Atac asupra Bucureștiului

Distrugerea Bucureștiului. O fotografie de adio (editura Hyperliteratura, București, 2026) este transpunerea în carte a seriei de opt episoade purtând titlul generic Memorialul Bucureștiului, parte a Memorialului durerii, filme difuzate de Televiziunea Română în cursul anului 2001. Cartea poartă semnătura Luciei Hossu-Longin, pregătirea pentru tipar a volumului fiind coordonată de Teodor Hossu-Longin și de Andrei Ruse. O notă de final îi amintește pe toți cei care au participat la realizarea documentului cu pricina și, într-un fel, sunt coautorii cărții.

În cele opt episoade ale filmului, iar acum în cele șase capitole ale volumului este documentată, detaliată cu lux de amănunte operațiunea declanșată de regimul comunist, de Nicolae și Elena Ceaușescu, la scurtă vreme după cutremurul din martie 1977, operațiune prezentată drept sistematizare. În realitate, a fost vorba despre o distrugere planificată, sistematică a Bucureștiului istoric. Unul dintre mulții intervievați în carte susține chiar că ideea demolării vechiului București s-a ivit în mintea dictatorului de la București încă din anul 1972, la scurtă vreme după vizita în țările comuniste din Asia, la bază aflându-se modelul nord-corean. Situația creată după dezastrul de la 4 martie 1977 a fost ticălos utilizată în vederea punerii în aplicare a respectivului plan. Mai aflăm (sursa fiind regratul Horia Bernea) că Ceaușescu plănuia ca, până în 1995, vechiul București să dispară în proporție de 90%.

Desigur, am văzut la vremea difuzării lor cele opt episoade ale documentarului. Și îmi amintesc foarte bine că ceea ce am văzut atunci, în anul 2001, s-a suprapus în mintea mea involuntar cu o altă producție a Televiziunii Române. În noiembrie 1989 aceeași instituție difuza, în cinstea celui de-al XIV lea și ultim Congres al PCR, o emisiune lungă de o oră în care o realizatoare pe nume Anca Arion nu mai prididea în înălțarea de elogii la adresa viitorului centru politico-administrativ, a ceea ce trebuia să fie Casa Poporului sau Bulevardul Victoria Socialismului. Erau justificate, elogiate, glorificate demolările. Pentru toate erau aduse argumente.  M-am gândit că documentarul Luciei Hossu-Longin înseamnă, între altele,  o reparație morală și o necesară operație de spălare a onoarei instituției din Calea Dorobanților nr. 191.

Despre cum s-a născut și concretizat ideea Casei Poporului, despre cum s-a încredințat șefia de proiect pe atunci tinerei arhitecte Anca Petrescu care a câștigat un concurs în detrimentul unora dintre foștii  ei profesori, despre continuele și haoticele modificări ale acestuia ca urmare a unor indicații prețioase, toate din ordinele și capriciile familiei domnitoare, despre sacrificarea vechiului cartier Uranus, despre dărâmarea a 27 de lăcașuri de cult, începând cu Biserica Ienei și terminând cu Biserica Sfânta Vineri, despre salvarea in extremis a Bisericii Mihai Vodă, despre ignorarea părerii specialiștilor, fie ei arhitecți sau istorici, despre acte de curaj (memoriile trimise unor înalți funcționari din ierarhia PCR) și despre lașități depune mărturie cartea Luciei Hossu-Longin.

Cele șase părți în care este structurat volumul se numesc Casa Poporului, Bulevardul Victoria Socialismului, Un cartier spulberat: Uranus, Demolarea bisericilor simbol, Biserici pe șine și O fotografie de adio: Mănăstirea Văcărești.

Comentariile, precizările, racordurile datorate autoarei principale a documentarului metamorfozat acum în carte sunt susținute și completate de un număr însemnat de intervievați. Istorici, precum academicienii Răzvan Theodorescu și Dinu C. Giurescu sau Adrian Niculescu,  deja amintitul Horia Bernea, mulți, foarte mulți arhitecți (îi amintesc aici pe Gheorghe Leahu, Nicolae Vlădescu, Peter Derer, Sorin Vasilescu, Aurelian Trișcu), fețe bisericești (așa cum a fost Gheorghe Bogdan, ultimul paroh al Bisericii Sfânta Vineri), martori ai acelor vremuri de tristă amintire (fotoreporterul Emanuel Tânjală, Cornelia Tipărescu, Victoria Dimancea, soția ultimului paroh al Bisericii Ienei, Sandra Udroiu ș.a.), Aca Petrescu însăși.

O informație din carte, cea în conformitate cu care elanului demolator al dictatorilor de la București le-au căzut victimă nu mai puțin de 27 de biserici, nu are cum să nu șocheze. Din păcate, tot acest dezastru s-a produs în tăcerea asurzitoare a unor ierarhi BOR. Mi-ar fi plăcut ca și aceștia să fie intervievați de Lucia Hossu-Longin. Erau atunci, în 2001, încă în viață și Patriarhul Teoctist, și  Antonie Plămădeală, și Bartolomeu (Valeriu) Anania. Sunt curios dacă s-au făcut demersuri în acest sens și dacă ele au întâmpinat vreun refuz.

Cartea conține o selecție din reacțiile din presa internațională, din mari ziare occidentale care au amendat drastic elanul demolator de la București. Sunt, din păcate, omise emisiunile sistematice pe această temă ale Europei Libere, comentariile unor Vlad Georgescu sau Dan Ionescu. Găsim un număr important de fotografii consemnând etapele demenței demolatoare. Fotografii de adio. Chiar dacă unele dintre aceste documente sunt marcate de trecerea timpului ori de condițiile tehnice precare în care au fost făcute, toate mi se par extrem de importante. Revelatoare pentru ce a fost în România dezatrul roșu și despre inimaginabilele proporții ale acestuia.

Lucia Hossu-Longin-  DISTRUGEREA BUCUREȘTIULUI. O FOTOGRAFIE DE ADIO; Volum coordonat de Teodor Hossu-Longin și de Andrei Ruse; Editura Hyperliteratura, București, 2026