Motto: Soon to fill our lungs the hot winds of death
The gods are laughing, so take your last breath
Fight fire with fire
Ending is near
Fight fire with fire
Bursting with fear
Metallica, Fight Fire with Fire, „Ride the Lightning” (1984)
În 14 iunie 1990, președintele României adresa „minerilor”( 1 ) un apel care se va dovedi extrem de convingător: „Grupuri organizate de elemente incitate, multe din ele drogate, înarmate cu diverse elemente contondente, cu bare, cu lanțuri, cu pietre, cu cărămizi, cu țigle, au atacat cordoanele de polițiști, înarmați cu sticle incendiare, au dat foc la autobuze, la mașini și, apoi, grupuri, s-au îndreptat spre clădirea poliției pe care au incendiat-o, spre clădirea Ministerului de interne. Vă rugăm să faceți totul pentru a elimina excesele, pentru a elimina actele sângeroase, și dumneavoastră să asigurați paza necesară împotriva tuturor elementelor extremiste care și-ar mai face apariția în această zonă”( 2 ). În 15 iunie 1990, grupurile de mineri au sosit în Capitală și au „făcut ordine” în acea zonă „fără legi” care era Piața Universității. Președintele Iliescu le-a mulțumit în celebrul discurs: „Vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conștiință civică. Deci, vă mulțumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce ați demonstrat și în aceste zile: că sunteți o forță puternică, cu o înaltă disciplina civică, muncitorească, oameni de nădejde și la bine, dar mai ales la greu. Și de asta dată ați demonstrat cât de importantă este solidaritatea muncitorească. Cu un sentiment deosebit de conștiință civică, patriotică ați simțit momentul dificil și cu o dăruire exemplară v-ați arătat gata să fiți solidari cu puterea nouă. Exemplul dumneavoastră a fost plin de îmbărbătare pentru toți cei de bine, care doresc progresul societății românești. Vreau să vă mulțumesc deci pentru acest act de înaltă solidaritate pe care l-ați demonstrat în aceste zile”( 3 ).
În 15 iunie 2020, Președintele Statelor Unite ale Americii susține un discurs( 4 ) (în cadrul unei conferințe de presă la Casa Albă) în care susține că o zonă a orașului Seattle a fost ocupată de o grupare de extremă stânga. “These people have taken over a vast part, a major part, a very good part of a place called Seattle”, a menționat Președintele Trump, precizând că “These are violent people that are dealing violently and I think that what I’d like to see before we do something, I’d like to see the press get in there and cover it”. Ca răspuns la această amenințare, care riscă să se extindă (“The problem with what happened in Seattle is it spreads. and all of the sudden they’ll say, ‘Let’s do some other city. And let’s do another one.’ And we’re not going to let it happen.”), liderul american a propus o soluție de „pacificare” prin intervenția armatei( 5 ). În paralel, am văzut filmări cu „zona liberă” în care se realizează un „control” la intrare și în care sediul secției de poliție a fost „redenumit” tot ca sediu de poliție, dar al „poporului”, pentru a arăta că protestatarii doresc reformarea serviciului de poliție actual (ca în orice oraș din Statele Unite ale Americii, poliția este un serviciu al administrației publice locale, similar poliției locale de la noi). Altfel spus, „anarhiștii” nu neagă orice nevoie de ordine, ci doar neagă îndrituirea unei anumite autorități de a fi organul de asigurare a ordini. Se neagă practic atribuirea monopolului „violenței” etatice.
Anarhismul nu este anomie
Într-un fragment destul de ambiguu din Politica sa( 6 ), Aristotel povestește situația în care cretanii renunța la oficiul cosmilor (aleși pe viață) drept o acosmie („desființarea instituției cosmilor”) urmată de o perioadă de anarhie( 7 ). Trebuie însă să nu uităm că Aristotel nu este cel mai neutru analist politic. El critică dur democrația și ia fățiș partea aristocrației ca formă superioară de organizare politică. De fapt, el scria într-un context în care democrația ateniană își epuizase resursele, iar aristocrația macedoneană cucerea lumea cunoscută( 8 ). Așadar, îl putem considera pe Aristotel un adept al statului puternic centralizat. Cum însă gândirea aristotelică a stat la baza întregii filosofii medievale occidentale, nu este greu de înțeles de ce anarhia ajunge să fie asociată celei mai grave forme de „eșuare a statului”. În zilele noastre, Somalia și Siria, dar și Albania la sfârșitul anilor ’90 sunt oferite ca exemple de anarhii.
În conștiința populară a teoriei politice, anarhia a ajuns să fie asociată cu lipsa oricărei reguli: fiecare face ce-l taie capul. Privită în acest fel, este evident că anarhia este un alt nume dat haosului (social). Dar analizând mai departe exemplele concrete de așa-zisă anarhie, observăm că toate păstrează o anumită formă de organizare a colectivității. În Somalia finalului de secol XX, fiecare regiune și-a definit o organizare proprie și a apelat la un anumit set de reguli. În Albania aceleiași perioade, bandele de traficanți au preluat aplicarea legii. În Piața Universității din 1990, accesul la „balcon” se făcea după anumite reguli. În zona liberă din Seattle, accesul se face după un control prealabil, iar încălcarea regulilor este sancționată. De fapt, fotografia care mi se pare mie emblematică este cea în care doar denumirea secției de poliție a fost obturată de graffitti, dar ideea de „poliție”, adică de veghere la aplicarea regulilor a rămas.
Dacă ne raportăm la principalul filon al teoriei anarhiste din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, vom observa că niciunul dintre autorii „clasici” nu a avut în vedere eliminarea sistemului de reguli și de impunere a acestora( 9 ). Nici măcar Proudhon, cel care a devenit faimos pentru celebra declarare a proprietății private drept furt, nu intenționa să înlăture orice ierarhie. Principala lor nemulțumire era îndreptată împotriva statelor totalitate din epocă. Ca o alternativă, anarhiștii sugerau ca fiecare individ să fie prezumat ca având suficient discernământ încât să acționeze în sensul cooperării cu semenii săi. Prin urmare, statul ar putea să prezume că fiecare om se va comporta civilizat și să renunțe să-și trateze cetățenii ca prezumtivi infractori. Anarhia „clasică” își propunea să extindă sfera libertății individuale.
De aceea, în secolul XX (și chiar și în zilele noastre) anarhia se transformă în libertarianism, ceea ce oferă o descriere mai exactă a ideilor din spatele curentului. Într-o societate în care părea că democrația constituțională s-a impus implacabil( 10 ), singura întrebare rămasă era cât de multă libertate trebuie permisă individului în raport cu societatea. Altfel spus, cât de mult depinde coeziunea socială de nevoia unor reguli care să oblige cetățeanul să coopereze. Aici libertarienii par să susțină că omul, ca ființă eminamente socială, va coopera cu ceilalți semeni chiar și dacă legea nu i-o cere în mod expres. Cei mai radicali susțin chiar că legea nu ar trebui să impune vreo formă de cooperare forțată, în timp ce moderații acceptă că anumite proiecte strategice (de exemplu, infrastructura) necesită în continuare o cooperare „ajutată” de stat, pentru că viziunea strategică este ineficient să se bazeze pe o cooperare individuală( 11 ).
În toate cazurile, însă, acești teoreticieni pleacă de la premisa că există reguli și că fiecare individ trebuie să le respecte. În definitiv, fiecare are libertatea să facă tot ceea ce vrea, doar în măsura în care astfel nu îi afectează pe niciunul dintre ceilalți indivizi. Îndemnul paulinic de a-i respecta pe ceilalți( 12 ) sintetizează tocmai această regulă( 13 ) (sic!) de bun simț. Pentru a pretinde celorlalți să-mi recunoască libertatea, trebuie și eu să le-o recunosc lor. Or, în cadrul unei societăți, libertatea celorlalți tinde să limiteze sfera libertății mele. O societate bine organizată va face în așa fel încât granița dintre libertățile fiecărui individ să fie cât mai aproape de medie, pentru a asigura fiecăruia gradul optim de fericire.
În acest punct, apare ideea pe care criticii o asociază cel mai adesea cu anarhismul: o astfel de libertate generală reprezintă o „rețetă” sigură pentru dezastru, pentru că anarhia pe care o generează va duce la dezagregarea societății. La această critică, anarhiștii țin să facă o precizare: ei nu pledează pentru anarhie în sensul anomiei (adică a lipsei – sau nerespectării – regulilor), ci doar pentru o regulă comună tuturor și pe care orice individ cu discernământ o va putea aplica și singur (din convingere). Căci numai cel care nu (mai) are nimic de pierdut va accepta senin să nu respecte nicio regulă.
Anarhismul nu este antietatic
Și acum ajungem la cealaltă critică adusă anarhismului: disoluția statului. Dacă acceptăm că anarhiștii nu-și propun aducerea haosului pe pământ și dispariția societății, atunci în mod clar ei luptă împotriva statului, ceea ce este (cel puțin) la fel de rău. O să încerc să văd dacă într-adevăr anarhismul își propună să distrugă statul.
Trăsătura comună a anarhiștilor (mai vechi sau mai noi) este aceea că nu cred în eficiența organizării statale. Altfel spus, ei consideră că statul a crescut astăzi atât de mult încât tinde să se prăbușească sub propria sa greutate. Anarhismul modern nu pledează numai pentru autodeterminarea individului, ci pentru un sistem poliarhic în care puterea să nu fie concentrată într-un singur punct (sau la un singur grup). Plecând de la premisa că puterea corupe, anarhiștii își doresc să dilueze puterea în așa fel încât ea să nu poată fi folosită în mod facil împotriva indivizilor. Puterea (publică) ar trebui să servească indivizilor, iar nu sieși. Puterea de dragul (menținerii) puterii este ceea ce neagă anarhiștii. Dacă în secolul al XIX-lea acest deziderat părea să fie identic cu cel de distrugere a statului (să ne amintim că Proudhon lovea la baza organizări statului burghez), secolul următor a arătat o nuanțare evidentă. Nu se mai vorbește despre distrugerea statului, ci de eliminarea din sfera etatică a acelor atribuții (servicii) care pot fi realizate mult mai eficient în regim de cooperare privată.
Mișcarea nu este una nouă. Să ne amintim că pirații secolelor XVI-XVIII preferau să se plaseze în afara controlului etatic pentru că astfel puteau să opereze mult mai suplu. Atunci când regina Elisabeta I a Angliei a observat faptul că pirații erau mult mai eficienți contra spaniolilor decât flota sa de război, a ales să-și (re)organizeze o parte a flotei după tiparul piraților. Sir Francis Drake a reușit astfel să dezvolte ceea ce astăzi am numi o luptă de gherilă care a permis după un secol ca supremația pe mare să treacă de la Spania către Anglia. În secolul XX, „haitele” de submarine germane acționau după principii similare și aproape că au reușit (într-o primă fază) să anihileze puterea maritimă britanică. Nimeni nu poate afirma însă că pirații (privați sau „sponsorizați” de stat) nu acționau după un set de reguli. Celebra serie Disney Pirații din Caraibe face deseori trimitere la un anumit cod de conduită respectat de către toți pirații. Iar pe corabie (unitatea „de bază” a piraților), era evident că exista o ordine clară. Celebra imagine platoniciană a cetății văzută ca o corabie pe care timonierul trebuie să acționeze fără a-i fi puse la îndoială deciziile își vădește astfel perenitatea. Chiar și pirații moderni acționează după anumite reguli, iar cuvântul care descrie activitatea piraților informatici este, uneori, un termen argotic pentru reguli: „Rulez”…
Dar să revenim la mișcările moderne care au fost acuzate de anarhism. Din seria care a început cu Occupy, a continuat cu #rezist și a ajuns astăzi să fie asociată cu Black Lives Matter, putem totuși să vedem că nu existența statului este pusă la îndoială, ci doar anumite acțiuni ale statului care pun în pericol individul și chiar colectivitatea ca atare. Este mai degrabă vorba despre mișcări în care o parte a populației nu se (mai) regăsește în acțiunile celor care conduc statul. Uneori (precum în cazul mișcării #rezist), protestul este îndreptat tocmai împotriva încercării guvernanților de a deturna Statul pentru propriile scopuri individuale. Valoarea pentru care acei „anarhiști” care ocupă piețele publice luptă este tocmai „domnia legii”, „statul de drept”, altfel spus – respectarea regulilor. Aceste mișcări au ca element comun critica funcționării statului, nu existența acestuia( 14 ). Ba chiar își propun (re)instaurarea statului de drept.
La o privire mai atentă, între Piața Universității din 1990( 15 ) și Piața Victoriei din 2017 nu există o diferență de esență. În ambele cazuri, o parte a populației nu era mulțumită de modul în care „cârmaciul” conducea „corabia”. Erau observatorii care, din „cuibul de rândunică” din vârful catargului puteau vedea stâncile către care se îndrepta corabia. Iată cum valorile anarhismului (creșterea implicării individului în conformarea voluntară, reducerea rolului statului în viața individului, critica deciziilor puterii) încep astăzi să sune extrem de apropiate de cele ale democrației liberale de azi. Poate că tocmai aceste „mișcări anarhiste” reprezintă normalitatea unei democrații constructive. Faptul că ele sunt demonizate de către Stat nu arată decât că Statul nu este încă pregătit să renunțe la putere(a absolută).
*
Unele comentarii la textele anterioare despre primatul regulilor au sugerat că apărarea regulii reprezintă o poziție conservatoare (ca să nu spunem reacționară) prin care se tinde la menținerea status quo-ului în general și a actualei conduceri politice în particular. Cred că regulile sunt mai mult decât simple instrumente ale impunerii unei ideologii sau ale opresiunii politice și ele reprezintă fundamentul organizării omului ca ființă socială. Regulile particulare nu sunt imuabile, ele se schimbă o dată cu evoluția societății, dar ideea de regulă și de respectare a regulii rămâne o constantă a oricărei societăți (funcționale), indiferent de modul său de organizare.
În definitiv, regulile (nepotrivite) nu pot fi înlocuite decât cu alte reguli (mai bune).
Notă: Materialul a fost publicat în revista online a Facultății de Drept, Universitatea din București, AUBD – Forum Juridic (https://drept.unibuc.ro/Forum-juridic.htm)
NOTE_______________
1 Pentru o punere în context extrem de interesantă a acelor evenimente, a se vedea A. Cornea, Puterea totală, disponibil la adresa https://psnews.ro/puterea-totala-406967/.
3( # ) A se vedea https://evz.ro/discursul-de-neuitat-pe-care-ion-iliescu-l-a-tinut-minerilor-pe-15-iunie-1990-video.html
4( # ) Pentru înregistrarea discursului, a se vedea https://www.c-span.org/video/?c4887060/user-clip-trump-seattle-protest
5( # ) A se vedea https://www.nwpb.org/2020/06/15/president-trump-ramps-up-criticism-of-jay-inslee-and-jenny-durkan-over-seattle-protest-zone/
6( # ) A se vedea Aristotel, Politica, editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2015, p. 119-121, 1272b.
7( # ) Pentru o interesantă analiză a acestui pasaj aristotelic, a se vedea A. Laffon, The meaning of acosmia in Aristotle, Politics II, 1272b1-16, în „Síntesis. Revista de Filosofía” vol. I, nr. 1/2018, p. 3-22. Adde L.-A. de Saint-Just, Théorie politique, textes établis et commentes par Alain Liénart, Seuil, Paris, 1976, p. 154: „si l’anarchie nait de la confusion des pouvoirs, là où il n’y aura point de pouvoirs il n’y aura point d’anarchie”. Chiar și poliarhia a fost văzută uneori ca o formă de anarhie. A se vedea Eusebiu din Cezareea, Tricennalia, III.5, în V. Nistor (coord.), Magistrați și eunuci. Putere formală și putere reală în antichitatea târzie, editura Paideia, București, 2016, p. 178: „bunăoară poliarhia, rezultând din egalitatea în drepturi capătă până la urmă chipul anarhiei și al discordiei civice”.
8( # ) Există chiar opinia că Aristotel ar fi acționat ca un „spion” al regelui macedonean Filip în Atena. A se vedea A.-H. Chroust, Aristotle: New Light on His Life and On Some of His Lost Works, vol. 1, Some novel interpretations of the man and his life, Routledge & Keegan Paul, Londra, 1973, p. 197-218.
9( # ) Pentru o bună sinteză, a se vedea G. Crowder, Anarhismul clasic. Gândirea politică a lui Godwin, Proudhon, Bakunin și Kropotkin, editura Antet, București, 1997.
10( # ) Optimismul afișat de Francis Fukuyama în Sfârșitul istoriei și ultimul om, pare astăzi o simplă utopie milenaristă.
11( # ) Imaginați-vă proiectul unei autostrăzi. Dacă ne așteptăm ca autostrada să se (proiecteze și) construiască prin contribuția benevolă a posibililor beneficiari, este posibil ca proiectul să nu se materializeze niciodată sau, mult mai probabil, să fie ineficient. De exemplu, este posibil ca anumiți proprietari de terenuri să solicite ca traseul autostrăzii să treacă pe terenurile lor sau alții să refuze traversarea propriei proprietăți.
12( # ) Sfântul Pavel, Epistola către Romani, 12.18: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în bună pace cu toți oamenii”.
13( # ) Tot Sfântul Pavel spune că „De aceea este nevoie să vă supuneți, nu numai pentru mânie, ci și pentru conștiință” (Romani, 13.5).
14( # ) Nu înseamnă că toate mișcările anarhiste apără aceste valori, dar cele pe car ele analizez aici sigur o fac.
15( # ) Pentru o analiză extrem de interesantă, a se vedea A. Gussi, 30 de ani de (auto) intoxicare. Episodul 3. Violențele din 13-15 iunie sau diversiunea ca model de succes în postcomunism, disponibil la adresa http://www.contributors.ro/politica-doctrine/30-de-ani-de-auto-intoxicare-episodul-3-violen%c8%9bele-din-13-15-iunie-sau-diversiunea-ca-model-de-succes-in-postcomunism/.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Sincer si in Somalia, si in Afganistan si in cazul piratilor asa zisa anarhie era de fapt un mozaic de tiranii locale.
Somalia si Afganistanul sunt impartite de numerosi war-lords sangerosi si paranoici care se compoarta ca niste mici Hitleri comunali.
In cazul piratilor fiecare corabie era o mica tiranie in care capitanul era satrapul absolut. Bineinteles pana era asasinat de urmatorul capitan-satrap.
Acum pe bune in CHAZ-ul din Seatle credeti ca nou infiintata sectie de politie era a poporului cu adevarat. Pe bune?! Din cate imi amintesc si militienii lui Ceausescu erau ai poporului.
De aceea oamenii normali urasc anarhia. Deoarece 5000 de ani de experienta pe 5 continente i-a invatat ca intotdeanua politia satului e mai ok decat „politia poporului”. Anarhia este un alt cuvant pentru 1000 de tiranii regionale.
Bineînțeles că aveți dreptate: majoritatea acestor cazuri de revoltă împotriva statului (centralizat) eșuează în tiranie. Dar mișcarea care a determinat revolta împotriva statului nu a fost dorința de a înlocui o guvernare centralizată cu un despotism local. Exemplele Bounty sau Potemkin demonstrează diferența între ceea ce au cerut și ce au ajuns să obțină.
Argumentul meu încerca să exploreze dacă nu cumva ideea anarhistă nu are totuși o valoare pentru democrație. Dacă democrația este confundată cu dictatura majorității, atunci anarhia poate reprezenta singurul cadru în care minoritățile își pot exprima punctul de vedere. Dacă acest punct de vedere este ignorat, ele se pot transforma în mișcări destabilizatoare. Dar dacă este ascultat, atunci anarhia poate deveni ingredientul care lipsește pentru a asigura stabilitatea sistemului.
Altfel spus, nu trebuie să anatemizăm anarhismul ca un simplu mijloc de destabilizare a statului li să-l asociem invariabil cu violența. Putem încerca să integrăm unele dintre idei în chiar urzeala construcției etatice (cu riscul de a renunța să cerem aparatului de stat să se perceapă ca un scop în sine).
Asemanarea (fortata) dintre Piata Universitatii si „regiunea autonoma” din Seatle mi se pare total neavenita.
Cit despre rima cu „anarhia salveaza democratia”, poezie zlaba. Foarte slaba. Democratia nu poate fi salvata decit de Democratie.
Daca credeti ca democratia poate fi salvata de distrugerile si profanarile de statui si monumente, de stergerea trecutului, atunci ati uitat de comunismul din Romania.
Nu vreau să iau apărarea mișcării BLM în formele sale ideologizate. Vreau doar să remarc faptul că și în zonele în care pare că domnește bunul plac tot există reguli. Damnatio memoriae este o practică veche și mărturisesc că, personal, o urăsc profund. La nivel personal cred că orice pagină de istorie este utilă pentru a învăța ceva. De aceea nu pot înțelege, de exemplu, iconoclasmul (deși cred că înțeleg teza sa teologică) sau loviturile de tun asupra statuii lui Budha. Dar de multe ori obiectele devin fără voia lor simboluri, iar omul este încântat că poate distruge o idee (sau așa crede el) prin distrugerea obiectului asociat.
Cât despre paralelă care se simte forțată, la nivelul funcționării regulilor ea mi se pare sugestivă. Nu contează aici valorile avute în vedere de anumite grupuri. Nu contează că într-un caz un stat de stânga îi caracteriza pe oponenți ca fiind de extremă dreaptă în timp ce dincolo un stat de dreapta își etichetează oponenții ca fiind extrema stângă. De fapt, de fiecare dată statul își definește dușmanul (după rețeta lui Koselleck) diabolizîndu-l. În acest fel nu mai trebuie să-l asculte.
Sunt de acord cu sugestia Dvs. de rimă perfectă, dar problema este că atunci cea de-a doua democrație trebuie să fie altfel decât prima. Eu cred că democrația (salvatoare) trebuie să fie una care ascultă ce zic toate (sub)grupurile din interiorul poporului (n-am găsit altă rimă…)
Distrugerea unor statui își are și ea locul ei în evoluția socială. Să nu uităm că românii au pus jos statuile lui Lenin, și îmi imaginez că Stalin a avut și el statuile lui în România.
Vreau să mă concentrez asupra unei anume categorii de statui, care cred că trebuie mutate sau distruse, cele care glorifică sudul american de după războiul civil din SUA. Oamenii ăștia, după definiția constituțională americană, au fost trădători cu arma în mână care și-au declarat independența de SUA și au pornit la război. Cui îi folosește o astfel de statuie? Glorificăm trădătorii cu statui? Trebuie considerate și motivațiile cu care au fost ridicate aceste statui și când? Au fost ridicate mai prin anii 20-30, când afro-americanii au obținut drept de vot și fostele state sudiste au vrut să le arate pisica, pe lângă acțiunile KKK.
Motivația și timpul de ridicare a unor statui ale unor trădători de fapt, precum și insistența la a le păstra cu orice mijloace, e cel puțin dubioasă. E echivalent la a ridica o statuie a lui Antonescu în România, care e condamnabil nu pentru că a pornit un război ca aliat al Germaniei naziste, ci pentru abuzurile fasciste și progromurile pe care le-a tolerat în guvernarea sa. Antonescu a fost un criminal de război mai pe scurt.
Nu stiu daca pirateria e o buna analogie pentru anarhie. Piratii putea trai ca atare tocmai pentru ca pirateria era un fenomen marginal, care musca putinel din bunastarea restului lumii, care nu traia in anarhie. Incercati sa va imaginati o lume in care pirateria ar fi regula, societatea omeneasca ar fi pe cale de disparitie. Ma tem ca o lume anarhica ar fi mai degraba, asa cum spune si ideologus, o suma de tiranii. Daca vorbim despre ce s-a intamplat la Seattle, vedem ca in numele egalitatii se dorea suprimarea unor libertati, asa ca, poate, la Seattle nu e vorba de anarhism ci de un fel de comunitate ideala, fara clase, fara diferente, un soi de comunism.
Aveți dreptate, dar nu pot să nu mă întreb de ce oare apar recurent pirații? Oare nicio formă de organizare nu poate să-i includă pe toți indivizii? Mereu vor fi grupuri care nu se vor regăsi în construcția socială și vor dori să-și creeze propriul tipar? Dacă este vorba doar de indivizi izolați, fenomenul poate fi expediat ușor ca fiind marginal (sau patologic) și punem eticheta de sociopat. Dacă este însă vorba despre mai mulți indivizi care demonstrează că pot funcționa ca un grup (deci pe baza unor norme sociale), atunci el poate revela o disfuncție a organizării politice a statului.
Cât despre pirateria modernă, mă gândesc la Piața Universității de la mijlocul anilor 90: casete audio și CD-uri „bulgărești” pline cu marfă de contrabandă. Încercați să întrebați pe oricare din adolescenții acelor vremuri dacă au avut vreodată licență pentru limbajele de programare pe care au învățat să le folosească atât de bine încât au ajuns programatori aclamați internațional (majoritatea lucrează astăzi pentru marile firme de software). Între timp a apărut Internetul și măsuța cu CD-uri a dispărut din Piață…
Faptele menționate în articol, la care se adaugă criza Covid-19 și planurile de redresare propuse de autorități relevă actualitatea dezbaterii „liberalism versus etatism”. Într-adevăr, în unele țări (Ungaria, Filipine, Tailanda, Franța, România etc.), criza pare să fi devenit o ocazie pentru justificarea întăririi autocratismului. În alte țări (SUA, UE, România etc.) statul a hotărât să cumpere pacea socială, promițând populației și întreprinderilor planuri de redresare gigantice. În aceste condiții, discuția despre reguli, anarhie, democrație, autocrație etc., propusă de autor, este cât se poate de bine-venită.
Termenul „anarhie” poate însemna două lucruri foarte diferite: absența regulilor și absența statului. În măsura în care statul este considerat ca fiind sursa regulilor, aceste două sensuri sunt adesea întrepătrunse într-un mod indistinct. În mod tradițional, anarhiștii sunt indivizi care vor să dărâme atât statul, cât și regulile. Liberalii se opun și ei statului, însă dintr-un motiv diferit: deoarece consideră că este greșit și periculos ca statul să fie sursa dreptului. Liberalii sunt, deci, anarhiști în măsura în care se opun statului, însă nu sunt anarhiști în măsura în care, dimpotrivă, respectă regulile, cu condiția ca acestea să fie legitime (F. Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul European, Iaşi, 1998).
Se știe (și cu siguranță autorul știe, deoarece este un strălucit jurist din tânăra generație) că există două mari tradiții juridice: tradiția continentală și tradiția anglo-saxonă. În tradiția continentală – a cărui model reprezentativ este, evident, dreptul francez, i. e. codul napoleonian –, sursa dreptului este de natură legislativă. Formularea regulilor este sarcina puterii publice, iar această activitate este considerată a fi atât de strâns legată de esența sferei publice, încât constituie una din justificările cele mai constante ale existenței statului: este necesară o organizare centrală – se spune – pentru a stabili legile comune ale societății, fără de care nici o ordine juridică nu este posibilă. Acestea sunt, evident, principalele idei ce inspiră criticile obișnuite la adresa liberalismului, după care absența statului ar însemna anarhie. Or, nu este așa. O ordine socială bazată pe libertatea individuală generează foarte bine regulile juridice necesare pentru menținerea acestei ordini și dezvoltarea societăților bazate pe aceste principii. Ea evită riscul anarhiei. Iar o dovadă în acest sens este tradiția juridică anglo-saxonă.
În tradiția anglo-saxonă – numită și tradiția common law – formularea concretă a drepturilor este, într-adevăr, de origine jurisprudențială. Judecătorul are rolul de a stabili dreptul, adică de a defini în mod precis drepturile existente, pornind de la principiile generale de drept. El nu are rolul de a inventa dreptul și nici nu este necesar ca cineva să joace acest rol într-o societate civilizată. Într-adevăr, definirea drepturilor nu este generală și a priori, ci se face exclusiv atunci când apare ocazia și cu privire la anumite cazuri concrete, fie pentru că persoanele interesate își recunosc spontan drepturile fiecăruia, fie pentru că fac apel la un judecător. În acest din urmă caz, faptul că reclamanții se prezintă în fața unui tribunal înseamnă, probabil, că definirea drepturilor este imprecisă pentru cauza respectivă și că părțile convin, deci, să se lase în seama înțelepciunii judecătorului pentru a defini concret aceste drepturi. Această tradiție anglo-saxonă se regăsește, de altfel, în tipuri de civilizație foarte diferite, cum ar fi, de exemplu, dreptul triburilor indiene din America Latină sau dreptul tradițional african. Și se poate imagina că aceste tradiții juridice ar fi fost factori de dezvoltare economică – așa cum se pare că a fost cazul în țările de tradiție anglo-saxonă, chiar formate din infractori deportați (Australia) –, dacă exterminarea indienilor în America și colonizarea în Africa nu ar fi bulversat aceste ordini jurice.
Mulțumesc, domnule profesor, pentru admirabila sinteză a curentelor tradiționale. Eu cred că globalizarea a mai estompat granițele nete între cele două sisteme. Astfel, astăzi și în România vedem cum instanțele iau decizii de ordin legislativ (CCR este un exemplu la modă, dar și ICCJ are astfel de atribuții în scopul unificării practicii). Alteori, într-o situație de inflație legislativă, se poate întâmpla ca o instanță să dea o decizie contrară legii pentru simplul motiv că nu cunoaște acea lege. Uneori (și aceste cazuri mi se par și mai interesante) o instanță decide împotriva unei norme evident injuste (deci în contra legii) și se întâmplă ca o instanță supranațională (CJUE sau CEDO) să confirme acea decizie în temeiul principiilor de drept supranațional. În acest context multicolor, cred că este dificil să mai pretindem astăzi că Parlamentul mai are monopolul legiferării.
În plus, există o mare masă de norme care sunt de origine „privată”: toate contractele dau naștere unor norme agreate de părți; în arbitraj, părțile „ocolesc” justiția statală etc.
ce numiti anarhie, nu mi e clar. dar democratie ? in romania i democratie ? ce nseamna democratie ? alternanta la putere ? dar daca se succed de fiecare data aceiasi escroci ? cine s democratii, aia care dau si cei care i voteaza ? aia care dau, si isi fixeaza ei insisi propriile privilegii, de unde dau ? din buzunarele lor darnice ? si daca trepadusii pusi sa instaureze „statul de drept” sint simple instrumente / unelte profitoare, pe astia cine i controleaza ? cind declari niste neica nimeni speciali, nu ti bati joc de ceilalti ? gunoierul nu i special ? sau brutarul ? domnule, romania a fost ingenuncheata de ceausescu ? sau de justitiari, militieni si securisti ? au fost ucisi doar cizmarul si consoarta. vi se pare ca lucrurile s au schimbat, si meritocratia serveste romania ?
Cu riscul de a vă supăra (din nou), voi răspunde clar afirmativ la ultima întrebare: da, lucrurile s-au schimbat. Poate nu așa de repede și mult cum ne-am fi dorit, dar încercați să comparați România de azi cu cea din anii 90. Sau (ca să iau un exemplu apropiat), comparați justiția de azi (cu toate probleme ei) cu cea de până în 2004. Sunt o mulțime de schimbări (iar apartenența, chiar și formală, la UE a determinat multe dintre ele) care mă fac să fiu optimist.
Da, nu am învățat încă jocul democratic; da, avem de pus multe la punct (de exemplu respectarea regulilor ca… regulă), dar suntem în direcția corectă. Ce mă îngrijorează este că democrațiile cu tradiție par să se clatine astăzi și să ne ofere astfel pretextul ignorării regulilor: „păi dacă și ei o fac, de ce să le respectăm noi?” (reclama în care personajul autohton îi replică șefului că bine că îi dăm noi afară pe englezi din UE mi se pare genială).
Din păcate, România nu a avut (încă) șansa de a construi o clasă politică pricepută la gestionarea eficientă a relațiilor interne (mereu pare că am fost mai priceuți la afacerile internaționale: și în 1918-1920, și în perioada interbelică, și pe vremea lui Ceaușescu, și în perioada preaderare). Trebuie să învățăm din greșelile acestor 30 de ani. Doar că pare că avem resurse nebănuite de a inventa alte tipuri de greșeli…
Slab articolul si analogiile. Nici macar CNT / FAI nu sunt mentionate. E interesant si cazul cooperativelor care au la baza principii anarhiste (actionarii sunt si muncitori). Exemplu, Mondragon Corporation, o federatie de cooperative cu 75,000 de angajati in 2015 si care a luat fiinta in anii ’50.
https://en.wikipedia.org/wiki/Anarchism_in_Spain
Dar ca idee, da anarhismul nu inseamna haos cum e portretizat. Inseamna auto-organizare, implicare benevola si nu poate fi impus. Eu vad anarhismul un punct catre care societatea trebuie sa tinda prin descentralizare si implicare cat mai mare a fiecarui membru al societatii. Pentru asta trebuie un intreg mindset de implicare si responsabilitate personala, dar asta e o schimbare mare le nivel de societate care nu se produce usor. La fel ca si facilitarea consensului, este un proces foarte mancator de energie si pana la urma multi vor prefera sa-si aleaga niste reprezentanti, sa se spele de responsabilitate si sa arunce vina pe reprezentanti nu pe ei insisi.
Ma uit la adunarea de la asociatia de proprietari care mi se pare o oglinda a tarii. Foarte putini vin la adunarea anuala si cei care vin voteaza ca oile propunerile conducerii. Daca cineva ridica o problema i se inchide gura de catre ceilalti destul de repede ca ei au alte prioritati. Fiecare cu prioritatea sa si in final nu se face mai nimic. Nu exista dezbateri reale, discutii etc. Discutiile nu pot avea loc oricum, trebuie un sistem, altfel vorbesti cu orele cu rezultat zero. Ca multe lucruri care ar fi utile in viata nu se invata la scoala, adica cum sa iei parte la o discutie in grup / facilitezi.
Mulțumesc de comentariu. Am vrut să evit cooperativele pentru a nu se crede că asociez anarhismul cu comunismul (cum mi s-a reproșat totuși mai sus :-)). În definitiv, nici falansterul de la Scăieni și nici Kibbutzurile moderne nu sunt oaze de anarhie, ci au o organizare extrem de fermă. Într-o epocă în care simpla subzistență poate fi asigurată fără a mai necesita multe eforturi personale, cred că se impune o reevaluare a ideilor anarhiste, exact pe linia sugerată de Dvs.: cea a implicării persoanle în viața societății de dragul beneficiilor pe care societatea le poate oferi, iar nu pentru că așa ne spune statul. Iar exemplul Dvs. cu asociația „de la bloc” este grăitor.
Corectă și necesară distincția pe care o faceți între critica funcționării statului și anomie.
De prea multe ori decidenții politici prezintă critica dinspre cetățean și presă drept atac asupra statului.
Demnitarii care se poziționează absolutist într-o democrație (statul sunt eu, mă ataci pe mine deci ataci statul) găsesc apoi justificate orice mijloace pentru „restabilirea ordinii”, inclusiv prin forță aplicată direct criticilor.
Din păcate acești oameni ajung să creadă sincer că au toată legitimitatea să folosească aparatul de stat după bunul lor plac.
Mă bucur că ați citit textul în această „cheie”. Într-adevăr, este vorba despre un „drept la critică”.
S-ar zice ca nimeni nu e scutit de necunoașterea regulilor atunci când este sa calce pe bec. Cu toate acestea nu inițiativa privată este mediul de predilecție pentru anarhia creatoare de democrație. Mai degrabă excesul de reglementare al oficialitatilor urmat apoi de ignorarea aplicarii regulilor, fie prin conformare voluntara fie prin coerciție. Trai neneacă pe sute de mii de companii ce defilează țantoș pe sub radarul autorităților cu concursul benevolent al unor armate de consultanți juridici, financiari, politici, etc.
Un inventar grosier al reglementărilor ignorate, de la temelia Constituției, prin legi organice sau ordinare emanate de autoritățile centrale pana la haiducia hotărârilor izvodite de autoritățile locale ar arată ca suntem martorii unei geneze quasi permanente a anarhiei cu panaș de stat.
Observația ca anarhia privată este mai eficientă decât cea oficială pare ca îndeamnă indivizii sa-și sporească viteza cu care construiesc democrația. Numai ca e greu ca in materie de anarhie privatul sa dovedească statul.
Cât despre emergenta anarhiei spre democrație aproape ca nu merita discutat. Mai ales după 30 de ani de la ultima dezordine in care brațul înarmat s-a declarat de partea răzvrătiților.
Mi se pare foarte interesantă ideea Dvs. de a considera anarhic un sistem suprareglementat. Cu cât avem mai multe reguli, cu atât riscăm să le încălcăm mai des. Problema este că într-o astfel de paradigmă, regula devine desuetă: ignorarea regulii parcă își găsește justificarea. Ce pun eu în discuție este dacă nu ar fi bine să reducem numărul de reguli la un minim absolut necesar și apoi să lăsăm indivizii să-și negocieze propriile reguli pentru situațiile concrete. Știu, asta înseamnă să „privatizăm” o serie de servicii publice, exact ceea ce ne-am temut să facem de 30 de ani. Dar oare nu merită să încercăm?
Rectorul Universității București a sugerat recent că o soluție pentru a nu mai fi plagiate doctoratele ar fi să nu se mai dea spor la salariu pentru cei care au titlul de doctor. Și atunci nu o să mai fie „cerere” de doctorate și presiune dinspre sectorul public (unde se dă acest spor), deci fiecare se va înscrie la doctorat doar dacă va avea ceva de spus (cercetat). Altfel spus, „provatizăm” doctortatele, el scoatem de sub presiunea sectorului public și le orientăm către o „piață” a cererii și ofertei de idei.
Într-adevăr sub umbrela expandării eficientei ‘privatizarea’ chiar se întâmpla. Numai ca, in absenta unei delimitări clare a interesului public fata de cel privat, se vădește ca regula dominanta confirma ca ‘pielea e mai aproape decât camasa’ pentru prea multă lume.
O anarhio-democrație ce gliseaza constant de la adepții d-lui Liiceanu, sa zicem 20 000 de suflete pure și dure, spre cei 200 000 de stirbi ai d-lor Buzatu sau Vanghelie care este, înseamnă doar o încolonare trista spre locul de veci. Un astfel de mecanism care se învârte inerțial de 30 de ani nu îmbogățește cu nimic spațiul public. Mai mult reușește sa uzeze și sa scadă elanul, poate chiar și stima de sine a celor ce îndrăznesc sa viseze la altceva.
Sentimentul ca ești o mașina de formula I nevoită sa concureze cu harbuitele Dacii prin hârtoapele autohtone alunga complet speranța ca ceva nou poate creste și se poate compara cu locurile spre care băștinașii visează sa plece și chiar pleacă in masa. Între o libertate de exprimare goală de sens și fără reflecții in realitatea cotidiană și libertatea de mișcare oriunde pe planeta, olimpicii noștri aleg libertatea de mișcare și nimeni nu are nici a le reproșa nici a-și reproșa ceva.
Non-sense. Anarhismul este o utopie cripto-comunista care exclude democratia. Deplangeti lipsa totalitarismul patriarchal ( tatucul care ii asculta si are grija de toi ) si faceti o afirmatie care mi se pare f. dubiosa, aceea ca „ideologia nu conteaza”.
Nu exista vid de putere. Asta este o manipulare. Astea sunt lupte de clasa, pt putere. Stanga radicala contra democratiei liberale.
Anrhismul nu salveaza democratia ci o elimina.
Să știți că și adepții neo-liberalismului, atunci când pledează pentru dereglementare, sunt asociați tot anarhismului. Deci nu cred că trebuie să așezăm anarhismul exclusiv la stânga (există și anarcho-capitalism la fel cum există anarho-socialism). Eu mi-aș dori ca fiecare să fim propriul tătuc și să nu mai căutăm un tătuc care să ia decizii în locul nostru.
Iar ideologia este un alt nume pentru manipulare. Ideile sunt utile în măsura în care conduc către o concluzie logică. În momentul în care premisele sunt alterate pentru a genera concluzia dorită, asistăm la ideologie. De exemplu: „Nu ne vindem țara” din anii 90 (ca și „Prin noi înșine” din secolul XIX) au fost simple ideologii prin care un anumit grup plasat la putere (nomenclaturiși, respectiv liberali) au încercat să justifice „metodologia” prin care urmau să transforme poziția politică în resurse economice.
totalitarismului patriarhal
Anarhismul nu salveaza democratia, ci o elimina.
Anarho-cap si anarho-soc nu *exista*. Sunt teorii radicale utopice. Ideile proaste, din pacate, nu dispar, se recicleaza.
In Romania, insa, exista un anarhist in carne si oase- l-am vazut la TV. Nu recunoaste statul, nu plateste impozite si conduce fara sa aiba carnet de conducere. Are si un zimbet interesant pt psihologi. Este amuzat, cred, de propria „genialitate” de a utiliza bunurile comunitare fara a plati, spre deosebirea de „prostimea” care plateste. Dar are un plus, spre deosebire de teoreticienii utopiilor- e singur- nu duce dupa el spre distrugere sute de milioane de oameni asa cum au facut comunistii si nazistii.
The Communist Quiz
https://www.youtube.com/watch?v=vZ9myHhpS9s
„You are all individuals”
https://www.youtube.com/watch?v=KHbzSif78qQ