marți, octombrie 19, 2021

Avatarele credinței

Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu, 9, 24)

Cum se poate crede în ceea ce nu se cunoaşte? – ar putea suna o întrebare strict logică, raţională. Probabil, cu adevărat se poate crede doar în ceea ce nu se cunoaşte – ar putea suna un răspuns i-logic, nonraţional. Pentru că în ceea ce ştim sigur nu mai simţim nevoia să credem. Cu ceea ce ştim operăm, modelăm realitatea, ne organizăm gîndirea şi modul de viaţă. Neştiinţa o predestinăm credinţei, hazardului, nădejdii. Oricît am şti, am cunoaşte, întotdeauna va rămîne suficient loc pentru incomprehensibilitatea pioasă a credinţei, pentru jocul nelimitat al speranţei. Credinţa este speranţa în propria posibilitate. Credinţa religioasă transformă speranţele într-o ontofanie. Chiar şi ateii sînt credincioşi, ei cred în faptul că nu cred. Cred cu patos într-o negaţie. Pentru necredinţă îţi trebuie mai mult curaj decît pentru credinţă. Doar din credincioşi patetici ies, uneori, atei desăvîrşiţi. Paradoxul că poţi fi un bun credincios, cu rugăciunile şi mătăniile la zi, fără să fii şi moral, creează o confuzie religioasă greu digerabilă. Ca atare, „omul aduce lui Dumnezeu tot felul de jertfe, numai dispoziţia lui morală nu” (I. Kant). Sînt mai preferabili cei care, prin intermediul argumentelor raţionale, filosofice, culturale, sînt sceptici în privinţa adevărurilor propriei credinţe decît cei care, prin intermediul iraţionalismelor şi a ignoranţei, sînt absolut sigur de veridicitatea şi infailibilitatea credinţei lor. Chiar dacă divinitatea este condiţia apariţiei lumii, sau consecinţa existenţei ei, omul rămîne singura posibilitate interogativă în legătură cu acest subiect, singura perspectivă a-tee. Deşi „Dumnezeu e chiar singura fiinţă care ar putea fi pe bună dreptate atee” (R. Brague).

Faptul că, natural, ne naştem fără nici o credinţă, urmînd ca, ulterior, să învăţăm una, în funcţie de context, o aruncă pe aceasta în relativism şi întîmplare. Căci, potenţial, putem învăţa irefragabil orice credinţă, după cum putem rămîne imuni şi indiferenţi la narativitatea ei. Relativismul unei credinţe este dat de faptul fundamental că ea poate fi aleasă, fiind rezultatul unei opţiuni. Credinţa este o trăire indusă care se adaugă celorlalte dimensiuni umane. Credinţa înseamnă excluderea oricărui imperativ. Devenită obligaţie, ea ratează dimensiunea libertăţii. Cîştigă aderenţi, dar pierde conștiințe. Credinţa omului este o consecinţă a existenţei lui, şi nu o premisă a acesteia. Umanul precede credinţa, şi nu credinţa precede umanul. Nu ne naştem creştini (sau altceva) pentru ca, ulterior, să fim botezaţi oameni, ci ne naştem oameni, fiind botezaţi (sau nu) într-o religie. Cum de actul absolut al credinţei poate fi redus la relativitatea învăţării lui? De ce creatura nu îşi cunoaşte direct creatorul, fără intermediul subiectiv şi aleatoriu al învăţării? Cum de opera nu-şi conţine organic datele propriului întemeietor, fiind necesar procesul exterior al deducţiei aproximative? Poate absolutul divin să fie învăţat prin intermediul relativului uman? De ce actul creaţiei supreme rămîne necunoscut, luînd fiecare de la capăt enigma credinţei în ceea ce poate fi învăţat? De ce trebuie să învăţăm să credem în ceea ce nu cunoaştem şi să sperăm în ceea ce nu înţelegem? Cum să vorbeşti despre Dumnezeu substituindu-te, insidios, acestuia, fiind plătit pentru asta, beneficiind de avantaje materiale? Cu adevărat credibili sînt doar cei care suferă de privaţiuni pentru faptul că vorbesc despre el, cei care sînt în stare să piardă unele avantaje propăvăduindu-l. E tot mai greu de crezut într-o divinitate care iese doar din vorbele remunerate ale unora. Despre credinţă nu poţi vorbi decît din postura de învins în numele ei. Toţi cei care cîştigă pe seama credinţei o duc pe aceasta la o iremediabilă diluţie, făcînd din biserică „o întreprindere lucrativă de transport către eternitate” (S. Kierkegaard). Vorbirea goală, chiar dacă se referă la Dumnezeu, nu ne spune nimic. Mai mult ne poate spune o tăcere inspirată. Cuvintele goale alungă misterul, pe cînd tăcerile elocvente îl pot provoca. Vorbirea golită de orice sens vizează doar atracţiozitatea imanentă, pe cînd cea sacrală presupune ipso facto transcendentalitatea. „Îţi mulţumesc, Doamne, că eşti tăcut. Numai noi – erudiţii analfabeţi – fără încetare pălăvrăgim”, am putea spune odată cu J. Twardowski.

Credinţa este o căutare în care răspunsurile vin cînd nu mai căutăm în mod obsesiv. Ea este cea mai radicală speranţă. Credinţa nu prea mai are nimic în comun cu conţinutul riguros al unei religii. Ea a devenit doar o biată speranţă în ceea ce se crede. Se pare că nici înţelepciunea nu prea ajută mult în acest sens. „Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mîntuiască pe cei care cred prin nebunia propovăduirii” (I Corinteni, 1, 21). Oricît am filosofa şi aduce argumente teologice, aliatul cel mai destoinic al credinţei rămîne… sancta simplicitas. La limită, credinţa îşi poate crea un subiect chiar şi din propria ignoranţă, din propria nebunie. „Dumnezeu este cel cunoscut de către minte numai în ignoranţă”, după cum se spune în Cartea celor 24 de filosofi. Ca atare, nu e important doar faptul de a da răspunsuri mai mult sau mai puţin corecte, ci şi acela de a medita în perspectiva întrebărilor care nu s-au formulat încă. Căci unele răspunsuri vin fără să fie determinate de o întrebare, ci de conexiunea amfibolică a altor răspunsuri. După realitatea dezastruoasă a lumii şi i-realitatea fastuoasă a unor religii îţi vine să renunţi resemnat la orice iluzie, indiferent de tipologie. Căci cele două nu pot fuziona nici în cel mai pur idealism. Vorbesc doar magistral în marginea unor im-posibilităţi, lăsînd realitatea pe mîna brutală a hazardului. Credinţa este preferabilă travaliului cognitiv. „A trebuit să suspend cunoaşterea pentru a face loc credinţei” (I. Kant). Nu există nici o modalitate raţională, logică de a lupta argumentativ cu religia, pentru că este imposibil să lupţi cu o poveste. Căci veridicitatea ei se hrăneşte mereu din i-raţionalul propriilor aluviuni diegetice. Orice exerciţiu raţional capotează în faţa fantasticului de factură alegorică. Trăirea credinţei este mai puternică decît logica unui argument. Adevărul logic nu poate opera în sfera sentimentului religios. Viaţa privilegiază comoditatea povestirii în dauna inconfortabilului adevăr al realității. Raţionalul nu anulează religiosul, ci îi arăta limitele, pentru a putea convieţui. Forţa credinţei este determinată în bună măsură de faptul că ea nu poate fi explicată. Credința nu poate fi predată cu o metodă ştiinţifică, ci poate fi doar predicată în manieră tainică. Mulţi aderă fără nici o rezervă la credinţă înainte de a şti ce presupun dogmele ei. Cred înainte de a cunoaşte. Ştiu înainte de a înţelege. Unii cred cu patos ştiinţific, după cum alţii neagă cu avînt religios. Chiar şi în absolutul credinţei, adevărul ar trebui să beneficieze de perspectiva relativă a îndoielii. Căci absolutul divin nu se poate manifesta decît prin relativul uman. Numai că actul de credinţă nu mobilizează gîndirea în vederea cunoaşterii, el activează doar argumentele care îi menţin patosul – ignoramus et ignorabimus. În loc să coincidă cu tot ceea ce ştim în mod sigur, divinitatea coincide exact cu ceea ce nu ştim. „Credinţa în providenţă nu s-ar putea converti în cunoaştere a providenţei fără ca religia să se năruie” (G. Marcel).

Poate părea paradoxal faptul că ni se cere să credem în cel ce ne-a creat. E ca şi cum i-ai cere picăturii de ploaie să creadă în apă. Mai logic era să ni să ceară să fim total nedumeriţi, să nu ne vină uşor să credem, să rămînem etern uimiţi în faţa acestui fapt misterios. După cum uimiţi putem rămîne cînd ne gîndim că religia creştină este monoteistă într-o triplă ipostază: Dumnezeu, Isus Cristos, Spiritul Sfînt. „Un singur Dumnezeu în trei persoane să fie oare «punctul de mijloc» între monoteism şi politeism?” (R. Brague). Perihoreza divină este o dualitate tainic înţeleasă în unicitatea sa. Trinitatea recuperează imposibilitatea originării libertăţii în Unu. Libertatea nu se poate întemeia decît pe ceva diferit de ceea ce o întemeiază, pe multiplicitatea posibilităţilor ei. Credinţa monoteistă sacrifică pluralitatea libertăţii pe altarul unicităţii adevărului absolut, justificîndu-se, uneori, cu argumentele filosofiei păgîne. „Dumnezeu este transcendenţă în imanenţă” (H. Küng). În credinţă, sîntem cu toţii nişte diletanţi, nişte simpli amatori ai absolutului. Aproximăm convingător cu tot ceea ce nu putem şti. Sîntem nişte exaltaţi ai aproximării, ai apofatismului. Pisăm la nesfîrşit speranţe în necunoscut, ne plasăm în propria extensiune psihologică. Credem doar în ceea ce putem crede despre credinţă. Cu o precizare a lui Camus: „Nu te poţi sili să crezi în Dumnezeu”. Cînd ne facem din căutarea lui Dumnezeu o profesie – amor Dei intellectualis -, şansa de a-l găsi este destul de mică. El nu poate fi găsit cu forţa, după cum nu poate fi invocat cu patosul disperării. Mai degrabă poate fi găsit în dorinţele lipsite de căutări febrile, în pasivitatea revelatoare, în aşteptările îndestulătoare. Cînd ne facem o profesie din găsirea lui, şansa de a-l întîlni scade proporţional cu siguranţa pusă la temelia găsirii. Mai bine să cauţi nedumerit, sincer, decît să te prefaci, trufaş, că ai găsit. În credinţă nu te poţi specializa, căci fundamentul ei se deprinde în lipsa oricărei specializări. De fapt, în credinţă nu poţi fi decît amator. Cînd te specializezi, devii parţial a-teu. Experienţa credinţei se întemeiază chiar pe premisa că poate exista o credinţă experimentabilă în real. Credinţa îşi caută un precedent în propria speranţă. Adevărul, în acest caz, e doar faptul de a putea institui această speranţă ca fiind realitatea însăşi. În credinţă se poate avansa şi cu ceea ce nu ştii, cu neputinţele bine orientate, chiar cu eşecurile previzibile. Credinţa este doar o formă de căutare a credinţei. În actul de credinţă, mai bine să cauţi comițînd erori, decît să crezi fără să cauţi. Dumnezeu este Căutare. (De aceea nu ambiţionez să fiu mai mult decît un biet căutător, cu interogaţii şi rătăciri inerente unei asemenea încercări. Desigur, cei care au găsit pot să mă judece). El este suma tuturor atributelor pe care omul le poate gîndi şi formula. Credinţa vine să umple cu substanţă comuniunea teantropică a propriului crez. O credinţă găsită este o credinţă epuizată. Dumnezeu nu citeşte tomuri doctorale, ci doar paginile goale ale sufletului. Căci lui, cu o vorbă a lui Nietzsche, „nu îi este îngăduit să păcătuiască”.

Nu poate crede cel care nu îl judecă pe Dumnezeu. În credinţă sînt admise toate întrebările care încearcă să înţeleagă, toate interogaţiile pe care gîndirea umană poate să le aserteze, toate îndoielile care o bîntuie. Creatorul trebuie să reziste la toate provocările creaturii, chiar şi la sfidarea absolută. Uneori e mai uşor de trecut de la credinţa habotnică la necredinţa ţîfnoasă decît de la credinţa relativă la necredinţa molcomă. (În genul negaţiei sfioase a lui J. Barnes: „Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa”). Credinţa nu trebuie transformată doar într-o instituţie de administrare a ignoranţei pioase, a cotizaţiei pe credulitate, a profitului scos din minţi şi suflete pustii, într-un „creştinism pragmatic” (J. Benda). După cum nu trebuie să fie nici un tribut plătit pentru frica de moarte, un peşcheş dat pentru viaţa de apoi. Credinţa ar trebui să-şi gestioneze doar propria slăbiciune, multele incertitudini şi contradicţii. Preoţii ar trebui să oficieze credibil doar incertitudinile şi greutăţile căutării credinţei, nu confortul şi avantajele găsirii ei. Singurele forme de manifestare exterioară a credinţei ar trebui să fie comportamentul ireproşabil şi maximalitatea bunului-simţ. Restul sînt predici… (Minunile pot fi trăite, dar nu pot fi experimentate. Luat în mod individual, nu există om raţional pe pămînt care să creadă în taumaturgii. Dar, ca generalitate religioasă, mulţi cred că alţii, în alte timpuri, în anumite condiţii, au putut face minuni. Căci doar trecutul a produs minuni, prezentul produce cel mult mirări şi suspiciuni. Pentru oamenii vremurilor demult apuse, pentru nivelul lor de cunoaştere, tot ceea ce nu înţelegeau era miracol. Ei nu încercau să interpreteze „ştiinţific” lumea, ci se minunau de spectacolul ei, din care nu înţelegeau prea mult. Trăiau unele întîmplări ale vieţii ca pe o minune cotidiană, pentru care nu aveau nici o explicaţie. Cei care, astăzi, în generalitatea subiectivă a vieţii acceptă posibilitatea miracolelor, în particularul obiectiv al profesiei şi vieţii lor nu le acceptă nici sub formă de glumă. Singura minune a prezentului e aceea că putem crede în minunile trecutului. Ca atare, „miracole ca încălcare a legilor naturii nu sînt atestate istoric în Biblie, iar cine crede că le poate identifica, acela trebuie să o şi dovedească”, e de părere H. Küng. Încă şi mai sugestiv, D. Hume subliniază „că nici o mărturie nu ajunge pentru a stabili producerea unei minuni, decît dacă mărturia este cumva de aşa natură încît falsitatea ei să fie mai miraculoasă decît faptul pe care ea năzuieşte să-l stabilească”). Dacă, pentru cîteva clipe, am deveni Dumnezeu, ce am face cu noi? Cum am gestiona, cu umana noastră procrastinare, nimicul care sîntem? Ce trăiri indefectibile am aşterne peste perisabilitatea noastră? Şi, apoi, ce am găsi la întoarcerea în noi înşine? Cum am accepta faptul că nici din postura divină omul nu se poate înţelege pe el însuşi? De ce indefinituri mai are nevoie pentru a se putea defini? Problema fundamentală este aceea că omul nu îl poate percepe şi înţelege pe Dumnezeu din afara umanului, a hilemorfismului său. În orice ipostază a sa, divinitatea rămîne doar o posibilitate umană. Faptul că poate fi concepută ca afirmaţie sau negaţie reprezintă un salt al gîndirii. Divinul se adevereşte tot cu datele umanului, eternitatea se reazemă pe o biată efemeritate. Dumnezeu şi omul încap în căuşul ultimei speranţe. Chiar şi sinteza umano-divină, de factură cristică, devine tot o limită a potenţelor umane. Divinul este limita limitelor umane. Dacă actul de credinţă poate fi demonstrat cu argumente raţionale, logice, ştiinţifice, credinţa se anulează chiar prin forţa argumentelor puse la temelia sa. Credinţa rămîne credinţă doar în virtutea neputinţei sale de a-şi putea demonstra experimental conţinutul. Cînd faptul de a crede devine propria sa cogniţie experimentală, credinţa devine un silogism inutil. Pentru că „un Dumnezeu care ajunge şi permite să-i fie argumentată existenţa este, în cele din urmă, un Dumnezeu foarte nedumnezeiesc, iar dovedirea existenţei sale ajunge să fie cel mult o blasfemie” (M. Heidegger).

Progrese în vorbirea despre Dumnezeu se mai pot face doar în resuscitările apofatice, în proiecţiile epifanice ale imaginarului. Rugăciunile şi pastoraţia teologhisesc mai mult despre o divinitate născută chiar din patosul şi elocinţa lor. Teologia fundamentală scoate argumente ontologice din trăirile sufleteşti, din reciclabile idei filosofice. Fără filosofie, teologia rămîne o simplă predică. Teologia (cărei Aristotel îi spunea „filosofia primă„) a ajuns, în multe cazuri, doar o erezie a filosofiei. Totul se poate origina în faptul că omul a aflat de Dumnezeu de la om. Chiar şi Isus vorbeşte de Dumnezeu în calitate de om, calitatea divină rămînîndu-le incognoscibilă celorlalţi. Căci omul îl poate aproxima holistic pe Dumnezeu doar prin intermediul omului. O lume compusă din oameni singuri ar fi o lume total lipsită de Dumnezeu. Adam şi Eva, trăind complet izolaţi, nu ar fi ştiut ce e credinţa, dar nici păcatul. Cîteva popoare au dat religii, celelalte s-au mărginit să adopte credinţa acestora. Cele care le-au creat au făcut-o mai mult dintr-o disperare a căutării, cele care le-au adoptat au făcut-o dintr-un entuziasm al găsirii. Cei care au împrumutat religia sînt şi cei mai vocali apologeţi, cei mai severi dogmatici. În mod paradoxal, religiile universaliste evoluează într-un personalism etnic. Dumnezeu este împărţit pe criterii demografice. Autenticitatea credinţei este înlocuită cu numărul de credincioşi. Credinţa a devenit şi o chestiune de număr, de adepţi. Ne manifestăm în mod comunitar şi sperăm pe cont propriu. De ce trebuie să ne asociem pentru a crede? De ce e nevoie de cineva ca să ne organizeze credinţa? Nici o doctrină nu poate fi, în mod unilateral, dovada absolută a propriei credinţe, indiferent de numărul celor care o susţin. Credinţa rămîne credinţă doar atîta timp cît se menţine în sfera interogării personale. Cu o afirmație a Sf. Augustin, „credinţa care nu e gîndită e nulă”. Certitudinea dogmatică infatigabilă, susţinută demografic, este moartea lentă a oricărei credinţe. Credem tocmai pentru că mai avem puterea să căutăm singuri, nu pentru că alţii au găsit. Nu putem crede în mod autentic cu convingerile altora. Luaţi de avîntul retoricii, unii se instalează onctuos în absenţa lui Dumnezeu, vorbesc răstit în numele lui. (Ce bine era dacă în locul devoţiunii şi al rugăciunii Dumnezeu instituia dialogul direct, personal. Dacă ne spunea fiecăruia de ce ne-a făcut şi la ce sîntem buni. Ce rost are să credem sau să nu credem, de ce trebuie să murim doar pentru vina de a ne fi născut). Pierderea adevăratului mesaj al credinţei duce, în mod paradoxal, la tot mai buna ei organizare. Omul e în stare să organizeze o credinţă căreia chiar şi Dumnezeu îi face tot mai greu faţă. Credinţa, oricît de profundă, nu dovedeşte existenţa divinităţii, ci doar un mod catafatic de a o apropria. În actul de credinţă nu ar trebui căutat Dumnezeu (manifestarea credinţei presupune că, într-o anumită formă, a fost găsit), ci ar trebui să fie doar venerat. Credincioşii adevăraţi sînt vestitori, nu căutători, investigatori sau detectivi cereşti. Nu putem nici să credem, nici să nu credem în mod absolut. Căci absolutul este o dimensiune (non-dimensiune) care scapă posibilităţilor umane. Ca atare, credem sau nu credem cu absolutul nostru relativ. Relativizăm absoluturile la care putem ajunge, le reducem la statura conceptibilităţii noastre. Aruncăm ancorele subiectivităţii în zarea necunoscutului. Patima pusă în afirmarea unei credinţe, ca şi cea pusă în negarea ei, se anulează prin relativismul care o face credibilă. Orice absolut se relativizează prin neutralitate, printr-o privire cumpănită. Nu ştim care este efectul credinţei noastre în ceruri (nu avem nici un răspuns concret în acest sens), dar se vede clar efectul ei pe pămînt. Bunuri lumeşti transformate în fapte de credinţă, smerenii profitabile, mătănii aducătoare de profit. Cîte o castă care a privatizat divinitatea, făcînd-o acţionar în singura întreprinderecu acoperire cosmică. Unele biserici sînt o afacere cu acţionariatul în cer, cu contabilitatea pe pămînt şi cu posibilele dividende în lumea de apoi. În încercarea sacrală de a transcende moartea, cîte o biserică a ajuns doar să-i administreze avantajos profanitatea. Nevoia continuă de noi sfinţi a bisericilor demonstrează cît de omenească rămîne ea, cît de tare este legată de pămînt. Dumnezeu ne vrea oameni dezinteresaţi de cele lumeşti, unele biserici ne vor sfinţi rentabili. Desigur, nu trebuie urmată diatriba lui Voltaire – Ecrasez l΄infâme -, dar ceva trebuie schimbat, pînă nu sucombăm total în ipocrizie şi deşertăciune.

De unde ştim noi că am înţeles ceea ce trebuie din religie? Dacă Dumnezeu a vrut să ne spună cu totul altceva? Dacă sîntem doar într-o eroare pozitivă a credinţei, persistînd pios în istorismul ei? Dacă Dumnezeu nu a făcut încă omul, noi doar iluzionîndu-ne că sîntem acel om? Dacă omul există, cum e posibil Dumnezeu? Dacă Dumnezeu există, cum e posibil omul? Cum poate suporta omenirea care îl neagă chiar şi prin faptul de a crede? Din păcate, omul este mai aproape de maimuţă decît de Dumnezeu. Creştinismul ne oferă prea multă viaţă de apoi pentru o atît de puţină viaţă de acum. El vrea să îndrepte omul cu precepte in-umane, adică vrea să coboare cerul pe pămînt. Numai că fuziunea celor două s-a realizat într-un singur şi irepetabil punct. Restul oamenilor gratulează cerul cu o ultimă privire şi hrănesc pămîntul cu cîteva rămăşiţe. Existenţa păcatului originar pune mai multe probleme omului decît necredinţa lui. Necredinţa se poate transforma oricînd în credinţă, dar din condiţia păcatului originar nu există cale de ieşire decît prin negaţie sau apocatastază. Se poate nega divinitatea pentru creaţia umană predestinată la păcat, preferîndu-se libertatea totală a hazardului existenţial. De ce sîntem vinovaţi înainte de a şti ce este păcatul, înainte de a-l putea comite? De ce purtăm o vină căpătată prin transfer adamic? Cît de insignifiantă este lauda Universului adusă Creatorului său dacă numai de pe acest fir de nisip cosmic, care este Pămîntul, se găseşte cineva care să îl preamărească? – dacă, prin intermediul omului, îi poate fi adusă vreo preamărire. Cum de Creatorul se mulţumeşte cu atît de puţin de la un Univers infinit? Cum de nu vuieşte Cosmosul de cîntec şi laudă? Noi credem cu obstinaţie că sîntem pleroma spiritualităţii, triumful evoluţiei în Univers, dar s-ar putea să fim doar fundătura sa terestră. Nimic nu rămîne mai străin în practica unei credinţe decît unele elemente care îi adeveresc primordial idealitatea. Credinţa rămîne posibilă prin chiar faptul de a nu-i putea transfera în realul comportamental totalitatea preceptelor. Omul poate crede chiar din imperfecţiunea sa. (Orice credinţă care face binele este adevărată, pentru că binele dezinteresat este singura modalitate de a verifica adevărul ei. Cine face binele poate crede în ceea ce vrea, cu condiţia ca binele său să aibă o valoare universală. Poţi face binele doar cînd ai ceva de pierdut făcîndu-l. Facerea necondiționată a binelui ar putea fi unitatea de măsură a credinţei. Deşi, trebuie precizat imediat, binele se poate face şi din afara credinţei. Nemaivorbind că răul îndreptat de o credinţă împotriva alteia este considerat, de cea dintîi, un bine). O credinţă totală este greu de imaginat. Dacă ar respecta ad litteram rigorile credinţei, omul s-ar anihila în propria perfecţiune. Absolutul teoretic al credinţei se bazează chiar pe praxis-ul ei relativ, edulcorat. După cum e necesar a opera o diferenţiere semantică între credinţă şi credincioşenie, în sensul în care o face R. Brague. Doar printr-o imaginaţie debordantă, sedimentată în timp, poţi adeveri idealitatea lumii cu perisabilitatea sa. Nici o doctrină nu a putut mobiliza toate iluziile şi neputinţele radicale ale omului, nu le-a putut strînge într-un mănunchi dogmatic precum o face religia. Extremele speranţelor şi neajunsurilor umane, neputinţele ultime potenţează cel mai bine credinţele. Moartea le semnează zilnic garanţia eternităţii. Credinţa sacralizează realitatea pe măsura dorinţei de a crede. Credinţa poate argumenta orice, cu condiţia păstrării integrale a misterului. Dincolo de Nimic, omul dă de Dumnezeu.

Dacă nu putem defini divinul nici prin natura sa (φύσις), nici prin esenţa sa (ούσια), nici prin analogie, nici printr-o cale intelectiv-raţională, înseamnă că noi ne definim doar sublimitatea neputinţei de a putea defini Fiinţa divină. Cu alte cuvinte, ne fundăm credinţa nu pe vreo formă de cogniţie – căci orice cunoaştere este exclusă, conform scrierilor areopagitice şi al celor nihiliste -, ci pe suportul necunoaşterii noastre manifeste. Credinţa ritualică, praxis-ul ecleziastic vorbesc despre limitele umane, nu despre divinitate. Fiind un Tot inaccesibil omului, divinul pare a fi un Nimic în absconsitatea sa. Omul defineşte divinul cu nemăsura neputinţelor sale cognitive. Ca atare, nu există nici o cale de a defini divinul prin intermediul fiinţei umane. Existenţa, în sine, nu defineşte nimic, nu participă la nici o teognosie catafatică sa apofatică. Credinţa îl poate susţine pe Dumnezeu, dar nu îl poate demonstra dincolo de limitele ei. Paradoxul credinciosului constă în faptul că el poate crede chiar cu propriile neajunsuri. El crede doar pe măsura deprinderii subiective a credinţei, nu prin profunde explorări şi deliberări gnoseologice. Toate explicaţiile şi incursiunile apologetice formulate de teologie, oricît şi-ar forţa limitele imaginarului şi ale limbajului, nu pot umple cu un gram de concreteţe idealităţile divine. Credinţa poate fi experimentată doar în cuvinte. Se pare că Dumnezeu rămîne Marea Absenţă cu care ne oblojim micile noastre prezenţe. Întrebarea care se poate pune, cu inocenţa, dar şi cu gravitatea de rigoare, e aceea dacă lumea ar putea exista fără nici o religie, sau cu un alt mod de a ne manifesta credinţa, total diferit. Dacă nu cumva omul îşi secretă propria credinţă, pe care o impune apoi ca normă. Căci omul crede iniţial nu în virtutea vreunui adevăr sau a vreunei revelaţii, ci mai mult dintr-o necesitate autoimpusă. Crede în reprezentările lui despre ceea ce crede. Aproximează absolutul cu relativul diafan al cuvintelor, participă concret la un mister indefinibil. După cum poate ajunge în situaţia paradoxală de a cunoaşte prin necunoaştere, de a numi de-ne-numitul, de a demonstra existenţa divinităţii cu nonexistenţa sa. Trăirile sufleteşti nu pot fi programate, nu poate fi organizat momentul transformări religiei în religiozitate, a imanenţei în transcendenţă. Religia nu trebuie confundată cu etica, nici cu morala, pentru că acestea nu se suprapun în totalitate. Ele avansează în acelaşi sens, dar cu trăiri diferite. Evoluţia umanităţii a demonstrat că, raportate doar la om, etica şi morala sînt prea puţin, fiind etern discutabile, raportate la divinitate, sînt prea mult, aproape imposibil de atins. Ca atare, ele cad în relativitatea intervalului slăbiciunii umane, într-o medie acceptată a convieţuirii. Neputîndu-şi întemeia o morală pe propriile date, omul îşi caută un reper în afara propriilor posibilităţi comportamentale. La care tinde să se raporteze, fără să le poată atinge vreodată. Morala este neputinţa cea mai activă – toţi o invocă pe măsura încălcării ei. Ea poate chiar intra în coliziune cu unele date ale vieţii, predispunînd la practicarea unei moralite de ocazie. Morala creştină e greu de aplicat din cauza perfecţiunii sale intrinseci, ea rămînînd un imperativ care nu se poate integra total în realitatea umană. După două mii de ani de mesianologie creştină, de exemplu, ar trebui să fim de o moralitate aproape angelică. Dar o simplă atitudinea aproapelui ne demonstrează că sîntem departe de acest deziderat. Culpabilizarea printr-un păcat neînfăptuit pune morala creştină într-o dificultate insondabilă. Păcatul distribuit printr-un transfer adamic devine sursa gratuită a răului, cu a cărui vină ne încărcăm a priori. Lipsa iniţială a păcatului făcea inutilă dificultatea iertării lui a posteriori. Ascensiunea morală nu presupunea cu necesitate căderea. Viaţa omului putea fi morală chiar prin faptul de a fi. Inexistenţa nu este un neajuns, după cum existenţa nu este o vină. Atracţiozitatea unor religii stă, în bună măsură, chiar în imposibilitatea practicării lor. Orice religie devine discutabilă atunci cînd în numele ei poţi afirma orice, după cum poţi nega orice, căci doar cuvintele pot să-i afirme sau să-i nege adevărul. O religie ar trebui să fie adevărată dincolo de mirajul eufonic al cuvintelor. Adevărul unei credinţe ar trebui să facă imposibilă viaţa în afara lui, nu doar să fie o cale relativă spre el. Vorbim despre divinitate cu o cohortă de cuvinte care ratează Cuvîntul, cu argumente care ne certifică neputinţa. Folosim dialogul religios (rugăciunea) doar pentru a rata întîlnirea. Ne prezentăm la marea întîlnire cu o punctuală absenţă.

Ni se tot spune, într-un mod greu de înţeles, că acolo unde nu poate reuşi Viaţa, va reuşi Moartea în numele ei. Cum acest lucru nu poate fi verificat, nu ne rămîne decît să credem sau să ne îndoim după posibilităţi. Căci moartea nu prea lasă nici o viaţă total indiferentă, după cum nu o poate salva de la disperare şi non-sens. E greu de acceptat faptul că actul creaţional se poate motiva ultimativ cu destrucţia sa. Oricîte volute teologico-dogmatice s-ar exersa, problema învierii după moarte rămîne una inconceptibilă în registru uman. Doar un imaginar torturat de propria sa limită poate născoci o viaţă născută de moarte. Nimic, nici chiar idealităţile cele mai pure, nu ne pot scoate din datele umanului. Omul nu poate rămîne om decît în perimetrul acestor premise. Datele s-ar schimba dacă divinitatea ar putea fi certificată şi din afara umanului. Căci nu e suficient să-ţi motivezi credinţa doar prin cuvintele care o pot exprima. S-ar putea ca moartea să promită doar viaţa de apoi a inexistenţei, una în care să fie prezente doar absenţele noastre. Totuși, mai bine să trăieşti cu iluzia stimulativă a vieţii de apoi decît să o sfîrşeşti, benevol, cu certitudinea deprimantă a celei de acum. Orice căutare încetează în momentul în care ceea ce e căutat este găsit. Doar Dumnezeu trebuie căutat, chiar via negationis, după ce este găsit. Ba chiar nu poate fi căutat cu adevărat decît de către cei care l-au găsit. Sacrul – un văl luminos pus între noi şi realitate. O cezură necesară reliefării profanului. Cînd ne putem argumenta credinţa, nu mai credem. O religie nu se argumentează cu adevărul, ci doar cu credinţa, iar o credinţă nu se argumentează. Împotriva afirmaţiei: eu cred, nu există argumente definitive care să-i stea împotrivă, după cum nici în a celei: eu nu cred, pentru simplul fapt că, aici, argumentele nu au nici o valoare încadrabilă adevărului obiectiv, ci doar celui subiectiv. Nimeni nu poate crede pe bază de argumente, ci doar pe argumentele unei incertitudini. Dumnezeu nu poate fi argumentat iraţional din interiorul credinţei, după cum nu poate fi negat, raţional, din afara ei. Cu un paradox al lui Tertulian, „ceea ce ne face să-l înţelegem pe Dumnezeu este neputinţa de a-l înţelege”. Credinţa presupune că am înţeles ceea ce nu ştim. Fiecare acceptă sau refuză credinţa în funcţie de ceea ce înţelege prin „Dumnezeu”. Căci nu există un „Dumnezeu” unitar al tuturor formelor de credinţă. Pînă la urmă, credem ca să putem înţelege – „credo ut intelligam” (Sf. Augustin). Să mărturiseşti cu fervoare o credinţă pe care nu o înţelegi în toate articulaţiile ei teologice, să pui patos în dogmele ei incomprehensibile, să-ţi impui doctoral propriile aproximaţii – cam asta se întîmplă cu toţi cei care cred din reflex. Atitudinea mimetică este pasul fals pus la dispoziţia unei credinţe. Cum să convingi pe cineva cu ceea ce nu poate fi explicat, cum să cucereşti cu ceea ce nu poate fi demonstrat, cum să dobîndeşti posibilul cu imposibilul – aceasta este misiunea oricărei religii. Credem riguros pe bază de aproximări. Preluăm credinţa din ceea ce au înţeles cei apropiaţi din credinţă. O preluăm nu pe bază de înţelegere şi argumente, ci printr-un simplu mimesis. Imităm de-ne-înţelesul, după care îl transmitem în mod convingător mai departe. Oameni fiind, nu ne putem imagina divinitatea decît din interiorul limitelor şi delimitărilor noastre. (Recurgînd la o maliţiozitate a lui Xenofan, dacă vacile ar fi religioase, zeii lor ar avea copite). Problema e că de Dumnezeu putem afla cîte ceva doar de la oameni. Căci o credinţă nu poate fi doar învăţată, ea fiind mai mult decît simpla învăţătură. Cuvintele credinţei trebuie transferate în trăirea adevărului lor. Noi putem crede cu adevărat doar din necredinţa noastră.

Distribuie acest articol

21 COMENTARII

  1. Poate ar fi momentul sa diferentiem Credinta ca forma interioara a fiecaruia dintre noi ,ca o necesitate umana a intelerii sensului vietii de Credinta religioasa ce presupune si acceptul Povestii din spatele cererii adresate omului de a crede neconditionat nu numai inexistenta creatorului dar si a intimplarilor ce ne sunt si ele aduse in fata ca adevaruri de catre credinta religioasa .Notiunea de ateu nu se refera decit la noncredinta religioasa a cuiva . Credinta pura nealterata de cea religioasa exista in fiecare dintre noi si cuprinde multiple forme de intelegere .Ateul contesta credinta religioasa , cea care dincolo de teoria filozofica cuprinde si povestea , poveste ce evident nu poate fi acceptata de toata lumea . Creatorul religios ,numit dumnezeu, nu este componentul sau nu face parte din toate religiile lumii , el nu este imaginativ acelasi pentru noi toti .Umanitatea are nevoie si de credinta asa cum are nevoie si de iubire sau de orisicare forma a intelegerii personale ce produce un bine de moment .Tot asa, umanitatea are nevoie si de cunosterea stiintifica , de intelegerea pragmatica a lucrurilor ce ne inconjoara .Toate acestea si multe altele , impreuna cu toate contradictiile ce ne macina nevoia de cunoastere (religia face si ea parte din aceasta nevoie umana ) dau in final notiunea de OM. „…Numai omu-i schimbător Pe pământ rătăcitor… „ne spune un vers eminescian ce ne arata relativitatea existentei noastre pamintene si posibilitatea ca oricind pe parcursul uncii noastre vieti (unica in forma pe care noi o cunostem)sa ne modificam intelegerea .

  2. Spuneti ca: «Chiar si ateii sint credinciosi, ei cred in faptul ca nu cred. Cred cu patos intr-o negatie. Pentru necredinta iti trebuie mai mult curaj decit pentru credinta. Doar din credinciosi patetici ies, uneori, atei desavirsiti.»

    Aceasta este imaginea unui ateu in ochii unui credincios. Sa vedem acum ce crede un ateu despre aceasta imagine.

    I. Eu sunt ateu, insa nu am fost niciodata „credincios patetic”.

    II. Eu nu cred „in faptul ca nu cred”, nici nu „cred intr-o negatie”, ci NU CRED. Punct. Nu cred ca exista Dumnezeu deoarece nu am avut niciodata nici cel mai mic indiciu al existentei Lui. Dimpotriva, toata istoria omenirii (inclusiv cea care se scrie sub ochii nostrii) este saturata de drame si tragedii carora le-au cazut victime (nenumarati) oameni nevinovati. Niste povesti scrise acum zeci de secole, cand superstitiile erau omniprezente, nu au nicio sansa sa convinga un om rational de veridicitatea lor … in afara de cazul in care acel om „rational” a fost indoctrinat de mic copil sa le creada.

    Astfel, ajungem sa analizam afirmatia „ei cred in faptul ca nu cred” din alta perspectiva. Sa facem un experiment imaginar. Sa presupunem ca un dictator decide sa IZOLEZE COMPLET copiii nou-nascuti de restul lumii (chiar si de parintii lor) si sa ii educe strict in spirit stiintific, fara nicio referire la religie sau la supranatural. Este evident ca niciun viitor adult din acea tara (complet izolata de restul lumii) nu va deveni nici crestin, nici musulman, nici hindus, nici confucianist, etc. Acei adulti nu vor crede in zei (Dumnezeu, Alah, etc.) deoarece nu au avut niciodata nicio tangenta cu povesti despre acestia (Biblia, Coranul, etc.). Acei adulti educati in spirit stiintific vor fi critici cu orice model al lumii, chiar daca pentru moment vor adera la modelul care descrie cel mai corect lumea incunjuratoare (model verificat experimental). Putem sa afirmam despre ei ca cred in acel model? Da, atata timp cat folosim acceptiunea de la punctul 1.1 din Dictionarul Explicativ (NODEX 2002):

    A CREDE 1.1) A accepta ca fiind adevarat SAU POSIBIL.

    si NU acceptiunea de la punctul 2.2:

    A CREDE 2.2) A avea o anumita credinta religioasa; a fi credincios.

    https://dexonline.ro/definitie/crede

    In ochii credinciosilor, adevarul dogmelor religioase este intotdeauna unul absolut, niciodata unul POSIBIL.

    Exista o diferenta fundamentala intre credinciosi si oamenii de stiinta, intre invataturile crestine si teoriile stiintifice. Credinciosii stiu dinainte ca niciun argument nu poate sa invalideze o dogma (chiar daca, in mod ipocrit, unii nu recunosc acest lucru). Ei raman blocati in „adevarul” lor, indiferent cate contraargumente valide le sunt prezentate. Crestinii se angajaza in discutii de pe pozitia de propovaduitori, pentru ei nu exista o dorinta reala (constientizata) de a-si verifica validitatea convingerilor, deoarece o infirmare a dogmelor crestine ar insemna infirmarea crestinismului, renuntarea la credinta, renuntarea la sensul pe care il atribuie vietii, fapt inacceptabil pentru orice credincios. Spre deosebire de credinciosi, omenii de stiinta renunta la teorie, atunci cand dovezile teoretice sau experimentale o contrazic. Teoria stiintifica nu este acceptata fara rezerva in orice conditii, ea este supusa constat verificarilor, spre deosebire de credinta, care are fundament dogmatic (deci imuabil).

    • Domnule Cetatean, dvs plimbati acelasi ratiinament irational si aceleasi false teoreme si presupuneri de la un articol la altul.

      Iar ateismul este o credinta. Credinta in necredinta sau credinta in necunoscut si negatie as putea spune eu.
      Aceasta s-a nascut si se mentine doar prin interpetarea gresita a Bibliei si FALSA impresie cum ca ar fi asociata in vreun fel cu stiinta. Ateismul si stiinta au tot atatea in comun precum au apa cu focul.

      O necredinta este agnosticismul. Agnosticii sunt neutri ei nu cred deoarece considera ca nu au destule dovezi, dar nici NU neaga existenta Lui Dumnezeu pentru ca ei stiu ca mintea umana nu este atat de evoluata incat sa poate intelege aceste mistere. Deci cumva este mai aproape de credinta pentru ca noi stim ca puterea Lui Dumnezeu este inimaginabila pentru intelectul uman.

      • @AlexIS

        I. Ar trebui sa te abtii sa ma acuzi de „plimbat false teoreme si presupuneri de la un articol la altul”, avand in vedere ca te-am prins manipuland cititorii cu afirmatii scoase din burta. In articolul domnului Liiceanu ai afirmat:

        https://bit.ly/2M1CHYo

        «Separati intr-un mod eronat termenul de „om de stiinta” de notiunea de „credincios” fara a cunoste, probabil, ca 95% din laureatii premiului nobel sunt religiosi sau ca cei mai mari oameni de stiinta au fost credinciosi si chiar au ramas uimiti de Creatia Lui Dumnezeu.»

        Realitatea este diametral opusa, dupa cum am aratat in raspunsul pe care ti l-am dat:

        https://bit.ly/2LQfbNN

        Un sondaj facut in anul 1998 printre membrii „Academiei Nationale de Stiinta” din SUA (tara cu cele mai multe Premii Nobel pentru stiinta), publicat in revista „Nature”, arata ca marea lor majoritate nu crede in Dumnezeu. Ce este si mai important este evolutia credintei in Dumnezeu in randul oamenilor de stiinta, in secolul XX. Sondajul arata urmatoarea situatie:

        In anul 1914:

        – Necredinciosi – 52,7%
        – Agnostici – 20,9%
        – Credinciosi – 27,7%

        In anul 1933:

        – Necredinciosi – 68%
        – Agnostici – 17%
        – Credinciosi – 15%

        In anul 1998:

        – Necredinciosi – 72,2%
        – Agnostici – 20,8%
        – Credinciosi – 7%

        «Leuba a afirmat ca nivelul mai mare de necredinta a celor „mai mari” oameni de stiinta se datoreaza „cunostintelor, intelegerii si experientei lor superioare”. In mod similar, omul de stiinta Peter Atkins de la Universitatea Oxford a comentat studiul nostru din 1996: „Poti sa fii un om de stiinta si sa ai credinte religioase. Dar nu cred ca poti fi un adevarat om de stiinta, in sensul cel mai profund al cuvantului, pentru ca (n.m. stiinta si religia) sunt categorii de cunostinte din alte lumi (alien categories of knowledge).” Astfel de observatii ne-au determinat sa repetam a doua faza a studiului lui Leuba, pentru o comparatie actualizata a convingerilor religioase ale oamenilor de stiinta „mai mari” si „mai putin mari”.

        Din grupul nostru de oameni de stiinta „mai mari” au facut parte membrii ai Academiei Nationale de Stiinte (ANS). Studiul nostru a constatat respingerea aproape universala a transcendentului de catre oamenii de stiinta ai ANS din categoria stiintelor naturale. Neincrederea in Dumnezeu si nemurire a biologilor din ANS a fost de 65,2% si, respectiv, de 69,0%, iar printre cercetatorii fizicieni ai ANS a fost de 79,0% si 76,3%. Majoritatea celorlalti au fost agnostici in ambele probleme, cu putini credinciosi. Am gasit cel mai mare procentaj de credinta printre matematicienii ANS (14,3% in Dumnezeu, 15,0% in nemurire). Cercetatorii biologi au avut cea mai mica rata de credinta (5,5% in Dumnezeu, 7,1% in nemurire), cu fizicienii si astronomii avand procente putin mai mari (7,5% in Dumnezeu, 7,5% in nemurire).»

        https://www.nature.com/articles/28478

        https://www.nature.com/articles/28478/tables/1

        II. Comentariul tau actual este inca o dovada a rigiditatii in gandire a celor indoctrinati religios, deci a intolerantei fata de cei care gandesc diferit. DECRETEZI fara drept de apel ca: „Ateismul este o credinta. Credinta in necredinta sau credinta in necunoscut si negatie”. Astfel, tu stii mai bine decat mine (care sunt ateu) in ce cred si in ce nu cred eu!

        Experimentul imaginar din primul meu comentariu nu este unul intamplator. In copilarie, eu nu am avut tangenta cu nicio religie, fiind ateu inca de copil, fara sa constientizez acest lucru. Acesta este motivul pentru care, in primul meu comentariu am facut afirmatia: «Eu nu cred „in faptul ca nu cred”, nici nu „cred intr-o negatie”, ci NU CRED. Punct.»

        Ca adult, atitudinea mea fata de religie nu s-a schimbat. Pur si simplu NU CRED. Punct. Ceea ce s-a schimbat, insa, a fost constientizarea faptului ca exista fanatism religios si ca acesta nu reprezinta o maniferstare benigna a credintei ci una agresiva. Fanaticii religiosi folosesc toate mijloacele ca sa modeleze politicile statului privind eutanasia, avortul, familia, etc. – incercand sa impuna intregii societati „adevarurile” lor dogmatice. Cred ca este timpul ca ateii sa isi faca cunoscut punctul lor de vedere, acesta fiind motivul pentru care comentez atunci cand fanatici ca tine posteaza comentarii prin care incearca sa manipuleaze cititorii.

        • Dle cetatean, dvs nu faceti altceva decat sa invartiti cuvintele pe o parte si pe alta fara a avea un sens ci doar un scop.
          Stiinta inseamna cercetare. Iar cercetarea se bazeaza pe fapte nu pe vorbe. Tocmai asta e lozinca cu care ateii, incercand sa contrazica religia ajung sa se contrazica singuri. E comedie.
          Eu spusesem ca 90% dintre oamenii de stiinta laureati ai premiului nobel sunt religiosi.
          Restul de 10% sunt nereligiosi sau angostici.
          https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/48/Distribution_of_Atheists%2C_agnostics%2C_and_Freethinkers_in_Nobel_Prizes_between_1901-2000.png
          „4,7% in fizica, 7.1% in chimie, 8,9% in psihologie/medicina, 35% in literatura si 3.6% sunt pentru pace.”
          Aceasta lista poate fi verificata in cel mai mic detaliu, este simplu sa luam fiecare laureat in parte sa vedem cum sta treaba.
          Acest procent de 10% atei + freethikers + sceptici corespunde cu cel din randul oamenilor „non stiintifici”. Are logica.
          In schimb, dvs va faceti ca nu intelegeti si veniti cu un „studiu” facut de ateisti care bate din nou rationamentul uman la fel ca toate teoremele lor, binenteles.
          Deci 10% atei laureati ai premiului nobel, 10% atei in randul populatiei iar ateii de Peter Atkins si Leuba vin cu cifrele alea cusute cu sfoara? Cine e cu manipularea?
          Ia uitati mai jos un articol din New York Times cu acelasi Leuba sondajorul, dar cu alte cifre si alte opinii:
          „Then as now, about 40 percent of the responding biologists, physicists and mathematicians said they believed in a God who, by the survey’s strict definition, actively communicates with humankind and to whom one may pray ”in expectation of receiving an answer.” Roughly 15 percent in both surveys claimed to be agnostic or to have ”no definite belief” regarding the question, while about 42 percent in 1916 and about 45 percent today said they did not believe in a God as specified in the questionnaire, although whether they believed in some other definition of a deity or an almighty being was not addressed.”
          Deci amandoi vorbim studiile ale acelorasi personaje despre acelasi subiect din aceeasi perioada dar cifrele difera drastic. Si faceti atentie la definitia pe care o da Leuba „actively communicates with humankind and to whom one may pray”
          Pai in primul rand sunt oameni care cred in Dumnezeu dar nu considera rugaciunea ca fiind atat de necesara ci considera ca faptele lor omenesti sunt cele care conteaza.
          A doua chestie: „actively communicates with humankind” – pai se stie ca Dumnezeu nu se arata oamenilor si nu comunica „vizibil activ” in sensul pe care il doreste stiinta.
          Este clar si rational acest aspect?
          Daca ar fi intrebat daca cred ca la baza existentei noaste sta Dumnezeu este foarte peobabil ca mai mult de 90% sa spuna ca DA, 5% sa spuna ca se abtin, 3% sa spuna ca nu stiu sigur si poate un 2% sa zica ca NU.
          Iar daca din cei 1700 de oameni de stiinta intervievati erau la fel de savanti precum Elena Ceausescu, treaba e si mai clara. Eu totusi vorbeam de laureatii premiului Nobel, sesizati diferenta?

          Deci falsul pe care dvs il sustineti este ca stiinta=ateism. Ceea ce este o absurditate colosala. V-am demonstrat la celalat articol ca cei care au pus bazele stiintei in toata istoria au crezut in Dumnezeu. Si nu i-am enumerat pe toti.

          Apoi spuneti ca mecanica cuantica se contrazice cu religia. FALS. Ca sa fie o dezbatere cinstita pentru fiecare exemplu pe care il aduceti ca argument in favoarea afirmatiei dvs eu va voi aduce de 10 ori mai multe.

          „DECRETEZI fara drept de apel ca: „Ateismul este o credinta. Credinta in necredinta sau credinta in necunoscut si negatie”. Astfel, tu stii mai bine decat mine (care sunt ateu) in ce cred si in ce nu cred eu!”
          Eu nu stiu in ce credeti dvs si nici nu ma intereseaza. Ma intereseaza in schimb afirmatiile pe care le faceti.
          Deci repet:
          Ateu = fara Dumnezeu
          Ateu = credinta in necunoscut pentru ca stiinta nu stie cum a aparut universul, cum a aparut viata pe Terra, etc etc etc si NICI NU ARE CEA MAI MICA DOVADA SAU TEORIE DEMONSTRABILA care sa nege existenta Lui Dumnezeu dar totusi NEAGA existenta Lui Dumnezeu. Asta inseamna ca ateismul nu se bazeaza pe stiinta si o face sa fie o credinta. De fapt tot ce are ateismul sunt lozinci si analiza pe text.
          Ateu = credinta in negatie. Pai dvs afirmati ca este imposibil ca Lazar sa fi inviat. Eu v-am aratat in comentariile de la celalalt articol ca realitatea este contrara stiintei si afirmatiei dvs in acest fenomen inexplicabil. Si mai sunt multe altele.

          „Cred ca este timpul ca ateii sa isi faca cunoscut punctul lor de vedere, acesta fiind motivul pentru care comentez atunci cand fanatici ca tine posteaza comentarii prin care incearca sa manipuleaze cititorii.”

          Domnule drag, daca va uitati la ordinea cronologica a comentariilor de la articolul domnului Liiceanu veti constata cu uimire ca este total pe dos. Dvs ati scris primul, cu o incredere foarte accentuata in propriile dvs argumente impotriva religiei pe care probabil doar dvs le intelegeti. Eu am scris la ceva timp dupa si v-am spus ca textul dvs are o mica problema de logica.
          Sa ma fac inteles: pe mine nu ma deranjeaza absolut deloc ca va spuneti parerea ci sunt deranjat de faptul ca vorbiti mai mult fara a cunoaste subiectul in profunzime.

          Eu v-am raspuns la comentariul dvs in josul paginii articolului dlui Liiceanu si m-as astepta sa continuam dezbaterea daca si dvs aveti bunavointa.
          https://www.contributors.ro/dumnezeu-al-meu/#comment-432802

          Mi-as dori o dezbatere civilizata, argumentata din care sa intelegem fiecare punctele de vedere al celuilalt.
          Eu totusi nu va iau la per-tu pentru ca nu sunt sigur ca am fost amandoi in aceeasi generatie la gradiniță. De fapt eu nici nu am fost la gradiniță…ca fapt divers.

  3. O mare problema in dezbaterile religioase, si, mi se pare, si in acest text, este lipsa unei definitii clare a termenului „credinta”. Ea este fie confundata, fie pusa in opozitie cu termenii conecsi religie, teologie, experienta religioasa. Trebuie sa recunoastem, vina e si a practicantilor religiei, care in mare parte nu au ei insisi o definitii clara si corecta. Asta duce la nenumarate clisee exploatate la maxim de noul ateism impotriva religiei. Iata cateva extrase care cred ca clarifica multe neintelegeri.

    Credinta
    „Faith is maintaining one’s belief in the face of challenges and obstacles. Faith is intellectual courage. Faith is the virtue needed to continue believing.”
    E parte a unui raspuns prilejuit de miscarea Street Epistemology pornita de cartea „Manual de creat atei” a lui Peter Boghossian
    https://www.youtube.com/watch?v=MRi3eNN10cw
    (Sigur, in limba romana lucrurile se complica si mai mult avand acelasi cuvant pentru „faith” si „belief”)

    Teologie
    La ce e buna teologia cand esti invaluit de experienta mistica ne ilustreaza CS Lewis in Mere Christianity.
    „Theology is like the map. Merely learning and thinking about the Christian doctrines, if you stop there, is less real and less exciting than the sort of thing my friend got in the desert. Doctrines are not God: they are only a kind of map. But that map is based on the experience of hundreds of people who really were in touch with God—experiences compared with which any thrills or pious feelings you and I are likely to get on our own are very elementary and very confused. And secondly, if you want to get any further, you must use the map. You see, what happened to that man in the desert may have been real, and was certainly exciting, but nothing comes of it. It leads nowhere. There is nothing to do about it. In fact, that is just why a vague religion—all about feeling God in nature, and so on—is so attractive. It is all thrills and no work; like watching the waves from the beach. But you will not get to Newfoundland by studying the Atlantic that way, and you will not get eternal life by simply feeling the presence of God in flowers or music. Neither will you get anywhere by looking at maps without going to sea. Nor will you be very safe if you go to sea without a map.”
    https://www.fadedpage.com/books/20150620/html.php#c24

    Experienta religioasa
    Descrierea cea mai sublima am gasit-o in cartea „pentru copii” The Wind in The Willows de Walter Grahame (cap 7, The Piper at the Gates of Dawn)
    „Perhaps he would never have dared to raise his eyes, but that, though the piping was now hushed, the call and the summons seemed still dominant and imperious. He might not refuse, were Death himself waiting to strike him instantly, once he had looked with mortal eye on things rightly kept hidden. Trembling he obeyed, and raised his humble head; and then, in that utter clearness of the imminent dawn, while Nature, flushed with fulness of incredible colour, seemed to hold her breath for the event, he looked in the very eyes of the Friend and Helper; saw the backward sweep of the curved horns, gleaming in the growing daylight; saw the stern, hooked nose between the kindly eyes that were looking down on them humorously, while the bearded mouth broke into a half-smile at the corners; saw the rippling muscles on the arm that lay across the broad chest, the long supple hand still holding the pan-pipes only just fallen away from the parted lips; saw the splendid curves of the shaggy limbs disposed in majestic ease on the sward; saw, last of all, nestling between his very hooves, sleeping soundly in entire peace and contentment, the little, round, podgy, childish form of the baby otter. All this he saw, for one moment breathless and intense, vivid on the morning sky; and still, as he looked, he lived; and still, as he lived, he wondered.
    „Rat!” he found breath to whisper, shaking. „Are you afraid?”
    „Afraid?” murmured the Rat, his eyes shining with unutterable love. „Afraid! Of Him? O, never, never! And yet—and yet—O, Mole, I am afraid!”
    Then the two animals, crouching to the earth, bowed their heads and did worship.
    Sudden and magnificent, the sun’s broad golden disc showed itself over the horizon facing them; and the first rays, shooting across the level water-meadows, took the animals full in the eyes and dazzled them. When they were able to look once more, the Vision had vanished, and the air was full of the carol of birds that hailed the dawn.
    As they stared blankly, in dumb misery deepening as they slowly realised all they had seen and all they had lost, a capricious little breeze, dancing up from the surface of the water, tossed the aspens, shook the dewy roses, and blew lightly and caressingly in their faces; and with its soft touch came instant oblivion. For this is the last best gift that the kindly demi-god is careful to bestow on those to whom he has revealed himself in their helping: the gift of forgetfulness. Lest the awful remembrance should remain and grow, and overshadow mirth and pleasure, and the great haunting memory should spoil all the after-lives of little animals helped out of difficulties, in order that they should be happy and light-hearted as before.”
    https://www.gutenberg.org/files/27805/27805-h/27805-h.htm#VII

  4. „De unde ştim noi că am înţeles ceea ce trebuie din religie? Dacă Dumnezeu a vrut să ne spună cu totul altceva?”
    Ne-a spus cu totul altceva decît vrea să ne spună Dl. Pop („Creştinismul ne oferă prea multă viaţă de apoi pentru o atît de puţină viaţă de acum. El vrea să îndrepte omul cu precepte in-umane, adică vrea să coboare cerul pe pămînt… Doar un imaginar torturat de propria sa limită poate născoci o viaţă născută de moarte”).
    Creștinismul nu vrea să coboare cerul pe pămînt, ci să ridice pămîntul la cer. Învierea lui Iisus Hristos nu e ‘viață născută de moarte’, ci viața care învinge moartea: „Dumnezeu l-a înviat, dezlegînd durerile morții, întru-cît nu era cu putință ca el să fie ținut de moarte noi care credm în cel ce a înviat dintre morți pe Iisus, Domnul nostru”, „așa încît după cum Hristos a înviat din morți prin mărirea Tatălui, tot așa și noi să umblăm întru înoirea vieții”, „dacă mărturisești cu gura ta că Iisus este Domnul și crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat pe el din morți, vei fi mîntuit”.

    „Isus vorbeşte de Dumnezeu în calitate de om, calitatea divină rămînîndu-le incognoscibilă celorlalţi”. Poate ‘personajul’ Isus Cristos, dar nu Iisus Hristos care s-a arătat ucenicilor săi în calitatea sa divină la Schimbarea la Față și Tatăl. „Dacă m-ați fi cunoscut pe mine și pe Tatăl meu l-ați fi cunoscut, dar acum îl cunoașteți și l-ați și văzut…Cel ce m-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu [Filip]: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că eu în Tatăl sînt și că Tatăl este întru mine? Vorbele pe care vi le grăiesc nu le spun de la mine, ci Tatăl care sălășluiește întru mine face lucrurile lui. Credeți mie că eu sănt întru Tatăl și Tatăl întru mine, iar de nu credeți pentru lucrurile acestea. Amin, Amin, grăesc vouă, cel ce crede în mine va face și el lucrurile pe care le fac eu și va face mai mari decît acestea, pentru că eu mă duc la Tatăl… și orice veți cere întru numele meu, aceea voi face, ca să se preamărească Tatăl întru Fiul”.
    Dece nu ne spune Dl Pop cinstit, lăutărește, că nu crede în Iisus Hristos?
    Xenophan nu a spus că ‘zeii vacilor ar avea copite’.

    • Nu ne intereseaza daca domnul Pop crede sau nu in Dumnezeu . Pe mine ma intriga si dezgusta faptul ca articolul acesta , prin modul cum este scris , ii sminteste pe multi care il citesc . Ca astfel de articole isi gasesc locul pe contributors.ro . Ca si cum numai cei licentiati in teologie ar avea dreptul sa emita opinii in domeniu .

  5. Credinta are doua aspecte, dar autorul trateaza doar unul: credinta intelectuala. Cele doua aspecte sunt: credinta intelectuala si increderea/credinta inimii. Sa exemplific. Vezi o scandura lunga peste o prapastie foarte adanca. Poti crede ca ea te poate duce dintr-o parte in alta. Asta e credinta intelectuala. Dar te-ai urca pe scandura sa treci prapastia? Asta e incredere/credinta inimii. Poate scandura nu tine greutatea ta, ai risca sa-ti pui viata in taria/slabiciunea scandurii? Abia asta e credinta de adancime. Cealalta e doar de suprafata. Tu nu poti lua scandura si sa o testezi in laborator ca sa vezi ce rezistenta are, poti doar sa te increzi sau nu ca va tine greutatea ta. Nu poti demonstra ca Dumnezeu exista sau nu exista, nici nu poti fi sigur ca te mantuieste. Dar poti sa te increzi in El. Pe ce baza? Pe baza inimii. Evanghelia se adreseaza in primul rand inimii si doar pe urma mintii. Intai se schimba inima si abia pe urma mintea. Fara schimbarea inimii nici o sansa sa devii crestin, poate doar cu numele. Si din acestia cu numele sunt foarte multi, aici autorul are dreptate. Dar asta nu infirma credinta adevarata si pe crestinii adevarati. Credinta crestina se adreseaza inimii, de aceea se mai numeste religia iubirii. Craciun fericit tuturor!

  6. A descoase pe indelete afirmatiile din acest lung sir de enunturi (cine le face? cu ce autoritate?) e un efort mai mare decat a le scrie.
    O multime de afirmatii problematice pornesc de la ambiguitatea termenului credinta. Fara a defini termenii, oricine poate spune orice. Se danseaza nonsalant, ca de obicei, pe doua definitii, trecand pe nesimtite de la una la alta:
    credinta ca stare de spirit, ca curaj intelectual, cum am mai scris
    credita ca continut de doctrine, ca religie
    Iata cateva afirmatii adevarate daca luam credinta ca curaj intelectual, dar false daca o luam ca religie:
    „Credinţa este o trăire indusă”
    „Credinţa este o căutare”
    „Credinţa nu prea mai are nimic în comun cu conţinutul riguros al unei religii. Ea a devenit doar o biată speranţă în ceea ce se crede”.
    „Credinţa este preferabilă travaliului cognitiv.”
    „A trebuit să suspend cunoaşterea pentru a face loc credinţei”

    Iata cateva afirmatii adevarate daca luam credinta ca religie, dar falsa daca o luam ca curaj intelectual:
    „Mulţi aderă fără nici o rezervă la credinţă înainte de a şti ce presupun dogmele ei.”
    „natural, ne naştem fără nici o credinţă, urmînd ca, ulterior, să învăţăm una, în funcţie de context”

    Alte afirmatii problematice:

    „Nu există nici o modalitate raţională, logică de a lupta argumentativ cu religia, pentru că este imposibil să lupţi cu o poveste.” Dar daca folosim termenul „poveste” atat de larg, realitatea noastra mediatica, in care traim, este o poveste: trans women are women, covid, fake news, Russia collusion, “the most secure elections in American history.”

    „Adevărul logic nu poate opera în sfera sentimentului religios.” – Adevarat doar daca admitem ca adevarul logic nu poate opera in sfera sentimentului, de orice fel ar fi el. Dar sa luam un exemplu. In urma cu ceva ani organizatii atee din ocident au platit mesaje pe autobuze care spuneau: „Dumnezeu probabil nu exista”. Au fost multi, sunt convins, atinsi in sentimentul lor religios. Deci, ori contrazicem ateii spunand ca mesajul de pe autobuze nu este un adevar logic, ori admitem ca adevarul logic poate opera in sfera sentimentului religios. Iar daca spuneti ca prin „a opera” ati vrut sa spuneti „a deconverti”, marea sumedenie de deconvertiti a occidentului spun ca s-au deconvertit pe baza unor argumente logice.

    „În actul de credinţă, mai bine să cauţi comițînd erori, decît să crezi fără să cauţi.” Confuzie intre credinta si un proces cognitiv. Credinta vine la capatul procesului cognitiv, care, sigur, implica o cautare.
    „Dumnezeu este Căutare.” Toma de Aquino zice ca Dumnezeu este ipsum esse.

    „Pentru oamenii vremurilor demult apuse, pentru nivelul lor de cunoaştere, tot ceea ce nu înţelegeau era miracol. Ei nu încercau să interpreteze „ştiinţific” lumea, ci se minunau de spectacolul ei, din care nu înţelegeau prea mult.” – Oamenii vremurilor demult apuse intelegeau foarte bine cum vin copiii pe lume, cum apar pestii, si ca oamenii morti nu invie. De aceea la nasterea din fecioara, la inmultirea pestilor, si la invierea lui Lazar si a lui Isus au spus: miracol. https://www.youtube.com/watch?v=ZLVJ_lCqrJg&t=14m15s

    „miracole ca încălcare a legilor naturii nu sînt atestate istoric în Biblie, iar cine crede că le poate identifica, acela trebuie să o şi dovedească.” – Aici nu e clar ce vrea sa zica Kung: ca nu sunt miracole in Biblie, ca miracolele din Biblie nu sunt considerate o incalcare a legilor naturii, sau ca miracolele din Biblie nu sunt atestate istoric. Prima alternativa mi se pare evident falsa, la a doua am raspuns mai sus, la a treia au raspuns apologeti crestini precum Gary Habermas si William Lane Craig. Se poate atesta, pe cat se poate atesta orice eveniment istoric de la acea data, ca Isus din Nazaret a murit pe cruce, ca a fost pus intr-un mormant cunoscut, care s-a dovedit gol ulterior, ca discipolii sai au sustinut ca au vazut aparitii ale lui Isus inviat si au fost dispusi sa-si dea viata pentru marturia lor. Explicatiile naturaliste pentru aceste fapte sunt implauzibile.

    „În orice ipostază a sa, divinitatea rămîne doar o posibilitate umană.” La fel se poate spune ca in orice ipostază a sa, universul rămîne doar o posibilitate umană.

    „Dacă actul de credinţă poate fi demonstrat cu argumente raţionale, logice, ştiinţifice, credinţa se anulează chiar prin forţa argumentelor puse la temelia sa. Credinţa rămîne credinţă doar în virtutea neputinţei sale de a-şi putea demonstra experimental conţinutul. „Un Dumnezeu care ajunge şi permite să-i fie argumentată existenţa este, în cele din urmă, un Dumnezeu foarte nedumnezeiesc, iar dovedirea existenţei sale ajunge să fie cel mult o blasfemie” (M. Heidegger).
    Dar pe de alta parte, cum incepe chiar acest articol? Mi se pare ca cu o idee care o contrazice pe cea a lui Heidegger
    „Probabil, cu adevărat se poate crede doar în ceea ce nu se cunoaşte – ar putea suna un răspuns i-logic, non–raţional. [Dar] oricît am şti, am cunoaşte, întotdeauna va rămîne suficient loc pentru incomprehensibilitatea pioasă a credinţei, pentru jocul nelimitat al speranţei. Credinţa este speranţa în propria posibilitate.”

    „Credinţa rămîne credinţă doar atîta timp cît se menţine în sfera interogării personale.” Jumatate din americani cred ca alegerile au fost furate, cealalta jumatate crede ca nu exista nici o justificare pentru aceasta „teorie a conspiratiei”. Mai mult, impartirea in cele doua jumatati coreleaza foarte bine cu tot felul de alte credinte despre subiecte care ai zice ca n-au nimic de a face unele cu altele: rasism, transgenderism, religie. Evident, credintele personale se pot agrega in asentimentul unor propuneri de credinta venite din partea religiilor.

    „Credincioşii adevăraţi sînt vestitori, nu căutători, investigatori sau detectivi cereşti.” – „Credinţa este doar o formă de căutare a credinţei. În actul de credinţă, mai bine să cauţi comițînd erori, decît să crezi fără să cauţi. Dumnezeu este Căutare.”
    Mi se pare o contradictie.

    „Cum de nu vuieşte Cosmosul de cîntec şi laudă?” – „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.”

    „Orice credinţă care face binele este adevărată, pentru că binele dezinteresat este singura modalitate de a verifica adevărul ei.” – „Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta voastra.”

    „Cînd ne putem argumenta credinţa, nu mai credem. O religie nu se argumentează cu adevărul, ci doar cu credinţa, iar o credinţă nu se argumentează. Nimeni nu poate crede pe bază de argumente” Serios, acum, ce ar trebui sa faca un crestin cu aceste afirmatii? Cand este ridiculizat de noii atei ca este irational, ilogic, ca stiinta i-a invalidat credinta, ar trebui sa raspunda exact cum vrea ateul: da, cred pentru ca am credinta oarba, n-am nici un argument, sunt ilogic si prada iluziilor? Chiar autorul articolului condamna o astfel de abordare. Iata: „Sînt mai preferabili cei care, prin intermediul argumentelor raţionale, filosofice, culturale, sînt sceptici în privinţa adevărurilor propriei credinţe decît cei care, prin intermediul iraţionalismelor şi a ignoranţei, sînt absolut sigur de veridicitatea şi infailibilitatea credinţei lor.”

    „omul a aflat de Dumnezeu de la om.” – In mod evident, marile religii monoteiste sustin contrariul, ca Dumnezeu s-a revelat.

    „de Dumnezeu putem afla cîte ceva doar de la oameni.” – La baza crestinismului e ideea ca au fost cativa oameni privilegiati in istorie care au aflat de Dumnezeu chiar de la Dumnezeu: Adam, profetii, discipolii lui Isus

    • Afirmatiile sunt problematice numai pt cine nu le intelege. Ati citit romanul lui Graham Greene, The Power and the Glory?
      Problematic este termenul fantezist ” curaj intelectual”.

      • Daca definitia mea (pe care am imprumutat-o dupa cum am scris mai amanuntit in celelalt comentariu) e fantezista, care e definitia dumneavoastra?

        • Nu ma intereseaza definitia. Este ca si cum o mama este intrebata care este definitia maternitatii.
          Curajul este o chestiune de actiune , nu de gandire. ” Curajul gandirii” – nu exista asa ceva.

    • Faceti o diferenta , intre credinta ce tine e conceptul filozofic religios al intelegerii si credinta individului ce are multe fatete de exprimare . Umanizarea ,conceptului filozofic – religios ,prin aparitia lui Isus ca fiu al Omului este una , credinta raportata la existenta , nedefinita clar , a unui Dumnezeu este alta si credinta personala sau modalitatea prin care fiecare persoana isi raporteaza intelegerea la cuvintul – Dumnezeu – si fiului sau nascut din femeie – fecioara – este diferita .Biserica este cea care si-a asumat si existenta lui Dumnezeu si tot ceea ce tine de nasterea – viata – moartea si invierea fiului omului , ca si poveste , dar ea numai (in aceste vremuri ) poate fi sustinuta ca si adevar , indiferent cit de frumoasa este povestea in sine .

  7. Nici nu stiu cum sa privesc acest articol: ca o semantica sau ca un slalom printre niste propozitii care doar ne plimba dintr-un colt in altul prin toate extremele rationamentului uman.

    Ce mi-a iesit in evidenta este cuvantul „poveste”, iar asta explica tot. Daca priviti esenta Bibliei ca pe o „poveste” nu este deloc de mirare cum de ati ajuns sa scrieti un asemenea ghiveci.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Ioan F. Pop
oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Paris. A lucrat la întreprinderea Metalica, a fost redactor la Gazeta de Vest, redactor (fondator) la Noua Gazetă de Vest, referent cultural la Cercul Militar. Actualmente este muzeograf la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”, fiind, pentru o vreme, şi cadru universitar la Universitatea din Oradea. Cărţi publicate: Pedale de hîrtie, (poeme), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994; PoemeşinimiC, Ed. Dacia, 1996; Poeme de sedus realitateA, Ed. Dacia, 2000 (carte sponsorizată de Ministerul Culturii); Sfîntul Augustin – morfologia unei paradigme, Ed. Dacia, 2009 (teza de doctorat în filozofie); Jurnal aproape închipuit, Ed. Dacia, 2009 (jurnal scris la Roma şi Paris); Poemele poemului nescriS, Ed. Dacia XXI, 2010 (Premiul special pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad); Tăceri de la margine, Ed. Galaxia Gutenberg, Dacia, XXI, 2011 (studii şi eseuri); Poemele absenţeI, Ed. Dacia XXI, 2011; Poemele poemului nescriS, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2013 (integrala poetică). Este prezent cu poeme, texte literare, studii şi eseuri în cele mai importante reviste din ţară, precum şi în reviste străine. Figurează în mai multe antologii de poezie. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Suntem un stat laic?

Scriu textul de față îndemnat de trei împrejurări. În ordine cronologică inversă, a treia e apariția reportajului Recorder Clanul marelui alb. Sunt...

Când sursele de energie care ar trebui să stopeze schimbarea climei nu mai funcționează din cauza schimbării climei…

Toleranța va atinge un asemenea nivel încât oamenilor inteligenți li se va interzicesă mai gândească pentru a nu-i ofensa pe imbecili.Autor...

Odăjdiile clanului Soprano

În statutul BOR art. 149, cauzele se introduc pe rolul consistoriului doar cu aprobarea episcopului sau patriarhului.  Hotărîrile devin executorii doar după...

Criză economică sau nu? Furtuna Perfectă necesară unui ”crash”

Semne de criză economică sunt tot timpul. Într-un sens, crize economice, mai mult sau mai puțin extinse, la nivel de ramură, la...

România, octombrie 2021 : eşec statal şi paralizie politică

Eşecul statal şi paralizia politică sunt semnele sub care stă România zilelor acestea.   Statul român se înfăţişează cetăţenilor acestei ţări  astfel cum...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.