Pretutindeni pe lume, dacă stai cuminte, privești discret și decent și lași să ți se scurgă prin strunga luminii ochilor unda părerii de rău, a inadecvării, rușinii sau milei, mai devreme sau mai târziu una dintre maimuțe va veni la marginea cuștii. Iar de-i posibil îți va întinde un braț printre gratii. Mânuța, unul/două-trei degetuțe prin plasa de sârmă. Nu negreșit precum cândva-zișii copii ai străzii, cerșindu-ți bomboane, ciocolată, bănuți, biscuiți sau poate otrăvitoarea pâine dospită (căci de, obez ori silfidă, cine odată închis ori născut într-o colivie sau cușcă nu-și dorește ori libertatea ori boala mortală?)… Ci maidegrabă cerându-ți atingerea, palma sau degetul care s-o mângâie. Și dacă vede că ai ceva inimă, uită și ea de spaime și sălbăticie, stă locului și-ți acceptă tandrețea, continuând să plângă tăcut alături de tine, liniștindu-se. Poate alunecând chiar în ațipire, căzând în vis. În tot acest timp, printr-un transfer tainic și mut ea îți împărtășește toată tragedia nenorocirii proprii, te sensibilizează, te face mai om.
La viața mea s-a-ntâmplat să ating ori să mă las atins de destule primate captive, ba chiar și de-alte vietăți mai mici ori mai mari, libere, sovaje cu adevărat. De fiece dată simțindu-mă nedrept și inegal, nevrednic și mai mic decât ele, neresimțind niciodată că am dat ceva, ci mai degrabă, întotdeauna, c-am primit. Ceva aproximabil prin termenii afectelor drept bunătate (mai exact îmbunare a sufletului și trupului), echivalând oarecum cu abluțiunea minții și iertarea redemptivă.

La fel cum am refuzat gradenele și-arenele circului de până nu demult, cel cu animalele docile în urma chinului evident, nu mi-am dorit nici safariul ocular ori fotografic prin „grădinile zoo” ale lumii, evitând sau refuzând multe dintre cele marcate pe hărți turistice și pe lângă care chiar apucam a trece. Totuși, când și unde am intrat, am făcut-o în ideea de a vedea ce oferte faunistice ar fi putut oferi meridianul sau regiunea respectivă pentru posibila surprindere în cadrul firesc, natural. Așadar pentru a învăța să identific sau deosebesc vietățile sălbatice în caz că pașii mă vor fi dus fie și doar preț de-o secundă în calea lor. Lucru petrecut mai ales printre țările dintre cele două tropice, unde rezervațiile naturale sau petecele de junglă rămase pe ici-colo pot să-ți rezerve surpriza celor mai mirabile sau fantastice străfulgerări de prezență aparte, rară, unică-n viață. Cât de scurt, schimbul de ocheade cu fauna liberă, autentică, netraumatizată și nedenaturată prin capturi sau domesticiri obligate este unul dintre cele mai miraculoase, epifanice. Așadar, atât spontan cât și informat prin lectură ori chiar la Zoo despre forma, culorile, zgomotul sau foșnetul unor particularități sau rarități zonale, am avut parte de destule cadouri serendipitane, de întâlniri inopinate, opriri, apropieri, vederi și schimbări de mici gesturi curioase cu animale, păsări, târâtoare, amfibii și insecte de vis. Dacă stai, sau te miști foarte lent și taci negreșit, dar mai ales dacă prin adamism li te-asemeni, chiar și dintre cele mai iuți și temătoare se vor opri, se vor calma, întârziind prin preajmă-ți. Și se vor apropia singure, analizându-te tacticos, cercetând prin mărunte tertipuri de le ești dușman ori de le poți fi de vreo protecție, cooperare, folos, văzându-și în continuare de propria viață, permițându-ți proximitatea până ce mai degrabă tu te plictisești ori nu-ți permiți să întârzii.
În sensul familiarizării informațional-vizuale cu animale care prin încarcerare sunt forțate să se expună contemplării și evaluării o singură dată m-am înșelat. Și-anume în Helsinki, unde am crezut că voi putea vedea toate subspeciile de reni și elani + alte ierbivore, rozătoare și zburătoare din sudul baltic până-n nordul arctic, fie adunate ca-n galantar (ah, ororile muzeelor de așazisă „Istorie Naturală”, încă arătând oase, împăieri prăfuite și pironiri de cadavre uscate-n vitrine…), fie hălăduind în voia turmelor și volierelor semilibere. Însă parcul zoologic respectiv s-a gândit mai degrabă la distracția puilor de națiune proprie, fapt pentru care și-a umplut colecția doar de specii exotice și transcontinentale, pe autohtone lăsându-le să se simtă acasă prin parcurile și curțile orașelor și cătunelor proprii, prin toate pădurile, lacurile și insulele pământurilor și delușoarelor lor, fără teama că vor semăna panică, nici că vor fi oropsite, decimate, periclitate ori rarefiate vreodată. Iar apoi, școala oricum îi învață pe copii scandinavi sute și mii de specii de flori, plante, copaci și animale autohtone (inclusiv cu denumirea-n latina științei), elevii nemaiavând nevoie de educație patriotică (și-o asumă atât prin frecventarea școlii elementare cât și prin contact direct și personal cu tot ce-i natură). Așadar, o instituție a statului cum este parcul zoologic maidegrabă pune la dispoziția concetățenilor cunoașterea Lumii și-a arătărilor ei depărtate.
Slavă Domnului, există multe țări, continente aproape întregi, în care oamenii au înțeles chiar de câteva mii de ani (și chiar n-au de ce să renunțe la cele mai nobile valori și corecte viziuni despre Lumea Viului ca Unitate și Frumusețe) că omul trebuie să coexiste cu fauna naturală neantagonic, ba chiar solidar și armonios. Drept consecință există miliarde de suflete/minți omenești care consideră că e de datoria celui care are (sau măcar crede că are) mai multă minte să fie omenos cu tot și absolut orice rest mai puțin dezvoltat. Asta însemnând că orișice deține „suflare de viață”, chiar de n-ar avea-n sine (ori nu vedem noi în el) enorm de multă sfințenie, e întru cinstea noastră să-l considerăm ales, sfânt.

Una din cele mai urâte amintiri din prima copilărie a fost să văd un băiat din vecini izbind un pui de pisică cu capul de asfaltul șoselei. L-am detestat, mai ales că i-am realizat nu doar inconștiența, ci chiar valul de plăcere care i-a luminat fața, care i-a declanșat zâmbetul, chicotirea. Și l-am privit siderat cum se uita tâmp la bietul animal amețit de durere, îl legăna și-l scutura, îl mai arunca ceva mai blând pe jos, ca să-i încerce moliciunea trupului și vidarea de-orice simț, aruncându-l apoi pe cupa unui camion care trecea pe stradă transportând ceva pământos. Totuși, cel mai hidos și scabros spectacol l-am înghițit la vârsta de 14 ani, când în grădina zoologică din Budapesta am dat peste oameni, bărbați și femei mature, ațâțând cu urlete și gesturi amenințătoare un macac. Numai și numai ca să-l determine să se enerveze și să scuipe-nspre ei. Pentru ca gloata instigatoare să se ferească de stropii salivei fugind haotic, răspândit și-mproșcat, imediat revenind și regrupându-se în fața cuștii, agățându-se iar de sârma gardului, scuturând-o, strigând și incitând iar și iar mamiferul încarcerat. Și nesăturându-se de provocarea aceea de joc mizerabil (am zis deja: adulți, domni și doamne deopotrivă). Am plecat scârbit și rușinat de la fața de dos a locului, din dreptul spectacolului josniciei și netrebniciei umane. Sunt sigur că de-atunci lumea s-a mai civilizat. Măcar cu vreun gram-două-trei. (Lumea de-atunci; nu negreșit și generațiile următoare, căci – nu-i așa? – fiecare reia și deprinde instincte și năravuri cam de la zero). Oricum, chiar dacă la maturitate n-am intrat ca un biolog pătimaș sau ecolog ahtiat în absolut orice așazisă „grădină” (eufemism cinic pentru pușcărie) zoologică, ci doar uneori, din loc în loc, nicăieri/niciodată n-am mai văzut atâta nerușinată sau ticăloasă euforie umană. Am mai dat pe-alocuri peste tineri obraznici, hărțuind ori trezind din somn biete făpturi captive pentru că doreau să fie ei înșiși băgați în seamă (cașicum animalele ar trăi să-i amuze ori să facă circ la orice comandă). Sau țipând și încercând să le provoace teoretica sau preistorica lor reacție de spaimă ori de ferocitate – gesturi de copii răi, fii de târlă.
Dar una dintre cele mai tulburătoare și învățătoare de minte interacțiuni din proximitatea pușcăriei zoologice a fost cu un urangutan. Mă refer la închisoarea reprezentată de tipul acela de gropi mari, care inițial coboară mult mamiferele așazise inferioare (față de nivelul superiorului public zgomotos, supranumerar, trivial), într-un demisol ca de fosă descoperită, după care suie și întinde un mic peisaj ca o arenă sau scenă, mai departe de groapă și la altă distanță exagerată, menită să afișeze bietele animale când adormite, când plictisite, ieșind și întârziind când mai des când mai rar în văz public. Nedreptatea (numită ipocrit securitate) fizică devine și una a dezbinării psihice, căci dă oamenilor senzația superiorității lor absolute, trufașe, pasibil abuzive. Astfel că, în ciuda majorității răutăcioase și pretențioase a omenetului, dacă ești totuși un ins mai subțire devine imposibil să nu ajungi să ții cu nenorocitele de vietăți aflate acolo din cel mai teribil, injust sau crunt incident. Cum să nu-ți fie milă când le vezi diformitatea imensă a trupului obez, a bătrâneții împinse forțat peste limitele biologicului firesc (prin medicații contra-naturii, mișcare minimalistă și cel mult nevrotică, hrană excesivă plus îmbucături pe cât de ilegal pe-atât de compulsiv și irepresibil aruncate de către vizitatorii umani)? Ori abrutizare neuro-afectivă desăvârșită, ori răbdare de îngeri este obișnuința expuselor animale cu zgomotele și vulgaritatea oamenilor care, în dreptul țarcului, vor imediat o demonstrație de forță și circ, deoarece sunt pripiți sau puși pe surprins și pozat faze rizibile, se schimbă iute-ntre ei însă mai toți sunt la fel, adică tembeli, agresivi și solicitanți, țipând, gesticulând, aruncând înspre animale ce mestecă ei înșiși sau alte porcării. Din cauza spectacolului grotesc pe care-l fac vizitatorii am ajuns adesea să apreciez și să prefer faptul că multe animale stau pitite, că preferă să doarmă, ori că aruncă o privire de lehamite și se-nfundă iar în cotlonul lor nevizibil și precis jegos. Așa că am ajuns chiar să felicit, de pildă, postarea unor mamifere mari cu spatele către publicul spectator.
Revenind la cazul când, odată ca niciodată, un prelung poem epic, de nu chiar un roman întreg, precis ar fi meritat să-i fie închinat unui urangutan. Deoarece mi-a stors tot sufletul și mintea un gest al său aparent simplu și tâmp, în realitate teribil și tulburător. Aruncatul cu pietre. Foarte bătrân, foarte gras sau umflat, precis plin de boli, „omul pădurii” (pe limba Mărilor Sudului chiar asta înseamnă orang utan) ședea greoi, parcă de neurnit, în cel mai adânc și marginal punct al fosei, lângă buza zidului de prăpastie de dedesuptul oamenilor urbani. Cu lunga unghiuță care-i termina arătătorul alegea cu grijă tot câte-o pietruță. O aranja ca s-o poată prinde între groasele sale falange, o ducea la gură și-o lua între buze (chiar atunci nu m-aș fi gândit că de fapt o curăța sau chiar o săruta), pentru ca doar apoi să și-o așeze fin în vârful ca de pupic al primelor trei degete. Și deși o ținea-n exact cum ai ține și-ai oferi o floare, o azvârlea cu efort înspre privitorul de sus. Una la mână: nu-o arunca precum noi, rotind brațul în jurul umărului sau măcar a cotului, ci exclusiv întinzându-și antebrațul de jos în sus, întâi probând viteza cu o legănare în sus/jos pentru a acumula energie și-a-i fixa direcția, și aruncând ca și cum ai întinde spre prinsul cuiva, din beciul tău, un înscris, un cadou, un mesaj. A doua la mână: nu azvârlea cu puterea suficientă de-a trimite piatra până la balustrada sau trotuarul vizitatorilor, toate pietruțele sale ocolind un pic prin văzduh și picând tot în preajma sa, uneori lovindu-i propriul trup. A trecut ceva vreme și destule pietricele au făcut bolți prin aer până ce mi-am dat seama că bietul animal nu arunca pentru a-și speria, pedepsi ori alunga zgâitorii și sporovăitorii trecători de deasupra-i. Trupul său îngrozitor nu comunica decât suferință și abandon, bătrânețea și obezitatea îi erau chin, iar prin ochii-i mici și galben-roșietici ieșea o imensă durere. Ochi și o față ce parc-ar fi văzut și suferit personal toate umilințele, frustrările, violențele, războaiele și urile dintr-un veac mondial. Fiindcă eram spectator cuminte, întârziind tăcut, deci încercând a pricepe, marea făptură continua să comunice de dedesuptul privirii mele cu totul altceva. Singura posibilitate fiindu-i brațul propriu și pietrișul la dispoziție, mesajul aruncării de jos în sus, al pietrei duse parcă de vreun drag către gură, preluată atent între degete și-n cele din urmă țintind nimic, ratând orice, căzând totdeauna spre sursă, spunea ceva străin minții normale, ceva ieșit mult din comun. Tot gestul lent dovedea răbdare, era atent, tacticos, gândit și poate probat de ceva vreme, în ciuda mișcării dinamice ferme care îl finaliza el trădând o intenție subtilă, profundă. Nu arunca pentru ca să nimerească pe cineva și n-avea deloc interesul să-și irosească pietrișul ori prin vreo gafă să-i determine pe îngrijitori să-i fie strâns și-aruncat. Își dădea seama că toți suntem grei de cap și că târziu s-ar putea afla careva care să-i priceapă mesajul. Și eu abia într-un târziu m-am prins. Deși putea să pară c-am plecat la pas normal din fața acelui act absolut special, de-atâta rușine și groază care mi-au spart inima, de fapt fugisem laș. Cu luciditatea și efortul fizic care-i mai rămăseseră, măriocul și vechiul urangutan, această superbie rară a naturii transformată acum în jale putridă, nu mă conjura în sensul implorării, ci-n sensul sugestionării conspirative. Știind preabine că e reținut cu forța într-o viață de chin, pricepând că nu poate visa la o eutanasiere milostivă, ruga să fie ucis. Își indica și cerea lapidarea ca pe mântuirea dorită. Precum copilul Marian Râlea (dintr-o teribilă piesă a Teatrului Bulandra), care deprimat de mamă și terorizat de bunica-i posesivă își dorește să moară de viu înmormântat pe după plinta peretelui, la fel se rugau și ochii și brațul animalului. (Voi, idioților, care ne otrăviți lent, aruncându-ne biscuiți sau bomboane, cum nu vă poate duce mintea că între o bătrânețe de animal chinuit și tinerețea voastră vulgară e hău sau distanța anilor lumină? După ce ne-ați redus la un trup de mizerie, nu vă duce capul că mai bine ne-ați aranja moartea? Deversați peste mine o basculantă de pietre, să se termine-odată! Fie-vă milă, omorâți-mă! Să fi fost o voce pe care mi-o imaginam chiar atunci, pe când mă-ndepărtam grăbit, ori una pe care-am visat-o ulterior, nu o dată?

Cei care au făcut apologia frumuseților și profunzimilor rafinate și îmbogățitoare ale lăuntrului omenesc și-au bazat speculațiile idealizante și flatarisitoare pe ignorarea faptului că „în interiorul” nostru domnesc legile haosului, probabilităților, contradicțiilor și-ale dinamicilor browniene, impredictibile. E bulibășeală mare în alergările și ciocnirile electronilor și protonilor somatici și fiziologici, în atingerile, descompunerile și recompunerile elementelor noastre biochimice, în exploziile și puslațiile din toate circuitele neuronale, omul supraviețuind în agitație motrică, vegetativă și psihică necontenită. De n-ar fi somnul zilnic am trăi foarte puțin, am muri mereu. Iar mintea noastră, din care facem atâta sălaș seren și templu al zeilor, științelor și conștiințelor, e poate cea mai nestatornică, volatilă, agitată și hăituită dihonie din univers. În rest, deloc degeaba numesc anglofilii mankibiznis cele mai multe sforării și jocuri, politeți și politici ale semenilor noștri, deoarece printre maimuțe se vede cel mai cinstit tot ce facem și dregem noi în esență pe planul relațiilor, ineracțiunii, combinațiilor, amicițiilor interesate, managementului uman, politicii-n genere. Pentru orientali lucrurile sunt clare, iată de ce ei fie se referă la minte numind-o maimuță, prin analogie sau comparație, ba chiar o identifică și tratează ca atare, atâta timp cât omul nu muncește foarte solid la domesticirea pulsiunilor mentale și la asumarea unui stil de trai dominat de spiritualitate, nicidecum în teorie sau prin dialog savant, ci exclusiv aplicat riguros, la propriul mod al cotidianului.
Se știe, maimuța (că e primată măruntă, că e simian dezvoltat, gorilă, urangutan) este fiara cea mai apropiată de noi, cea mai om. Se poate vedea și simți asta în toți ochii speciilor sale. În agitația și gesturile puilor îți observi și resimți clar propriii copii. Într-ale adulților îți vezi perfect familia, semenii, asocierile omenești, pe tine însuți. Glasurile lor te cutremură, dramele lor, fără bocet și lacrimi, îți vor părea foarte umane. De le privești atent, totuși discret și fără persistența deochirii și rânjetului care le și angoasează, devine aproape imposibil să nu crezi în reîncarnare. Și cum să nu crezi și tu, care te pretinzi mai inteligent decât vulgul, atâta vreme când sunt atât de mulți semeni/semene printre noi care au dobândit convingerea metempsihozei în contact doar cu inferioara pisică? Pe de-altă parte, cimitirele pentru animalele de companie au apărut și se multiplică tocmai datorită credinței unora că ar putea fi viață după moarte și pentru animalele care-au iubit oameni, că tre să existe un dumnezeu destul de milostiv să dea o șansă de înviere și eternizare și pentru măcar unele dintre cele care ne-au slujit adorabil. Nu demult am dat peste un atare proaspăt sălaș creștinesc chiar într-un pâlc de pădure. După o săptămână l-am regăsit devastat/profanat fie de curiozitatea vânătorilor (știți voi, masculii aceia feroce care nu suportă să nu cotrobăie orice cotlon forestier peste care se simt stăpâni), fie de câinii satelor care fac concurență respectivilor braconieri.

Oricum, maimuța în genere era dintotdeauna și rămâne doar un copil – care nu mai crește. Iar icoana sau bibeloul oriental cu cei trei cimpanzei care-și acoperă pe rând ochii, gura, urechile (arătând că-i virtute să fii surd, orb și mut față de rele), pretinde că și în maimuța umană poate exista cumsecădenie, virtute, neagresiune. Și dovedește că rostul și implicarea religiei și-a filozofiei sunt posibile, chiar aici și acum, în aceste deplorabile condiții de existență umană contradictorie, conflictuală, agitată, competitivă, deznădăjduită, beligerantă, junglieră.
Trăindu-și firea, maimuțele au probat sensibilitate, spaime și competiții crude exact după chipul și asemănarea omului și-a asocierilor sale. Dar s-au oprit aici. Antropoidul numit om a mers însă mult mai departe, devenind singura maimuță care, folosindu-și creierul ușor supradimensionat, poate deveni lup, câine, hienă, șacal. Ajungând atât față de animale cât și în interacțiunea cu semenii de cruzimi și împătimiri pe care le numește când sportive, când managerial-politice, când imaginativ-iluzorii, dar întotdeauna motivate mincinos și vorace. Necunoscuta carte Planeta maimuțelor, a lui Pierre Boulle (1963), iar apoi multele și foarte cunoscutele filme care-au rescris și amplificat saga cu același nume, au brodat amplu tocmai peste ideea ridicării în grad cerebral și educațional al simienilor, în paralel cu alternativa decăderii cumplite a omului. Dar probabil că scenariștii și regizorii post-1985 n-au aflat sau cel puțin n-au folosit și detaliul că, totuși, maimuțele își au eroul și martirul lor uman: Dian Fossey, pasionata zoologistă și etologistă care a trăit printre gorile și-a sfârșit ucisă de braconieri. Căci de va fi să se-mplinească catastrofa umană prevăzută de respectivele SeFeuri, precis maimuțele ce vor prelua civilizarea și umanizarea vor ține cont de-un asemenea trecut compasional, de măcar acea una bucată sacrificiu sacru în contul lor, urmând și să-i ridice templu și monument, și să fie ceva mai milostive față de bestializații hominizi supraviețuitori.
Apropo de sacrificiu: cimpanzeilor dresați robotic le datorăm călătoriile-n spațiul cosmic, iar pentru nenumăratele noastre boli, medicamente și tratamente zeci de mii de asemenea făpturi nevinovate au fost infectate, testate, chinuite, mutilate și omorâte în laboratoarele cruntelor științe medicale. Inocența merituoasă a maimuțelor nu a fost recunoscută, dar s-a profitat de ea nu numai sistematic și generalizat, ci inclusiv din întâmplare și din eroare. Cum a fost și cazul recent al Hristului de pe coloana unei bisericuțe spaniole, unde o pictoriță plină de elan și vidă de talent a încercat să restaureze de capul ei respectiva pictură degradată, reușind să desfigureze chipul sfânt în cea mai grotescă manieră. Știrea că Ecce Homo (Iată Omul!) a devenit Ecce Momo (Iată Maimuța!), a făcut înconjurul lumii, mica localitate ajungând o atracție turistică mondială. Pretext de comerț și dever profitabil, imaginea hristosului simian e acum un brend unic și admirabil, mândria locală. Carevasăzică asigurând direct o altă formă de mântuire (maxim dorită de realistul, mercantilul și material-consumistul om), oferind providențial un modern și cinic substitut de icoană și de mântuitor.
Dacă ONU și UNESCO (& Co) nu-s în stare să facă o Zi a Omului, preferând a gira împărțirea festivă a calendarul doar cu detalii istorico-biografice și mai ales de șagă formală, transformată-n pretext de nemunci și beții, să decreteze și o Zi a Maimuței. Așa am împușca toți atât iepurele dezechilibrelor ecologice și ale disparităților unor posibile peturi care tind să iasă definitiv din lanțul trofic, cât și iepurașul reeducării omului în zodia cumsecădeniei sau măcar a compasiunii politicoase. Adică a unanimei tolerări nu numai între semenii vecini, trecători stradali (atât de apetisanți pentru înjurături și caroserii veloce), străini, dușmani, cititori de ziar, tevefili, etc., ci chiar și acolo unde treaba e un pic mai dificilă și perversă: între membri de familie, prieteni, colegi.
In ciuda miturilor, animalele sunt cel putin la fel de crude precum oamenii. O vulpe, un urs, un lup cind intra la gaini, la oi, nu se multumesc cu un copan, ci ucid o multime, doar de placerea de a ucide.
Eram la un prieten, mare iubitor de pisici, amenajase un bufet suedez, cu tot felul de bunatati pt pisici. La un moment dat apare o pisica cu un pui de mierla in gheare, care pipia cu groaza. Incerc s-o salvez, prietenul se supara, cica sa nu ma bag, ca altfel pisicile nu vor mai vorbi cu el.
De altfel se spune ca pisicile ar aduce soareci ca un fel de cadou pt stapini. Gresit, ele doar vor sa-i arate omului cum se face, considera ca omul e prea timpit.
Si o ultima idee, actual sunt 8 miliarde oameni pe pamint.
:) ehhh, pisicile (felinele) sint fiinte independente. copil fiind, un motan negru c o capatina mai mare decit a mea se tragea de sireturi cu mine, pe unde umblam eu pe acolo era si el, singurele momente cind disparea (subit) erau cind sustragea friptura de pe masa. mai tirziu, un alt motan negru (atinge un metru cind se ntinde) vineaza orice (soareci, serpi, vrabii, porumbei) din placere. de cele mai multe ori aduce vinatul pisicutelor mai mici si neajutorate. are si el (motanul negru) slabiciunile lui!
Foarte corect, în ceea ce priveste comportamentul pisicilor. În comparație cu retardatii și prostimea de prin specia umana.
Oare si ei (animalele ) ar face la fel ca noi daca ar putea ? Libertatea este doar un simplu cuvint .Cu totii suntem inchisi pe aceasta planeta numita doar de noi oamenii Terra.Chiar daca ,inca din copilarie ,unii dintre noi, cei mai putini milosi din fire, chinuie animalele sa nu ne asteptam ca acestea sa fie altfel de cit suntem noi .Razboiul din Ucraina ne arata adevarata fata a animalui numit OM.Animalele de tot felul aflate , in asa zisa lor libertate ,se omoara unele pe altele din motivele bine cunoscute .Dorinta sexuala si cea atasata reproducerii ,nevoia de hrana si accesul la acesta nevoie , dusmania intre specii sau subspecii vizibila peste tot , intr-un singur cuvint lupta pentru existenta, este prezenta peste tot . Sa nu fim idilici!? Nici noi si nici ele nu suntem decit pradatori .In lumea microcosmosului animalier este si mai rau .Omul gazduieste miliarde de astfel de conflicte ce nu sunt la vedere .Va imaginati ce ar fi fost in sufletul oamenilor daca ar putea vedea cu ochiul liber infruntarea ? Nimeni nu ar mai putea trai si am innebuni instantaneu cu totii .Animale numite de catre om maimute (habar nu avem cum isi zic ele intre ele ) au fost si sunt in capul listei .Cu ceva vreme in urma aflindu-ma undeva intr-un fermecat loc numit Rocamadour am avut ocazia sa vizitez „Padurea Maimutelor (Monkey Forest ).Pădurea Maimuțelor găzduiește 140 de macaci din Barbary în libertate. Practic acele animale traiesc asa cum ar trai in tara lor de origine .Fiecare vizitator primeste la intrare , contra cost, o punguta cu „ floricele ” pe care le poate oferi fara frica acestor macaci dar totul pus in palma bune intinsa si bratul de sustinere asisderea spre a evita cel mai mic risc de lovire .Impresionanta imaginea omului ce intinde cu blindete maimutei floricelele(porumbul transformat in ceea ce noi numim floricele ) cu pricina .Viteza de reactie a acestor animale este impresionanta si nu sfatuim pe nimeni sa incerce a crede ca le poate intrece in viteza iar daca aveti rabdare si stati sa urmariti grupul de maimute nu poteti decit sa intelegeti cit de puternice si cit de minunate sunt aceste animale nu mai mari de citeva zeci de kg atinse doar de conducatorii grupului .Veti fi fermecati de inteligenta acestor macaci si de cit de supusi sunt sefului grupului .Este o experienta unica pe care va sfatuiesc sa nu o ratati daca apucati sa mergeti undeva spre sudul Frantei .Daca plecati spre SUD aveti ocazia sa vedeti si satucul numit Rocamadur ce nu este altceva decit o construtie facuta de om pe o stinca .Privelistera este uluitoare ca si restaurantele cu mincare frantuzeasca (un intreg periplu culinar) situate de-a dreptul deasupra haului de mai jos va vor impresiona . Fascinanta imagine .Nu veti uita niciodata aceasta experienta .
Cand eram mic si stateam intr-un bloc de langa piata Amzei dresoarea care a fost ucisa de un leu venea rareori cu un cimpanzeu si la noi in apartament.
Mie imi placea foarte mult dar era salbatic si fricos (maimult ca mine atunci)
Apropo „adamism”:
Recomand: https://www.youtube.com/shorts/gPdQhOiSrGQ
… Cum a fost și cazul recent al Hristului…
As se vedea cancel culture – imensa Philomena Cunk:
https://www.youtube.com/shorts/aH73IGWKdhM
In filozofia indiana toate fiintele vii reprezinta stari conectate, cu un grad de constienta mai mare sau mai mic. Este deci o greseala sa ucizi un animal, in afara de cazul in care e hrana. NU am inteles niciodata vanatorii, marea „pasiune” a vanatorii de care vad ca se bucura in special oamenii cei mai josnici, gen ceausescu, nastase, dictatori africani, etc. Adica mergi tu om inarmat cu pusca impotriva unui biet animal care si asa are mii de probleme, gasirea hranei, puii, lupte intre membrii, raniri, etc. Ba chiar unii duc „vanatoarea” la un grad absolut de nemernicie, stand in buncare de beton unde li se aduce in bataia pustii cate un animal speriat. E o ticalosie absoluta. Maimutele mari, gorile, cimpanzei, orangutani sunt dotate cu inteligenta, fiind cel mai apropiate de noi pe scara evolutiva; e o crima sa le omori, chinui, mutilezi. Daca sacrificul lor chiar a fost necesar in dezvoltarea de medicamente, atunci aceasta practica ar tb redusa la minim si folosite alte metode, in special cu AI.
Felicitari domnule Balasa!
Mi-a placut foarte mult eseul Domniei-Voastre!
cine a citit cu seriozitate scrierile autorului îşi va fi dat seama până acum că fiecare în parte este o invitație la introspecție
a reduce mintea la Tăcerea atât de necesară şi tămăduitoare nu e lucru simplu
munca cu Sinele e cea mai grea misiune a omului