Bătaie pe politica externă

Până la începutul lunii iulie, nimic nu pă­rea să tulbure armonia dintre palate. Nici măcar episoadele de protagonism în po­li­tica externă ale lui Victor Ponta. Premierul făcuse vizite importante la Paris, Berlin, fă­ră ca președintele să manifeste cea mai vagă ostilitate. Nicio secundă președintele n-a transmis public semnale că și-ar simți amenințat teritoriul. Mulți comentatori au remarcat pozitiv faptul că d-l Ponta, spre deosebire de fostul premier Emil Boc, are pe agendă și problematica externă, care in­tră în fișa postului de prim-ministru. Ni­mic nu părea să anunțe furtuna care a ur­mat.

Turneul asiatic al premierului a declanșat în­să furia președintelui. La Digi 24, d-l Bă­sescu a catalogat turneul premierului drept „catastrofal din punctul de vedere al imaginii și eficienței“. Este cea mai dură critică formulată de președinte la adresa premierului, în acest an. A fost urmată de un nou reproș privind bursele pentru stu­denții din Republica Moldova, al căror nu­măr, chipurile, premierii Ponta și Iurie Leancă ar fi decis să-l reducă. O critică ne­fondată din partea președintelui Băsescu, în condițiile în care abia jumătate din cele 5.000 de burse sunt folosite. Reținem fap­tul că dosarele de politică externă care au ge­nerat scântei sunt din cele sensibile: re­lația cu China, aspectul energetic din re­lația cu Kazahstan și relația cu Republica Mol­dova. Iar ultima dispută și cea mai gra­vă de până acum, pentru că privește ches­tiuni de securitate într-o regiune extrem de sensibilă, se poartă în jurul aducerii în țară a lui Omar Hayssam.

Răspunsurile d-lui Ponta la criticile for­mulate de președinte îngrijorează prin ina­decvare. Despre vizita în China, premierul a spus că președintele o critică pentru că este gelos. LaDigi 24, premierul i-a cerut președintelui să nu se bage în seamă pe relația cu Republica Moldova, pentru că nu el dă bursele și nici nu face gazo­ductul… D-l Ponta ne-a asigurat că va mer­ge și el în Moldova, „cu treabă“, nu ca d-l Băsescu, „cu sentimente“. Iar re­ac­ția premierului la anunțul președinției că Omar Hayssam a ajuns în țară este greu de calificat. După ce împarte palme șe­fului PDL, Vasile Blaga, cu riscul de a trezi opoziția din somn, se răstește la con­si­li­erul prezidențial Lăzăroiu, negând orice rol al președintelui Băsescu în afacerea Hay­ssam, iar într-un final apoteotic face publice informații ce țin, cel mai probabil, de siguranța națională.

De unde această înverșunare a premierului pe dosare aflate în competența preșe­dintelui Băsescu? În ciuda faptului că România este membră a NATO și UE,esta­blishment-ul este dominat de patternco­munist. De vreme ce nu s-a făcut o re­împrospătare consistentă a elitei, cei care au servit în aparatul de stat și Securitate până în 1989 sau copiii lor ocupă cele mai importante poziții și astăzi, fiind un fel de coloană vertebrală a sistemului de putere. Orizontul lor intelectual și cultural este li­mitat la ultimele decenii ale regimului co­munist. Memoria lor este memoria lup­telor pentru putere din sânul elitei co­muniste. Pentru ei, politica externă joacă un rol determinat în construirea legiti­mității. Recunoașterea externă conso­li­dea­ză poziția internă a unui lider. După moar­tea lui Stalin, vizitele lui Hrușciov în Chi­na și Iugoslavia, în ciuda rezultatelor îndo­ielnice, au jucat un rol decisiv în con­so­lidarea poziției sale în luptele interne pen­tru succesiune la Kremlin. Fără rec­u­noaș­terea internațională a lui Mao și Tito și fă­ră dezinvoltura manifestată pe plan ex­tern, e puțin probabil că aparatul bi­ro­cratic sovietic l-ar fi urmat pe Hrușciov, făcând posibilă îndepărtatea premierului Malenkov și raportul secret la Congresul al XX-lea al PCUS. Momente de competiție pe frontul politicii externe s-au mai pro­dus între Brejnev și primul ministru Ko­sîghin. În România comunistă, au fost mai multe episoade în anii 1960, dar ambițiile premierului Gh. Maurer nu mergeau prea departe. Abia în timpul mandatelor lui Ra­du Vasile și mai ales Adrian Năstase, po­litica externă a fost cu adevărat teren de com­petiție între ramurile puterii exe­cu­tive.

Premierul Victor Ponta are nevoie de suc­cese în politica externă pentru a-și con­solida poziția de putere la București. În primul rând față de președintele Băsescu și de Crin Antonescu, în perspectiva unei candidaturi la președinție. Adesea, Ponta e criticat pentru aroganță, orgoliu, pentru montajul de laude ridicole la realizări inexistente, se face referire la psihicul său fragil, la pierderea contactului cu re­a­litatea. Poate că aceste deviații de com­portament sunt provocate de faptul că vrea să fie considerat liderul veritabil al Ro­mâniei, acceptat ca atare atât intern, cât și de partenerii externi. De aici și dis­perarea cu care-l împinge pe d-l Băsescu jos de pe scenă.

De ce această grabă? Protagonismul pre­mi­erului Ponta în politica externă are câteva obiective: contacte externe care să-l le­gitimeze ca lider necontestat al României pentru următorul deceniu, consolidarea po­ziției în relația cu președintele, aflat spre final de mandat; întărirea poziției sale în raport cu Crin Antonescu. Dacă va rata aceste obiective, viitorul politic al d-lui Ponta va rămâne în zodia im­pre­vizibilului.

Articol aparut in Revista 22