Într-o lume saturată semiografic, unde algoritmii transformă avertizarea într-un ritual vizual, întrebarea nu mai este dacă pericolul există, ci cum trăim cu incertitudinea. Hărțile devin promisiuni de control, iar grafica liniară sugerează ordinea pe care natura nu o recunoaște. Între protecție și spectacol, între pedagogia riscului și „magia algoritmică”, rămâne o dilemă esențială: cum reconstruim încrederea fără a sacrifica luciditatea?
De la alertă la oboseală: anatomia unei erori simbolice
În logica teoriilor sociologice contemporane, semnele nu mai sunt simple reprezentări, ci mecanisme care modelează realitatea. O hartă nu mai descrie teritoriul, ci îl substituie. Avertizarea nu este doar un act preventiv, ci și un ritual vizual: benzi de breaking news, feed-uri saturate. Nu mai vorbim despre un fenomen meteorologic sau geopolitic, ci despre o coregrafie informațională — un spectacol în timp real, unde semnul nu doar concurează fenomenul, ci îl devansează în puterea de a crea percepție.
Această realitate contemporană nu este un simplu decor mediatic, ci un mecanism care produce așteptări, modelează comportamente și creează un imaginar al fatidicului. Ea funcționează ca o infrastructură metaforică, unde semnul nu doar informează, ci organizează realitatea socială. Și, paradoxal, când fenomenul real nu egalează scenariul, apare fisura: oamenii nu înțeleg, încrederea se poate eroda, iar semnul își pierde din forța de legitimare.
Baudrillard ar spune că am trecut de la „ordinele simulacrului” la un regim în care simbolul nu mai are referent. Zmeul nu se vede, dar scrâșnetul lui se aude. În acest context, avertizarea devine un act cultural, nu doar tehnic, iar întrebarea nu mai este „cât de mare e sinistrul?”, ci „cât de mare poate fi tensiunea pe care o construim?”. Ca în partea «Furtuna» din Simfonia Pastorala de Beethoven, izbucnirea nu vine din fenomenul real, ci din orchestrația simbolurilor — un crescendo al acelor note care promit dramatism, dar se pot dizolva într-o vibrație amortizată, lăsând în urmă ecoul unei așteptări neîmplinite.
Fenomenul Petrică și Lupul
Prima alarmă falsă provoacă zâmbete și ironii. A doua trezește indiferență. A treia adâncește scepticismul. Și atunci, când pericolul va fi real, reacția poate fi întârziată sau minimală. Nu pentru că oamenii nu l-ar înțelege, ci pentru că încrederea se va fi erodat în mod treptat.
Acolo unde avertizarea devine rutină, oamenii tind să o perceapă redundantă. Precauția riscă să se transforme în decor, iar decorul în neîncredere. Sistemul, conceput pentru protecție, poate ajunge să-și submineze eficiența. Este paradoxul unei infrastructuri simbolice: cu cât produce mai multe semne, cu atât își consumă mai rapid capitalul de credibilitate.
Această erodare nu este doar psihologică, ci socială. Ea creează un climat de relativizare, unde fiecare avertizare este negociată în funcție de experiențele anterioare, nu de fluxul datelor. Astfel, cultura riscului se transformă într-o cultură a suspiciunii, iar protecția colectivă devine vulnerabilă.
Algoritmul nu e oracol: despre limite și transparență
În spatele fiecărei alerte există o promisiune tacită: aceea că tehnologia poate domestici imprevizibilul. Dar natura nu negociază cu algoritmii. Modelele sunt matematice, nu divinatorii. Și totuși, limbajul avertizării rămâne categoric, ca și cum incertitudinea ar fi o slăbiciune. În realitate, incertitudinea este însăși condiția cunoașterii.
Această aparență a controlului nu este doar tehnologică, ci, mai ales, culturală. Ne place să credem că putem transforma haosul în grafică liniară. Dar realitatea nu se lasă cartografiată ușor. Și când diferența dintre hartă și teritoriu devine vizibilă, apare dezamăgirea cu toate consecințele ei.
Mai mult, această iluzie alimentează o formă de „magie algoritmică”: credința că semnul poate conjura fenomenul. În locul unei relații conștiente cu riscul, avem una bazată pe speranța că tehnologia este infailibilă. Această credință nu doar că este falsă, dar și periculoasă, pentru că transformă incertitudinea într-un tabu, în loc să o integreze în pedagogia avertizării.
Fake news și ecologia fricii
În era hiper-conectată, avertizarea nu circulă singură: ea se intersectează cu torente de informații deformate, unde fake news-ul amplifică anxietatea sau, dimpotrivă, poate induce o stare de indiferență, în mod deliberat. O alarmă falsă nu mai este doar un incident tehnic, ci devine combustibil pentru teorii conspiraționiste, meme-uri virale și polarizare socială.
Dezinformarea nu exploatează doar eroarea, ci și emoția. În loc să clarifice, ea dramatizează sau minimalizează, transformând riscul într-un spectacol al fricii sau într-o farsă colectivă. Astfel, infrastructura simbolică a protecției se contaminează cu zgomotul rețelelor, iar discernământul devine o resursă rară — fenomen amplificat de o democratizare iresponsabilă a tehnologiilor emergente, care pune instrumente sofisticate în mâinile celor nepregătiți să le folosească etic.
Paradoxal, acest mecanism nu este nou. În Evul Mediu, zvonurile despre comete, eclipse sau „semne divine” circulau cu aceeași forță emoțională, alimentând panică și declanșând reacții colective disproporționate. Dacă astăzi algoritmul viralizează o știre falsă în câteva secunde, în trecut cu asta se îndeletniceau diferiți „propovăduitori” — prin hanuri, piețe, caravane. În multe cazuri, frica devine monedă de schimb, iar controlul asupra informației, un instrument de putere.
Reconstruirea credibilității: explicație, nu spectacol
Ieșirea din această capcană nu înseamnă renunțarea la vigilență, ci recalibrarea ei: mai multă rigoare, mai puțin show. Luciditatea nu este scepticism. Înseamnă să transformăm vestirea unei primejdii, fie ea reală sau potențială, dintr-un act dramatic într-unul cu tact, explicând limitele științei și rostul deciziilor. Numai așa comunicarea publică își recâștigă rolul preventiv – nu ca o simplă aplicație, ci ca o formă autentică de luciditate.
Ulrich Beck ne amintește că trăim într-o societate a riscului, unde pericolele nu dispar, ci se redistribuie și, adesea, se amplifică prin interconectare. Între alarmă și realitate, cheia rămâne prezența — nu pentru a elimina pericolele, ci pentru a le gestiona împreună, cu responsabilitate și proporție.
Credibilitatea nu se reconstruiește prin algoritmi mai agresivi, ci prin educație: explicarea probabilităților, cultivarea gândirii critice și asumarea incertitudinii ca parte a vieții. Doar astfel avertizarea devine un instrument al ocrotirii, nu o liturghie a unei anxietăți sociale.
Concluzie
Într-o epocă în care bombardamentul informațional riscă să devină noua reprezentație a zilelor noastre, iar algoritmul – un oracol fals, soluția nu este fuga de tehnologie, ci economia atenției. Incertitudinea nu este un defect, ci o condiție a cunoașterii. A o recunoaște înseamnă a transforma avertizarea dintr-o profeție colectivă într-un act de responsabilitate civică.
Walter Benjamin observa că reproducerea tehnică golește unicitatea operei; în mod similar, astăzi, multiplicarea alertelor golește unicitatea semnului. A reconstrui aura avertizării nu înseamnă a dramatiza, ci a reda gravitatea autentică prin claritate și responsabilitate. Doar prin transparență, educație și măsură putem reconstrui credibilitatea în sânul cetății – nu pentru a controla viitorul, ci pentru a-l locui cu sens.
1. „Acolo unde avertizarea devine rutină, oamenii tind să o perceapă redundantă.”
Cand „Acolo” inseamna SI invataturile/dogmele etice/morale REPETATE in fiecare sambata/duminica in biserica/templu, rezulta(cf citatului de mai sus) ca oamenii merg degeaba in lacasele alea pentru a li se aduce aminte saptamanal ca MACAR sa nu adauge la rau/paguba, DACA nu-s in stare sa creeze/faca binele.
2. „Dar realitatea nu se lasă cartografiată ușor. Și când diferența dintre hartă și teritoriu devine vizibilă, apare dezamăgirea cu toate consecințele ei.”
Impersonala si rupta de realitate:) formularea „nu se lasa”.
Realitatea, ca tablou general, e COMPLICATA si nu doar complexa numai pentru aia/alea care chiar o inteleg, si o inteleg pentru ca o creeaza voit, fie ca sunt sau nu parte din aia exemplificati la 1 mai sus.
Pentru restul/majoritatea realitatea, ca tablou general, e
– complexa si determinata de „mana invizibila” si „ordinea spontana” din geoeconomie(„miracolele” inchinatorilor la tranzactionalism cu orice pret etic/moral) SAU
– lipsa din ocupatiunea mintala.
==========
Apropo algoritmi, realitate creata, NEincredere, credinta, „magie” si:
„Credibilitatea nu se reconstruiește prin algoritmi mai agresivi, ci prin educație: explicarea probabilităților, cultivarea gândirii critice și asumarea incertitudinii ca parte a vieții.
Vremea pradatorilor high-tech la care se aliniaza frumusel politichienii si ambele categorii sub bagheta finantatorilor si finantistilor. Fara astia din urma nu se misca mare lucru cu impact major.
„…tot ce contează e acțiunea, iar inamicul cel mai mare al acțiunii este cunoașterea. Un mediu haotic cere decizii îndrăznețe care să captiveze publicul și simultan să-i sidereze pe adversari…intrăm într-o epocă în care competența (economică, juridică, diplomatică) nu mai are căutare. Singura competență prețuită este cea legată de informatică, dar și aceasta dacă este dublată de LIPSA DE SCRUPULE. Nu este de mirare că in acest context apar noi tipuri de politicieni, la fel de lipsiți de scrupule…
În secolul al XXI-lea clivajul decisiv e altul: cel dintre om și mașină. În ce măsură viața noastră trebuie să fie supusă unor puternice sisteme digitale și în ce condiții?
Vedem, așadar, cât de defazați suntem noi aici, în România…nici măcar nu ne este clar dacă ar fi preferabilă o dictatura digitală exercitată de companii (americane) sau de către un stat (chinez).” :)))
https://cursdeguvernare.ro/valentin-lazea-o-carte-fundamentala-vremea-pradatorilor-de-giuliano-da-empoli.html
Domnule, ce mai înseamnă „educație” în condițiile Erei Informației?
Mulțumesc pentru comentariu și pentru ideile pe care le aduceți în dezbaterea civică. La primul punct, sunt de acord: predica nu este un algoritm și nu poate programa comportamentul colectiv. Psihologia arată, prin conceptul de disonanță cognitivă (Festinger, A theory of cognitive dissonance, 1957), că oamenii nu își schimbă acțiunile doar pentru că aud regulile repetate, ci atunci când trăiesc tensiunea dintre ceea ce cred și ceea ce fac.
În ceea ce privește formularea „realitatea nu se lasă cartografiată”, ea se sprijină pe ideea lui Alfred Korzybski că „harta nu este teritoriul” (Korzybski, Science and Sanity, 1933): orice model este o abstracție, nu realitatea însăși. Diferența dintre hartă și teritoriu devine vizibilă tocmai când încercăm să simplificăm ceea ce este, prin natura sa, complex.
În încheiere, observația despre „dictatura digitală” merită pusă în contextul lui Pierre Bourdieu: toate câmpurile sociale – economic, politic, tehnologic – sunt spații de competiție pentru capital (economic, simbolic, tehnologic). Actorii nu sunt neutri, ci se află într-o luptă pentru poziționare, fiecare încercând să impună regulile jocului. Clivajul „om vs. mașină” nu este doar tehnologic, ci și simbolic: cine definește sensul și cine stabilește normele într-un câmp dominat de algoritmi? (Bourdieu, Le sens pratique, 1980)
„Cuvântul nu se afirmă, ci se acordă — acolo unde vibrația întâlnește măsura.” — A.L.M.
„…oamenii nu își schimbă acțiunile doar pentru că aud regulile repetate, ci atunci când trăiesc tensiunea dintre ceea ce cred și ceea ce fac.”
In afara mediului religios, sunt multe alte circumstante profesionale(de la finante la dat cu sapa) in care persoanele, direct implicate intro anumita activitate(parte dintrun set/complexitate), primesc REPETAT si organizat instructiuni, inclusiv cu exemple din viata reala/trecut, menite sa previna raul/paguba pentru ei si/sau altii.
Aici „si/sau” este esential, apropo lipsa de scrupule/filtre SI (oare?!) „…trăiesc tensiunea dintre ceea ce cred și ceea ce fac.” :).
=====
„Diferența dintre hartă și teritoriu devine vizibilă tocmai când încercăm să simplificăm ceea ce este, prin natura sa, complex.”
E oarecum naturala si de inteles, dar doar pana la o anumita varsta pt cei/cele in deplinatatea functiilor mintale, aplecarea spre simplificare.
Cine a trecut de 25-30ani si inca nu intelege ca realitatea e complexa, daca nu si complicata:), isi bate singur(a) cuie-n talpa cerebelului.
Problemei perceptiei existentei complexitatii/hartii incomplete dintre urechi, I SE ADAUGA
(a) recunoasterea fata de sine a limitarilor proprii+eventual facut ceva in privinta asta(apropo auto-„educatia” de care intreaba un comentator mai sus) si
(b) DETECTAREA CORECTA A RADACINILOR/CAUZELOR complexitatii – apropo de ce v-am atentionat legat de „realitatea nu se lasă cartografiată” – vedeti exemple mai jos.
UNELE (b) sunt inutile, opace si paguboase pentru majoritate, respectiv utile doar unei minoritati, in special unele din complexitatea „financiar-(ne)bancar-(re)asigurari”, care, dupa cum ziceam, e sine qua non in hiperfinanciarizarea neo-tehno-feudala/fanariota de organizare.
Exemple:
– tolerarea/uzul de catre cetateni ai natiilor autodeclarate ca democratii/Vest/Occident a mastilor juridice in (sub)jurisdictii si zone economice speciale opace/necooperante/prietenoase cu infractorii, cleptocratii, coruptii, spalatorii/extractorii/ascunzatorii de valoare in diverse forme – subexemplu din Ro – institutii ale statului platesc chirie unor companii paravan din Cipru :))
– fortarea similaritatii drepturilor dintre masti/persoane juridice si persoane fizice (legal/corporate person vs. natural person)
– diferentierea dintre actionar si beneficiar final real
– nediferentierea dintre capital nociv si constructiv, adica nu conteaza ai cui sunt/de unde vin banii, atat timp cat vin :)
– instrumente, mecanisme si vehicule financiare foarte speculative si/sau opace si inutile majoritatii – contract for difference, special purpose acquisition company, alternative investment funds, trust funds, fund of funds, family office etc.
Cand majoritatea (va) percepe corect RADACINILE/CAUZELE-sursa ale raului/pagubei, atunci se activeaza si dorinta de coerenta(opusul disonantei cognitive/schizofreniei), dreptate si echitate/fair-play.
Aveți dreptate că simplificarea excesivă devine periculoasă când ignoră cauzele reale. Dar aici intervine un paradox: nu doar percepția individuală contează, ci și infrastructurile simbolice care induc iluzia controlului. Când semnul substituie realitatea, tensiunea dintre ceea ce credem și ceea ce facem nu se rezolvă prin reguli repetate, algoritmice, ci prin transparență și educație critică.
Problema este că eșecul comunicării nu se manifestă doar pe verticală, ci și prin ceea ce regretatul academician Ștefan Niculescu numea „pulverizare în individual”, pe axa orizontală. Cum să comunicăm într-o lume în care relațiile interumane par a confirma ceea ce Hobbes formula prin „homo homini lupus est”? Habermas ne amintește, prin teoria acțiunii comunicative, că dialogul autentic nu este un lux, ci fundamentul coeziunii sociale. Până nu vom recupera dimensiunea comunicării reale, rămânem într-un monolog extins, iar de aici derivă toate problemele, neînțelegerile și conflictele subsecvente.
A.L.M.
https://adrian-leonard-mociulschi.github.io/
„Pe harta codurilor, caut constelația cuvântului — acolo unde datele se transformă în aură.”
„…cine definește sensul și cine stabilește normele într-un câmp dominat de algoritmi?”
+
„…nu doar percepția individuală contează, ci și infrastructurile simbolice care induc iluzia controlului.”
Stilul Dvs. de a comunica, LIPSIT de exemple RELEVANTE din realitate(a complexa si complicata:)), lasa loc interpretarilor sau identificarilor conform hartii celui/celei care va citeste :).
In legenda hartii Dvs ce inseamna „infrastructuri simbolice care induc iluzia controlului”? :)
============
„…tensiunea dintre ceea ce credem și ceea ce facem nu se rezolvă prin reguli repetate, algoritmice, ci prin transparență și educație critică.”
Transparenta, care transparenta?! :)
Cateva exemple, sunt sigur ca mai sunt si altele demne de mentionat din ceea ce numim Occident/Vest, ca de la „ailaltii” n-am pretentii de transparenta si etica/morala:
– DJT Sr47 a pus pe pauza Foreign Corrupt Practices Act intre FEB-IUN2025 – desi prescrierea se face la 5 ani, orice act de coruptie pus in practica de ORICE persoana juridica(„business person”, „reporting company”) americana in perioada feb-iun2025 va fi investigata doar DACA jurisdictia in care s-a produs actul COOPEREAZA(adica, in nici un caz zonele economice speciale si paradisele :)) SI in jurisdictia respectiva coruptia/plicul NU e „routine business practices”
https://www.justice.gov/dag/media/1403031/dl?inline
– DJT Sr47 a desfiintat „Kleptocapture” dedicat oligarhilor muscali
– DJT Sr47, apropo ce ziceam de tandemul diferentiat „Actionar-Beneficiar Final Real”:
„Thus, through this interim final rule, all entities created in the United States — including those previously known as “domestic reporting companies” — and their beneficial owners will be exempt from the requirement to report BOI to FinCEN. Foreign entities that meet the new definition of a “reporting company” and do not qualify for an exemption from the reporting requirements must report their BOI to FinCEN under new deadlines, detailed below. These foreign entities, however, will not be required to report any U.S. persons as beneficial owners, and U.S. persons will not be required to report BOI with respect to any such entity for which they are a beneficial owner.”
https://www.fincen.gov/news/news-releases/fincen-removes-beneficial-ownership-reporting-requirements-us-companies-and-us
– DJT Sr47 a redus personalul de audit CFPB si SEC – juganirea SEC a fost parte si din filmul care a dus la magaria 2007-8
https://www.delawareinc.com/blog/sec-staff-cuts-deepen-likely-continue
– UE/Ro
https://hotnews.ro/accesul-la-datele-privind-beneficiarii-reali-ai-companiilor-din-romania-limitat-in-urma-unei-decizii-a-cjue-2113779
===============
„…„pulverizare în individual”… „homo homini lupus est”
De ce?
– lipsa de incredere(stan-pateala ras-confirmata in zeci de spete cu impact asupra majoritatii, cel putin din ultimii 50 ani) – libertatea financiar-economica propagata de o minoritate avida de putere/influenta si fara preocupari pentru impact asupra calitatii vietii majoritatii in orice orizont de timp
– depersonalizarea dialogului cauzata de evolutia tehnologica si favorizarea grobianismului sub masca umorului contondent(e usor de injurat din spatele ecranului, fie ca ai sau nu ai motive/dreptate).
Sub acest articol s-a conturat un fenomen interesant: nu doar o dezbatere de idei, ci o evoluție discursivă care merită analizată ca studiu de caz.
1. Prima intervenție (16/11)
Critică moderată, cu ironie și analogii (religie, etică). Se testează cadrul conceptual și disponibilitatea la dialog.
2. A doua intervenție (19/11)
Tonul devine mai dens și tehnic, cu exemple din finanțe și opacitate juridică (termenul generic folosit în limbajul de specialitate se referă la lipsa de transparență în structuri legale și financiare). Se mută discuția pe terenul concretului, sugerând că teoria nu acoperă „rădăcinile reale”.
3. A treia intervenție (23/11)
Schimbarea este radicală: ironie agresivă, atac asupra stilului („lipsit de exemple relevante”), ridiculizarea conceptelor („legenda hărții”) și presiune prin exemple politice. Obiectivul nu mai este dialogul, ci transformarea dialogului într-o încercare de control al cadrului interpretativ.
📌 Ce arată această evoluție?
Un proces de translație: de la cooperare aparentă la încercarea de a redefini regulile conversației. Nu diferența de opinii degradează dialogul, ci strategia de a-l orienta spre un registru care privilegiază provocarea în locul clarificării.
Concluzie
Această analiză nu este un răspuns la provocările adresate, ci o clarificare pentru cititori: dialogul autentic presupune deschidere, nu tactici de control discursiv. Pentru transparență, precizez că nu voi continua această linie de schimb replici. Aleg să rămân în zona ideilor și a clarității.
„Cuvântul nu se afirmă, ci se acordă — acolo unde vibrația întâlnește măsura.”
https://adrian-leonard-mociulschi.github.io/
— A.L.M.
@adrian
Prea mult, hai de te calmeaza. Nu mai scrie ca n-ai ce spune. Balacareala de cuvinte.
„Cuvântul nu se afirmă, ci se acordă — acolo unde vibrația întâlnește măsura.”
Se vinde emoție nu informație. Contrariază-i, șochează-i, scandalizează-i, terifiază-i și vei avea audiență. O minciună spectaculos de absurdă face de o mie de ori mai mult decât un adevăr banal. Dacă ies câteva canalizări din București după o banală furtună de vară și mai cade și un copac putred folosești sintagma „Schimbările climatice fac dezastru în capitală”. Merge de fiecare dată, căci instinctele noastre primare sunt mereu cu noi, fie incult, fie cultivat. Cea mai eficientă e aia cu „Vă avertizăm, urmează imagini…”. Se pare că pentru adevăr suntem prea aproape de paleolitic. Originea noastră zoologică ne trădează. De aceea ne-a fost ușor să părăsim lectura și să îmbrățișăm ecranul, displayul de care nu vom mai scăpa probabil niciodată.
Mulțumesc pentru observație. Nu de puține ori am văzut cu toții alerte amplificate de mass-media până la saturație, ceea ce duce la desemantizarea mesajului. Este efectul „Petrica și Lupul”, mai sus amintit: când avertizarea devine spectacol, publicul nu mai distinge între risc real și alarmă „ritualică”. În loc să cultivăm obiectivitatea, pare că hrănim reflexul paleolitic al fricii — și algoritmii îl monetizează.
„Se vinde emoție, nu informație” – nu e surprinzător într-o societate de consum, unde cantitatea contează, iar emoția are un coeficient viral incomparabil mai mare decât luciditatea algoritmică. De aici și mutația culturală: am părăsit lectura pentru ecran, nu din capriciu, ci pentru că acum codul se citește pe display, nu în manuscrise. Acestea sunt „semnele vremurilor”, cum ar spune René Guénon – epoca în care simbolul migrează din cultura scrisă în fluxul digital, iar atenția pare că devine noua monedă.
„Cuvântul nu se afirmă, ci se acordă — acolo unde vibrația întâlnește măsura.” — A.L.M.
Mereu surprinzătorul ADRIAN-LEONARD MOCIULSCHI ( scriu cu majuscule în semn de respect)…
Suita de articole surprinzătoare ale d-lui ALM mă pun pe gânduri. Ce vrea să spună autorul? El baleiază o serie de fenomene actuale, de la algoritmi la știința fundamentală și de la monedele virtuale la sfidările noii Revoluții Tehnologice. L-aș cataloga ca un gânditor al vremurilor noi, din sfera progresistă ( sper să nu se supere….).
Da, TOATE Revoluțiile Tehnologice au produs schimbări dramatice în gândire, societate, cultură. De la Epoca Pietrei, la Epoca Bronzului, la Epoca Fierului, la Epoca mecanicii/aburului, la Epoca Electricității și acum la Epoca Informației. Iar următoarea Epocă/ Eră ar fi cea a IA+Geneticii….
Filozofic vorbind, s-a incercat rezolvarea raportului Materie-Idee trecând utilizând concepte precum Rațiunea (Descartes, Kant și alții) și Idee(Hegel și alții), totul în vederea definiții raportului dintre Om, Idee și Materie. Legile Dialecticii au făcut ceva lumină în această spinoasă problemă. Dar, apropo, Legile Dialecticii or mai fi valabile în Era Informației? Mai ales că, din ce în ce mai des, se pun în discuție conceptele filozofice de bază, respectiv Rațiunea și Ideea, materia nici măcar nu e pomenită….
Așa că în Era Informației ce concept filozofic ar trebui utilizat? Ar trebui unul nou, mai cuprinzător dar cu relativitate mai mare. Aș propune conceptul de GÂNDIRE. Numai că nu este suficient, trebuie definit. Poate îl definește el ALM, pe mine mă depășește…
Vreau să spun că la Lumea Nouă trebuie o Filozofie Nouă. Tatonează autorul încropirea unei noi filozofii a Lumii noi?
Păi dacă este așa nu trebuie uitat esențialul. Și anume conceptul de Libertate individuală și socială care ar trebui să fie considerat aprioric. Fiindcă fără LIBERTATE Omul nu mai este OM….
Teama mea este că Era Informației urmată de Era IA+Genetică va schimba dramatic condiția umană(în sensul ei natural).
Iar SF-ul cu un Server Uriaș care controlează pe toată Lumea și în spatele căruia va sta Dumnezeu sau Dracu’ deja a început să mă înfricoșeze…
Quo vadis Domini?
Apreciez mult perspectiva dumneavoastră despre raportul dintre materie, idee și libertate în era informației. Mulțumesc și pentru cuvintele frumoase, și pentru întrebările care deschid un orizont atât de vast. În fața nemărginirii cunoașterii, nu pot decât să mă poziționez ca un „ucenic vrăjitor”, un modest aspirant (cum sugerează povestea ilustrată muzical de Paul Dukas), încercând să înțeleg forțele pe care le invocăm în această eră digitală, atât cât îmi permite parcursul învățării continui.
Despre filosofia lumii noi, din perspectiva mea, observând cum se va fi „algoritmizat” opera muzicală – de la Musurgia Universalis la tratatele de armonie diatonică, de la tehnicile scriiturii contrapunctice la programele de compoziție asistată de inteligență artificială – teoria vine mereu după fapt. Nu suntem noi arhitecții viitorului și nici măcar ai prezentului: îl trăim. Abia „a posteriori” clasificăm, normăm, identificăm regulile care au generat feluritele limbaje, până când apare momentul de ruptură: cineva deviază de la normă și, din acea deviație, se naște un nou univers, raportat la alte norme.
Acum să vorbim despre libertate și condiția umană: pe mine nu inteligența artificială mă sperie, ci propria noastră specie, biologic vorbind. Nu AI-ul a creat comunismul de dată recentă sau alte forme de totalitarism experimentate de omenire timp de secole și milenii. În opinia mea, posibil, eronată (sunt, totuși, om!), AI-ul este aici să ne aducă un plus de emancipare interdisciplinară — iar această deschidere eu o numesc, metaforic, „r/Evoluție Tehnoculturală”. Nu știu dacă asta înseamnă „progresism”, ci mai degrabă o întoarcere la setea de libertate adânc scrisă în codul nostru uman.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, fundamentală, pe care mi-ați adresat-o, vă răspund într-un registru simbolic: eu nu sunt un Stăpân al Inelelor și nici nu mi-aș dori să devin. Asta ar însemna să port ceea ce este forjat în umbrele Nazgûl – un simbol al tentației absolute și al coruperii. Să lăsăm Lumea Nouă să-și făurească propriul inel, în focul ei de algoritmi și coduri. Și poate, cine știe, adevărata libertate nu stă în a-l purta, ci în a refuza chemarea lui, păstrându-ne umanitatea în fața seducției puterii (inclusiv algoritmice).
Dacă aveți curiozitatea să explorați mai mult, vă invit să dați click pe numele meu, aici, din comentariu — nu ca un gest autoreferențial, ci ca o excursie în lumea unui artefact viu, pe care l-am creat programând fiecare linie de cod în spiritul open source și al accesului liber la informație și transparență, în limitele priceperii mele.
„Cuvântul nu se afirmă, ci se acordă — acolo unde vibrația întâlnește măsura.” — A.L.M.
Mulțumesc pentru răspuns, sunt onorat.
Totuși, simpla constatare a fenomenelor Lumii Noi s-ar putea să fie insuficientă. Mai ales că totul devine inexplicabil și riscant. De exemplu:
– criza științelor fundamentale
– potențialul risc al IA+Genetică( care poate schimba esența existenței umane
Așa că prima idee care apare este: nu cumva am apucat-o pe căi greșite? Și, dacă este așa, atunci întrebarea imediată este: oare Dialectica Ideilor/Materiei, care a produs r/Evoluția Lumii, mai este aplicabilă? De aceea propuneam un alt mod de abordare: nu Ideea, nu Materia cu Gândirea. Cu necesitatea definirii conceptului de Gândire.
Chiar dacă voi fi considerat un impostor, voi încerca asta, afirmând: Gândirea ar trebui să fie un parametru al unei structuri logice/raționale/conștiente. Adică Gândirea este un parametru de SISTEM, mai mult ca Rațiunea și Ideea.
Și aici intrăm în pură speculație. Fiindcă există DOUĂ tipuri de Gândiri:
– Gândirea sistemelor vii pe bază de energie-carbon
– Gândirea sistemelor tehnice de tip IA pe bază de energie-siliciu.
Ambele „gândiri” își creează sau pot crea propriile norme de funcționare și propriile scopuri. Gândirea Umană/Socială creează legi pentru propria funcționare, inclusiv norme morale, totul dintr-un fel de instinct de conservare aprioric.
Gândirea Tehnologică pe bază de IA/ algoritmi pare că și ea poate (auto)evolua creându -și propriile valori și scopuri, independent de algoritmul inițial.
Așa că apar două Luni: Lumea naturală/ omenească cu valorile și scopurile ei(pe bază de Carbon…), și Lumea Tehnologică cu valorile și scopurile ei(pe bază de Siliciu). Iar întrebarea filozofică este dacă cele două Luni pot coexista.
Astfel că imediat apare întrebarea tulburătoare: dacă Dialectica/Metafizica mai este valabilă, atunci lupta este absolută și pacea relativă….
SF? Eu unul cred că nu este SF, va fi problema decisivă a Lumii Noi.
Sub rezerva opiniei personale și fără a avea pretenția că aceste reflecții pot răspunde la probleme atât de complexe, care depășesc acest cadru simbolic, cred că ne aflăm într-un moment critic al civilizației. Criza nu este tehnologică, ci profund morală. Lipsa meritocrației și persistența reflexelor feudale – birocratie, nepotism, atitudini părtinitoare – sunt anacronisme care subminează orice progres real. Ne preocupă algoritmii și ontologia lor, dar ignorăm întrebarea fundamentală: ce facem cu semenii care, din zorii istoriei, au lăsat amprente deduse simbolismului cutiei Pandorei? Tehnologia nu poate substitui responsabilitatea morală; dimpotrivă, o amplifică. Fără o cultură a meritului și a responsabilității este dificil să judecăm AI-ul și rolul său în lumea viitorului. Mulțumesc pentru implicarea în această dezbatere – dialogul rămâne singura cale de a păstra luciditatea.
M-ați „citit” bine, aceasta este și temerea mea. Și anume că actuala Revoluție Tehnologică NU ESTE ca celelalte(care au păstrat vechile Istorii, Culturi, Religii, norme morale,etc) și azi vrea să le distrugă FĂRĂ A PUNE nimic în loc. Relativizarea valorilor clasice, ba chiar distrugerea lor conform ideologiei „progresiste” va duce la distrugerea culturii și civilizației umane așa cum o știm. Iar algoritmii și IA amplifică și urgentează acest fenomen. Rămâne întrebarea: CINE ne va apăra Libertatea în fața acestei agresiuni tehnologice? Căci, parodiindu-l pe Nea Iancu, o societate fără morală… carevasăzică nu există…
nu vorbeati de simboluri? iacata fata n pantaloni scurti va prezinta vremea n coduri rosii, galbene si portocalii. ce vreti mai mult? pervertirea simbolurilor nu i o amenintare? cind realitatea i prezentata de trepadusi (semi)analfabeti, nu se pierde si simbolistica? back to school and deal with serious lectures! is it a good advice?
ps : indemnul din final nu i adresat autorului desigur (!), celor ce si incep aventura cunoasterii, cartille clasice au mult mai mult de oferit decit tastatura impersonala a iphonului
Aveți dreptate: educația și cultura rămân fundamentul oricărui progres. Dezbaterile sunt necesare tocmai pentru a identifica soluții și pentru a păstra sensul într-o lume accelerată de tehnologie. Cred că punțile între tradiție și prezent sunt esențiale — nu pentru a înlocui cartea, ci pentru a-i reda locul într-un dialog viu.