Avantajul finalurilor deschise

Ca în romanele polițiste care se respectă, enigma nu se lămurește decât către sfârșitul cărții. Dintr-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu (volumul reține două), deducem că cele câteva zeci, multe zeci de articole antologate de profesorul Alexandru Călinescu între copertele volumului Instantantanee cu final deschis (Editura Junimea, Iași, 2020) au apărut, inițial, în Ziarul de Iași.

Lucrul acesta are, în sine, o anumită semnificație, dacă nu cumva chiar mai multe. Ziarul de Iași este ceea ce se cheamă  un cotidian regional. Unul de foarte bună ținută. Rara avis. Reprezintă prin aceasta o excepție în peisajul presei scrise românești de azi. Face efortul de a pune la dispoziție spațiu de exprimare unora dintre cei mai reprezentativi intelectuali ai metropolei, unor universitari cu foarte bună reputație. Au acolo rubrici, și nu de ieri, de azi,  nu doar Alexandru Călinescu, ci și anglistul Codrin Liviu Cuțitaru sau politologul Andi Lăzescu.

În al doilea rând, aș observa că profesorul Alexandru Călinescu este unul dintre cei mai reprezentativi oameni de condei ai țării. Nu i-ar fi fost, așadar, deloc greu să găsească alt loc, cu expunere națională, în care să publice săptămânal câte o tabletă. A preferat să rămână însă un fidel al spațiului intelectual, cultural și, aș zice, și moral al Iașului, nu numai fiindcă s-a născut și a trăit acolo o viață, ci și pentru că domnia sa a însemnat și continuă să rămână un  reper al Universității Alexandru Ioan Cuza. Subliniez. Al Universității, nu doar al Literelor ieșene. Fapt cu atât mai lăudabil cu cât în ultimii ani prestigiul instituției de învățământ superior în cauză a avut mult de suferit din cauza prejudiciilor de imagine pe care i le-a adus mai mult decât controversatul ei rector. Un ins de tip diminutiv, cu morala cel puțin precară, care răspunde la numele de Tudorel Toader.

Cartea Instantanee cu final deschis a apărut, cred, cu foarte puțină vreme înainte de declanșarea pandemiei. Adică de închiderea librăriilor. Așa se face că am aflat despre existența ei relativ târziu, datorită cronicilor publicate în revista timișoreană Orizont și în România literară de doi reprezentanți de seamă ai criticii literare românești de azi. Universitarii Vasile Popovici, respectiv Daniel Cristea-Enache. Cum orice carte de publicistică abordează un număr consistent de teme, nu e tocmai simplu să oferi asupra ei o imagine cât de cât completă. Alegi câteva teme, o seamă de subiecte fundamentale astfel încât să le oferi celor ce îți citesc recenzia măcar o suită de repere. Desigur, aș putea și eu alege câteva astfel de subiecte. Ca, de pildă, „curiozitățile” personalității lui Andrei Makine, iremediabil îndrăgostit de Franța, iar mai recent și cum nu se poate mai inexplicabil pentru cineva care a fugit de totalitarismul comunist, de Putin (mă rog, și Sojenițin s-a lăsat fermecat, către finalul vieții, de Maica Rusie și de Elțin), fascinația și curiozitățile lui Proust, fidelitatea pe care i-a arătat-o menajera, miraculoasa carieră a lui Ghica „de profesiune prinț”, dacomania și tracomania, cartea despre fascinație a lui Marie Francine Mansour, etc, așa cum a făcut Vasile Popovici, sau iarăși Proust, tribulațiilr maoiste ale grupului Tel Quel și ale liderului său Philippe Sollers ori dragostea constantă păstrată Parisului, puse în evidență de Daniel Cristea-Enache. Dar aș începe cu remarcabilul text dedicat Monicăi Lovinescu care nu m-aș fi gândit, la începutul lui 1990, că va avea nevoie și după Revoluție de apărători ai demnității sale ultragiate, cum, din păcate, iată că se întâmplă. Aș continua cu articolele consacrate cărților referitoare la iluzia comunistă (de la cele ale lui Vladimir Tismăneanu până la impresionantele sinteze despre comunismul monddial și despre negaționismul de stânga ale lui Thierry Wolton), cu omagiul adresat disidenței lui Mihai Ursache, cu analizele filtrate prin lecturi asupra terorismului intelectual și asupra pretinsei gândiri politic corecte ori cu elogiul făcut revistei studențești clujene Echinox. Desigur, nu aș uita comentariul dedicat volumului Istoria universală a distrugerii textelor al venezuelianului Fernando Baez, paginile consacrate punerii la punct a țoapelor, analizele referitoare la feluritele cărți de memorii ori cu textul consacrat volumului Parisul ca o o carte de Nicoale Balotă. Ca să nu mai vorbesc despre Parisul personal, prima parte a unei superbe trilogii datorate lui George Banu.

Rămân pentru o clipă la George Banu. Legat, fie și indirect de Alexandru Călinescu de dragostea comună pentru Cehov. Pe care profesorul ieșean mărturisește că l-a gustat încă din prima tinerețe. Cei care cunosc preocupările teatrologului francez de origine română știu că acesta nutrește o constantă, o nedezmințită pasiune pentru scrierile lui Anton Pavlovici. I-a consacrat o micromonografie apărută mai întâi la o editură elvețiană, pe urmă și la editura bucureșteană Nemira, iar în luna mai a pus la dispoziția, din păcate, azi dispărutei reviste Amfiteatru (un flagrant caz de cenzură petrecut chiar în zilele noastre și sub ochii noștri, vinovate pentru asta fiind primărița generală a Capitalei și sluguța ei de la Teatrul bucureștean Sputnik, o insă ce se îndeletnicește cu denunțuri polițienești în toată regula, după modelul învățat de la Televiziunea Antena 3) un emoționant text conținând o pătrunzătoare meditație despre finalul Livezii de vișini. Într-o mai veche carte intitulată Livada de vișini –Teatrul nostru, George Banu vedea în livada cehoviană o superbă metaforă a teatrului văzut ca minoritate retroactivă. În urmă cu câțiva ani, tot George Banu semna dramaturgia unui spectacol cu piesa lui Cehov, spectacol montat la Teatrul din Maribor de regizorul Tompa Gábor. Decorul spectacolului, datorat Carmencitei Brojboiu, înfățișa livada asemenea unei biblioteci arse. George Banu avea să îmi mărturisească, odată reprezentația încheiată, că, în opinia lui, în zilele noastre, mai primejduite decât teatrul sunt bibliotecile, librăriile, cărțile.

Or, cărțile, libăriile, bibliotecile sunt, de fapt, marile subiecte de meditație din cartea Instantanee cu final deschis a lui Alexandru Călinescu. În jurul acestor mari teme, dar și în jurul viitorului instituției Universității mi se par a fi oganizate cele patru mari secvențe ale volumului. E vorba despre Lecturi, Politică și ideologii: Repere I derapaje, Parisul, firește și Interviuri. Atâta doar că în cazul profesorului Alexandru Călinescu viziunea e ceva mai optimistă.

Avantajul finalurilor deschise.

Alexandru Călinescu- INSTANTANEE CU FINAL DESCHIS; Editura Junimea, Iași, 2020