marți, noiembrie 24, 2020

Analfabeții PISA. Șocul de care școala românească are nevoie

Într-un amfiteatru King’s College London are loc cursul lui David Pepper, un cercetător de renume în domeniul educației comparative internaționale. Pentru a deschide discuția despre testările internaționale, formăm echipe și încercăm să rezolvăm un subiect PISA de matematică. Sunt în echipă cu câțiva britanici. Ne împotmolim la ultima întrebare, cea de dificultate ridicată. Grupa noastră încearcă un răspuns intuitiv, dar renunțăm destul de repede. Între timp, chiar în spatele nostru, o echipă de asiatici desenează de zor drepte punctate în plan, calculează unghiuri, nouă nici nu ne trecuse prin cap această soluție. Mă uit stupefiată la ei: nu pricep o iotă, pare chineză. Sunt atât de energici și luați de val, că nici nu-l mai aud pe profesorul Pepper care încearcă să ne readucă la discuția despre PISA. În scurt timp, se aprinde o discuție în chineză cu colegi din altă parte a camerei, problema „chinezească” preia total controlul sălii. În final o colegă iese în față și ne explică rezolvarea. Domnul Pepper dă aprobator din cap și zâmbește cu tâlc. Noi, „ceilalți”, europeni, americani, sud-americani ne uităm tâmp la „ei”.

Era prima dată când i-am văzut pe colegii mei asiatici atât de plini de viață și încrezători. Adeseori i-am văzut ezitanți în exprimarea liberă, stângaci, inconfortabili să vorbească în engleză în fața unui grup, mai degrabă introvertiți. Dar la exercițiul de matematică au excelat. Doar ei au rezolvat subiectul și au făcut-o cu atâta pasiune.

Ce-i face pe tinerii aceștia să performeze la matematică, să fie atât de implicați și interesați de rezolvarea unei probleme? Ce elemente culturale și sociale îi fac atât de competitivi și motivați în propria educație, în contrast cu atitudinea lor cumva rezervată în comunicare? Explicarea acestor diferențe educaționale e o mare întrebare deschisă a științei sociale contemporane.

Cred că o privire tehnică la alte sisteme de educație, o privire care să țină cont de contextele locale, de istoria și cultura locală, ne poate învăța multe. Nu atât cât să copiem politici publice sau să le adaptăm, ci să învățăm din eforturile celorlalți, din deschiderea lor către mai bine. Imediat după publicarea rezultatelor la PISA 2000, Germania a experimentat fenomenul numit ulterior de cercetători „PISA shock”. Rezultatele neașteptat de slabe au scos la iveală disparități extreme cauzate de segregare, marginalizare. Discuțiile despre aceste rezultatele au continuat luni de zile și s-au materializat în intervenții în învățarea timpurie, impunerea evaluărilor naționale în toate landurile etc. PISA a fost punctul de pornire în recunoașterea unor probleme grave ale învățământului german.

Marea Britanie a experimentat propriul său șoc PISA câțiva ani mai târziu, unul care l-a făcut pe David Cameron să declare public că își dorește ca Marea Britanie să fie în fruntea clasamentului. Au investit milioane de lire în pregătirea profesorilor, au adus profesori de matematică din Singapore, au înființat așa numitele „free schools” și alte reforme adaptate sistemului britanic. Și rezultatele au venit, poate nu la nivelul ambițiilor lui Cameron, dar Marea Britanie a urcat 8-10 poziții în topul PISA, în condițiile unei competiții tot mai intense la nivel mondial.

Toate aceste țări iau în serios evaluările internaționale, le consideră evaluări obiective, în niciun caz nu le duc în derizoriu. La noi, sindicate, oameni din sistem, chiar și cercetători încearcă să arunce o umbră de îndoială despre neadecvarea conținuturilor evaluărilor PISA la curriculumul românesc, vorbesc despre probleme cu traducerea și calculatorul. ‘Un copil de-afară nu ar face față în școala românească’ spune un reprezentant sindical. Sigur că nu ar face față, ar învăța în scurtă vreme, ca și elevii români, să vadă școala ca o corvoadă. Toți copiii cu care am lucrat și care fuseseră formați în țări vestice din Europa sau America erau atât de bine pregătiți, aveau curiozitate și inteligență, școala nu le știrbise în niciun fel bucuria de a afla. Dar nu după mult timp, acești copii își pierdeau sclipirea și pofta de a crea povești când erau puși în față modurilor și a timpurilor verbale, pe care le învățau artificial, umplând caietele cu conjugări inutile.

Este momentul acum să admitem că școala din România eșuează să demonstreze utilitatea informațiilor învățate. În patru ani de gimnaziu, copiii învață toată teoria gramaticală în zeci de ore, când mulți dintre ei nu știu să scrie suficient de bine. Iar gramatica nu-i va ajuta niciodată să scrie corect, când ei au atâtea lacune, când nu au instrumentele cognitive să priceapă teoria complicată de gramatică. Teste ca PISA nu verifică elemente specifice unor discipline, nu împart cunoașterea în domenii, în chimie, istorie și fizică, ci verifică capacitatea de înțelegere a informațiilor și capacitatea copiilor de a rezolva probleme similare cu cele din viața reală. Toate activitățile de la clasă, indiferent de disciplina predată, trebuie reformate, în sensul formării reale de competențe. Copiii nu au nevoie de informații, au nevoie să știe ce să facă cu informațiile, cum să le coroboreze, să facă inferențe, să decodeze mesajul corect. Iar asta se învață și la română, matematică sau istorie – acestea este, de fapt, scopul real pentru care studiem aceste discipline, nu reținerea unei sume de cunoștințe mai mult sau mai puțin utile.

După ce ieșim din negare, acceptăm că avem o problemă și începem să căutăm soluții, apare întrebarea logică: cum procedăm mai departe? Ce efecte ar trebui să aibă un „PISA shock” românesc?

În primul rând, trebuie admitem că înțelegem foarte puțin motivele pentru care învățământul românesc are o performanță slabă, cum am ajuns să ne batem cu Bulgaria pe ultimul loc în UE și să fim semnificativ sub țări ca Belarus și Ucraina. Oricine vine cu decaloguri de măsuri minune și soluții la cheie, în orb, probabil că are foarte puțin contact cu realitatea. Nu știm în ce măsură avem probleme de conținuturi curriculare, de pregătire a profesorilor, de segregare – când elevii, școlile și zonele performante sunt trași în jos de omologii mai slabi, marginalizați și excluși. Cel mai probabil, vorbim de o combinație de factori, fiecare reclamând soluții complexe, adaptate specificului românesc.

Este momentul să analizăm situația fiecărei școli din România, să mergem pe teren și să aflăm parcursul real al fiecărui copil. Să aflăm de ce unii copii nu sunt la școală, unde sunt ei, ce rezultate obțin, ce profesori au, cum lucrează acei profesori. Până nu avem o imagine clară, corectă a situației învățământului românesc nu putem face nimic. Până când nu avem curajul să vedem dezastrul și să-l privim în față, nimic nu se va schimba.

În paranteză, această analiză ar ajuta la stoparea abandonului mascat în „retragere voluntară”, o rană sângerând prin care risipim chiar viitorul României, adulții educați de mâine. Avem nevoie de un „No child left behind”, varianta românească, în care fiecare copil de vârstă școlară are un CNP într-o bază de date și are o situație cunoscută autorităților: fie frecventează o școală, fie a emigrat împreună cu familia, fie e în situație de abandon și autoritățile iau măsuri pentru a-l readuce la școala, sau alte cazuri excepționale. Ideea că zeci de mii de copii „dispar” din sistem și se pierd printre crăpături în fiecare an sau sunt eliminați înaintea evaluărilor naționale, așa numitul „fenomen Brăila”, ar trebui să revolte pe oricine. Ce sugerez în aceste rânduri e că România stă de fapt mult mai prost decât o arată rezultatele PISA, ce testează copii în vârstă de 15 ani, vârstă care corespunde la noi de obicei cu clasa a IX-a. Adică din cohorta respectivă de vârstă testăm în general pe cei care au depășit deja învățământul gimnazial. Cât de prost stăm de fapt, nu știm, pentru că cifrele oficiale privind abandonul sunt niște ficțiuni.

Revenind la soluții, o asemenea radiografie detaliată e necesară pentru că în educație, probabil mai mult decât în orice alt domeniu, nu se pot calchia soluții și sisteme din alte țări. Educația e o parte profundă a societății, dependentă de calea evoluției sale istorice unice. Nu există un „model finlandez” sau unul german direct aplicabile României, ci cel mult similitudini și deosebiri. De asta e nevoie de măsurători, dezbateri atât între experți cât și cu actorii direct implicați: părinții, sindicatele, elevii. Trebuie pilotate soluții și aplicat la nivel naționale ceea ce funcționează; apoi, întreg procesul repetat. Trebuie să închidem bucla unor politici educaționale cu obiective demonstrabile.

Există însă două zone de intervenție care, cred, nu vor putea lipsi din niciun plan de reformă al educației primare și gimnaziale: activitatea profesorului și misiunea inspectoratelor.

În ceea ce-i privește pe profesori, e deja o banalitate să spui că sunt factorul esențial care afectează calitatea educației. Formarea, motivația și mediul în care profesorul lucrează sunt cheia în orice sistem de educație.

O să o spun din capul locului că sunt sceptică față de ideile care au început să circule și la noi, privind recompensarea și salarizarea directă a profesorului în funcție de rezultatele copiilor (Miclea) sau de evaluarea părinților (USR). E o rută simplistă care a fost testată mai ales în spațiul anglo-saxon, de a replica și în sistemul public stimulentele de piață, cu rezultate deloc satisfăcătoare conform studiilor științifice (vezi de exemplu Baker et al.). Ca în orice situație în care măsurătoarea devine un obiectiv în sine, pierdem capacitatea de a măsura corect, introducem stimulente perverse: dacă salariul depinde de rezultatele de la teste, atunci notele încep să se umfle, testele să fie falsificate, predarea să se concentreze strict pe conținutul testelor. Performanța cognitivă a unui copil, ținta educației, e rezultatul unor acumulări care se fac în ani, prin eforturile unui colectiv de profesori. E aproape imposibil de separat și recompensat contribuția individuală a acestora.

La extrema cealaltă e sistemul românesc de evaluare a profesorilor: admirabil, putem zice sublim, dar care evaluează orice altceva în afară de activitatea la oră; la oră sunt evaluați cel mult debutanții, profesorul titular este suveran absolut, e dincolo de orice suspiciune că ar putea folosi, de exemplu, metode și practici depășite. Iar dacă vrea să dicteze comentarii o poate face, indiferent cât de mult s-ar ruga de el copiii sau miniștrii.

Ce caracterizează sistemele performante de educație e construirea unui mediu în care profesorul are mijloacele și motivația să exceleze, în care corpul profesoral formează o echipă cu un obiectiv comun și evaluarea profesorului e indirectă, prin peer pressure, mentorat, feedback continuu atât de la superiori și profesori mai experimentați, cât și de la elevi. De exemplu, în sistemul britanic o școală poate pierde calificativul „bun” sau „foarte bun” în urma unei vizite a Ofsted, omologul „pe bune” al ARACIP-ului românesc, iar pierderea acestui calificativ afectează direct numărul de copii înscriși și finanțele școlii, deci și locurile de muncă ale tuturor profesorilor, care lucrează împreună să se asigure că standardele de calitate educațională sunt respectate de toți profesorii. O oră „suverană” în acest context ar fi la fel de inacceptabilă ca o partitură proprie aleasă de un instrumentist dintr-o orchestră în concert.

Pe de-o parte, lipsa actualizării profesionale și a adecvării metodelor la interesele noilor generații poate afecta pe cei cu o anumită vechime în sistem; pe de cealaltă parte, debutanții sunt azvârliți de pe băncile facultății, după câteva ore de practică, direct în fața unei clase unde trebuie să învețe singuri meseria de profesor. Mulți reușesc, prin eforturi susținute, să compenseze formarea precară obținută în urma unui modul didactic, să descopere tainele pedagogiei. Dar unii rămân cu carențe profunde întreaga carieră, nu pot controla clasele, nu se pot face înțeleși și nu pot capta interesul elevilor, se întorc la comentarii, dictare.

E imperios necesar să începem să investim mai mult în formarea profesorilor să le oferim mijloacele înainte să cerem performanță. O idee propusă frecvent e generalizarea masterului didactic, care are însă și o serie de dezavantaje (link). Modelul german pune accent pe mentorat, profesorii nu se fac în universități ci la catedră, sub îndrumarea altor profesori experimentați. E una dintre dezbaterile pe care trebuie să le avem și unde trebuie să pilotăm soluții, dar trebuie să începem cât mai curând, profesionalizarea învățământului preuniversitar e baza oricărei reforme reale.

În fine, dar nici pe departe ultima ca importanță, metodologia de mișcare a personalului didactic rămâne și azi același monstruos atavism al unor vremuri pe care le credeam apuse ale repartițiilor și posturilor pe viață, vaca sfântă de care nici miniștrii nu se pot atinge fără să atragă furia sindicatelor, poarta de acces în sistem. Odată ce ai devenit titular, nu mai poți fi deranjat la catedră, ești protejat de titulatură. În acest timp, o mulțime de profesori debutanți, extrem de buni, bat la poarta sistemului în fiecare an, obțin note mari la titularizare, dar nu pot obține decât un post la suplinire. Debutanții au o situație extrem de instabilă pe posturi. Iar schimbarea frecventă a profesorilor într-o școală are efecte nefaste asupra rezultatelor elevilor, oricât de capabili ar fi acești profesori suplinitori.

E destul de greu de crezut că putem renunța pe termen scurt la titulatură, așa cum s-a mai propus, și să trecem direct la angajarea în școli. Spre deosebire de alte țări, școlile românești nu sunt entități independente cu o viața proprie, cu bugete discreționare, cu manageri dedicați și experimentați, cu contracte de management cu obiective clare. Adesea, directorii sunt numiți prin presiuni politice, simple marionete ale primarilor. În lipsa experienței auto-administrării, riscăm să înlocuim un sistem care totuși testează competențe (examenul de titularizare) cu un sistem de angajări pur politic, mai ales în zonele rurale unde școala e un angajator semnificativ. O asemenea măsură trebuie pregătită atent prin întărirea capacității de auto-guvernare a școlilor, prin întărirea sistemului de titularizare în școală și limitarea transferurilor și a mișcărilor de personal impuse de inspectorat. Și iar testat: cine performează, școlile cu titulari impuși sau cele care și-au ales profesorii? Care e compromisul optim?

Privind rolul și misiunea inspectoratelor există mai multe viziuni, de la cea a oamenilor din sistem care le văd foarte performante până la viziuni radicale care cer eliminarea lor definitivă. Din nou, trebuie să înțelegem limitele modelelor pe care le vedem în alte țări, măsuri pompieristice aplicate după ureche pot fac enorm de mult rău. E drept că Marea Britanie nu are inspectorate, dar după cum am explicat, are școli cu o tradiție de independență și un reglementator central puternic și foarte eficient.

Ori, dacă vrem să recuperăm decalajele educaționale față de media UE, trebuie să facem reforme semnificative, trebuie să socializăm o resursă umană relativ refractară la schimbare cu noi modalități de învățare și predare, de abordare a întregului act didactic. Inspectoratele sunt soluția și instrumentul prin care aceste reforme se pot implementa pe termen scurt, acele corpuri de specialiști în educație care pot forma și îndruma profesorii cu expertiză mai redusă din școli. Dar pentru ca aceste ținte să fie atinse e nevoie de o redefinire a misiunii inspectoratelor, una în raport cu obiectivele urmărite. Una care nu coafează rezultatele școlilor din subordine, ci își asumă responsabilitatea pentru ele și găsește soluții, care construiește acele echipe educaționale sudate din fiecare școală despre care am discutat.

Inspectoratele românești funcționează din păcate într-o paradigmă vetustă, au la bază un uriaș conflict de interese: sunt, pe de-o parte, responsabile pentru buna organizare și gestionarea a unor școli relativ lipsite de putere, dar, totodată, sunt principalul instrument prin care evaluăm performanța și rezultatele educației: ele compilează statisticile, ele organizează examene, ele verifică cadrele didactice. E cât se poate de clar că nimeni nu se poate verifica eficient pe sine. Când idealul inspecțiilor e să nu găsească probleme, pentru că ele vor fi imputate ulterior chiar inspectoratului respectiv, atunci tentația va fi mereu ca județul sau localitatea respectivă să nu iasă în evidență negativ, presiunea va fi spre ascunderea problemelor: inspecții formale, în care școala ține acasă copiii nepregătiți, în care profesorii își aleg clasele „bune”; dezinteresul față de copiii absenți și abandon în general; atenție acordată doar excelenței, de exemplu topul celor mai bune școli din județ, trecând sub tăcere școlile cu mari probleme, în care clase întregi ratează evaluarea.

De aceea spuneam mai sus că îmbunătățirea performanței învățământului reclamă un instrument obiectiv care să pună în evidență ceea ce testările internaționale desemnează ca „literacy”: înțelegerea, interpretarea și utilizarea adecvată a textului și a informațiilor și aplicarea lor în contexte practice. Trebuie să știm unde suntem, unde sunt problemele, dar mai frecvent decât intervalul de 3 ani al PISA, iar aceste rezultate trebuie să informeze activitatea inspectoratelor, care să-și asume îmbunătățirea calității educației.

Spre deosebire de rezultatele unui elev luat în izolare, evoluția unei școli poate fi bine pusă în evidență și măsurată, experiența altor țări arată că măsurile corecte dau rezultate în termen relativ scurt. Deci măsurile manageriale inspirate din mediul privat sunt aplicabile: specialiștii din inspectorate care găsesc cele mai bune soluții și au rezultate trebuie recompensați și promovați, trebuie să devină modele de bune practici pentru toți. Soluțiile astea nu au cum să vină din neant, din țeasta cuiva de la minister, ele sunt specifice realităților românești, vin de la oamenii din teren, care lucrează cu profesorii și copiii, școala trebuie să fie racordată permanent la societate și să evolueze o dată cu aceasta, nu să aplice orbește metodologii.

În concluzie, aș vrea să depășim eterna discuție despre „schimbarea programelor școlare”. Avem programe școlare noi, mult mai bune decât cele anterioare, care pun accent pe formarea de competențe reale. Problema nu o constituie programele, ci interpretarea lor, transpunerea lor în manuale, Adesea, profesorii noștri citesc manualele ca pe o literă de lege, o expresie neîndoielnică a programelor școlare, însă manualele noastre dezamăgesc programele școlare, care, totuși, sunt abstracte și dificil de înțeles pentru un profesor care nu are o formare consistentă. Școala românească va recupera decalajele față de restul Europei nu doar modificând programe sau examene, ci prin cunoașterea situației reale și modificând relațiile de putere între inspectorate, școli și minister.

Distribuie acest articol

139 COMENTARII

  1. „”are loc cursul lui David Pepper, un cercetător de renume în domeniul educației comparative internaționale.””

    De-aia n-are ursul coada si elevii romani se impotmolesc ca gainile la testul PISA!
    Chiar si o simpla profesoara ar trebui sa fie capabila sa stie ce inseamna cercetator de renume!
    Bietul Pepper este doar un simplu lecturer: si-a siustinut lucrarea de doctorat in 2014, a facut un postocdorat pana in 2016 si acum, cum spuneam, este lecturer in stiintele educatiei.
    De aici si pana la cercetator de renume este cale lunga.
    In plus, nu specialistii in domeniul educatiei lipsesc- dimpotriva, sunt prea multi si bat apa in piua, in general- ci profesorii bine pregatiti. Atata timp cat educatia este un fel de cenusareasa a societatii, nici un specialist in stiintele educatiei nu o sa rezolve situatia.
    Nu o sa vina unul ca Pepper ca sa explice unui profesor cum sa predea o lectie de matematica, fizica sau engleza : este nevoie de profesori bine formati, de elevi care sa respecte scoala si dascalii, si mai ales de o recunoastere a competentei.

    Cat despre metode, daca un profesor chiar are nevoie de sfaturi de la un specialist pentru a preda, ii recomand sa-l citeasca pe Richard Feynman : acesta chiar a fost un mare cercetator care nu are nevoie de nici o alta prezentare, dublat de un profesor de exceptie.
    A propos, Feynman considera „stiintele educatiei” ca o pseudo stiinta. Stia el ce stia.

    • Ehei, N-a puca Pepper ala saracu’ sa-si traga si el un doctorat din asta adevarat de la academia militieneasca a lu’ generalul izmenelor Gabi Oprea zis si „interesul antional”.

      • Ideea esentiala a comentariului meu – destul de usor de dedus- este aceea ca o pseudo-stiinta ca ” education sciences” nu rezolva nici una din problemele reale ale invatamantului.
        Este naiv sa crezi asa ceva!
        Si ma astept de la o profesoara ( care are si o diploma de doctorat, daca nu ma insel) sa faca diferenta intre un cercetator de renume si cineva care n-a demonstrat mai nimic pana acum: cateva articole in reviste modeste nu inseamna cercetator de renume (m-am uitat de curiozitate pe CV-ul marelui specialist in stiintele educatiei).
        Mi se pare ca asta este de asemenea esential pentru sistemul educativ: sa vedem valoarea acolo unde exista si nu unde ne imaginam ca ar fi.

        Cred ca nici un profesor bine pregatit nu are nevoie de sfaturi pretioase de la pseudo- oameni de stiinta ( in ale educatiei probleme). Am spus-o deja si o repet ( vad ca nu s-a inteles foarte bine): sistemul educational are nevoie de profesori bine pregatiti, care sa fie respectati de elevi si de societate in general, nu de mii de studii inutile.
        Are de asemenea nevoie de valori, nu de pseudo-valori, de exemple care sa convinga elevii/studentii ca da, merita sa inveti si sa fii printre primii pentru a reusi in viata. Societatea romaneasca este atat de departe de acest aspect incat nu e de mirare de multi copii/tineri nu dau doi bani pe scoala. De ce sa te chinui sa inveti serios daca vine baiatul coanei Dancila si se propteste in nu stiu ce post de raspundere bine platit?
        In rest, comparatii interminabile intre sistemul educational x si sistemul educational y, intre o tara si alta sunt irelevante. Fiecare are specificitatea lui, intr-o tara exista o traditie spre anumite discipline cu o scoala foarte buna in acea disciplina, o tara investe mai mult in educatie si cercetare, altele investesc in ajutoare sociale sau armata, samd.
        Dificil de comparat si mai ales inutil.
        Cine intelege bine, cine nu, n-are decat sa-si piarda timpul cu studiile si bla-bla-bla-ul pseudo oamenilor de stiinta.

    • Pentru Alexa,
      – este uluitor pentru mine, cum cineva care pare a cunoaste subiectul nu comenteaza decat un aspect minor al analizei si anume competenta unei persoane citate; pot sa- ti inteleg frustrarea, este un comportament specific celor care impovarati de un munte de cunostinte „nu pot naste decat un soricel“
      – poate esti capabila si de un plan de masuri, de opinii si mai ales convingeri; daca exista as fi interesat sa le cunosc.

      • @Dan 1804
        Aspectul pe care l-am comentat nu este deloc minor: se da importanta unor studii fara nici o utilitate, unei pseudo-stiinte unde ajung cei care au esuat in alte domenii sau care nu sunt capabili sa faca altceva de la bun inceput ( ma refer la aceasta ” stiinta a educatiei” ) si se incepe un articol despre testele Pisa facand referire la un „cercetator de renume” ( care renume?) ceea ce denota din partea autoarei o gandire destul de simplista ( ignoranta chiar) despre ce inseamna ” renume” in domeniul universitar.
        Imi pare rau daca primul meu comentariu a deranjat dar …asta e: fiecare trebuie sa asume ceea ce scrie/spune/face.

    • @ toti super-a-toate-stiutori comentatori

      Alexa are perfecta dreptate cand puncteaza acest aspect. Acest lucru ne indica atitudinea autoarei vis-a-vis conceptului „competenta” si/sau „expertiza”. Pe de alta parte exista si posibilitatea ca autoarea sa exagereze intentionat prestigiul individului in cauza pt. a da greutate ideilor expuse in articol ce reiese implicit din faptul ca aceasta studiaza cu profesori de renume mondial.
      In orice caz, intrucat am intalnit suficienti imbecili de renume mondial cu doctorate la Harvard sau Berkeley University (UCB), ca sa dau doar doua exemple din propria-mi experienta, este bine sa fii circumspect cu ce auzi la curs. Daca inghiti pe nemestecate orice ti se spune la curs devii pur si simplu un papagal, si nu vei face altceva decat sa repeti ad nauseam ce-ai „invatat” sustinand veridicitatea celor reproduse prin „renumele mondial” al instructorului. Acest lucru e absolut echivalent cu dictarea comentariilor analitice a diferitelor opere literare de catre profesor, lasand elevii in completa ignoranta in ceea ce priveste analiza de text. Elevii sunt obligati sa invete pe dinafara aceste comentarii pe care ulterior le „scuipa” la teste sau examene.

    • De curiozitate, cunoașteți un asemenea „expert cu recunoaștere internațională” în domeniul „educației comparative internaționale”? Pare o nișă extrem de specializată și recentă, PISA se organizează de nici 20 de ani. Iar Pepper e cu siguranță cercetător pe acest domeniu și are oareșce recunoaștere, apare pe o rezonabilă poziție 19 în clasamentul Google de citări pe domeniul „comparative and international education” cu peste 700 de citări.

      Apoi, autoarea nu îl citează pe acest cercetător, ci doar ilustrează textul cu o anecdotă petrecută în prezența dumnealui, comițând cel mult un apel la autoritatea propriei pregătiri pentru a da importanță opiniilor sale pe tema PISA. Ulterior, renegați circular propriul punct de vedere asupra valorii și ierarhiei academice, întrucât, ne spuneți dvs., opiniile din domeniul așa ziselor „științele educației” sunt oricum de natură pseudo-științifică prin însăși natura lor, chiar dacă sunt emise de persoane care satisfac formal criteriile dvs. academice înalte.

      Mai apoi, ne explicați că problemele educației românești sunt foarte simple și se reduc la pregătirea profesorilor, ca și cum pe aceștia, cu rarisima excepție a celor școliți pe la Londra, nu tot sistemul românesc îi produce. Din aceste circulare nu putem ieși, am zis. Bravos domnule, vă felicit, românismul are vajnici purtători de drapel prin lume.

      • In general nu as acorda termenul de expert cuiva din domeniul stiintelor educatiei: cunosc prea multe persoane care ajung in aceasta disciplina pentru ca nu au reusit sa faca altceva. Majoritatea studentilor din acest domeniu sunt fostii elevi de liceu care habar nu au ce vor sa faca in viata, nu au rezultate bune la nici o materie etc. Mai mult decat atat, poti sa te inscrii intr-un master „education blablabla”, si pe urma in doctorat indiferent ce studii ai facut inainte. Asa ca despre ce „specialisti ” vorbim?
        Dar pentru ca autoarea si anumiti cititori tin la aceasta disciplina si o considera importanta macar sa accepte definitia general recunoscuta a unui specialist in domeniu si care in nici un caz nu se acorda cuiva care si-a sustinut teza de doctorat cu cativa ani in urma: ca sa devii specialist intr-o disciplina trebuie sa ai ceva experienta, rezultate pe masura si recunoasterea mediului academic respectiv. Un lecturer ( cea mai de jos treapta academica) ce si-a sustinut doctoratul de cativa ani nu este un ” cercetator de renume” doar pentru ca asa decide autoarea unui articol de pe Contributors.
        Revin cu sfatul dat in primul comentariu: cititi cartea lui Richard Feynman (premiul Nobel in fizica), aparuta in 1985 in care omul explica inutilitatea unor asemenea stiinte si batutul apei in piua de catre pseudo-cercetatori care nu sunt capabili de nimic original. Deja in 1985 Feynman era satul de blablabl-ul respectiv, deci domeniul nu e deloc nou.
        „Surely you’re joking, Mr Feynman” i

  2. Foarte interesante punctele dvs. de vedere si rezonez cu majoritatea dintre ele.
    Imi permit totusi sa va atrag atentia ca poate ce se intampla in UK nu e neaparat un model de urmat, asa cum rezulta partial din aspectele pe care le mentionati. Si acolo profesorii par sa fi pierdut controlul asupra predarii fiind stresati de echivalentul ARACIP-ului. Va indic aici un articol interesant in aceasta privinta https://www.theguardian.com/education/2019/nov/13/why-british-teachers-fleeing-overseas-international-schools
    Sper ca intr-adevar sa avem in final un PISA Shock, care sa ne faca sa descoperim adevarata problema a sistemului nostru educational: pe langa analfabetii functional produce si un numar imens de analfabeti. Ei nici macar nu sunt luati in calcul in aceste teste, au trecut pe sub radar. Chiar si in cadrul testului, inteleg dintr-un alt articol ca avem una dintre cele mai mari polarizari intre cei instruiti si cei care au esuat, dintre toate tarile testate. Daca adaugam si cei care nu au ajuns niciodata la scoala si cei care au abandonat in primii 8 ani, rezulta o imagine inspaimantatoare a viitorului nostru.

  3. Este o chestiune de cultura. In cultura asiatica munca este inca la mare valoare. Din pacate, in cultura europeana, valoarea muncii s-a degradat considerabil in ultimele decenii. De ce? Nu e nevoie sa fii cercetator britanic sa iti dai seama ca numarul celor care nu muncesc sau muncesc foarte putin e in crestere. La asta contribuie masiv si politicile sociale exagerate in multe tari europene, dar si robotizarea/automatizarea. Cultura muncii pentru elev inseamna sa invete nu numai matematica, limba tarii si vreo alta materie. Ci si sa invete cum sa invete: cum sa se organizeze, cum sa repete, cum sa se autoevalueze, de unde sa ia informatie, etc.
    Daca va uitati in clasamentul PISA o sa vedeti ca tarile asiatice conduc detasat. Sunt foarte putine tari europene in top (printre ele Polonia). Elevii din tarile europene sunt prea emancipati, ei vor sa se distreze si sa aiba de toate. De ce sa mai invete atat? E prea multa osteneala.
    Ca parinte de adolescenti consider ca in spatiul public se blameaza prea mult profesorii. Sistemul de invatamant functioneaza bine daca elementele triadei ELEV-PARINTE-PROFESOR isi indeplinesc constiincios atributiile si coopereaza. Am vazut prea multi parinti de-ai colegilor de clasa ai copiilor mei care se ingrozesc de cat de grele sunt lectiile. Oare? Sunt sigura ca sunt multe de schimbat si in sistemul de invatamant, dar trebuie schimbata si atitudinea parintilor fata de munca, pentru a le imprima copiilor atitudine sanatoasa.

  4. Probabil putem să ne învârtim in jurul cozii încă 10 ani, cu analize de curriculum, analize ale competențelor transversale si longitudinale ale profesorilor, studii motivaționale, etc. Sau putem observa ca 50 de ani de sub-finantare si 30 de ani de reforme fara fond au efectul previzibil, sau poate chiar efectul dorit.
    Dar, subfinantarea nu poate fi un motiv, pentru ca nu da bine politic.

  5. Fără supărare, înainte de a exprima nemulțumiri cu privire la contra-performanțele europenilor la matematică, în raport cu cele ale asiaticilor , s-a gândit cineva să verifice valoarea medie a IQ-ului în Singapore, Hong Kong, China sau Japonia?

    Niciun fel de programă școlară nu va crește IQ-ul copiilor, nici în România, nici în UK. Iar dacă nu vrem să discutăm despre IQ fiindcă discuția nu e corectă politic, atunci putem să discutăm despre îmbunătățirea programei școlare până ieșim la pensie, dar rezultate tot n-o să obținem.

    • P.S. Cameron poate aduce profesori de matematică din Singapore, dar asta nu va crește IQ-ul englezilor. E ca și cum am învăța un grup de copii să joace Tetris mai bine. Îi putem face campioni mondiali la Tetris,. dar dacă îi punem să joace altceva, se va vedea imediat IQ-ul lor real :)

      Ori, economia și societatea se confruntă mereu cu jocuri noi, așa că nu ne folosește la nimic să avem campioni mondiali la Tetris.

    • @Harald: vreti sa spuneti ca IQ-ul depinde esential de rasa?
      Nu vad alta explicatie pentru afirmatia „Niciun fel de programă școlară nu va crește IQ-ul copiilor, nici în România, nici în UK.”, dar poate ea exista :)

      • @Ursul patrat – dacă nu ”depinde esențial de rasă”, putem rezuma discuția la europeni, ca să nu se supere nimeni. Mergem împreună prin niște sate românești, să vedem câte persoane cu IQ sub 65 găsim? La un IQ sub 65, omul nu e capabil să învețe să citească, iar eu cred că prin satele românești sunt măcar vreo 25% în situația asta. Dar dacă vrei să discutăm și despre rasă, în Africa sunt țări întregi cu IQ mediu în jur de 65.

      • @Ursul patrat, puteți încerca Nicholas Wade – A Troublesome Inheritance: Genes, Races and Human History.
        Nu știu dacă este tradusă în română, dar veți prinde „esență” din recenziile despre ea, daca nu veți avea timp sau dispoziție să o citiți în engleză.

    • Ca sa ne amuzam un pic: Ce au inventat singaporezii, chinezii si japonezii de la praful de pusca incoace:) ?!

      Lucrez cu destul de multi asiatici. Ce am observat la ei e ca muncesc enorm, saut foarte constiinciosi, au rabdarea aia de „chinez batran” sa rezolve toate detaliile, dar sunt 0 la capitolul creativitate.Nu am cunsocut niciunbul care sa fi avut vreodata vreo idee cu adevarat exceptionala si neconventionala.

      Altfel spus astia ar dobora avioane in sistemul de invatamant romanesc, invatand pe dinafara sute de pagini si rezolvand cele mai perfide exercitii imaginabile :)

      • @Josef Svejk – nu contează ce au inventat, societățile asiatice de astăzi sunt destul de patologic organizate, astfel încât cineva care inventează ceva nu prea are șanse să-și pună invenția în practică. Însă IQ-ul nu e despre asta.

        • Pai ceea ce spuneti nu prea are sens! Pe de o parte ne spuneti ca sunt foarte inteligenti, dar ca totusi sociatatile compuse din oameni foarte inteligenti sunt de fapt opresive si sugurma orice forma de creativitate. Ce valoare are pana la urma inteligenta lipsita de creativitate?! Ce sens are inteligenta ce genereaza nefericre?

          In rest, gura pacatosului adevar grieste :) Intr-adevar societatile japoneza si sud coreeana sunt foarte opresive. Asta ca sa ma refer la cele ce oarecum democratice (cat de democratica o putea fi lumea confucianista :))

          De aici trag concluzia ca fie masuratorile IQ-ului asiatic sunt fie lispite de acuratete, fie incomplete.

          • @Josef Svejk – inteligența extremă chiar generează nefericire, iar întrebarea ”ce sens are?” cred că trebuie s-o adresați altcuiva, aflat mai sus în ierarhie :)

            La modul serios, există un ”divorț” între creativitate și aplicarea în practică. Persoanele creative sunt creative tocmai pentru că se pot detașa de aspectele practice. Însă tocmai detașarea de aspectele practice nu permite obținerea de rezultate palpabile. De asta nu există un Henry Ford chinez și nici nu poate exista.

      • @Josef Svejk – am și un alt exemplu, foarte convingător: de ce credeți că există atât de mulți intelectuali marxiști în zilele noastre? Credeți că IQ-ul le lipsește acelor intelectuali? :) Înțelegerea aspectelor practice le lipsește acelor intelectuali, de asta ei nu înțeleg consecințele implementării marxismului în societățile umane reale.

        Din păcate pentru ei și pentru societate, o mulțime de oameni inteligenți cad în transa propriei admirații și refuză să accepte orice soluție ”externă”. În creștinism, arhetipul e Lucifer.

    • @Harald,

      IQ-ul….

      Este un instrument de masurare a capacitatii intelectuale individuale dar nu este o cheie universala. Mai degraba poate fi o cursa in care, recunosc, am cazut si eu ceva timp in urma.
      Nu vreau sa intru in amanunte sau sa incepem o discutie in contradictoriu. In schimb, iata un link pe care poti sa afli ceva mai multe despre importanta IQ-ului, semnificatia lui si alte puncte de interes in atentia cercetatorilor in domeniu.
      https://www.sciencenewsforstudents.org/article/what-iq-and-how-much-does-it-matter

      • @Lucky – cred că ar fi bine să începi cu un disclaimer: fiind progresist, refuzi să discuți despre IQ fiindcă nu e corect politic :)

        Într-adevăr, IQ-ul nu e singurul predictor al succesului în viață, mai ales în societăți organizate patologic, cum e cea românească. Dacă selectezi niște oameni cu IQ de zugrav sau de instalator și îi pui pe o listă de partid în parlament, ți-ai demomnstrat teoria: nu contează IQ-ul :)

        • @Harald,

          Ma dezamagesti din ce in ce mai mult. Respectiv, caracterul si superificialitatea ta. Caracterul, pentru ca, fara exceptie, nu poti face un comentariu fara sa recurgi la atacul la persoana, deviind subiectul nu pentru a avansa o dezbatere cat de cat obiectiva cat pentru a te ridica asupra adversarilor din dorinta exclusiva de dominare. Superficialitatea, pentru ca nu vezi nici o alta solutie, indiferent de cine este emisa, limitandu-ti abordarea la propriile idei, in cazul de fata extrem de sarace.
          Un singur exemplu si cu asta inchei conversatia cu tine, acum si pentru totdeauna:

          „Dacă selectezi niște oameni cu IQ de zugrav sau de instalator”. Nu numai ca premiza de la care pleci este falsa – sa anticipezi IQ-ul unui individ dupa meseria pe care o practica, si asta in termeni absoluti, dar, mai grav, sa amesteci IQ-ul cu interesul de partid. PSD-ul nu actioneaza in ideea ca ar fi corect politic sa promoveze zugravi sau instalatori ci de la premiza ca promoveaza indivizi care sa serveasca interesele clanului de la conducerea partidului si, deci IQ-ul nu are nici o relevanta in aceasta situatie.

          Esti un individ care nici macar nu-ti cunosti propriul popor, daca ai vreun propor caruia sa-i apartii.
          La o etapa in viata mea, imediat dupa terminarea facultatii, am lucrat cu oameni care nu aveau mai mult de 4 clase primare, daca le aveau si pe alea. In pauze jucam cu unii dintre ei sah si am fost uimit sa constat talentele lor pentru acest joc subtil, figurand pozitii bazate pe cel putin 6 mutari in avans. Capacitatea asta trebuie ca este sustinuta de un IQ la care tu nici nu visezi.

          • @Lucky – poți să-mi explici cine te-a investit cu a stabili așteptări de la mine? ”Mă dezamăgești” e comunicare patologică și face parte din strategia tipic progresistă a luptei pentru putere.

            Scopul tău nu e să înțelegi ceva din discuție sau să expui o idee, scopul tău e să câștigi o dispută, te ocupi cu jocuri de putere. De asta te străduiești să-l discreditezi pe @Harald, dar ”strategiile” astea sunt fumate de mult.

          • Și totuși dl. Harald are dreptate.

            IQ-ul e atacat de progresiști ca fiind o chestie rasistă. Motivul e că decenii de cercetări și studii au arătat dincolo de orice dubiu că IQ-ul negrilor ce mult mai scăzut ca al cel al hispanicilor, albilor sau asiaticilor.

            E ceea ce de altfel știm cu toții. Diferite rase au abilități diferite. negrii sunt sportivi și muzicieni foarte buni dar au probleme mari cu creierașiul. Nimănui nu i-a trecut vreodată prin cap să oblige echipele de baschet sau alergătorii pe distanțe scurte un anumit număr de japonezi sau indieni. În schimb progreiștii se zbat să treacă negrii prin facultăți să-i scoată medici la care nu se duce nicun pacient sau ingineri cărora nu le dă nimeni nimic de lucru.

            • @Josef Svejk,

              „Și totuși dl. Harald are dreptate”

              In ce privinta? Ca nu inteleg…
              Discutia a inceput cu mine opinand ca IQ-ul nu este cheie universala. Mai mult, am recunoscut ca mi s-a intamplat si mie sa consider IQ-ul esential caracterizarii oamenilor si am citat un link cu rezultate obtinute de cercetatori in domeniu, rezultate care arata, pe scurt, ca inteligenta nu are o singura „culoare” ca este o chestiune mult mai complexa decat apare.
              In schimb, sunt catalogat ca fiind incapabil sa discern fiind progresist.

              Asta, fara sa mai consideram ca nu IQ-ul era elementul la baza articolului in jurul caruia se desfasoara discutia pe acest blog.

            • Dacă există de ani studii și cercetări ce atestă, chiar dincolo de orice dubiu, diferențe între coeficientul de inteligență ale diferitelor rase umane, bănuiesc că puteți fără prea multă greutate să oferiți câteva linkuri spre rezultatele respective. Măcar niște compendii, ceva acolo, care să certifice „că IQ-ul negrilor ce mult mai scăzut ca al cel al hispanicilor, albilor sau asiaticilor” este determinat rasial, iar nu cumva datorat segregarii sociale, cum ar putea crede unii.
              Soluțiile simple, „pe care de altfel le știm cu toții” sunt în special preferate de comuniști sau de cei a căror educație s-a desăvârșit în sistemul manageriat de aceștia. Recunosc, eficiența economică imediată a educației superioare se manifestă limitat în cazul adolescenților obișnuiți din copilărie cu viața din ghetouri, dar nimic nu exclude ca generațiile următoare, formate în alte medii, să demonstreze aceeași eficiență. Aveți dreptate, mărul deja stricat le afectează și pe celelalte, dar nu v-ați pus nicidecum problema de a nu-l lăsa să se strice, oferindu-i aceleași condiții precum celorlalte chiar de la început. În cazul oamenilor e vorba un proces care durează generații, deci orice concluzii ați trage dumneavoastră acum, ele sunt premature.

            • @Alina.a – clasamentul pe tari al IQ-ului mediu il gasiti pe Internet. Fiind organizat pe tari, se pot evita acuzatiile de rasism, dar concluziile sunt evidente. In Etiopia nu locuiesc urmasii vikingilor :)

              IQ-ul e din nastere, nu il poate creste scoala. Tot ce se poate face este asigurarea unor conditii minime de trai in copilarie. Copiii subnutriti au IQ mai scazut deci e nevoie de alimente de calitate si in cantitati suficiente. Convingeti mamele sa-si alapteze copiii la san, ca mai tarziu nu puteti compensa asta cu profesori mai buni :)

            • @Harald, de pe „IQ BY COUNTRY”:
              No racial dependences
              None of the studies used here, conclude that the intelligence quotient is influenced by a particular race. In some cases, differences within population groups were found (e.g. in Basil: Blacks 71, Mulatto 81, Whites 95, Japaneses 99), but all differences could be attributed to their origin, level of education or other factors.

              In 2006 Donald Templera and Hiroko Arikawab found a connection between increasing skin pigmentation and a decreasing IQ. Even this was not racially dued, because the pigmentation grade is climatically conditioned. The observations were also made within the same groups of other races, e.g. caucasians.

              Dacă aveți încredere în „clasament”, atunci nu puteți ignora concluziile conexe. Sau, altfel spus, o foi iq un bagaj ereditar, cum credeți, dar dacă ați fi crescut în Senegal, n-ați fi depășit 56.

      • @Harald
        probabil n-ai idee cat de inventivi pot fi zugravii, instalatorii si meseriasii in general; doar ca mintea lor e mai eficienta in rezolvarea problemelor punctuale cu care se confrunta in permanenta; inventivitatea lor e o forma de adaptare bazata pe exercitiu; insa daca schimbi scara proportiilor si mai introduci si niste variabile abstracte, nu isi pot depasi sfera lor de competenta, care e de fapt o autolimitare, mintea lor refuzand perspectiva; pentru ca daca s-ar focaliza asupra perspectivei ar pierde din vedere detaliile; dupa cum o persoana cu viziune de perspectiva nu isi permite sa se focalizeze pe detalii (nu neaparat le ignora sau subestimeaza, dar le trateaza conventional); ori focalizezi padurea, ori copacii, iar asta tine de conditiile primare de dezvoltare personala

        • @PF – inventivitatea acelor zugravi și instalatori se referă la aspecte practice și la găsirea de soluții practice. Nu e creativitate și nu e inteligență.

          Dacă îți vine aceeași idee care le mai vine altor 25 de inși din 30, aceea nu e creativitate. Câți instalatori știi tu care au inventat un robinet nou sau o mufă nouă, care nu se găsea deja în magazine?

          • Majoritatea inventatorilor nu fac parte din meseria/profesia respectiva. Fiind „invatat la scoala profesionala/colegiu” ce este si pentru ce se foloseste un anumit tip de robinet, un instalator nu-si prea pune problema sa inventeze un nou tip de robinet.

            • @Julius G – daca avea IQ de 145 nu gasea nici o satisfactie in profesia de instalator, se plictisea de instalatii cam pe la al 5-lea robinet inlocuit :) Sau inventa o instalatie de statea pisica in mustati, insa si de 20 de ori mai scumpa :)

        • De acord. @Harald (e cam ca in exemplul tau cu antrenamentul la Tetris)
          dar PISA nu testeaza IQ si creativitate, ci abilitati practice, adica tocmai ce are nevoie o tara in care geniile se nasc neuniform si imprevizibil, de ex. la Botosani :)
          multe intrebari sunt de nivel de scoala primara; altele verifica tocmai personalitatea elevului (vezi testul cu grafitti); evident ca un IQ ridicat ajuta cand te confrunti cu o situatie nefireasca, dar nivelul testelor reflecta ca elevii nostri (si implicit profesorii si societatea in general) nu-s obisnuiti cu normalitatea.

          PS: Hotnews a publicat niste intrebari din test: https://www.hotnews.ro/stiri-educatie-23533612-cum-arata-problemele-pisa-care-mai-mult-jumatate-dintre-elevii-romani-nu-stiu-rezolve.htm

          • @PF – am inteles ca testele PISA se dau in scris, nu i-a pus nimeni sa asambleze fiare de calcat, deci nu e vorba de abilitati practice. E vorba de logica si de capacitate de abstractizare, deci e vorba de IQ.

            N-am inteles ce voiau de la ei cu graffiti. Graffiti e o forma de arta, dar e folosita ca o forma de vandalism. A o vedea drept arta sau drept vandalism tine de temperamentul fiecarei persoane.

          • @Prototipescu Fanel,

            N-am sa incerc sa caracterizez diverse comentarii pe teme atat de sensibile ca educatia. Nu sunt nici pe departe o somitate in materie, cunostintele mele sunt limitate la ce citesc si sunt constient ca nu pot acoperi intr-un timp relativ scurt atata informatie cat necesita acest subiect de al carui studiu se ocupa savanti si cercetori care si-au dedicat intreaga viata acestui nobil ideal.
            A fi inventator nu este o chestiune aplicabila tuturor persoanelor ci unui esantion foarte ingust al societatii. Factorii care determina realizarea inventiei au fost studiati metodic de diverse colective.
            Am sa ma refer la un Studiu realizat de Universitatea Harvard, intitulat „Originile Sociale si IQ-ul Inventatorilor”, si anexez un link pentru cei interesati. Acest Studiu Comparativ intre rezultate inregistrate separat in doua tari – Statele Unite si Finlanda – a luat in consideratie situatia particulara a unei tari in care Educatia este in marea majoritate asigurata de Stat versus Statele Unite unde Educatia Superioara este aproape in intregime privata.
            Concluziile Studiului scot in evidenta faptul ca Inventivitatea este datorata unui larg spectru de particularitati cum ar fi: parintii foarte bogati, educatia copilului in familie, nivel minim al educatiei Master of Science, abilitatea spatio-vizuala a individului – tinand de IQ, si altele.
            Este suficient sa afirmam ca atribuind aceasta calitate unica – inventivitatea – doar IQ-ului si, in ultima instanta, raselor este o crasa dovada de superficialitate si obtuzitate.

            https://scholar.harvard.edu/files/aghion/files/social_origins_and_iq_of_inventors.pdf

    • @ Harald

      Cu totul de acord, dar nu aș lega succesul neapărat de IQ, ci de o definiție mai vagă a inteligenței – ceva de genul „capacitatea de a percepe corelații, de a identifica oportunități și a le valorifica”.

      Știu două surori cu părinți foarte talibani într-ale școlii. Supraveghere strictă, verificat teme, plătit meditații. Iar în timpul școlii totul mergea minunat – note bune, liceu „bun”, facultate „bună”. Sau mă rog, ceea ce considerau părinții a fi bun.

      În viața reală nu chiar așa de bine. Una a ajuns o salariată mizer plătită, cealaltă câștigă destul de ok pentru România, dar de fiecare dată când o văd se ocupă de altceva, acum are un salon de tatuaje. Și e foarte relaxată, zicea că atunci când n-o să-i mai meargă salonul așa de bine, începe altceva, vede ea ce.
      Cum sunt vârste apropiate și aceeași educație, presupun că buba e doar la loteria genetică.
      Poți să îndopi un copil mai modest dotat cu școală de să-i vină rău. Da, o să ia premiu la olimpiadă pe județ. Dar asta n-o să-l prea ajute în viitor.

      Bineînțeles, nici una nu ține discursul siropos „mulțumesc la mami, tati și profesori”, amâmdouă urăsc cu spume munca forțată și inutilă din școală.

  6. Buna ziua,

    In primul rand sunt perfect de-acord ca scoala romaneasca necesita o reforma a gandirii si nu neaparat una a programei in sine.
    Dar, as vrea sa va povestesc experienta mea de elev al scolii romanesti (1992 – 2011), mai apoi ca elev/student la diferite scoli [Olanda (2007-2008)/Canada(2011-2016)] si in final ca lector la o universitate medie din UK.
    Viata mea de student in scoala romaneasca a avut suisuri si coborasuri, per total am fost considerata un student bun sau foarte bun, dar cele mai importante aspecte pe care astazi le vad mai bine sunt:

    1. Influenta parintilor asupra educatiei mele de scolar. Parintii (divortati de altfel) si bunicii s-au implicat enorm de mult in educatia mea scolara: mi-au citit, m-au ascultat la citit si insuflat dorinta de lectura, m-au urmarit si au lucrat cu mine la matematica (pana in clasa a 5-a cand datorita unor probleme economice nu s-a mai putut face asta) mi-au cumparat carti despre stiinta alaturi de carti de literatura (atat cat s-a putut si cu sacrificii de multe ori), m-au ascultat si verificat cand aveam probleme sau ma leneveam (pana prin clasa a 8-a, apoi in liceu nu a mai fost nevoie).

    2. Influenta profesorilor interesati de subiectul pe care il predau, dispusi sa incerce si altceva in predare/ascultare, dispusi sa asculte si sa explice. Am avut norocul sa am parte de asemenea profesori atat in generala cat si in liceu, si astfel am iubit unele materii mai mult ca altele (mai in valuri cateodata).

    3. Programa la matematica si fizica- putea fi imbunatatita dar, multumesc azi profesorilor si curiculei de atunci, pentru ca altfel ar fi trebuit sa muncesc de vreo 10 ori mai mult pentru a intelege multe notiuni de care m-am lovit in pregatirea de inginer/cercetator. Nu neg ca foarte probabil nu am iesit din scoala intelegand tot ceea ce mi s-a predat, dar existenta acelor notiuni de baza si extra au contribuit la intelegerea mai tarziu a fenomenelor care mi-au scapat initial.

    4. Programul Erasmus in Olanda mi-a permis sa vad hibele sistemului universitar romanesc. Lipsa de conexiune intre materii, materii care ar fi trebuit sa fie optionale, accentul prea mare pus pe teorie in detrimentul practicii – aici conteaza si faptul ca fara resurse financiare nici nu aveam de unde sa avem laboratoare si echipamente de studiu.

    5. Doctoratul in Canada – aici am vazut cum au dat roade eforturile mele (si ale parintilor si profesorilor) de invatare, pentru ca tot ceea ce am facut pana la acel moment m-au ajutat sa analizez si sa gasesc solutii la varii probleme in timpul cercetarii. Intr-adevar, cu exceptia anumitor elemente de matematicii si fizica, nimic altceva nu a avut efect direct asupra cercetarii conduse la doctorat si la adaptarea la o noua viata in alta tara, dar toate au avut efecte indirecte. Ce si cum am invatat in scoala si parintii m-au obisnuit sa gandesc critic, analitic, sa caut modele de comportament (trend/pattern of behaviour), sa caut informatie si apoi sa incep sa construiesc o solutie. Pana la urma asta era scopul, nu?

    6. Lector la universitate – observ acum cand sunt in pozitia de lector ca multe aspecte care le uram/ ma enervau la profesorii mei (din scoala sau facultate) incep sa aiba sens. Repetitia unor concepte, practica si exercitiile, intrebarile sacaietoare (de ce ai facut asa la problema si nu altfel), insistatul pe demonstratii aparent plictisitoare, etc. Studentii care vin la universitatea aceasta sunt din medii variate (clasa medie), dar au cunostiinte limitate in domenii pentru matematica si fizica (cu unele exceptii bine inteles). In primul si in al doilea an de facultate ei invata matematica si fizica pe care eu am facut-o in liceu, si totusi in trei ani ei se presupune ca isi vor insusii suficiente cunostinte pentru a devenii ingineri de aviatie. Din cauza lipsei de practica (exercitii, demonstratii de teorie care sa dezvolte analiza unei probleme) cu notiunile de baza in matematica si fizica, ei nu stiu sa faca conexiuni intre concepte de baza ( nu mai mult decat elevul roman), intre cauza si efect si sa le conecteze cu materia pe care o invata si cu evenimente reale (experimente spre exemplu) si asta chiar daca le sunt explicate sau scrise in notite (ei primesc notilele complete de la inceput). Uitandu-ma la studentii care vin aici, sunt uimita de cresterea rezultatelor PISA in UK, pentru ca nu par sa reflecte realitatea de pe teren (cu exceptia universitatilor din grupul Russel).

    Concluzia la aceasta postare lunga este ca din punctul meu de vedere ai nevoie in parti egale de parinti interesati/implicati, profesori curiosi si cu dorinta de imbunatatire constanta, curiccula teoretica si practica pentru a motiva si educa un student.

    Putini sunt cei care se pot motiva sa invete singuri, si de la varste fragede. Aici parintii joaca un rol mai mare decat profesorii, in ciuda a ceea ce se spune. Un profesor are in grija 25-30 de elevi cu nivele diferite la fiecare clasa. Este imposibil si nerealistic sa te astepti ca ei vor reusii sa motiveze majoritatea elevilor dintr-o clasa fara implicarea parintilor. Acele cazuri sunt mai mult exceptia decat regula, pentru ca efortul mental, de personalitatea, resurse energetice, de timp si financiare, este enorm si nu poti cere unui om sa il suporte singur.

    • @Andreea:
      As dori sa dau si eu trei exemple care pina la urma au avut un mare impact in ceea ce sint astazi.

      1) Invatatorul meu din clasele 1-4 care totdeauna ne punea sa punem intrebarea „De ce?”

      2) Profesoara mea de matematica din clasele 5-8, o doamna severa care nu facea compromisuri si de la care am invatat mai ales ca matematica este invariabila. „ Dragul meu, unu si cu unu nu pot face decit doi. Nimic altceva.

      3) Profesoara mea de fizica din liceu, la fel de servera, de la care am invatat cum sa analizez o problema, sa o inteleg bine si abia apoi sa incep sa caut o solutie.

      Morala? In sistemul educational romanesc, „omul sfinteste locul„. Aceeia care au respect pentru meseria lor si si-o fac indiferent de imprejurarile de moment prin care trec.

      In UK, pentru ca ati ales acest sistem ca parte al exemplului, exista Ofsted care in general face treaba buna in a sanctiona devierile de la norma, mai ales prin consecintele negative ale unei evaluari (mai putini elevi, deci mai putine fonduri, deci un salariu mai mic pentru profesori…)
      Cumva insa, nu cred ca ARACIP poate fi pe masura Ofsted, din cauza atitudinii balcanice specifice de genul „lasa ca ne intelegem noi”.

      • Notarea elevilor in scoala este pur arbitrara! Sub lozinca „las’ ca stim noi cum se pun notele la tara!”, notele elevilor de la oras sunt marite artificial, pierzandu-se orice legatura cu realitatea! Nimeni nu ramane corijent, ce sa mai spunem de repetentie. Medii de 9.40 sunt pentru repetentii de odinioara! Nimeni nu stie nimic, meditatiile si banii castigati de profi cresc exponential, iar parintii sunt mandri de notele copiilor. Toata lumea este multumita! La tara lucrurile stau la fel.Toti sunt absolventi de liceu, iar bac-ul nu-l ia nimeni! Sa nu uitam si de prezenta la ore, chiulul fiind la mare trecere, iar carciumile si tutungeriile din preajma liceelor fac profit! In urma cu cativa ani mai facea politia razii prin carciumi, dar acum militienii au altceva de facut! Am pomenit de bac caci candva era o sursa de mari venituri pentru cei din comisie, ei participand la sarbatoarea notelor de 10 cu promovabilitate de 98%, iar cei de la sport marcau noi si noi recorduri mondiale batute de grasani care alegeau sportul ca proba de bac, totul contra cost bineinteles. Acum camerele video au redus promovabilitatea la 45%. Dar s-au gasit solutii, subiectele! Sunt extrem de simple! Cu exceptia unuia singur, iar notarea lor nu are legatura cu gradul de dificultate! Cel mai simplu, adica mai toate si cel mai dificil, ultimul aduc fiecare 0,1 puncte! Un elev slab spre mediocru intr-o zi buna poate lua 9.90 usor. Un elev bun intr-o zi mai proasta ia tot 9,90! Va veti intreba ce rost mai are sa inveti? Just, nu are niciun sens! Si asa scoala devine o fabrica de analfabeti! In invatamantul superior totul este la fel! Platind o mita moderata poti capata orice diploma, chiar si cea de PhD. Hotia este globalizata! Nu cumva asta ne diferentiaza de asiatici?

    • Daca ramanem in sintagma modificarii mentale de care are nevoie scoala romaneasca, e perfect. altfel dezbatem efecte cu valente de cauzalitate divergenta, confuza.. Intamplator ai beneficiat de o influenta dura si oportuna, daca ne referim strict la invatamant, din partea familiei.. dar cati tineri se pot lauda cu aceeasi influenta indestulatoare si benefica din partea familiei ?
      Ca principiu asa este: dar asta inseamna un interes general, din partea statului, pemtru orice scoala din orice catun mai gasim prin RO democratica care este.. ori realitatea este cu totul alta si voi incerca mai jos sa enumar erorile de mentalitate ale scolii romanesti actuale:
      – in primul rand economia si stadiul real de dezvoltare al natiunii care ar trebui sa anime copiii, inca de pe bancile scolii, sa reuseasca in viata oferita de tara. Sa reusesca, nu sa se descurce.
      – dupa economie ar trebui sa urmeze mediul universitar competitionar fara implicatii economice sau politice, o utopie clara a mediului prezumat democratic in care ne afirmam competentele decat afara.. ca si munca dealtfel.
      – iar la final ar trebui sa conteze doar alegerea elevului sa se scufunde in tenebrele stiintei recunoscute de stat, sau doar de mediul academic, cu recunoasterea materiala a studiilor la un nivel decent.. in tara unde daca nu te descurci, nu contezi, ceea ce contravine flagrant oricaror aspiratii intelectuale pure, gen fizica, matamatica, chimie, bilologie, etc.
      Deci intrega tara rezista la un nivel mediocru clar raprotat le decenta, dar noi vrem sau cerem excelenta in masura in care mediocritatea si servilitatea sunt unicele forme de adaptare recunoscute real si peste oficial de forma de statalitate prezumat democratica in care ne investim potenta nativa, cultia, cultivata familial sau deloc. Trist, nu-ia asa ?

  7. Ca cetatean este prima oara cind aud despre aceste teste (nestiinta mea ),dar nu cred ca la nivelul scolar elevilor li s-a explicat ce sunt aceste teste , ce reprezentativitate au si ce miza este pusa in joc in momentul declansarii lor ,ceea ce evident stiau concurentii chinezi si care evident s-au pregatit pentru asta .

    • Adica daca elevii romani stiau ce sunt testele PISA si cu ce se mananca, ar fi facut mai bine?

      Va sfatuiesc sa cautati modelele de subiecte PISA pe internet si veti vedea ca pentru PISA nu te poti „pregati” de dinainte. Ele nu testeaza cunostiinte care pot fi ingrasate ca porcul in ajun. Ele testeaza capacitatea de a face conexiuni intre ceea ce a ramas in cap dupa ce ai uitat ce ai invatat. Pentru ca in final asta e educatia: tot ce ramane dupa ce uiti formule si comentarii invatate pe de rost.

      In fine, concepte mult prea inalte pentru romanasii nostri verzi, suparati ca chinezii stiau ce e PISA inainte sa dea testele.

    • Se vorbește despre PISA, se emit păreri, dar adesea nu se știe despre ce este vorba.

      M-am informat și am aflat : P.I.S.A. este un program internațional de evaluare a elevilor de 15 ani. Elevi de clasa a IX-a, adică elevi de liceu.
      Testele P.I.S.A. își propun să evalueze elevii asupra a ce știu și ce știu să facă (evident, cu ce știu). Nimic altceva decât aplicarea în practică a unor cunoștințe.

      În școală înveți adunarea și scăderea, dar este obligatoriu să știi să le folosești la piață.

      Am găsit și subiectele la matematică la testul P.I.S.A. din anul 2012. Iată o problemă de clasa a VI-a (cu procente), dată elevilor de liceu. Ar trebui să știe să o rezolve ? Bineînțeles, doar au absolvit clasa a VI-a!

      “Fotograful Jean Baptiste a plecat într-o lungă expediție și a făcut numeroase fotografii pinguinilor și puilor lor.
      El a fost în mod particular interesat de creșterea numărului membrilor diferitelor colonii.

      Întrebarea 1
      În mod normal, o pereche de pinguini face două ouă în fiecare an. În mod obișnuit numai puiul din oul mai mare supraviețuiește. Primul ou cântărește aproximativ 78 g și al doilea ou cântărește aproximativ 110 g. Cu câte procente (aproximativ) este al doilea ou mai greu decât primul?
      A. 29%
      B. 32%
      C. 41%
      D. 71%”.

      Este o problemă elementară cu procente. Procentele se întâlnesc foarte des în viață, în multe domenii. E nevoie să le înțelegi.
      Nu are nici o scuză un elev de liceu care nu știe să rezolve această problemă simplă. Și nici profesorul care nu a reușit să-l facă să înțeleagă.

        • @Harald

          Întrebarea 2 a problemei cu pinguini:
          Jean se întreabă cum se va schimba mărimea coloniei de pinguini peste următorii câțiva ani. Pentru a determina aceasta, el face următoarele presupuneri:
          • La începutul anului, colonia are 10 000 de pinguini (5000 de perechi).
          • Fiecare pereche de pinguini are primăvara un pui.
          • Până la sfârșitul anului 20 % din pinguini (adulți și pui) vor muri.
          La sfârșitul primului an, câți pinguini (adulți și pui) există în colonie?

          Numărul pinguinilor: ………………………….

          • @Cornelia Neagu – 12.000 e raspunsul cel mai logic, dar un recensamant real al coloniei s-ar putea duce departe tare de cifra asta.

        • Daca jumatate din adultii din Romania nu sunt in stare sa rezolve banalitatea astea (si s-ar putea sa fie o estimare optimista si in realitate sa fie chiar mai multi), atunci avem o problema. Cand stau sa ma gandesc ca aproximativ o treime dintre romani au votat-o pe Dancila, chiar cred ca avem o mare problema.

      • @Cornelia Neagu

        Iata raspunsul meu la problema PISA:

        Cel de-al doilea ou este mai greu cu 41% raportat la greutatea primului ou si cu 29% raportat la greutatea celui de-al doilea ou.

        Comentariu:
        Orice problema de matematica trebuie, si insist pe „trebuie”, sa aiba un enunt clar, fara ambiguitati si care nu da posibilitati de interpretari diferite. Enuntul problemei PISA nu satisface aceasta conditie obligatorie, lucru ce ne indica o lipsa fundamentala de cunostiinte in matematica a celor ce compun aceste probleme.

        O posiblila reformulare corecta a enuntului este „Cu câte procente in raport cu al doilea ou este acesta mai greu decât primul?”

        • @allotriosis,

          Inainte sa va citesc comentariul dvs., am calculat, din curiozitate, procentul respectiv. Cand am inceput calculul m-am reintors la enunt pentru a fi sigur la care ou se raporteaza procentul si recitind enuntul „Cu câte procente (aproximativ) este al doilea ou mai greu decât primul?” in mintea mea a fost clar ca raportat la primul ou, probabil pentru ca nu a facut o alta mentiune expresa. Insa, sunt de acord ca enuntul dvs. este perfect definitoriu, fara posibilitate de eroare si daca testul ar fi fost redactat in formularea dvs nu as mai fi revenit la text.
          Intre noi fiind vorba, nu inteleg acest mare fass cu PISA, intrebarea este efectiv puerila. Ce nivel al calitatii poate stabili o astfel de intrebare daca gradul ei de dificultate este sub mediocru? Dupa care, citind si comentariu dvs. de sine statator, am inteles ca ratiunea principala a acestor teste are, de fapt, un substrat economic ceea ce se coreleaza foarte bine cu calitatea testului.

          • P.S. întrebarea nu era ”ce procent reprezintă diferența de greutate dintre ele”, întrebarea era ”cu câte procente este al doilea ou mai greu”. Aveți textul afișat și mai sus.

            Cea mai frecvent întâlnită la români este lipsa de logică în gândire, nu lipsa cunoștințelor propriu-zise. Există sute de astfel de exemple în comentariile la diverse articole, există comentatori care știu pe de rost un milion de lucruri, dar nu înțeleg mai nimic din ele. Iar ăsta e rezultatul autentic al școlii românești. Tocmai școala e cea care le bulversează mintea, în ciuda tonelor de cifre și date cu care tot școala le alimentează mintea.

          • @Harald
            iar reformularea corecta a intrebarii este:
            „ce reprezinta raportul 110g/78g ?”
            cat reprezinta nici nu e relevant pentru scopul testarii

          • Bravo, d-le Harald, exact acesta era comentariul pe care voiam sa-l fac. Baza de raportare este clar precizata, citez: „decat primul”, incat nu este necesara nicio precizare suplimentara! Daca tot cautam sa gasim explicatii la ignoranta nu ajungem nicaieri!

        • @allotriosis,

          Tocmai am citit un interview cu CTP (https://www.digi24.ro/opinii/ministrul-monica-anisie-si-reactia-la-testele-pisa-ctp-a-ce-miroase-asta-nu-miroase-a-parfum-de-viorica-1228013) si m-am mai lamurit putin cu PISA si ceea ce se vrea de la Invatamantul romanesc.

          Este clar ca trestul PISA nu se vrea un test de dificultate, de IQ, ci de gandire libera a elevului. Si aici sunt de acord cu CTP 100%. Faptul ca elevii audiaza cursuri tinute de un robot trebuie sa fie extrem de plictisitor. Dupa mine, rolul profesorului, in primul rand, este sa starneasca curiozitatea elevului pentru disciplina respectiva. Fara curiozitate nu urmeaza nimic. Elevul nu acumuleaza cunostinte noi si, mai rau, incepe sa se indoiasca de propria sa capacitate, acest sentiment putand avea repercursiuni foarte grave mai tarziu pentru el si societate. Daca as fi eu Prim Ministru l-as pune imediat pe CTP Ministrul Educatiei, sigur, cu conditia ca si acesta sa vrea. Daca nu, as constitui un grup de analiza in care l-as pune pe CTP sa-l coordoneze cu scopul de a gasi pe cel mai potrivit om pentru acest Minister, de departe esential pentru dezvoltarea ulterioara a societatii romanesti.

          • @Lucky – CTP are vocație de inginer, nu are vocație de manager al vreunui domeniu. Chiar ar merita pus ministru, în 3 luni i-ar trece, cum s-a întâmplat cu Ilie Șerbănescu. La televizor vorbea nemaipomenit, dar când l-au pus ministru (al Reformei, parcă) s-a dovedit incapabil să înceapă ceva de undeva.

            Chiar și un proiect cât de cât fezabil pentru obiectivele și metodele scolii românesti ar avea nevoie măcar de vreo 4-5 ani pentru structurarea inițială, urmată de ajustări permanente timp de vreo 20 de ani. Abia după ce acest proiect ar fi up and running (deci după primii 4-5 ani) s-ar putea cere unui ministru să înceapă să implementeze una-alta. Timp în care școala nu stă pe loc, niște elevi termină niște cursuri în fiecare an.

            CTP e bun să critice, dar nu să facă ceva să funcționeze. Unele dintre criticile lui merită într-adevăr reținute, dar altele sunt inutile, chiar dacă sunt reale. Eu cred că ar fi nevoie de separarea elevilor în 3-4 categorii, după abilitățile cognitive, urmând ca aceia mai ”neajutorați” să învețe abia prin clasa a VIII-a ceea ce alții au învățat printr-a IV-a sau printr-a VI-a. Iar cine nu e capabil decât să asambleze biciclete, asta este, trebuie învățat să asambleze biciclete. Sub îndrumarea unui maistru, nu a unui profesor cu doctorat.

            • @Harald,
              Ptiu, Drace, nu-mi vine sa cred ca acest comentariu nu incepe cu un atac la persoana. Oricum un progres, alta atmosfera, in care sa porti o discutie decenta focusata pe un subiect real.

              Faptul ca CTP ar avea vocatie de inginer nu-l face, neaparat, neeligibil pentru o astfel de functie.
              Din contra, inginerii pot produce buni manageri, avand ingredientele necesare in dotare, cum ar fi: capacitate analitica, abilitate a cifrelor, o buna administrare a riscului, inovativi. Iata cativa dintre cei mai de seama Manageri: Jeff Bezos, Mary Barra, Satya Nadella toti ingineri.
              Este adevarat, trendul este ca cei cu diplome in Management sa fie astazi preferati in lume intr-un post de management, dar nu trebuie uitat ca primii manageri au fost ingineri, ca fii lor au ales studii de Management dat fiind dezvoltarea si diversificarea puternica a acestei discipline in anii nostri.
              Are Romania o traditie in Management? Mai degraba in inginerie. De acum incolo incepe sa se puna problema asta in Romania.
              Pe langa asta, inginerii cu un MBA ar fi tot pe primul loc. Or, lui CTP ii poate lipsi MBA-ul dar are, in schimb, experienta si excelenta unui reporter investigativ care, poate fi superioara unui MBA.

              M-am gandit la CTP vazandu-l cu o minte agera, onest, cu dragoste de tara si popor, cu o intelegere superioara a proceselor din Societate, neangajat al unor interese oculte cum au dovedit multi altii in dorinta lor de imbogatire, si altele. Nu am pretentia ca am dat solutia ideala. Cine sunt eu sa hotarasc asupra eligibilitatii cuiva?

            • P.S.
              din comentariul de mai sus am amputat o precizare de aceea cititi corect: „…lui CTP ii poate lipsi MBA-ul dar are, in schimb, experienta si excelenta unui reporter investigativ CU OCHI DE VULTUR…”

            • @Lucky – un inginer lucrează cu obiecte. De asta se face inginer, fiindcă e interesat de obiecte mai mult decât 85% dintre ceilalți oameni. Un ministru trebuie să lucreze cu oameni. Pe vremea lui Ceaușescu erau ingineri care predau obiecte tehnice la licee industriale, iar comportamentul lor în sala de clasă era execrabil, pentru că nu știau să se poarte cu oamenii. Dar trebuie să citești o tonă de psihologie ca să înțelegi astfel de lucruri.

              La un ministru nu contează partea ”tehnică” a problemei, iar CTP doar la asta e bun, la partea ”tehnică”. Iar tu exact asta apreciezi la el.

        • Enuntul problemei este foarte clar. Cand spui ceva precum „X in raport cu Y”, Y e referinta. Si raspunsul corect e 41%. 29% e pentru cei care nu inteleg enuntul bine (fix ceea ce testeaza PISA). Daca ar fi cum spui tu toate textele de specialiatte ar fi de 2 ori mai lungi si nu ar intelege nimeni nimic din ele.

          • @ Iustinian,

            Este adevarat ce spuneti, respectiv ca este mai complicat in varianta @allotriosis, dar este posibil, cel putin teoretic, ca raspunsul 41% sa fie dat intamplator pe cand 29% in a doua varianta vine doar de la cei care au inteles fenomenul.

            • Te gandesti la lucruri prea complicate. Ai o problema foarte bine pusa: cu cat e mai greu un ou fata de celalalt. Pe langa capacitatea de a face o impartire (si o scadere cu 1), problema mai testeaza intelegerea unui enunt. Raspunsul cu 29% mai are o problema: oul mai usor e cu 29% mai USOR decat celalalt, pe cand problema e formulata folosind cuvantul „greu”.

              Si daca un elev nu intelege enuntul problemei asteia, ganditi-va voi la cum poate mai tarziu sa inteleaga probleme mai serioase, care chiar il afecteaza.

              P.S. Eu sunt unul singur, e in regula :)

            • @iustinian,

              „oul mai usor e cu 29% mai USOR decat celalalt, pe cand problema e formulata folosind cuvantul “greu”.”

              Nu, nu, nu. In ambele formulari se foloseste termenul „mai greu” si nici nu trebuie folosit termenul „mai usor” neavand nicio semnificatie. Cel mai greu este cel care supravietuieste, sa nu uitam.

              Acum, daca dvs. ganditi ca al doilea enunt este mai complicat, nu stiu, poate asa este. Eu mi-am dat doar cu parerea, daca gresesc nu este nicio problema, nu sunt cel care decice ce termen sa fie folosit. Oficial, a fost folosit primul. Ar trebui sa-i adresati acest comentariu si lui @alotriosis care a venit cu reformularea, poate da dumnealui o explicatie edificatorie…

          • @Iustinian – asta e intr-adevar abordarea corecta. Am dat intentionat un raspuns provocator mai sus, aproape sigur se mai da cineva in stamba acolo :)

          • @Iustinian, PISA nu testează în primul rând inteligența elevilor, deci nu potențialul celor „care nu înțeleg bine enunțul”, ci dacă școala i-a antrenat să rețină și să evalueze corect informația conținută în acel enunț. Dacă jumătate dintre adulții din România nu știu să rezolve această problemă, așa cum anticipa @Harald, atunci deficitul nu este al acestora, așa cum pare că ați dori amândoi să concluzionați, ci exact al sistemului de învățământ, exact cum sugerează @Cornelia Neagu, când scrie „Nu are nici o scuză un elev de liceu care nu știe să rezolve această problemă simplă. Și nici profesorul care nu a reușit să-l facă să înțeleagă(s.m.).”

            • @Alina.a – vedeti raspunsul adresat lui @PF mai jos. Scoala este pusa sa rezolve lucruri imposibile, nu se poate face un om cu IQ de 120 din unul cu IQ de 85. E o sarcina propagandistica, @Josef Svejk a sesizat foarte bine similaritatea cu „no child left behind”.

              PISA n-o fi test de inteligenta, dar necesita un prag minim de.

        • @allotriosis

          Nu am găsit enunțurile în română, așa că am tradus. În engleză întrebarea este:
          By approximately how many percent is the second egg heavier than the first egg?

          Răspunsul este C (al doilea ou este cu aproximativ 41% mai greu decât primul ou).

        • @allotriosis: Tocmai aici este schepsisul: in viata problemele pe care trebuie sa le rezolvi nu sunt ca la matematica. De cele mai multe ori, fie nu ai suficiente date, fie ai prea multe, fie intrebarea nu este clar pusa, fie nici nu stii exact la ce anume trebuie sa raspunzi. Aici intervine inteligenta si intelegerea.

  8. Cauze & realitate:

    – directorii de scoli numiti politic: fufe de directoare membre ale unui anumit partid cu freza coafata, toape in toata regula, unii/unele nulitati atat din punct de vedere didactic cat si ca si cunostinte stiintifice (nu toti).
    – legea salarizarii unitare: un lector la facultatea de textile e platit la fel ca un lector la automatica si calculatoare (depinde de noi ce vrem… vrem sa fim o tara de textilisti ca Bangladesh care exporta textile? Cine preda informatica in liceu in conditile in care in care salariile din IT pronesc de la 1000, 1500 de euro pentru incepatori? Raspuns: looserii…
    – birocratie peste cap si hartogaraie pentru profesori. In loc sa se concentreze pe elev, profesori sunt obligati sa faca fise de lucru, planuri de lectie, cacaturi…
    – afterschool: sorry, orice chestie aditionala pe bani din partea profesorului cu elevi din scoala inseamna mita si implicit i-as da in gat la DNA. Profesorul trebuie sa fie suficient de bine plaiti si motivat financiar ca sa nu se simta umiliti si sa isi doreasca sa fie implicat trup si suflet in educatia elevilor (e o chestie de menire, ca la doctorii care salveaza vieti indiferent de spaga care nu ar trebui sa vina).
    – cunosc cazuri de profesori de liceu care pe banii lor merg cu copiii la olimpiade (sau se lupta sa sa caute sponsori in mediul privat)., Intrebare strigatoare la cer: DE CE??? Sau doctoranzi care merg la conferinte si platesc taxe de publicare la articole stiintifice tot din banii lor? DE CE??????

    E o chestie de prioritati. Cat timp scolile sunt finantate de la bugetul local, dar tu ca guvern dai mana libera primarului sa plateasca soferul primariei (care apropos, poate avea 8 clase, oricine poate fi sofer cu pregratire minima) cu salariu mai mare ca a unui profesor debutant (care are nevoie totusi de pregatire si de ceva ani de studiu in spate), se ajunge la astfel de situatii… si monstruozitati.

    Educatia, la fel ca sanatatea, inseamna investitie in generatiile urmatoare. Calificarea si personalul uman e cea mai pretioasa infrastructura (puteti intreba orice manager din mediul privat). Dar astea sunt investitii pe termen lung. Pe termn scurt conteaza salariu minim, punctul de pensie, etc… „Investitiile” astea se vad intr-un ciclu electoral…

    • Mai adauga trei:
      – mafia manualelor: practic in acest moment manualele sunt maculatura si hartie de reciclat: nu se poate intelege nimic din ele (de cele mai multe ori stau inchise si se lucreaza pe caiete suplimentare – alti bani, alta distractie)
      – mafia evaluarii : cel putin la clasa V – VIII este dezastru de cand au fost introdusa ponderea mediei anuale in examenul de admitere – toti profesorii de la orice materie vor meditatii pentru o nota mare … nici acum nu am inteles de ce copilul trebuie sa fie de 10 si la desen si la matematica si la religie … care este explicatia acestei erori masive de introducere a mediei anuale in evaluarea nationala
      – legat de punctual de mai sus o sa urmeze un alt dezastru: evaluarea transdiciplinara care va inlocuii adimiterea de liceu (cu pastrarea mediei V-VIII … trebuie sa pape si profesorii ceva)

    • D-le cam simplista viziunea dv. despre sarmanii profesori care sunt neplatiti si vezi bine de aceea nu sunt rezultate! Cand vezi ce rezultate obtin sarmanii profesori la titularizare si ce simple sunt subiectele, realizezi cu usurinta ca oricati bani ar primi un asemenea „profesor” nu ar putea produce un invatamant de calitate. Si daca mai adaugi ca acel prof dupa ce ia definitivatul nimeni nu-l mai scoate de pe post, caci devine vesnic (n.b.: vezi. cazul Dracila!) Sa nu-mi pomeniti de inspectii ca astea sunt piese de teatru, daca nu sunt chiolhanuri (mai ales la tara!). Marturie stau notele de 9 si 10 la inspectii urmate de nota 2 la examenul teoretic! Ar fi corect ca salariul sa fie diferentiat, dar trebuie criterii. Olimpiadele scolare erau pe vremuri un asemenea criteriu. Acum participarea este extrem de redusa, iar tezele sunt corectate chiar de profii concurentilor! Totul este o caricatura! Americanii au un sistem de testare foarte corect. Ma refer la testele SAT. cele care verifica cunostintele intr-un domeniu. Ar fi binevenite in Romania caci ar uniformiza notarea elevilor si ar arata clar unde ne situam! Dar cine sa fie interesat? Profii cu siguranta nu! Ei au nevoie de bani si mai multi, de 15 salarii, de bani pentru carti, de bani pentru haine, de bani pentru vacante, de bani pentru studii de petacocie tinute in statiuni, de bani ca sa-si aduca aminte pentru ce iau bani, …

  9. Invatamantul romanesc sufera de racilele oricarei forme de invatamant de stat avand mai degraba un rol social decat unul educativ. Atata doar ca in cazul sistemului romnesc dezastrul e exerbat de contraselectia mostenita din comunism. Ca in orice sistem de stat stapanul nu e clientul ci angajatul. Si de aici si dezastrul: Rolul sistemului de invatamant de stat e sa asigure norme didactice si „stabilitatea cadrelor”. Daca clientii chiar se aleg cu ceva sau nu, asta e o chestie secundara si oricum nu e treaba sistemului. Elevii/studentii sunt doar un rau necesar pe care sistemul s-a obisnuit sa-l accepte pentru a salva aparentele. :)

    Un sistem de educatie performant e cel ce depinde de parinti si nu de un birocrat de stat. Sigur ca si parintii pot sa o comita, sa fie needucati sau de-a dretpul imbecili si sa o puna de un esec eduactionald e toata frumusetea. Atata doar ca in cazul lor acesta e mai degraba exceptia pe cand in cazul unui sistem de stat, esecul si ratarea sunt tintele supreme.

    E imposibil sa obtii performanta cand toti profesorii au aceleasi lefuri si cand sunt infipti in posturile lor pe viata. E imposibil sa faci performanta cand aceasta e evaluata de un sistem de reglementare de stat (inspectorat, minister, agentie guvernamentala etc. – nu denumirea conteaza). Cine doreste ca sistemul sa devina performant ar trebui sa accepte ca profesorii sa fie angajati, platiti si concendiati asa cum se intampla intr-o companie privata in functie de modul in care resusesc sa satisaca asteptarile clientilori.

    Povestera aia cu „no child left behind” e o aberatie fara pereche. Aplicarea sa a dus la dezastre ce fac scoala roamnerasca sa arate chiar bine :) Unul din exemplele celebre e cel al districtului scolar de stat din Chicago – care a fostcred ca primul din SUA ce a imbratisat cu convingere aberatia. Dupa 10 ani in care s-au zbatut sa-i aduca pe toti copii la acelasi nivel au avut surpiza sa descopere povestea cu marul stricat: Un mar stricat dintr-o lada le va strica pe toate celelalte. Niciodata nu se inatmpla fenomenul invers, ca merele bune sa vindece marul stricat. :) in cazul particular de la Chicago in 2016 s-a ajuns ca 80% din aboslventii de liceu din district sa fie considerati analfabeti functionali. Cosutile pe elev ajusesera la media astronomica de $18600/an, in timp ce taxa scolara intr-un liceul provat de top era in medie de $10300/an :) merita de asemenea amintit faptul ca districutl scoalr din Chicago e unul din cele mai puternice din SUA si si-a aratat muschii la sfarsit de Octombrie cand a fortat orasul falit (dintr-un county falit, dintr-un stat falit :) ) sa mareasca pensiile profesorilor ce produc analfabeti pe banda rulanta…

    P.S.: Ca sa ne amuzam un pic la final observam ca doamna profesoara de limba romana ajuns sa foloseasca sintagme scornite de genialul Pingelica precum „imperios necesar”. Imperios inseamna uin limba romana ceva neaparat necesare. O ncesistate abosluta. „Sine qua non”. Daca ceva a fost deja definit ca „imperios” e un pleonasm ridicol sa-l mai faci si „necesar”. De aici absurditatea formularii „imperios necesar” pe care o folosea cu atata abnegatie raposatul Pingelica. El saracu’ avea scuza ca era un cizmar ratat cu 6 clase la scoala sateasca din Scornicesti. Dar para te zgarie la ureche cand auzi monsturozitatea de la o profesoara de romana ce umbla pe la tot soiul de cursuri elevate din astea elevate de pedagocie prin Anglia…

    • @Josef Svejk – povestea cu ”no child left behind”, pe care o diagnosticați foarte corect, este exact despre IQ, la origine.

      • Bu cred ca IQ-ul mediu al unui popor nu este diferit de la popor la popor, mai ales in Europa unde sangele s-a amestecat intre diverse populatii pe durata migratiilor. Daca ne referim la IQ-ul mediu rezultatele scolare ar trebui sa fie apropiate, dar depind efectiv de sistemul de invatamant care le produc. In statele interesate in obtinerea de rezultate de exceptie se face si o selectie de „genii”. Copiii romani ajunsi in strainatate adeseori sunt selectati in randul celor „supradotati”. Nu fac referire la sistemul „no child left behind”, unde aveti dreptate. IQ-ul conteaza!

        • @mr. Just – ați văzut clasamentul de pe Internet? Selectați de-acolo ce țări europene vă interesează și vă convingeți singur despre diferența între țările europene.

          Nu e clar ce înțelegeți prin ”popor”, dar vedeți ce a descoperit @Alina.a. Românii au alți strămoși, față de scandinavi, de exemplu.

    • @JS
      va inteleg principiile cu privire la performanta, in general, dar sunteti de parere ca scoala ar trebui sa fie un sistem de selectie dur, bazat pe competitie ? poate bazat pe alternative diverse, in cazul copiilor supradotati;
      de acord ca un copil mai incet la minte ar avea dificultati intr-o clasa de supradotati, dar vorbim aici de copii sub 15ani carora le cerem sa fie genii ?
      la nivelul asta scopul e ca toti sa asimileze un bagaj minimal de cunostinte generale, indiferent ca urmeaza sa devina zugravi sau fizicieni;
      IQ-ul si influenta parintilor n-ar trebui sa fie relevante, decat in masura in care diferente semnificative afecteaza personalitatea elevului; dar e improbabil ca testele sa scoata in evidenta tocmai exceptiile, ci mai mult ca sigur ele reflecta regula: dascalii sunt incapabili sa ii invete pe copii sa inteleaga si sa exprime banalitatile proximitatii inconjuratoare; iar Romania nu este doar despre scolile bune din centru, ci e grav disproportionata, cu decalaje sociale majore, rolul scolii fiind sa-i integreze pe toti in societate, indiferent de IQ si de posibilitatile parintilor;
      si nici nu ma mir: cand atatia dascali ii trateaza pe elevi ca fiind „loaze”, ii condamna din start, definitiv

      • @PF – la modul ideal, școala ar trebui să ajute fiecare copil să-și atingă potențialul real propriu.

        Un om cu IQ sub 65 nu poate învăța să citească, dar poate învăța să muncească foarte eficient dacă îi arată cineva ce să facă. Un om cu IQ sub 85 (deci între 65 și 85) nu poate urma instrucțiuni scrise, chiar dacă poate învăța să citească. Este exact anafabetismul funcțional despre care se tot discută. Însă oamenii cu IQ scăzut sunt foarte buni la sarcini repetitive, fiindcă nu se plictisesc de ele :)

        Acești oameni trebuie să-și câștige și ei traiul cumva, deci pot învăța să asambleze fiare de călcat sau prize multiple cu prelungitor, de exemplu, dacă le arată cineva. Însă este lipsit de sens ca niște profesori să se chinuie cu ei, ca să îi învețe lucruri pentru care ar fi necesar un IQ de 120. Pentru că încercarea asta e sortită eșecului din start.

      • @Harald
        scoli de stat bune exista in Ro peste tot; s-a imbunatatit si materialul de studiu, iar multi profesori s-au adaptat cerintelor actuale (unii chiar erau dinainte adaptati, fiind vizionari), spre cinstea lor; totusi, privind la un copil cu IQ peste medie, cu profesori buni si cu suport parintesc, care zilnic cara un troller dupa el, are un program ce depaseste programul de munca al unui bugetar, e cocosat de calupuri de teme pentru acasa si are de rumegat vreo 5-6 materii diferite intr-o zi, pentru care creierul trebuie sa se reseteze tot de atatea ori, nu pot sa nu ma intreb ce macel se intampla la o scoala marginala, fie ea tot de la oras sau dintr-un catun uitat de lume; credeti ca un copil cu IQ mai scazut va putea sa asimileze ceva prin exercitiu, avand inclinatie spre rutina ? pe moment, da, insa e o asimilare mecanica temporara ce se va estompa si se va pierde pe masura diminuarii exercitiului;
        am recitit articolul dlui Marcus (a dat cineva un link pe-aici), unde o doamna explica metodologia diferita pentru o ecutie de forma x+8=10, la copii de varste diferite; in cazul copilului de scoala primara, sustinea ca ar fi traumatizanta explicitarea ecuatiei si chiar sugera metoda prin incercari (dvs. ati sesizat absurdul prin comparatia cu o ecuatie de forma x+5998=6000 sau cam asa ceva)
        dpmdv, ambele abordari erau gresite, pentru ca si regula schimbarii semnului la gimnaziu e tot o asimilare mecanica;
        dificultatea asta am avut-o si eu cu copiii rudelor si propriul copil, inca de la cei de 8-9ani;
        iar copiii au inteles ecuatia, prezentata mai intai ca o egalitate intre 2 jucatori care au acelasi numar de piese apoi prin ascunderea unui numar de piese si inlocuirea lor cu un joker; apoi au inteles ca daca fiecare jucator primeste sau cedeaza acelai numar de piese fratilor lor, egalitatea se va mentine;
        in final, rezolvarea era: x+8-8=10-8
        profesorii le-au explicat cu totul altceva, chiar daca aparent calea era aceeasi; pur si simplu lipsea un pas de logica;
        cu ocazia asta, au asimilat chiar si sistemele de ecuatii, invatand sa adune sau sa scada membru cu membru;
        nu IQ-ul a contat, ci analogia corecta cu lumea reala

        • PS
          scoala tampeste prin fortarea exercitiului, obligand copilul sa parcurga calupuri de teme, ceea ce descurajeaza gandirea in favoarea unor reguli mecanice care dau o falsa aparenta de cunoastere si ii distrage tocmai de la ceea ce au mai multa nevoie: joaca
          o alta dificultate era la geometrie cu teoremele paralelismului, care mai intotdeauna generau niste rapoarte echivalente cu care te invarteai in jurul cozii, deoarece se bazau pe relativitate; in schimb, metoda ariilor nu dadea gres, pentru ca ariile reprezentau lumea reala

          • Întru-totul de acord!

            Nimic nu e mai distructiv pentru mintea copiljuljui ca învățarea mecanică a tot soiul de chestii fără noimă în detrimentul cultivării gândirii libere.

            Și tare mă tem că asta provine exact din caracterul social al învățământului românesc. „Social” în sensul de asigurare a locurilor de muncă ale dăscălimii. De aici rezultă rutina și dezinteresul dascălilor. Nu există chiar niciun stimulent pentru performanță. Cel mai simplu e să le pui pe „loaze” să învețe pe dinafară texte standard și să rezolve maimuțărește probleme de matematică, că tot n-au altă treabă :)

        • @PF – eu cred ca scoala romaneasca este victima unei idei de stanga: „orice copil poate invata orice”. Asa cred ca apare supraincarcarea copiilor cu date, cifre, teme si lectii.

          • @Harald
            e mai plauzibil decat ca „inteligenta e necesara si suficienta”
            intre un copil inteligent caruia nu i se explica nimic si unul mai putin inteligent caruia i se ofera asistenta, cel din urma e avantajat; in timp ce primul va fi capabil sa invete sah de unul singur, al doilea doar va trebui sa asimileze strategii deja dezvoltate; daca ii testezi la un moment dat, fara sa le cunosti evolutia, ma tem ca primul nu isi va putea dovedi potentialul;
            ca sa obtina un IQ satisfacator, trebuie sa fi avut mai intai sansa sa isi puna in valoare inteligenta; chiar si numai privind la pensionarii din parc, la parinti sau jucandu-se cu alti copii; copiii au nevoie sa poata experimenta si simula realitatea prin joaca, asistati de adulti; oricata inteligenta nativa ar avea, daca ar fi crescuti de lupi n-ar sti nici sa vorbeasca

            • @PF – cel din urma e avantajat doar pe termen scurt. Pe termen lung, copilul inteligent isi construieste un model mult mai bun, mai detaliat si mai adecvat propriei realitati. Copilul „avantajat” care preia modelul de-a gata se va lovi din ce in ce mai des de inadvertente si contradictii, modelul pe care l-a primit el fiind deja depasit de cand l-a primit.

            • @PF – ai dreptate sub un alt aspect: un copil mai puțin inteligent, însă mai conștiincios, va obține rezultate mai bune pe termen lung. Conștiinciozitatea e și ea un predictor al succesului în viață, iar copiii inteligenți tind să nu fie conștiincioși, IQ-ul mare îi face să se plictisească repede.

              Multe persoane înțelepte nu sunt dintre cele super-inteligente, și-au dobândit înțelepciunea aplicând învățături primite de la alții, nu gândite pe cont propriu. La modul cel mai serios, lumea e oricum mult prea complexă pentru mintea unei singure persoane, oricât de inteligentă ar fi acea persoană. De aceea avem nevoie de cooperarea cu cei din jur și de învățarea unor lucruri deja consacrate, validate de trecerea timpului.

              Conștiinciozitatea per se conține totuși o capcană: duce la rezultate numai în societăți stabile. Cu scuzele de rigoare pentru că îl dau ca exemplu, conștiinciozitatea lui @Josef Svejk dă rezultate într-o societate stabilă, cum e cea americană. În România n-ar fi dus nicăieri.

          • Dupa cum vorbiti ma faceti sa cred ca sunteti convinsi de supraincarcarea elevilor! Ati intrebat vreodata un copil de cl a VIII-a de exemplu ce populatie are Romania, sau cand a domnit Stefan cel Mare, sau orice intrebare elementara din vreun domeniu conex (nu mate sau romana unde se mediteaza intens pentru testare) sa vedeti ce raspunsuri obtineti? Incercati si mai vorbim!

            • @mr.Just – de ce ar trebui sa stie un copil cand a domnit Stefan cel Mare? Nu poate gasi asta oricand pe Internet? Ii foloseste asta la ceva in viata de zi cu zi? Nu stie sa calculeze in minte restul primit la toneta, dar are nevoie de anii de domnie ai lui Stefan cel Mare? :)

              Iar pentru populatia Romaniei, la fel. Ce relevanta are? Ca sa-l faceti sa creada ca asta e important de stiut in viata? :)

            • se pare ca anii intervalului de domnie ai lui Stefan cel Mare si cateva batalii cu turcii si tatarii e cam tot ceea ce li se cere elevilor sa retina si sa inteleaga din jumatate de secol de istorie;
              acu’ sa trecem la istoria contemporana:
              Ceausescu a „domnit” intre 1965 si 1989 si s-a luptat cu „fortele reactionare” si „agenturili straine”

            • @Harald,

              „de ce ar trebui sa stie un copil cand a domnit Stefan cel Mare? Nu poate gasi asta oricand pe Internet?”

              Populatia Romaniei si anii de domnie ai lui Stefan cel Mare sunt date foarte importante, dupa parerea mea. Ele, impreuna cu multe altele, cat mai multe cu atat mai bine, fac parte din bagajul de cunostinte generale al individului si-l ajuta sa-si construiasca sistemul de echilibru, de referinta propriu. In primul rand, un om fara un bagaj de cultura generala este nul. Nu poti, cand stai de vorba cu altii, sa ai in mana cutiuta fermecata care sa-ti spuna tot ce nu stii sau nu ai putut retine. Acest bagaj iti intareste increderea in sine si, mai important, te ajuta sa intelegi ce inclinatii ai si chiar iti poate deschide o fereastra spre viitoarea meserie. De aceea se recomanda a citi carti, avand teme diferite, inca din tinerete. Nimeni nu poate retine mot-a-mot totul, dar retine ideile generale si asta este un bun inceput in viata.

      • @ Prototipescu Fănel

        Nu trebuie să le cerem copiilor de 15 ani să fie genii. Trebuie doar ca școala să fie mult mai felxibilă. În districtul nostru școlar începând cin clasa a 6-a cam trei sferturi din materii sunt opționale. Probkema e că mai există clase în sensul românesc al cuvântului. Copiii își fac prieteni doar pe terenul de sport sau acasă. Avantajul e că dacă un copil emmai bine dotat poate merge într-o clasă mult peste nivelul său sau dacă e ai lent poate merge într-una mai din umră . Deci clasele sunt destul de echilibrate ca potențial al copiilor.

        Nu în ultimul rând profesorii trebuie să-și atragă clienți pentru că dacă n-au elevi în clasele lor atunci nu au nici ei slujbe. Doar un exemplu care pentru mine a fost de-a dreptil șocant. Prin calsa a VII-a discutând cu băiatul meu mai mare am aflat că e interesat să facă latină (?!?!). N-am zis nimic, și am mers de curiozitate la una din orele demostrative – e o oră deschisă pentru părinți și elevi unde profesorii își prezintă mataria și-și atrag elevii. Ora a fost foarte atractivă. Dincolo de asta, am crezut atunci că am înțeles atracția puștiului pentru latină :) Profesoara era genul de femeie ce le ia mințile puberilor. Poate că a fost și asta, dar literalmente a învățat latină. Mult mai târziu, spre supriza mea, a avut capacitatea să poarte (așa de amuzament) o discuție în latină cu un popă catolic. Papistașul chiar l-a felicitat pentru cum s-a descurcat. Băiatul e acum student în anul 2 și nu studiază nici un fel de filologie, ci biochimia (pre med) cu intenția de a deveni medic. În liceu a mai studiat opțional (printre altele) literatură spaniolă, mecanica auto, statistica, astronomia, armureria (ca și mine e fascinat de armele de foc) și elecricitatea (în sensul de a deveni electrician) :)

        • multumesc, @JS
          daca momentan nu e inca posibil si la noi, macar sa stim ce asteptari avem pentru viitor;
          la urma urmei, scolile de arte si sport au fost cumva diferentiate de celelalte; iar unele scoli gasesc solutii locale, omul sfintind locul; insa alfabetizarea scolilor marginale cred ca depinde de sistem in primul rand

    • @Josef Svejk,

      „Invatamantul romanesc sufera de racilele oricarei forme de invatamant de stat”. Afirmatia dvs. poate trai numai ca particularitate, ca forma generala este, insa, falsa. Si dau exemplu invatamantul american, unde cca 50 milioane de elevi sunt inrolati in Invatamantul Public Primar si Secundar care ofera cursuri de calitatea Scolilor Private dar fara plata tuitiei, asta pe langa alte avantaje.

      • Faceți o confuzie gravă.

        Sistemul public american înseamnă în 75%-80% din cazuri școli comunitare. Ca exemplu: Districtul școlar din zona mea e plătit 100% din taxele locale pe proprietate. Nu acceptăm niciun cent de la guvernul statului sau cel federal pentru că astfel nimeni nu se poate amesteca în programa școlară, în anagajarea/concedierea și plata profesorilor. Ca idee, dacă am accepta bani de la stat nu ar fi posibilă predarea religiei în școlile districtului și am putea fi forțați să angajăm profesori LGBT-ei manifești. Districtul școlar e controlat de așa numitul „School Board” din care am avut onoarea să fac parte de două ori. Acesta e compus din rezidenți ai districtului aleși odată la doi ani și plătiți cu $1/an. Deciziile board-ului sunt absolute și fără drept de apel. De asemenea dacă am accepta bani de a stat nu am avea posibilitatea exmatriculării definitive a elevilor violenți, recalcitranți (statul trebuie să asigure educația tuturor, dar nu și comunitatea!) sau a concedierii pe loc a profesorilor considertați indeziarbili sau incompetenți.

        Bugetele (inclusiv lefurile personalului, decizia de a cosnturi o școală nouă sau unterne nou de sport) sunt votate de cetățeni din district anul prin referendum în prima zi de Marți a lunii Noiembrie.

        Școlil de stat finanțate prin departamentul educației sunt sub 10% și în marea majoritate sunt școlile de ghetto unde de regulă peste jumătate din absolvenți sunt analfabeți în pofida sumelor imense investite în ele. Școlilde stat sunt esxlusiv acolo unde comunitățile sunt mult prea sărace sau falite.

        • @Josef Svejk,

          Nu stiu cine face confuzia, aici.
          Dvs. ati facut o afirmatie inechivoca: „oricarei forme de invatamant de stat „. V-am raspuns ca atare.

          Faptul ca Scoala Publica in Statele Unite este finatata de la taxele locale nu o scoate de sub aceasta incidenta. Daca mai vreti un exemplu de scoala publica, este Finlanda, unde toate scolile sunt de stat, publice. Finantarea acestor scoli se face, insa, diferit. In Statele Unite finantarea , asa cum spuneti, este facuta de la taxele locale iar Statul American premiaza scolile functie de performanta lor, prin diferite programe ca de ex. „U.S. Department of Education’s Race to the Top grants”, in Finlanda scolile sunt finantate la scara nationala, functie de numarul de elevi.

          Daca ati fi facut o altfel de afirmatie, probabil, v-as fi raspuns diferit, daca ar mai fi fost cazul sa comentez.

    • „Imperios inseamna uin limba romana ceva neaparat necesare.”

      D-le @Svejk, foarte probabil va inselati! Valoarea de adjectiv a cuvantului „imperios / imperioasa” se refera doar la caracterul stringent al unei (de cele mai multe ori) necesitati sau, ca adverb, al unei actiuni, dar prin utilizarea lui nu se subintelege exact si natura acestora. Cuvantul „imperios” nu are niciun sens de unul singur, deci formularea „imperios necesar” nu este una pleonastica, desi induce unora aceasta impresie. De exemplu, „Educatia nationala este imperioasa” nu este o afirmatie univoca, ea relevand doar caracterul absolut, urgent, presant al unui atribut inca nenumit.
      Cateva traduceri in engleza ale sintagmei ar putea fi: „urgently needed”, „badly needed”, „absolutely necessary” sau „imperiously necessary”.
      De altfel si exemplele din „dex online” arata acest lucru:
      IMPERIÓS, -OÁSĂ, imperioși, -oase, adj. (…) O rînduire justă a vieții de la noi e o necesitate atît de imperioasă încît, fără ea, am fi sortiți să pierim. SADOVEANU, E. 20. ♦ (Adverbial) Această regulă nu s-a observat pînă acum mai de loc și, mai ales în piesele de teatru, ea este imperios reclamată. MACEDONSKI, O. IV 43. – Pronunțat: -ri-os.
      P.S. Deci Sadoveanu a folosit sintagma cand dictatorul Ceausescu nu era inca secretarul General al PCR si nici presedintele RSR, asa ca paternitatea i-ati atribuit-o eronat lui „Pingelica”. :)

      • Încercați data viitoare ceva mai inteligent șki mai greju de demontat :)

        https://dexonline.ro/definitie/imperios

        dă ca primă definiție:

        „imperios, ~oasă [At: ODOBESCU, S. II, 60 / P: ~ri-os / Pl: ~oși, ~oase / E: fr impérieux, lat imperiosus] 1-2 a, av (Într-un mod) neapărat necesar. 3 a Care cere o rezolvare imediată.”

        Deci „imperios necesar” s-ar traduce ca „neapărat necesar necesar” :)

        În engleză are aproape același sens ca în română și utilizarea sa în sintagma „imperios necesar” e la fel de nepotrivită, chiar dacă engleza, ca limbă destjul de primitivă, e mai puțin sensibilă la pleonasme ca limbile romanice.

        • @Josef Svejk,

          De obicei nu ma amestec intr-o discutie oarecum particulara, cu un anumit specific dar modul cum dvs. va adresati comentatorului @Alina.a (Încercați data viitoare ceva mai inteligent”) ma obliga, nefiind numai lipsit de eleganta necesara unui dialog civilizat, ci total reprobabil. Pe langa ca e si nemeritat. Iar refularea dvs spre limba engleza nu ajuta decat sa evidentieze lipsa unei gandiri exacte. Tocmai asta incerca @Alina.a sa va ajute sa intelegeti ca Imperios are rolul de intarire a cuvantului Necesar.
          Nici in engleza nu subantelege necesitate, pentru a putea fi folosit de sine statator, ci doar ceva autoritar, tiranic. Expresia imperious necessity exista bine merci in engleza si inseamna o obligatie.
          Semnificatia acestui cuvant IMPERIOS in contextul nostru reflecta numai intonatia „roiala” folosita in adresarea comentariului dvs.

          • @Lucky – solidaritatea intre postacii progresisti este de notorietate, mesajul subliminal fiind „suntem multj si suntem uniti”. Altfel spus, postacii progresisti actioneaza la intimidare. „Bullying” se numeste in engleza, exact ce le place progresistilor sa invoce, atunci cand se victimizeaza ei in grup, mai cu spor :)

            • P.S. – ai un comentariu super-elegant mai sus, la adresa mea. Ce zici, te califici sa validezi formularile folosite de @Josef Svejk, date fiind exprimarile pe care le folosesti tu insuti? :)

            • @Harald,

              Manca-l-ar tata pe el, am uitat ca am mai avut noi o intalnire „furtunoasa” cand nu mai incetai sa ma numesti agent rus, pesedist, comunist, sau cam asa ceva. Acum, ma numesti „progresist”. OK! Este in regula. Cum vrei, si pe urma mancam!

              Si, daca asta te face sa te simti mai bine, imi retrag cuvintele folosite anterior.

            • @Lucky – nu cred in scuze :) Omul se comporta cum se simte el mai bine, iar scuzele sunt folosite tot pentru a-si imbunatati parerea despre sine. Se zice ca virtue signalling provine de fapt din orgoliu si narcisism. Cel mai sigur e ca omul sa evite orice forma de virtue signalling, daca vrea sa fie luat in serios.

            • @Harald,
              Scuzele sunt inventate pentru cei care gresesc, sa faca o mica reparatie. Errare humanum est.
              Este adevarat, sunt unii care le folosesc si in alt scop, chiar daca nu au gresit. Ca de ex: dintr-un sentiment crestinesc, spre binele celuilalt.
              In schimb, sunt altii care gresesc si nu-si cer scuze niciodata, chiar cand se impune. Perseverare diabolicum.
              Cunosc un caz recent, cand cel in gresala a pretins ca gresala a fost ceva intentionat, ca o capcana. In astfel de cazuri, subiectul da dovada de slabiciune, lasitate chiar.

            • @Lucky – când începi un mesaj așa-zis de scuze cu ”mânca-l-ar tata pe el”, e cam multă ipocrizie în a pretinde că acela era mesaj de scuze. Dincolo de asta, sarcasmul tip Victor Ponta e caracteristic vârstei și educației lui, astfel că am dubii serioase în privința vârstei care ți-ar permite să te crezi ”tata” în relația cu mine. Astea sunt abodări de ”șmecheri” sau de ”băieți de cartier” care n-au prea dat pe la școală.

              Iar resentimentele pentru faptul că am anticipat corect datul în stambă nu te ajută cu nimic. Recitește comentariul lui @allotriosis, pune în paranteză partea corectă cu 41% și ai să vezi că rămâne exact comparația dintre al doilea ou și al doilea ou. Deci n-a reușit nici măcar să scrie coerent ce încerca să susțină, exact cum ai nimerit-o și tu ulterior :)

            • @Harald,

              Cateodata, in continua incercare de a-i outsmart pe toti, te outsmart pe tine insuti. Un om integru si-ar recunoaste imediat gresala dar prestitigitatorul va mai incerca odata. Asta s-a intamplat cu „capcana” ta. Si, daca capcana esra destinata altuia, de ce l-ai ironizat pe @allotriosis? Si de ce, daca erai de buna credinta, nu i-ai cerut scuze pentru acea gratuita ironie „domnu’ matematician”?

              Da am fost ironic cerandu-ti scuze, dar nu ipocrit, pentru ca am facut-o de o maniera evidenta, in care fiecare a inteles exact ce am subanteles, chiar si tu.

            • @Lucky – te rog să citezi (cu dată și oră) textul din comentariul meu unde ar fi presupusa greșeală. Am recitit comentariile după ce a apărut cel al lui @Iustinian și a fost evident că tu și @allotriosis aveți o logică proprie, de asta am adăugat acel disclaimer cu datul în stambă. Tocmai demonstrezi că acel disclaimer a fost justificat.

            • @Harald,

              Am recitit comentariul tau iar argumentul „astfel că am dubii serioase în privința vârstei care ți-ar permite să te crezi ”tata” în relația cu mine” este atat de naiv, de copilaresc, ca m-a facut sa regret cuvintele, poate prea dure pe care ti le-am adresat. Te rog sa ma intelegi cum trebuie. Acea fraza imi dovedeste mie ca s-ar putea ca fondul tau sa fie bun si, ceea ce eu interpretez ca fiind malefic cateodata, s-ar putea sa fie doar o ambitie copilareasca de a dovedi ca ai intotdeauna dreptate. Si asta ar fi ceva ce s-ar putea corecta daca vrei sa lucram impreuna.
              Sunt gata sa fac tabula rasa, pentru calitatile bune pe care le ai.
              Nu vreau sa fac asta pentru a te domina. Nu m-ar interesa asa ceva, ar fi plictisitor. Sunt jucator de sah si imi place sa joc cu parteneri puternici care imi pun mintea la lucru, nu neaparat sa castig o partida.

            • @Lucky – încearcă să discuți ca între adulți și mai vedem. Dar durează ani până înveți.

            • @Harald,

              07/12/2019 la 3:21
              @allotriosis vine cu propunerea de reformulare a intrebarii: „“Cu câte procente in raport cu al doilea ou este acesta mai greu decât primul?”;

              07/12/2019 la 17:02
              @allotriosis – al doilea ou e mai greu cu exact 0% față de al doilea ou, domnu’ matematician :)

              Gresala ta consta in aceea ca: in timp ce @allotriosis sugera raportarea la al doilea ou a DIFERENTEI DE GREUTATE INTRE PRIMUL SI AL DOILEA OU, tu asumi ca diferenta de greutate – subiectul intrinsec al intrebarii – este intre al doilea si al doilea ou.

            • @Alina.s,
              Cu multa placere si, asa cum am scris deja, m-am simtit dator sa intervin intr-un caz cand cineva formuleaza o explicatie documentata si in termeni extrem de manierati iar celalt, in loc sa-si ceara scuze pentru eroarea proprie, jigneste.

        • @Josef Svejk, pai n-ați demontat nimic: încercați să folosiți pere în loc de mere, punând valoarea de adverb a cuvântului într-o construcție ce solicita adjectivul. Scrie chiar acolo în definiția adusă de d-voastră „av” urmat de (într-un mod). Imperios se folosește exact ca și „neapărat”, fiind chiar sinonim cu acesta. Vedeți la dicționarele relaționale! Neapărat înseamnă și el „necesar”, iar neapărat necesar ar fi la rândul său tot un pleonasm. Dar uite că nu este!
          Eu am introdus un dubiu în intervenția anterioară, scriind că „foarte probabil nu aveți dreptate”. Dar dacă doriți ceva mai inteligent, atunci o fac cu placere. Susțineți că imperios este totuna cu „neapărat necesar”. Înseamnă că afirmația „aerul este neapărat necesar vieții” este echivalentă cu „aerul este imperios vieții”. Vă provoc să căutați în cărți, în literatură de specialitate sau oriunde doriți o construcție morfologica similară, în care predicatul nominal să conțină numele predicativ „imperios” de sine stătător, neînsoțit de vreo altă parte de vorbire.
          Procedând în același mod, poate găsiți o variantă și la afirmația: „Problema de matematica cere o rezolvare imediată” de genul „problema de matematică imperioasa”. Dacă nu găsiți nimic, întrebați-vă de ce ar fi corecte niste formulări neutilizate?

  10. Dna ministru al educației nu a fost deloc șocată. Așa că mă îndoiesc că dezastrul PISA va fi
    resimțit în România. Se mai și aplică proverbul: „Orice minune ține 3 zile”.

  11. Eu cred ca Romania s-a descurcat foarte bine la aceste teste. As zice peste asteptari. Doamna de la educatie este reprezentativa Romaniei. Cine a votat cu partidul din care face parte? Asta vor romanii, nu inteleg de ce nu va place? Eu nu am votat niciodata PSD, dar nici PNL n-as putea vota pentru ca nu ma reprezinta. Daca pana ieri am zis ca Andronescu a paralizat sistemul de educatie, astazi am un sentiment de mare indoiala. Andronescu chiar a fost lux. Cei care ne dorim altceva, care visam la un sistem de educatie si sanatate ca-n occident suntem prea putini. Le-as intelege supararea celor 6%, care am vrut intr-adevar o schimbare.

  12. Am trei copii in scoala gimnaziala si confirm ca invatamantul romanesc a scazut fata de ce era acum 30 de ani.A scazut intrucat programa scolara e mai slaba ,profesorii sunt indulgenti,parintii sunt hipergrijuli, elevii sut distrati si lenesi si desigur guvernantii au incercat sa implementeze tot soiul de sisteme care nu se potrivesc cu felul romanilor de „a fi”.
    Deși exista aceste probleme,dupa parerea mea,invatamantul romanesc o duce bine si are sanse de mai bine.
    In ce priveste testele PISA eu am inteles ca acestea sunt niste chestii politice,neo-marxiste,progresite,si n-are sens sa ne raportam noi prea mult la ele.Daca imi permiteti sa citez din unii mai destepti ca mine:

    „Astfel, testele PISA nu vor măsura niciodata particularul, specificul, creativitatea, elanul spiritual, nu vor investiga cunoștințele despre trecut, despre propria limbă sau despre propria cultură ale unui elev. De fapt nu vor investiga NIMIC din ceea ce se cheamă moștenirea clasică. În niciun test PISA elevii de 15-16 ani, singurii testați, nu vor vorbi despre Bach, Shakespeare, cultura bizantină, despre Walt Withman sau despre Pericle, despre confucianism sau despre impresionism. Muzica, arta, literatura, religia nu intră în vizorul testelor PISA. Testele PISA nu sunt extemporalele și tezele clasice. Ele nu verifică creativitatea si capacitatea elevilor de a rezolva probleme, așa cum vă mint propagandiștii de azi.”

    Mesaje teste PISA:
    „Combaterea ignoranței și a obscurantismului prin știința voioasă –Grija corporațiilor față de oameni,Mesajele scientiste,Maternitatea este o sursă de pericole ETC”

    sau :

    „Profesorul univ. Liviu Groza de la Universitatea din București în articolul „Ce (nu) spun testele PISA – Comparaison n’est pas raison” (Dilema veche, nr. 522, 13-19 februarie 2014) atrăgea atenția, în mod elegant, asupra faptului că testele OECD/PISA nu spun prea multe despre nivelul cunoștințelor dobândite de elevi ci par mai mult probe de perspicacitate sau de abilitate, ale căror rezultate se pot îmbunătăți prin antrenament iar nu prin cunoaștere profundă. Elevii sunt puși în situația de a alege, de a indica, de a clasifica și mai puțin în postura de a descoperi, de a investiga, de a interpreta sau de a-și pune întrebări.
    De altfel, elevii care participă la asemenea testări sunt nemotivați, testele sunt complet lipsite de miză pentru ei și nu au corespondență cu ceea ce li se cere în școala românească.

    Testele PISA, cu tot conținutul lor ridicol, constituie un bun instrument în mâna reformatorilor progresiști care contestă școala clasică. Nu poți elimina valorile clasice (triada Bine-Adevăr-Frumos) din educația copiilor fără a proba catastrofa din învățământ. Soluția: curriculumul și programele să fie adaptate testelor PISA. Fiindcă eliminarea materiilor clasice precum literatura, limbile clasice, istoria, geografia (este foarte periculoasă, are ca obiect în clasele mici statele naționale!), muzica, desenul, religia este greu de făcut în mod direct, se introduc testări finale concepute după un curriculum complet diferit, care presupune o transformare revoluționară, respectiv renunțarea la școala clasică.
    Farul nostru călăuzitor, Finlanda, chiar pune în practică despărțirea de școala clasică și de valorile nu numai creștine dar și culturale consacrate.

    Testele PISA nu sunt o excepție. Există o mulțime de studii realizate de fundații private sau de organisme din cadrul guvernanței mondiale cu privire la calitatea învățământului în Europa și în lume. „

    • @Daniel

      Nu mai citiți toate prostiile. Nu vă lăsați impresionați de titluri, Elena Ceaușescu era „academician doctor inginer, savant de renume mondial”. Și? Nu cred că ați fi vrut să vi-i învețe pe copii chimie.
      Dacă da, căutați, mai găsiți exemplare. Sunt mulți care au tupeu. Numai că nu este bine pentru copii “să învețe” că aria cercului este R la pătrat.

      Aveți grijă de copii. Nu trebuie să învățați copiii gramatică sau matematică, ajutați-i să învețe raționamentul logic, să-și pună întrebări (gândire critică), puneți-le la început dumneavoastră întrebări. Dialogați cu copiii.
      Așa cum vă jucați cu copiii, puteți să și învățați odată cu ei.

      Și îndemnați-vă copiii să citească (indiferent ce gen de lecturi). Asta nu costă și beneficiile sunt foarte mari. Cereți-le să vă spună ce le-a plăcut, ce nu le-a plăcut. Citiți și dumneavoastră, părinții (seara, de exemplu), exemplul părinților este foarte important.

      Ajutați-vă copiii, nu-i lăsați să rămână cu lucruri neînțelese. Țineți discret legătura cu școala. Un eșec al copiilor vă este în mare măsură și dumneavoastră imputabil, că nu ați intervenit la timp. Nu ajută copilului dacă găsiți vinovată școala sau guvernul. Ce mai contează a cui e vina? Era important să nu se ajungă la o asemenea situație.

      E în joc viitorul copiilor dumneavoastră. Este greu până când copiii încep să se descurce singuri, până când ei învață să învețe.

  13. Resultatele slabe la testele PISA nu sunt ingrijoratoare doar in Romania. Singurele tari dezvoltate cu performante crescande si care intra in primele 10 din lume sunt Elvetia si Canada.
    Totusi in multe tari fata de testul precedent (2015) situatia nu este asa de proasta.
    Fata de 2015 Franta a scazut la usor la stiinte si citit, dar a crescut usor la matematica, in UK a scazut la stiinte si crescut usor la matematica, in Germania performantele au scazut cu ~6-9 puncte (depindand de subiect, posibil si datorita influxului masiv de imigranti din 2015), Australia a scazut usor la matematica si stiinte, USA a crescut usor fata de 2013, dar a coborat in topul mondial.
    Cheia este cat imporntanta sociala dam educatorilor adar si profesiunilor serioase. Recenta performanta buna a Estoniei se datoreaza emularii modelul fratelui ceva mai marisor, Finlanda.
    „Educationalists descended on Helsinki. They reported back that not only was education free and comprehensive, but teachers were highly respected, well trained and left to get on with their jobs, which frequently involved enabling children to discover things for themselves. Schools in countries from Scotland to South Korea sought to mirror Finnish education. Indeed, international visits became so popular that the Finnish government started to charge for them. Those arriving today pay more than €1,200 ($1,300) to visit a school.”

    A doua explicatie pentru performantele mai slabe ale europenilor (aici intrand si nord-americanii) fata de asiatici vine, dupa mine, pe tendinta de a da o valoare nemeritata unor profesiuni speculative: avocati, consilieri public relations, consilieri in comunicare, lobbyists, human resources, bancheri, etc, in dauna profesiunilor care sunt cu adevarat creatoare de valoare: ingineri, doctori, profesori, fermieri, sudori, instalatori, electricieni, gunoieri, etc. Da, un gunoier este mai important decat un consilier de comunicare sau un bancher. O greva a gunoierilor in NY a pus orasul pe chituci in 5 zile si consiliul local le-a marit salariile, o greva a bancherilor din Irlanda a durat 6 luni, fata ca tara sa se prabuseasca.
    In USA sunt 1.35 milioane de avocati si 2 milioane de fermieri si in curand avocatii vor deveni mai multi decat fermierii.
    Un antropolog britanic, David Graeber, a numit aceste profesiuni bullshit jobs si a scris chiar o carte despre asta.
    Iata ce spune un sondaj la guvernului britanic „37% of working British adults say their job is not making a meaningful contribution to the world. Half of British workers (50%) say their job is meaningful, and 13% are unsure. Men (42%) are more likely to say their jobs are meaningless than women (32%).”

    Proliferarea acestor profesiuni parazitare este o urmare directa a deindustrializarii si transferului domeniului manufacturier in Asia. Ele cresc si in Romania, am prieteni in tara ai caror copii s-au inscris la facultati care ii pregatesc pentru bullshit jobs. Bullshit jobs sunt cu precadere in Bucuresti, iar unii ilustri membri ai acestor profesiuni chiar au candidat si la functia suprema in stat.

  14. Cum zicea o babă de prin secolul XIX „peștele de la cap se-mpute”. Cînd pui PM analfabet funcțional atribui spațiul subordonat analfabeților funcționali.
    Spațiul de care fac vorbăraie aci, este total neadecvat copiilor personali (fii hoț că-ți cumpăra tata pușca e opusul onestității intrinsece în familia mea) așa că soluția a fost: valea pe alte meleaguri.
    Ce văd: sisteme educaționale variate, care se adaptează la personalitatea materiei prime.
    Sau mai inginerește, există „liceu”, o școală de tip militar, cu uniformă, programă uniformizată, cu produse gen cătane sau pseudocătane (contabili de exemplu, paznici de bani). Și există tipul Colegiu, unde de pe la 14 ani copilul ia decizii (inițial asistate) privitor la ce materii e in stare să facă și gată școala cînd a acumulat punctajul necesar.
    Complicat, nu?

  15. Sunt multe de spus. Dintre cele multe, și eu am fost mirat încă de pe vremea când eram elev, de ce toată gramatica se studiază în gimnaziu, când copiii nu au suficientă maturitate pentru a intelege toate subtilitățile, și deloc în liceu, când ar fi cu mult mai potrivit. Iar anomalia asta ține de zeci de ani buni! Ar fi mult mai util ca, în gimnaziu, focalizarea să fie pe exprimare si comunicare, ceea de din păcate nu se face și se vede în rezultate la teste de gen PISA. La fel și la matematică, în gimnaziu ar fi mai util să se concentreze mai mult pe caracterul de modelare decât pe teorie. Pentru liceu, se poate și chiar ar fi indicat să se inverseze proporția.

    Apoi, da, sunt diferențe mari culturale între perspectiva asupra muncii, în general, și asupra învățării, în special. Asta spune că ar trebui să privim ceva mai atent la sistemul de valori al românilor, dacă chiar vrem să schimbăm ceva.

  16. Multe din problemele adevarate sunt corecte. Dar mai este problema profesorilor f. slab pregatiti intrati in sistem. Profesorii ar trebui sa aibe contract de munca pe 3 ani, daca nu au performante la clasa, postul sa fie scos la concurs iar salarizarea dupa rezultatele copiilor nu dupa cate hartii completate si materiale scrise. Profesorii buni sa fie pastrati cu stimulente financiare, nu cei cu pile la directorul scolii sau inspectorate. La clasele primare, sa fie doar 15 copii in o clasa, la gimnaziu si liceu doar 20 pentru ca profesorii sa cunoasca adevaratul potential al elevilor. Apoi pe timpurile mele, invatatorii si dirigintii faceau vizite la familiile cu scolari cu probleme, pentru a vedea cauzele. Din gimnaziu, sa existe clase de profil, cu accent pe stiintele matematice, stiintele naturii, literatura si limbi straine, etc. cu cate 3 ore pe saptamana, nu una. Astfel, inclinatiile si talentele celor mici vor fi canalizate catre ce au ca potential, pe mai departe pentru licee si facultati. Asa vom avea tineri cu acumulari bune si solide. Admiram pe asiatici, dar in aceste tari, de mici, copii sunt orientati catre domenii de care sunt pasionati.

    • Ei aici e buba!

      Cimne stabilește ce înseamnă „profesr performant”?! Cine stabilește „criteriile de performanță”?!

      Atâta vreme cât astea sunt treaba unui funcționar de stat (inspector, secretar de stat, ministru, etc.) sitația va continua să fie catastrofală. E exact ca economia comunistă splenid planificată pe cincinale de tovarăii din Comitetul de Stat al Planificării. Care komitet decidea pe criterii științifice câtă hârtie igienică, câtă bere sau câte baterii AA îi trebuie constructorului sociaslimului. Drept care nu se găseau nici unele nici celelate…

  17. Bună ziua,

    Rezonez și eu cu radiografia pe care ați făcut-o stării de fapt, în mod special cu recomandarea de a sonda în adâncime problema la nivel de școli și chiar individual, pentru a identifica toate cauzele și factorii care determină această stare precară în care ne aflăm.

    De asemenea, cred că se poate lucra în paralel la încă două aspecte:
    1) creionarea unei strategii coerente pe termen lung (care va fi ajustată și informată de rezultatele cercetărilor)
    2) câteva măsuri pe termen scurt, ajustări de curs, orice „low hanging fruit” identificăm.

    Am scris și eu câteva gânduri despre aceste probleme:
    http://www.filipcte.com/blog/educatia-in-romania-1/ și http://www.filipcte.com/blog/educatia-in-romania-2/

  18. Tarele sistemului de educatie:
    1. Lipsa celor sapte ani de acasa. Daca loaza nu stie elementare lucruri de bun simt, cum o sa invete matematica, romana, fizica ,etc.? Daca loaza nu stie lucruri de bun simt, ar trebui sa stie de frica. Dar parintele nu mai poate folosi, macar amenintarea, pentru ca loaza stie de teleonul la care se reclama abuzul asupra sa.
    2. (legat indisolubil de 1) Sictireala dascalilor satui de fitele loazelor, de indiferenta parintilor (daca nu cumva de punerea la punct din partea acestora) atunci cand le comunica cum loaza nu invata, nu este cuminte, chiuleste, deranjeaza pe ceilalti, si alte asemenea realizari.
    Un parinte nu prea aspru, de loc scolit, dar convins de lucrurile rele pe care fiul sau le-ar putea face, ii spunea unui profesor de lceu (deci era vorba de un adolescent de peste 15 ani), care ii spusese va fiul lui este „branza buna in burduf de caine”: pai nu aveti o jorda pe aici sa il pun la punct? Daca nu aveti acuma faceti rost de una, si aveti mana libera sa o folositi.
    Stiu ca o sa sara multi la muscat. Depinde de unde apuca.

    • Domnule Vitan, sunt perfect deacord cu dumneavoastră în ceea ce privește atitudinea părinților. Dar Romania s-a ridicat între cele două războaie atunci când școala a suplinit și chiar a înlocuit educația de acasă. Atunci când școala a educat și părinții.

      Eu însumi, părinte, am fost învățat și educat de către învățătoarea și apoi profesorii copilului meu, cum sa abordez relația cu copii și, mai apoi, adolescentii. Da, o scoala buna și niște profesori buni învață și părinții, nu numai copiii.

      Am interacționat și noi, părinții, cu psihologul scolii, ni s-a adus și noua, la ședință cu părinții, un medic sexolog sa ne vorbească despre adolescenta, ne-au învățat și pe noi ce este punctualitatea, ce înseamnă uniforma și cât de importante sunt interacțiunile sociale și vocabularul de acasa. Nu neapărat ne-au învățat, că multe le știam, dar subliniate in cadrul ședințelor si punctate mereu , au devenit obișnuințe.

      Da, daca dorește, școala poate schimba societatea, nu doar copiii.

      • @Stefan – partea pe care o prezentati dvs pare foarte utila si rezonabila. Dar in UK ii invata pe copii sa-si puna la indoiala identitatea sexuala, impiedicandu-i de fapt sa si-o formeze. Plus ca le trezeste interesul pentru sexualitate / sexualizare prea devreme.

        • @Harald, nu știu ce să spun de școala engleza.
          Eu consider sexualitatea o parte foarte importanta din viața unui om. Cred că toată lumea ar trebui sa fie „aware” de ea.
          Daca in cazul celorlalte simțuri, gust, miros, auz, îți poți face singur rău prin excese, in cazul sexualității consecințele îl privesc și pe partener. Sau, in cel mai rău caz, pe copilul nedorit. Stapanirea sexualității începe cu definirea, cu cunoașterea și apoi cu controlul ei. Libertatea sexualității se învață.

          • @Stefan – se invata dupa depasirea unui prag minim de discernamant. Nu e normal sa-i dai idei unui copil de 6 sau 8 ani despre ce ar putea experimenta pe propriul corp, sa vada daca ii place. Pentru ca va experimenta orice si o sa inceapa sa-i placa. Gusturile se formeaza.

          • @Stefan – mai demult existau niste regulamente care interziceau propaganda homosexuala in scoli. Cred ca „section 21” era partea respectiva. A fost abrogata, iar Cameron a ajuns sa-si ceara public scuze pentru ca in urma cu 11 ani votase impotriva abrogarii. Daca nici asta nu e presiune ideologica si politizarea invatamantului ….

  19. Abia urmând niste cursuri standard Cambridge de engleza am înțeles exact ce înseamnă interpretarea unui text, înțelegerea ideii principale, punerea accentului pe comunicare.
    Invățământul tradițional românesc nu pune accentul clar pe probleme. Nu avem exerciții de interpretare a subiectului, nu discutam pe baza ideilor, nu construim scenarii și nu rafinăm până la detalii.

    Am putea atât de ușor să schimbam partea de abordare! Modele avem în toate domeniile, de la matematica la chimie și istorie. Trebuie doar sa vrem.

    Da, programa trebuie revizuită spre aplicabilitate. Sa nu existe lecție fara aplicabilitate, mai ales la științe. Tone de ecuații teoretice, tone de formule matematice, dar fara înțeles. (îmi amintesc de Teoria Sistemelor, curs de 2 semestre. Abia la muncă am înțeles utilitatea. Descompunerile Fourier și Taylor.. cat de inutila părea toceala lor!)

  20. O prima observatie generala in legatura cu PISA. The Programme for International Student Assessment (PISA) este un studiu dar si o metoda de evaluare a sistemelor educationale prin masurarea capacitatii elevilor de 15 ani (clasa a 9-a, a 10-a). PISA este conceput si condus de Organisation for Economic Co-operation and Development (OECD). Scopul fundamental al acestei organizatii, asa cum a fost stabilita la inceput si cum este declarat pe site-ul oficial este de a stimula progresul economic si a comertului international. Aspectul acestui activism il gasim si in fraza de pe prima pagina a site-ului acestei organizatii „From improving economic performance and creating jobs to fostering strong education and fighting international tax evasion, we provide a unique forum and knowledge hub for data and analysis, exchange of experiences, best-practice sharing, and advice on public policies and global standard-setting.”
    Cine citeste atent poate observa primordialitatea aspectului economic, un fel de causa prima, si secundaritatea (ca sa zic asa) educatiei. Cu alte cuvinte, in conceptia acestori pitici raschetati economic creier educatie e determinata fundamental de economic.

    Acum, cine cunoaste cu adevarat problemele fundamentale ale educatiei moderne si contemporane in civilizatia vestica stie ca economicul impreuna cu ideologia, in special pozitivismul si behaviorismul, au distrus procesul educativ reducandu-l la cel de training. Acest atac virulent la conceptul clasic al educatiei este un atac la ce se intelege prin cultivarea virtutilor umane, a formarii unei personalitati ale carei reguli fundamentale cultiva respectul de sine, al adevarului, frumosului si dreptatii precum si respectul fata de ceilalti si fata de comunitate. Noile metode impuse de mediul economic si gandirea ideologica duc la obtinerea la sfarsitul scolii a unor „subiecti”, alfabetizati functionali, capabil de a produce grafice de raport lunar sau trimestrial si care se supun robotic, deci binar, regulilor ce decurg dintr-o viziune economica a lumii.

    • @allotriosis
      Excelent comentariu. Este sau ar trebui sa fie un soi de taiere a nodului gordian. Din pacate insa cei implicati sunt prea cufundati intr’o paradigma ideologizata asupra educatiei si nu vor intelege.

      As adauga ca ‘economicul’ de care vorbiti este, in opinia mea, tot o expresie a ideologicului, pentru ca nicidecum nu putem vorbi de intersectare a directiilor educative contemporane cu principiile unei piete veritabil libere. Scolile publice, atunci cand sunt conectate la ‘economic’, produc un soi de roboti pentru functii prestabilite in virtutea unor constatari statistice prealabile procesului de [trans]formare a copilului. Scoala publica este expresia unei viziuni statice asupra lumii, nicidecum progresive [de unde si aberatia caracterizarii unor politruci drept ‘progresisti’], in care daca anul asta au fost trecuti pe raboj la fisc 1 milion de instalatori in anul urmator sistemul va finanta linia de productie pentru fix 1 milion de copchii ce vor fi cumva conditionati prin plimbare pe benzile rulante sa devina instalatori [pasamite de atatia ar avea nevoie societatea]. De unde si ceea ce sustineam cu alte ocazii: scoala publica e un instrument colectiv de tortura, o colectie de matrite in care copiii dezintegrati si topiti lent sunt turnati apoi pe straturi inconsistente vreme de 12-16 ani. Nu putem vorbi de nicio evaluare* a indivizilor produsi [=deformati] de un asemenea sistem concentrationar izvorat dintr’o viziune ingusta, cazona asupra umanitatii. Cei cativa norocosi -evadati cumva sau nimeriti intr’o matrita potrivita talentului lor natural- nu pot constitui un grup definitoriu pentru sistem si, fiind atat de putini si izolati, nu pot nici influenta restrangerea sau distrugerea lui [reforma mi se pare imposibila].

      *si insasi marota ‘evaluarii’ este parte a conceptiei ideologizate asupra educatiei, un mecanism de verificare a pieselor antropoide si bipede [inca], un CTC aplicat la oameni care nu mai sunt oameni, ci ‘resursa umana’ sau ‘capital uman’. De unde si aparitia unor departamente dedicate in organigramele corporatiste si a unor ‘specialisti’ in ‘resursa umana’.

  21. Concurenta, libertate, raspundere.

    Scoala din Romania nu le are.

    +++

    Concurenta= sa fie diferit + sa ai informatie sa alegi

    Libertate = sa decizi + sa modifici

    Raspundere = ce faci, are consecinte + cineva iti poate schimba soarta.

    +++

    PISA: „Scoala romaneasca are 40 O temperatura.”
    Romania: „Sa discutam”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Cristina Tunegaru
Cristina Tunegaru
Licențiată în filologie, master în domeniul Literaturii, profesoara de limba română și limba engleză, cu o experiență de 5 ani la catedră, interesată de domeniul pedagogic și de realizarea unor softuri educaționale pentru disciplinele în care sunt specializată.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Un genocid spiritual

Când , în urmă cu treizeci de ani, am scris un Apel către lichele, nu am avut în vedere licheaua ca figură...

Academicianul Dan Berindei. Cât spun dosarele Securității despre viața unui om

Conflictul istoricului Dan Berindei, cunoscut ca „om al regimului”, cu fiul său, Mihnea Berindei, „cel mai bun, cel mai penetrant şi mai...

Post-Scriptum la alegerile americane

În ciuda acțiunilor în justiție inițiate de către Donald Trump care acuză fraudarea alegerilor în cîteva state Joe...

Gulaș sau varză de Bruxelles?

Am convingerea că noi, Uniunea Europeană, respectându-ne propriile reguli, vom trece cu bine dificilul examen pe care Ungaria și Polonia l-au generat....

Ce mai putem face (în afară să creștem TVA-ul și accizele!)

O expresie mi-a reținut atenția, în mod special, în proaspăta Comunicare specială a Comisiei...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.