN
PREŞEDINTELE REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
Cu ocazia unei activităţi desfăşurate la Secţia legături externe a Ministerului Apărării Naţionale, ataşatul militar al R.P.D. Coreene a relatat unui ofiţer din cadrul Direcţiei informaţii din Marele stat major că, la 23.02.1977, ataşaţii militari ai ţărilor socialiste membre ale Tratatului de la Varşovia, precum şi ataşatul militar coreean, au fost primiţi de ambasadorul U.R.S.S. la Bucureşti, pentru a prezenta felicitări cu ocazia Zilei armatei sovietice. La această activitate au participat, de asemenea, şi reprezentantul Comandamentului suprem al Forţelor Armate Unite – generalul locotenent V.K. Deatlenko cu locţiitorul său şi ataşatul militar sovietic la Bucureşti – generalul maior A.M. Kuciumov cu adjunctul său.
Cu acest prilej, ambasadorul U.R.S.S. a rostit o scurtă cuvântare în care, în afara prezentării importanţei evenimentului respectiv, s-a referit la sarcinile ataşaţilor militari ai ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia acreditaţi la Bucureşti cu privire la:
– necesitatea unei strânse cooperări şi informări reciproce pentru a cunoaşte în detaliu toate evenimentele politice şi politico-militare ce au loc în România;
– sesizarea, în principal, a acelor aspecte ale politicii interne şi externe promovate de România care se deosebesc oarecum de politica promovată de „comunitatea socialistă”;
– cunoaşterea aspectelor importante ale relaţiilor internaţionale, folosind în acest sens contactele cu corpul diplomatic occidental, acreditat la Bucureşti.
Indicaţiile ambasadorului sovietic pentru ataşaţii militari prezenţi au fost precedate de prezentarea obligaţiilor ce le au ţările pe care aceştia le reprezintă faţă de Uniunea Sovietică – „ţara care a eliberat popoarele respective, care le-a adus lumina şi pâinea acasă, care este obligată să menţină importante forţe armate, să cheltuiască sume considerabile spre a asigura pacea, liniştea în lume şi integritatea graniţelor comunităţii socialiste”.
Cu privire la cele de mai sus, ataşatul militar coreean a menţionat că a analizat această situaţie cu ambasadorul său şi au hotărât să propună conducerii Ministerului Apărării al R.P.D. Coreene să nu mai fie de acord ca ataşatul militar coreean să răspundă acestui gen de activităţi, care au drept scop coordonarea activităţii ataşaţilor militari ai ţărilor socialiste de către ambasada U.R.S.S.
MINISTRUL APĂRĂRII NAŢIONALE
(ss.) General-colonel Ion Coman
R.D. 163/L/8377/28.02.77
- Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 8/1977, f. 16.
Domnule Petre Opriș,
Ați postat un articol foarte bun. Mă mir că ați găsit documentele din care citați. Ați scris despre un subiect foarte delicat pentru mulți oficiali din România. Activitatea pe care o desfășurau atașați militari din țări ale Pactului de la Varșovia era supervizată de „fratele mai mare”, adică de Moscova. Ați atins un subiect despre care s-ar putea spune că „nimic nu este ceea ce pare a fi”, aceasta ca să folosesc un citat, culmea, dintr-o piesă scrisă de William Shakespeare). Dacă vă este de folos, o să vă supun atenției ceea ce am mai citit și ceea ce am mai aflat, în calitate de civil, din IFA-Măgurele și cercetarea științifică românească.
În primul rând, din cele citite, la ambasadele sovietice, de regulă funcționau atașați militari pe arme, adică, terestră, aero și naval. Aceștia erau oficiali, adică participau la festivități și aveau un număr de consilieri. De cele mai multe ori unul dintre consilieri era șeful efectiv. Toți erau ofițeri GRU. Separarea de KGB era draco-nică. La indicația Moscovei erau și solaborări, foarte strict definite, GRU-KGB. GRU și KGB nu își transferau surse locale de informații. Astfel de operații aveau loc doar cu aprobarea Moscovei. GRU, mai ales, și KGB foloseau la greu oamenii cominternului. Ambasadele țărilor Pactului de la Varșovia erau organizate după același tipar. Atașați militari ai țărilor Pactului îndeplineau, de multe ori, misiuni la cererea sovieticilor atunci când sovieticii nu puteau să se înfiltreze direct.
În ceea ce privește cercetarea științică, la care face vagi referiri General Ioan Mihai Pacepa, la Moscova funcționa VPK (Voenno – Promâșlenost – Komisariat – Comisariatul de Producție de Război). Această instituție făcea activitate de coordonare -planificare, adică definea misiunile de spionaj științific pe care trebuiau să le execute agenții sovietici din străinătate, în principal GRU, funcție de informațiile primite din industria sovietică. Adică furau ceea ce știau că nu pot realiza intern. Fiecare țară din blocul sovietic avea o instituție similară. În România se numea Consiliul Național pemntru Știință și Tehnologie, prezidat de Elena Ceaușescu.
Deci și statele frățești se călcau reciproc pe bătături. 😃
Sau subtil , tovarășul ambasador sovietic știa că în URSS , socialismul biruitor era în stagnare cu evidența scădere a nivelului de trai și ca urmare țările frățești trebuiau să ajute URSS ?
Măcar pe partea de cheltuieli militare care devorau grosul bugetului sovietic.
PS.
După 2 ani sovieticii „eliberează ” și Afganistanul.
Care devine o roata de moara pe bugetul mandrei armate roșii și producția de sicrie sovietice ” ajunge pe noi culmi tovarăși”.
Cum e și acum in Ucraina.
Cu aceiași cenzura beton, cu aceleași manipulări mediatice.
Măcar Brejnev nu apărea în public să amenințe occidentul cu bombe nucleare pentru ajutorul furnizat afganilor și talebanilor.
O fi că Putin e rupt de realitate trăind în un imaginar ireal furnizat de complicii aflați cu el pe funcții ?
Întreb că colonelul KGB pare mai disperat decât erau foștii comisari militari Hrușciov și Brejnev la vremea lor. Nici Andropov , fostul ofițer KGB care a urmat lui Brejnev nu a făcut așa declarații publice .
Sau nici rezerva de cadre a KGB nu mai e ce era cindva , in anii de glorie ? 😃😃😃
Doriţi şi cu KGB-ul, bănuiesc. De exemplu, discuţia dintre Alexandru Drăghici şi generalul-colonel Ivaşutin, adjunctul şefului KGB. Dacă am timp, o să apară şi aceasta.
Ar fi foarte interesant !!! Alexandru Drăghici, dacă îmi amintesc bine, și ca studii la Mos-cova, agent al rușilor, al sovieticilor. Din cele ce am mai citit, după umila mea părere, problema cu un astfel de document, probabil o minută a discuțiilor Ivașutin – Drăghici, este caracterul lui oficial. Un astfel de document conține ce au vrut fiecare dintre cei doi, funcție de intrigile din Kremlin/KGB și cece al pecere. Nu știu ca vreun istoric român să fi urmărit ce documente au desecretizat rușii despre România și ce au publicat oamenii lor despre aceste documente. Un fapt pe care l-am reținut despre „dezvăluirile” din arhivele KGB/FSB/SVR/GRU & firmele asociate: în unele cazuri, i-dentitățile colaboratorilor lor ilegali, cel puțin dacă au rude în viață, nu sunt dezvălui-te. Puteți să fiți 100% sigur că nu vor apărea detalii, de exemplu, despre Gen. Ioan Mihai Pacepa, care a avut relații de serviciu cu generali KGB, din dosarele întocmite de sovietici. Este o lume ciudată în care „nimic nu este ceea ce pare a fi”. Vă mai amintiți de serialul TV sovietic „17 clipe ale unei primăveri”, de prin anii 1973-1974? S-a produs o coincidență cel puțin interesantă: cam în aceeași perioadă, în revista Spiegel, a apărut un articol despre un cetățean evreu german care s-a dus la cavoul familiei, dintr-un cimitir de lângă Zidul Berlinului din partea de vest, ca să mai curețe cavoul, pe care nu îl mai văzuse de câteva zeci de ani. A avut surpriza să constate că în cavou apăruse un mort în plus. A urmat o expertiză a medicului legist. După un oarecare timp, nu scurt, nemții au avut surpriza să identifice mortul, decedase prin 1950-1955, a fiind Heinrich Mueller, fostul șef al GESTAPO. Ca și Martin Bormann, fusese declarat dispărut în mai 1945. Despre Heinrich Mueller mai circulaseră zvonuri că ar fi spionat pentru sovietici începând din 1943….Este o chestiune despre care nu s-a mai comentat nimic.