București, dincolo de curcubeu

„Este un basm pe care l-am citit cu mulți, mulți ani în urmă și nu a încetat niciodată să mă urmărească. Spune cum un băiețel s-a urcat odată pe un curcubeu. Iar la capătul curcubeului, exact în spatele norilor, a găsit un oraș minunat. Casele sale erau din aur, iar străzile pavate cu argint, iar lumina care strălucea deasupra lui era asemeni luminii care cade asupra lumii adormite în zori. (…) Iar numele orașului era «Orașul lucrurilor pe care oamenii au vrut să le facă».”[1] – Jerome K. Jerome

Nu-mi place orașul meu când trebuie să găsesc un loc de parcare, dimineața când fie cu STB, fie cu Metrorex musai să ajung la timp undeva și aglomerația te sufocă, nu-mi place sub cerul mohorât al iernii, nu-mi place când apa caldă vine rece și caloriferele sunt inerte, iar pe pagina de avarii a Termoenergetica găsesc, pe o listă lungă cât o zi de post, și blocurile de pe strada noastră. Însă ce aglomerare urbană din această lume nu dezamăgește pe ici și pe colo, în punctele esențiale?

Ca să-mi placă orașul meu, pun la bătaie două abordări: fie mă transform într-un turist dornic să-l descopere, fie flanez. Postura de flaneur este de departe cea mai plăcută. Postura de pseudo-turist ține și ea, până la un punct; ajută că nu sunt bucureștean din tată-n fiu. Deci nu am nevoie să recurg la un imposibil exercițiu de imaginație.

Ce vreau de la orașul meu este să nu mi se descopere dintr-o dată. Să mă explic. Când este timp frumos, mai ales primăvara și toamna, îmi iau rucsacul în spate și fac un tur care înseamnă Parcul Carol, Parcul Tineretului și puiul său, Parcul Lumea Copiilor, ori un alt tur prin Parcul natural Văcărești și apoi pe Splaiul Unirii, de la Vitan până la Biblioteca Națională. Ambele tururi suportă variațiuni. Mă pot opri la o bere rece la „Artizan beer”. Iau un litru la pachet, consum din el jumătate până-mi trag sufletul și apoi pornesc mai departe.

Sau îmi cumpăr o gustare de la „Pain Plaisir” și o savurez undeva, pe o bancă, în timp ce lecturez din orice carte voi fi purtat cu mine în rucsac. Dacă am poftă de doi – trei mici zemoși, trag la „Facultatea de bere” de la Timpuri Noi. Cel mai mult îmi place să ascult. Dacă asculți, poveștile vin singure la tine.

Parcul Tineretului fără un ocol dat lacului – odată Balta Cocioc, alimentată cu apa Dâmboviței, nu are nici sare, nici piper. Tot dând ocol, am auzit o vorbă ici, alta dincolo, despre balta plină de stuf și mahalaua dărăpănată care au făcut loc parcului și sălii polivalente în anii 1960. Uite o poveste pe gustul meu, mi-am zis.

Așa am aflat de „Valea Plângerii”, aglomerarea insalubră de cocioabe de la Șincai până în Dealul Mărțișorului, pe lângă Balta Cocioc – 100 de ha aproximativ. O groapă de gunoi, pășune, teren mlăștinos, deșeuri greu mirositoare de la fostul abator central și tăbăcării – greu de imaginat astăzi.

Cine dorește mai multe referințe, le găsește aici sau aici. Ce pot să spun este că, după ce m-am dumirit cum stau lucrurile, îi privesc conciliant pe cei care se străduiesc zilnic să țină parcul curat pentru cei ca mine: turiști ori flaneuri. Asta și pentru că rareori au și concursul nostru, măcar pentru a-l păstra civilizat.

Este doar un exemplu. Fiecare colț își are istoria lui. Ce, Parcul Filaret, astăzi Parcul Carol, nu-și are și el poveștile lui? Doar trebuie să fii deschis și să le asculți. Să privești monumentele sale, știu și eu, fântânile sale: fântâna Cantacuzino ridicată în 1870 ori fântâna ridicată de Serviciul Minelor și Carierelor din 1906.

Bucureștiul nu doar pare, ci este frumos dacă ști să-l privești. I-aș fi dedicat un jurnal al actului descoperirii, dacă ideea nu mi-ar fi venit târziu, după ce decisesem deja să țin un altfel de jurnal, de toată ziua. Dar i-am făcut loc acolo, unul privilegiat.

29 martie (2025)

Am ajuns astăzi la „Muzeul recordurilor românești” la pont, oferit de un reportaj Radio România, dar și pentru că riscam plictisul într-o zi mohorâtă de sâmbătă. După pontul de la radio, am căutat referințe pe internet despre ce ar putea însemna cea mai mare colecție de tirbușoane. Ne interesează așa ceva? În fine, de ce nu? Am pornit-o într-acolo, în căutarea străzii Parfumului și am găsit-o undeva între bulevardul Mircea Vodă și strada Traian – în vechiul cartier evreiesc. Ne așteptam, cumva, la ceva modest și ce am aflat ne-a depășit așteptările.

Muzeul recordurilor este o inițiativă privată, un amplu spațiu de expoziție deschis la inițiativa colecționarului Ion Chirescu, de profesie arhitect. Muzeul se întinde pe cinci niveluri, cuprinde patru colecții intrate în Cartea Recordurilor, pentru că sunt cele mai numeroase din lume, precum și o a cincea colecție care este cea mai mare ca număr din România, anume colecția filatelică. Am fost pe loc impresionați. Iar vizitarea întregii facilități nu a fost tocmai ușoară, cu miile de exponate care ne-au trecut prin fața ochilor.

Senzația finală dominantă, de suprasaturare, nu am mai încercat-o la intensitate similară decât după ziua de Luvru. Și nu exagerez absolut deloc. Am început cu primul nivel, cu miile de fiare de călcat și suporturile de fontă pe care se odihnesc acestea sau orice alt obiect fierbinte. La nivelul doi, expoziția de tirbușoane. Ambele expoziții se referă la obiecte utilitare, dar multe dintre cele văzute sunt artizanat de cea mai înaltă calitate, iar unele pot fi trecute fără îndoială în categoria obiectelor de artă.

La etajul trei, camere obscure, aparate de fotografiat, aparate video, mașini de scris, gramofoane, diferite instrumente de măsurat inventate de geniul uman. Ce să privești, ce să lași? La nivelul patru eram deja ușor obosiți. Expoziția filatelică am trecut-o în revistă într-o oarecare viteză, dar tot m-am oprit ici și colo pentru câteva mărci, colițe, medalii sau câte o insignă. Coborând, eram foarte aproape să hotărâm că a fost destul și nu are rost să mai coborâm la subsol, dar am făcut-o și pe asta. Acolo, stații de călcat, trivete, chestii despre a căror existență nu aveam habar. O industrie elaborată de dispozitive pentru netezit hainele pe vremea când fierul de călcat electric nu acaparase piața. Dacă aș fi ratat subsolul, mi-ar fi părut rău fără îndoială. Oricum, este un muzeu pe care trebuie să-l revăd, dar cu un plan tactic: adică un nivel, maxim două niveluri odată, nu mai mult.

19 septembrie (2025)

Au fost zile în care am ieșit mult, cu drumuri prin cartier. Am făcut trasee legate prin cele trei parcuri din zonă, la care am mai adăugat și Splaiul. Toamna a dus temperaturi plăcute, perfecte pentru plimbările în aer liber și vreau să profit. Alaltăieri a plouat. Ținta mea a fost să văd pe Calea Griviței noul teatru „Grivița 53”, proiect privat ridicat cu eforturile și la inițiativa regizoarei Chris Simion-Mercurian și a soțului său. Am trecut prin față și am văzut că era multă lume și se lucra febril la amenajări, după inaugurarea de ieri. Stagiunea la acest nou teatru va începe în noiembrie. Voi face o vizită cum se cuvine când se deschide stagiunea, ca spectator.

Dacă tot am ajuns pe Calea Griviței, am trecut și pe la restaurantul ardelenesc – mai mult o tavernă de familie – „Old Kitchen”, pe Sfinții Voievozi. Nu era neapărat în plan, dar mi se făcuse dor. Am avut plăcerea unei porții de tăiței cu varză și șuncă și pentru acasă am luat la pachet papricaș de ciuperci cu găluști ungurești, care sunt de fapt paste făinoase tăiate cu răzătoarea mare și opărite.

De câte ori ajung acolo, îmi aduc aminte de bucătăriile vecinilor de pe strada copilăriei (a noastră, a rudelor, a vecinilor) și chiar de cantina școlii generale, din Colonie: mirosuri, gusturi, ambient.

7 decembrie (2025)

Înainte de prânz, am vizitat expoziția „România, reprezentarea identitară a portului popular în artă”, organizată la MNAR. Este expoziția care are ca piesă centrală tabloul „La Blouse Roumaine” a lui Henri Matisse, adusă de la Centrul Pompidou din Paris. O expoziție care mi-a plăcut mult, bine organizată, cu o temă tratată multifațetat. Am văzut costumul popular reprezentat ca temă a trezirii conștiinței naționale, dar și ca limbaj prin care pictori ori fotografi străini au găsit de cuviință să-i individualizeze pe români. Portul popular ca temă de propagandă și nu doar în perioada comunistă.

Mi-am și notat câteva preferințe, nu puține: „Arestarea lui Franz Rákóczi”, de Gyula Benczur (nu știam că MNAR are acest tablou); „Hora de la Aninoasa” a lui Aman; un înduioșător portret al principesei Maria cu mama sa, regina Elisabeta, realizat de George Peter Alexander Healy; „Țiganca” din Ghergani, „Rodica” ale lui Grigorescu; „Fată ucraineană”, a lui Mykola Rachkov; „Coada la pâine” din 1919 a lui Tonitza; porterul lui Eveline a lui Ressu; „Țărancă cu ouă” a lui Marcel Iancu; „Târg de țărani la Hațeg” a lui Dumitru Gheață; „Surori” a lui Vladimir Dimitrov Maystora; „Secuianca” lui Irina Lukasz; „Bătrână în costum de Sibiu” a lui Ion Grigorescu și, firește, lucrările lui Matisse sau fotografiile lui Man Ray și Brâncuși.

Ca să sărbătorim sentimentul bun lăsat de expoziție, am mâncat pizza napoletană pe Calea Victoriei, la „Centrale Pizza”. Foarte bună, ca la mama ei acasă, pot să zic. Apoi am trecut prin piața volantă din Amzei, de unde am luat cașcaval afumat de la un producător din Tălmaciu de Sibiu. În drum spre casă, am trecut prin parc și, ca orice pofticios, de la un food court am cumpărat un cârnat la grătar și pastramă la ceaun. Pentru masa de seară. Dar și un kürtőskalács – colacul secuiesc, desert potrivit pentru cafeaua de după-amiază.

Când am ajuns acasă și am scos atâta mâncare din sacoșe, ne-am întrebat ce-o fi cu noi de cumpărăm compulsiv mâncare de câte ori trecem printr-un târg? Nu poate fi decât o patologie la mijloc, o boală socială, un consumism nesănătos pe care îl alimentăm voioși, fără control.

3 ianuarie (2026)

Am ieșit înainte de prânz să-mi fac plimbarea. Planul era să străbat cele trei parcuri, ca-n zilele bune: Carol, Tineretului și Lumea copiilor. Am trecut podul peste Cocioc și am pornit-o pe alee către ieșirea dinspre Cuțitul de argint când a început ploaia, mai întâi ușor, apoi tot mai insistentă și în cele din urmă hotărâtă. În cinci minute canadiana era udă complet.

Dar era un aer atât de plăcut și un cer vesel, de parcă era o ploaie de vară. Și mi-au venit în minte cele câteva versuri pe care le știu ale „Singin’ in The Rain” a lui Gene Kelly: „I’m singin’ in the rain, just singin’ in the rain / What a glorious feelin’, I’happy again / Come on with the rain, I’ve a smile on my face / I walk down the lane with a happy refrain / Just singin’, singin’ in the rain”

Am abandonat Carol și m-am întors cu STB-ul până la Palatul Copiilor, unde părea că ploaia se oprise. Am coborât din autobuz și am pornit-o spre casă prin parc. Ploaia a găsit cu cale să mă însoțească din nou spre casă, de această dată fără să mai exagereze.

14 ianuarie (2026)

Aseară am fost la „Sfântul Nicolae dintr-o Zi”, la spovedanie. „Sfântul Nicolae dintr-o Zi” își trage numele de la o anumită dorință a lui Neagul, fiul negustorului Mihaiu din Târgușor, zis și Grecul din Târgușor – un tip care voia să ajungă domn în Țara Românească, motiv suficient pentru ca Radu Mihnea să-i ia capul în 1612. Neagul a vrut și el domnia, nici lui nu i-a ieșit, dar măcar a clădit o biserică de lemn, conform legământului făcut cu Domnul Dumnezeu: „Neagul și-a pus nădejdea în Dumnezeu. Drept urmare, a făgăduit Domnului și sieși că va ridica o biserică doar într-o singură zi, dacă visul i se va împlini.” Cu toate că n-a obținut tronul, și-a respectat promisiunea.

Strănepoata sa, Marica, căsătorită cu Constantin Brâncoveanu, fiica lui Neagul Postelnicul Negoescu, zis și „Popescu”, „… dă piatră o au zidit [vechea biserică de lemn], foarte iscusită și gingașă făcând-o, o au înfrumusețat cât și pă din afară precum să și vede”, a consemnat cronicarul Radu Greceanu în epocă.  

Între anii 1911 și 1947 a servit ca loc de închinăciune Comunității Ortodoxe Albaneze din București, drept pentru care este cunoscută și ca biserica albanezilor din București. Pe o placă amplasată pe zidul sudic al bisericii, este consemnat că pentru o perioadă a slujit aici preotul albanez Fan Noli, luptător pentru independența Albaniei și pentru autocefalia Bisericii Ortodoxe Albaneze.

18 ianuarie (2026)

După slujba la biserică, o plimbare pe Calea Victoriei. Ne-am oprit la „Tosteria Italiană”, la o cafea și câte o felie de panettone, ca la mama lui acasă. Apoi, către Piața Amzei, trecem pe lângă Mița Biciclista și ne oprim: să intrăm să vedem ce expoziție au acum? De ce nu? Și am intrat. Da, ni s-a spus, avem de anul trecut, din octombrie, o expoziție nouă: „Întâlniri. Sau cum se naște o lume nouă”, la etaj. Ultima expoziție văzută aici era despre viața în comunism.

Întâlniri pe care istoria ar vrea să le ținem minte, despre asta este expoziția. Lena Constante și Harry Brauner, uniți de pasiunea pentru folclor și artă. Nicolae Steinhardt și Alexandru Paleologu. Amândoi închiși de bolșevici la Jilava, prinși în trista istorie a dosarului Noica – Pillat. Horia Bernea și Irina Nicolau, de care se leagă reînvierea Muzeului Țăranului Român după 1990. Celebrul cuplu epistolar Ion Vianu și Matei Călinescu: „Legătura lor s-a păstrat intactă prin corespondență și valori comune, dovedind că o prietenie adevărată este mai puternică decât orice graniță sau regim politic” – scrie în prezentarea curatorilor expoziției.

Eugen Jebeleanu și Yann Verburgh, coregrafi și dansatori – un parteneriat creativ și o familie. Dar și evocarea personalităților Gheorghe Ursu, arestat, torturat și ucis de regimul comunist sau Mihail Sebastian, victimă a antisemitismului interbelic, care și-a pierdut în condiții neclare viața într-un accident pe care, într-un fel, l-a anticipat și transformat într-un subiect de roman.

O vizită emoționantă, evocarea unor momente triste dar și a unora fericite, reamintirea atmosferei apăsătoare a totalitarismului și corolarul prețului pe care l-am pute plăti din nou dacă nu suntem atenți la alegerile noastre. La mansardă, un spațiu imersiv potrivit pentru reflecție: „Pădurea din mansardă e spațiul de protecție pe care ți-l dă întâlnirea cu celălalt. Mestecenii sunt ceilalți. E spațiul privilegiat și protector al întâlnirilor tale. (…) E poate un strigăt, ca să înțelegem și noi, și voi, că întâlnirea cu celălalt e cel mai de preț lucru. Întâlnirea cu celălalt e posibilă. Iar dacă are loc, ea va naște lucruri formidabile. Marile întâlniri sunt posibile oricui. Și, în final, e și despre ce lasă în urmă o întâlnire. Ce rămâne vizibil din invizibilul acestui miracol.”

20 ianuarie (2026)

Ieri seară am participat la Palatul Cesianu-Racoviță la un curs organizat de Fundația „Calea Victoriei” a cărui temă era: „Mari pictori români și capodoperele lor”. Conform prezentării, ar fi trebuit să ni se vorbească despre „generația 1848, generația revoluției, romantică, înflăcărată și plină de cel mai pur patriotism”, care a pus piatra de temelie în efortul prin care „o civilizație rurală, cu o întârziere istorică de 300 de ani față de lumea occidentală” a „decolat neașteptat” și a recuperat decalajul față de pictura occidentală și, mai mult, a creat „o şcoală națională cu fizionomie proprie”. Apoi mai trebuia să ni se vorbească despre Aman – Grigorescu – Luchian – Tonitza  și modernitatea românească în pictură – Școala de la Balcic.

Nu fusesem niciodată, până aseară, la Artmark, așa că am profitat de ospitalitate și am cutreierat camerele palatului ca să analizez oferta: lucrări, prețuri. Am văzut picturi și desene de Salvador Dali, Chagall, Matisse, Warhol, Picasso cât nu am văzut în muzee importante din Europa. Am văzut lucrări ale unor autori importanți cu prețuri excelente, sub o mie de euro, deci accesibile. Am simțit chiar și impulsul de a cumpăra. Apoi m-am gândit: Și ce aș face cu ele? Unde le-aș expune, cum le-aș proteja? Dar chestiunea rămâne deschisă.

Cursul nu m-a inspirat. Am nimerit în plină atmosferă protocronistă. S-a vorbit aproape numai despre pictorii pașoptiști Ion Negulici, Barbu Iscovescu, Daniel Constantin Rosenthal, despre care am aflat că erau mai ales „agenți secreți” și că după cei trei Eugen Barbu și-a croit personajul aventurierului „Mărgelatu”, din seria de filme „adevărate” și „patriotice” omonime, pentru că „Eugen Barbu s-a documentat serios în arhive” pentru scenariu.

Pe lângă „seria Mărgelatu”, am aflat că suportul de curs se bazează pe cartea „Trei pictori de la 1848”, publicată la 1973 de Dan Grigorescu la Editura Meridiane. Carte în care găsești „o istorie care nu se mai predă niciunde, la nicio facultate de istorie sau de istorie a artei”. Și de ce nu se mai predă niciunde această istorie?, s-a întrebat retoric și recurent doamna lector timp de două ore; răspunsul plutea probabil în aer, dar eu nu l-am prins.

Una peste alta, am auzit toată seara că cei trei erau „bărbați faini”, înalți, supli, fatali. Că erau agenți secreți, că Iscovescu a făcut contrabandă cu arme în timpul revoluției, „exact ca-n filmul cu Mărgelatu”. Că artistic poate nu excelau, dar erau „de o mie de ori mai talentați decât pictorii occidentali aduși în Țările Române de cei cu stare sau, începând cu Gheorghe Asachi, pentru a pune bazele unei școli naționale de zugravi de subțire”. Cursul, așa și așa, dar galeriilor Artmark le-am dat în gândul meu nota maximă. Puțin nostalgic la plecare că nu pot lua cu mine măcar două – trei gravuri.

31 ianuarie (2026)

În ultima zi a lui ianuarie a încercat să ningă. Anemica încercare n-a avut succes. Cum vremea se arată deprimantă și face indispensabilă priza zilnică de vitamina D, ne-am făcut de ieri planul să vizităm casa memorială Tudor Arghezi. Ca să fiu riguros, revin cu precizarea că am făcut-o pentru prima oară, deși locuim oarecum în apropiere. De propus, ne-am mai propus. Eu însumi mi-am propus de mai multe ori. Dar, dintr-un motiv sau altul, am amânat mereu, până astăzi. Și dacă tot am făcut-o, de acum vreau să revin neapărat, cum ar fi într-o zi cu soare de primăvară, când cireșii vor fi în floare, ca să mă bucur de mireasma lor și să citesc la umbră, lângă cușca lui Zdreanță, cel cu ochii de faianță.

Conacul „Tudor Arghezi”, din strada Mărțișor 26, a început să fie construit în 1928. Lucrările au continuat și după ce Arghezi s-a mutat aici în 1930, până undeva spre anii 1937, când a fost terminată și anexa cu tipografia. Impresia mea despre gusturile lui Arghezi și ale soției sale Paraschiva este că erau ale unor burghezi mijlocii, cu nostalgii de țărani și aspirații spre clasele mai înalte. Mobilier amestecat, tablouri și cărți așijderea. Gustul pentru echipamente moderne: motocicleta Harley-Davidson, dăruită de tatăl său, magnetofonul pe care și l-a cumpărat de la Moscova în 1957, când a făcut parte din „Comisia Ralea”, care a negociat recuperarea unei părți a tezaurului nostru făcut pierdut de Rusia, aspiratorul din primele modele de la noi de pe piață și altele.

Tablourile, unele primite pe vremea când redacta cronică de artă, sunt parțial de valoare – Ressu, Şirato, Iser, Luchian, Dărăscu, Pallady, Demetriade Bălăcescu -, parțial mediocre, dar cu valoare de mărturie. Ajuns în conacul Arghezi, m-am simțit în largul meu, ca și cum aș fi intrat în casa unor rude, unchi sau bunici. Un loc care-ți este familiar, unde simți că s-au spus multe vorbe bune și că cei care și-au legat soarta de această casă și-au trăit viața cu speranță.

La final de vizită, am primit un număr original din „Bilete de papagal” – nr.387 din 16 mai 1929. Articole: „Note mici”, „Petre I. Gheață: problema claselor sociale”, „Omagiu perpetuu”, „Actualități: închiderea unei stagiuni”. Versuri de A. Rudu: „Ții minte apusul lunii / Pe creștet nins de-argint sonor? / Și lebezile ‘n alb sobor / Pe iaz de nacru șoptitor? / Și cerul ce-și gonea păunii?” și așa mai departe. Am gustat puțin aer interbelic. Mai rămâne să gust cireșele din livadă la vremea potrivită.

9 februarie (2026)

Ieri, după slujba la biserică, am hotărât să vizităm Muzeul Zambaccian. Mai întâi ne-am băut cafeaua la cofetăria „Capitol”, apoi am luat metroul până în piața Charles de Gaulle și de acolo ne-am întors pe jos, într-o plăcută plimbare până la intersecția cu strada Zambaccian și mai departe până la numărul 21A. Credeam că vom fi printre puținii sau chiar singuri la muzeu, dar nici vorbă, deja avea o duzină de vizitatori. Primire caldă, civilizată, loc berechet la garderobă, fără taxă pentru fotografiere – totul ne-a surprins plăcut.

Casa colecționarului de artă de origine armeană Krikor Zambaccian, proiectată de arhitectul Dori Galin, a fost special concepută atât ca spațiu de locuit, cât și ca spațiu expozițional. După ce a fost terminată și amenajată în anul 1942, Casa Zambaccian era deschisă o zi pe săptămână pentru publicul amator de artă. Din 1947, când Krikor Zambaccian a început să înțeleagă cum bate vântul istoriei, colecția de artă Zambaccian a început să fie donată statului român în etape, până în 1962.

Ideea era ca această colecție să rămână expusă în Casa Zambaccian, care devenea astfel muzeu public. Muzeul a fost inaugurat în martie 1947, iar în 1957 casa a fost extinsă, pentru ca spațiul de expoziție să fie îndestulător. În 1977, autoritățile comuniste s-au răzgândit și au mutat colecția la Muzeul Colecțiilor de Artă. Abia după Revoluție, în 1996, colecția s-a întors acasă, în strada Zambaccian 21A.

Multe mi-au atras atenția în expoziție. În primul rând varietatea lucrărilor, dar și unitatea colecției. Krikor Zambaccian a cumpărat și pictori străini ce începuseră să-și afirme notorietatea, dar colecția sa se bazează mai ales pe pictorii români: Grigorescu, Tonitza, Ressu, Pallady, Ciucurencu, Luchian, Iser și alții. Ce mi-a plăcut, am fotografiat. În primul rând, ca inedit, portretele lui Krikor Zambaccian: Corneliu Baba, Massimo Campigli, Gheorghe Petrașcu sau Alexandru Ciucurencu. Patru viziuni diferite, patru vârste diferite, același subiect. Merită comparația ca stil, sau pentru a urmări transformarea subiectului.

După criteriu estetic, au fost pânze de care privirea mi s-a desprins cu greu: Portret de femeie, Portret de evreu – Grigorescu; Portretul lui Gala Galation – Tonitza; Toaleta copilului, Lorica – Luchian; Nud pe chaise-longue, Nud cu plantă, Autoportret (1942), Palaldy; Portretul soției – Ion Teodorescu-Sion; La marginea Covasnei – Michaela Eleutheriade.  Seria Balcicului: Cimitir tătăresc – Nicolae Dărăscu; Peisaj – Samuel Mützner; Peisaj dobrogean – Francisc Șirato. Câteva sculpturi: Bust de femeie – Dimitrie Paciurea și Portretul lui Mihai Eminescu – Oscar Han.

Nu știu exact cât timp am petrecut în acel spațiu generos, dar când, cu părere de rău, am hotărât să plecăm, am știut că trebuie să revenim: cu o nouă privire pentru comorile pe care nu le-am cântărit bine de această dată. Cum ni s-a făcut foame, încetul cu încetul, înainte de a coborî din nou la metrou, ne-am oprit să luăm o masă nesănătoasă dar plăcută cu pui KFC și cola zero.

13 februarie (2026)

Prima oprire din traseu, Timpuri Noi. Văzusem acolo un afiș cu proiectul „Dâmbovița apă dulce” și am vrut să mă lămuresc. M-am lămurit și apoi am intrat pe situl de internet al programului cu același nume. Am văzut propunerile lor și am completat un chestionar unde am optat pentru susținerea propunerilor lor de transformare a cheiului Dâmboviței în puncte ca Ciurel, Lacul Morii, Vitan, Parcul Natural Văcărești sau Timpuri Noi în zone prietenoase cu mediul și adecvate pentru promenadă.

De aici, cu tramvaiul 19, legănându-ne îngrozitor pe șine, m-am oprit la Șincai, ca să fac câteva fotografii Crematoriului „Cenușa”. Inaugurat în 1928, după ce arhitectul Duiliu Marcu a gândit primele planuri iar arhitectul Constantin Popescu le-a extins. Să faci fotografii cu odată eclectica clădire a crematoriului este o mică aventură. Există un perimetru de restricție, pentru că oricine s-ar apropia nu este în siguranță.

Nici la pavilioanele unde sunt depozitate urnele funerare nu este accesibil, decât în anumite intervale și dacă ai pe cineva depus acolo. Altminteri, trebuie să dai socoteală paznicilor și să te ferești de câinii ținuți cu lanțuri care culisează pe niște cabluri și „apără” pavilioanele. Pe un avizier, un anunț prin care suntem avertizați că „terenul este proprietatea Primăriei Municipiului București” și accesul auto presupune o taxă de 6 lei ora. Ce ar putea înțelege din toate acestea un turist străin aflat în trecere prin minunatul și primitorul nostru oraș?

16 februarie (2026)

Ieri am avut pe listă o vizită la muzeul Theodor Aman, de pe C.A. Rosetti, în spatele Bibliotecii Universitare și peste drum de palatul Cesianu-Racoviță. Casa Aman, care găzduiește muzeul, a fost construită între anii 1868 și 1876. Theodor Aman a trăit și a lucrat în această casă până la sfârșitul vieții, în anul 1891. A lăsat-o prin testament soției sale, Ana Aman, care a dezvăluit că dorința pictorului a fost ca aceasta să devină muzeu. Soția pictorului a demarat demersuri pe lângă Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice și pe lângă Casa Regală pentru a împlini această ultimă dorință a lui Theodor Aman. Abia în 1904 clădirea, colecția de pictură, gravură, instrumentele de lucru, mobilierul au intrat în patrimoniul statului, pentru ca în iunie 1908 să fie oficial inaugurat Muzeul „Theodor Aman”.

Muzeul se desfășoară pe un singur nivel, dar are o colecție impresionantă de lucrări ale primului nostru pictor neomodernist, întemeietor de școală modernă de pictură și nu de instruit „zugravi de subțire”. Din ce am înțeles, muzeul deține peste 150 de lucrări de pictură în ulei, pe pânză sau panouri de lemn, din perioada de debut și până la lucrări de maturitate. Multe, multe miniaturi, care erau la modă încă în a doua jumătate a secolului XIX. Am reținut și eu, după criteriul estetic și gustul personal, câteva uleiuri: Dejunul unei doamne, Doamna cu pălărie, o scenă cu cei trei frați Aman, Iarna (peisaj cu car și boi), Doamna Aman cu nepotul în atelier, Vara la țară, Pe malul Herăstrăului, Casa Aman, din grădină, natură moartă cu cireșe, Vas cu trandafiri sau nelipsitul în epocă Car cu boi.

Theodor Aman avea și un atelier de gravură, pentru că, dacă picturile erau scumpe, reproducerile prin gravură a unor lucrări sau alte tipuri de comenzi erau mult mai puțin costisitoare pentru buzunarele clasei de mijloc în formare și, deci, mult căutate. Pentru performanțele sale de excepție în această tehnică, Theodor Aman a fost ales membru al Societății Aquafortiștilor de la Paris în 1875, care i-a și achiziționat câteva lucrări. Nu pot să nu amintesc și de dulapul din salonul mare, bogat ornamentat, care poartă inscripția: „Dulapu’ sculptatu’ de Th. Aman 1865”. În curtea muzeului se găsește și fostul atelier al sculptorului Dimitrie Paciurea. Paciurea, după ce a obținut catedra de sculptură la Școala de belle-arte, a devenit, prin cumul, și custode al muzeului Aman. Ocazie cu care a obținut atelierul în cauză.

Nu mi-am propus lucruri mari cu această vizită, dar, într-un fel, muzeul Theodor Aman este un popas obligatoriu pentru a înțelege dinamica eforturilor României de a trece dintr-un feudalism întârziat în modernitate. O judecată strict estetică a lucrărilor sale fără a ține cont de momentul istoric în care a creat pictorul nostru creator de școală nouă ar fi ratată. Aman a pus bazele. Probabil că Nicolae Grigorescu și toți ceilalți care au urmat, cu toate studiile lor la Paris ori Viena, ar fi fost mai săraci în paleta de expresie, pentru că s-ar fi lovit ei primii de greutățile schimbării de paradigmă.

[1] Jerome K. Jerome – „Arta de a nu scrie un roman”; Editura Junimea, 1987