Cândva, într-un viitor a cărui precizare riguroasă chiar nu prea cred să aibă importanță. Contează doar clădirile mari, frumoase, necondiționat înalte, cu interioare stranii, lasciv luminate. O scenografie futuristă impecabil elaborată de Thomas Karlsen, Julie Bøgh Sandner și Gitte Malling și valorată fără cusur de camera lui Magnus Nordenhof Jonck și de noianul de efecte vizuale datorate unei întregi echipe de profesioniști. O coloană sonoră de nota zece și o muzică creată de mai mulți compozitori, excelent interpretată de Orchestra Națională a Bulgariei. Apariția de la bun început șocantă a celei numite Elle (Sophie Thatcher), bizar machiată (demachiere se consumă preț de câteva minute bune și e generos surprinsă și detaliată), așteptată de o anume Hunter (Kristine Froseth). Venită de departe, lăsată fără bagajele încurcate la aeroport din cauza ceții. Ceață care devine aproape un personaj în vreme ce Hunter lasă impresia că ar fi fost transformată într-o piesă animată de decor. Personajul schițează din când în când un zâmbet și schimbă la nesfârșit rochii. Lucrul acesta va fi făcut și de celelalte personaje feminine, indiferent de ponderea avută de fiecare în film. Într-un final, Hunter va fi prezentată tatălui lui Elle căruia mai toată lumea îi spune Johnny (Dougray Scott) și mamei vitrege pe nume Dominique (Havane Rose Liu) cu care mai sus numita Elle dă semne că ar întreține cele mai ambigui relații. Pentru moment cele două femei au de rezolvat o ceartă. Rezolvarea este solicitată de tată. Avem de-a face pe toată durata filmului cu veritabilă defilare a unei mulțimi de femei elegant îmbrăcate, majoritatea asiatice, cu machiaje ieșite din comun care nu au cum să nu atragă atenția ( le-au creat Louise Bruun, Pedro Miguel Barros Paiva, Sevin Skogstad, Natalia Syrik). Mai-mai că intervine o veritabilă paradă a modei. Cu haine din multă, foarte multă piele. În piele este îmbrăcat și mai sus invocatul tată. Firește, bărbat ajuns la o anumită vârstă. Acesta îl invocă la un moment dat, aparent întâmplător, pe un anume Lathermann. Cu scopul a-i declara fiicei că nu ar vrea să o piardă niciodată. Marea problemă e că Elle își sociotește tatăl deja pierdut. Furat de mai sus amintita Dominique. Respectivul nume, Latherman, va mai reveni de câteva ori în povestea ciudată pe care o istorisește filmul. Film din care nu lipsesc scenele prelungite de sex de toate felurile, chiar și de lesbianism.
La un moment dat, tatăl dispare lăsându-i fiicei sale un bilet și o secure, nu una oarecare, ci, desigur, una aurită, a cărei întrebuințare va fi lămurită și devenită faptă ceva mai încolo. Deocamdată, aparent doar luxe, calme et volupté. Aceasta până în clipa în care va interveni și prima crimă. Văzută de departe, nu foarte clar, cu un rost nu tocmai lesne de priceput, Vor urma și altele. Intervine, în sfârșit, și apariția-cheie. Aceea a celui numit K (Charles Menton), ofițer în US ARMY, caracterizat, la un moment dat, ca fiind cel mai trist om din lume. Și asta fiindcă i-a dispărut pe neașteptate fiica. Ce ar putea fi victima cuiva din aceeași familie comportamentală cu mai sus amintitul Latherman. În sfârșit, slavă Domnului!, de aici încolo, filmul dobândește un plus de ritm, se apropie cumva de condiția anunțată de thriller. Intervin urmăriri, curge din ce în ce mai mult sânge, avem de-a face cu o veritabilă coborâre în Infern și, mai ales, cu răzbunări și crime. Intervin și regăsiri scump plătite. Din păcate, își fac loc în film și multe momente rizibile, ilariante, incredibil de naive, caraghioase de-a dreptul și multe, foarte multe încoerențe. Aproape că am avut impresia că regizorul Nicolas Winding Refn a pus în ele tot ce i-a cam trecut prin minte.
Cam aceasta este, în linii mari, acțiunea (atâta câtă e) a filmului Her private hell. Care marchează întoarcerea la cinematografie a lui Nicolas Winding Refn. După Demonul de Neon din anul 2016. Noua producție a fost lansată în cinematografe în iulie și prezentată anterior la Festivalul de la Cannes unde aud că ar fi fost primită cu aplauze și ovații. Entuziasmele s-au calmat însă la foarte puține zile după aceea. Dovadă cronicile destul de critice. Fapt pe care îl socotesc și înțelept, și util. Mult mai în conformitate cu valoarea filmului.
Neon, byNWR
HER PRIVATE HELL
Regia: Nicolas Winding Refn
Scenariul: Esti Giordani, Nicolas Winding Refn
Producător: Nicolas Winding Refn
Scenografia: Thomas Karlsen, Julie Bøgh Sandner
Design de producție: Gitte Malling
Imaginea: Magnus Nordenhof Jonck
Coloana sonoră: Pino Donnagio
Muzica: Maurizio Albeni, Gabriele Conti, Slav Slavtchev, Marco Strecconi, interpretată de Orchestra Națională a Bulgariei
Efecte vizuale: Hampus Ekström, Christian Bechmann, Johann Hamson, Adam Isakkon, Markus Kircher ș.a.
Sunet: Kristian Eidnes Andersen, Julien Naudin ș.a.
Machiajul: Louise Bruun, Pedro Miguel Barros Paiva, Sevin Skogstad, Natalia Syrik
Cu: Charles Melton (K), Sophie Thatcher (Elle), Havane Rose Liu (Dominique), Dougray Scott (Johnny Thunders), Diego Calva (Nick) Kristine Froseth (Hunter)
