Una dintre principalele poziții exprimate de Bolojan și susținătorii săi este că actuala configurație a distribuției bugetare nu mai poate fi susținută. Cu alte cuvinte, banii din buget sunt insuficienți pentru a-i mai putea împărți ca până acum. În acest moment, trei întrebări elementare se impun oricui are un minim simț practic:
- Cum distribuim resursele astfel încât banii să fie suficienți – inclusiv ce putem face pentru a crește veniturile bugetare?
- Care sunt sursele acestei situații?
- Cum putem evita repetarea ei în viitor?
- Cum „cârpim” un buget
Cea mai presantă întrebare a fost prima. Răspunsurile au venit rapid, aproape reflex: tăieri, creșteri de taxe, reducerea unor drepturi, diminuarea unor facilități. La a doua întrebare – cea privind cauzele – s-au oferit explicații mai difuze, uneori mergând până la ideea că „toată lumea este de vină”: votanți, mediul de afaceri, politicieni, funcționari. La a treia întrebare, răspunsul pare deja formulat înainte de a fi rostit: reformă.
Și totuși, în spațiul public a lipsit aproape complet o abordare rece, contabilicească, pe cifre brute reale. În schimb, începem să înțelegem gravitatea situației prin efectele măsurilor: taxe crescute, venituri scăzute, presiuni pe pensii, diminuarea gratuităților pentru persoane vulnerabile, discuții despre tăierea sporurilor. Toate acestea sunt prezentate drept sacrificii necesare pentru a evita un scenariu de tip Grecia.
Comparația este discutabilă – Grecia era în zona euro, România nu este; structura instituțională diferă; contextul economic este altul. Dar imaginea „Grecia” funcționează ca avertisment psihologic: acceptați măsurile sau riscați colapsul.
Nimeni nu contestă că, într-un moment de dezechilibru, sunt necesare ajustări. Întrebarea este dacă acestea sunt cele mai eficiente dintre opțiunile posibile. Nu avem o prezentare comparativă serioasă a alternativelor.
Cât ar aduce o eficientizare reală a ANAF? De ce reformele începute acolo rămân neterminate?
Cât s-ar economisi prin recalibrarea salariilor foarte mari din instituții privilegiate?
Ce ar însemna fiscalizarea unor activități aflate azi în zona gri (de la prostituție la droguri ușoare), după o legalizare prealabilă?
Ce impact ar avea o impozitare diferențiată mai fermă pentru proprietăți și bunuri de lux?
Un decident interesat exclusiv de echilibrul bugetar ar trebui să prezinte aceste opțiuni cu cifre comparative. Or, acest exercițiu lipsește aproape complet.
- De ce „cârpim” un buget
Să presupunem că măsurile actuale sunt implementate și produc efectul scontat. În mod implicit, ele indică și cauzele crizei: cheltuieli considerate excesive, facilități sociale prea generoase, dezechilibre structurale.
Dacă gratuitățile și avantajele acordate persoanelor vulnerabile sau anumitor categorii de pensionari sunt vizate, deducem că acestea sunt considerate surse ale dezechilibrului. Dar este aceasta întreaga explicație? Sau doar partea cea mai ușor de ajustat politic?
Înainte de a răspunde la întrebarea despre viitor, merită un exercițiu de imaginație – de fapt, unul realist. Cetățenii afectați de reduceri și creșteri de taxe vor dori, la un moment dat, o schimbare politică. Cei care pierd venituri vor dori revenirea la situația anterioară. Cei vulnerabili vor cere înapoi compensațiile. Politicienii vor promite în consecință restaurarea drepturilor pierdute.
Ciclul se reia.
Majorări – dezechilibru – austeritate – nemulțumire – promisiuni – majorări.
Criza devine ciclică. Problema nu este doar nivelul cheltuielilor, ci mecanismul prin care ele sunt decise și consolidate.
- De ce „cârpim” în mod repetat
În acest punct, răspunsul invocat este mereu același: REFORMĂ. Dar termenul este uzat până la golire de sens. În ultimii 20 de ani, „reforma” a însemnat prea des ajustări punctuale, dictate de crize, și prea rar schimbări structurale ale modului în care funcționează guvernarea.
Susținătorii austerității invocă raționalitatea liberală și disciplina bugetară. Susținătorii majorărilor invocă rolul statului de a asigura bunăstarea. Ambele poziții se legitimează moral și patriotic. Ambele au fost aplicate succesiv. Ambele au eșuat în a preveni ciclul. Poate că problema nu este nivelul cheltuielilor, ci instrumentele prin care sunt luate deciziile.
Modernizarea radicală a instrumentelor guvernării
Mă feresc să folosesc cuvântul „reformă”, tocit prin utilizare excesivă. Dar ceea ce ar trebui să urmeze este, în esență, o modernizare radicală a instrumentelor guvernării.
Un exemplu simplu: într-un anumit domeniu, guvernul decide să majoreze salariile. Pentru a asigura aplicarea măsurii, se adoptă o lege. Legea, prin natura ei, are caracter obligatoriu. „Unde-i lege, nu-i tocmeală.” Ea poate impune reguli, obligații, dar și drepturi financiare.
Însă nu orice decizie de management trebuie transformată în drept legal rigid. Când salarizarea devine materie de lege, flexibilitatea dispare. Ajustarea devine extrem de dificilă, chiar dacă contextul economic se schimbă dramatic. Bugetul fluctuează, dar drepturile legale rămân.
Se ajunge astfel la acumularea unui păienjeniș de legi, sporuri, excepții și reglementări care sufocă managementul instituțiilor. În loc să fie un instrument de stabilitate, legea devine obstacol în calea adaptării.
Exemplele sunt multiple:
– sporuri transformate în drepturi permanente;
– scheme de finanțare rigidizate prin acte normative;
– politici salariale fragmentate, dificil de recalibrat;
– reguli bugetare detaliate excesiv în legislație primară.
Pentru a crește eficiența guvernării, este necesară limitarea utilizării legii ca instrument de implementare pentru măsuri care țin de management executiv. Legea trebuie să stabilească cadre, principii și limite. Nu să fixeze în beton fiecare detaliu operațional.
Ce ar trebui să urmeze
Dacă austeritatea este inevitabilă, ea trebuie însoțită de o schimbare structurală a modului în care sunt luate deciziile publice:
- Separarea clară între politică publică și detaliu administrativ.
- Creșterea flexibilității bugetare prin mecanisme executive, nu prin rigidități legislative.
- Introducerea unor analize de impact reale înainte de adoptarea măsurilor.
- Corelarea automată a anumitor cheltuieli cu indicatori economici obiectivi.
- Digitalizarea și transparentizarea execuției bugetare în timp real.
Fără această schimbare, orice sacrificiu cerut astăzi va fi temporar. Fără modificarea instrumentelor, vom continua să alternăm între generozitate electorală și austeritate panicată.
Nu putem cere cetățenilor doar „răbdare”, „efort”, „abținere” și „responsabilitate”. La fel cum nu putem promite bunăstare nelimitată fără acoperire.
Dacă cele două discursuri au fost deja testate și au produs același rezultat – criză ciclică –, atunci problema nu este ideologia, ci arhitectura instituțională.
România nu are nevoie doar de ajustări bugetare. Are nevoie de un alt mod de a guverna.
„Cârpim” bugetul fiindcă pacientul este într-o stare muribundă. ” Cârpeala” este un fel de terapie intensivă. După ce salvăm pacientul, pe urmă trebuie să-l revigorăm și de-abia apoi „să-l reformăm”. Deci nu se poate repede -repede să reformezi muribundul. Adică îți trebuie vreo 3-5 ani de terapie intensivă, vreo 5 ani de consolidare și apoi vreo 10-15 ani de „reformă”…
Nu se poate repede -repede, iar exemplul imediat este Grecia care nici după 20 de ani încă nu a scăpat de greutăți….
Eu aș zice să fim cinstiți, toți vor Reformă dar pentru alții, adică să nu-i afecteze pe ei. Iar eu voi zice doar că atât timp cât România are o eficiență socială a economiei la jumătate din media europeană, singura soluție este MUNCA de înaltă CALITATE. Dar despre MUNCĂ nu vorbește nimeni…
Încă un exemplu: Chinei i-au trebuit 40 de ani(!!!) ca să poată deveni a doua putere economică mondială! Cum a făcut asta? PRIN MUNCĂ!
Păi cu cine să „muncești”?
Exista destule resurse umane. Tinerii intre 18- 25 ani care nu fac o facultate, dar nici nu lucreaza, dar stau pe banii parintilor, sau din mosteniri inchiriate. Cei care primesc de ani de zile, ajutoare si pensii sociale fara motivatii serioase. Angajarea celor peste 50 ani, ramasi someri. Si ar mai fi…….
Daca ar fi sa sccept comparatia (ceea ce fac cu unele retineri), probabil ca ar trebui sa vorbim atunci de politici de preventie. ceea ce ne conduce tot acolo unde spuneam. Sunt cicluri de 4 ani, la nivel guvernamental si mai dese, nu exista timp pentru ce spuneti dvs. Bolojan era bun daca avea cine sa-i arate sensul. Nu prea are cine. Pacat! Strangm cureaua dar slabim pe fond nervos, nu frumos si danatos cum ar trebui.
Păi primul „sens” al lui Bolojan l-a și spus: reducerea deficitelor și a inflației. Apoi, în limita posibilităților și a timpului, dezvoltarea calitativă a economiei și reforma administrației.
De acord cu ultimul paragraf cu mențiunea că Uniunea funcționează și anume altfel. A se vedea luări de poziție în consiliul Uniunii.