Textul examinează dinamica recentă a relațiilor dintre Președinte, Guvern și sistemul judiciar în România, pornind de la ideea potrivit căreia crizele constituționale nu se produc doar prin încălcări directe ale competențelor, ci și prin neutralizări funcționale generate de acțiuni formal legale. Articolul argumentează că accelerarea deciziei publice și suprapunerea inițiativelor instituționale pot transforma medierea prezidențială într-un rol decorativ și pot deplasa centrul de legitimitate către mecanisme de validare plebiscitară sau administrativă, cu efecte asupra echilibrului puterilor.
În această cheie, „graba” nu este un detaliu procedural, ci o resursă de putere: ea fixează agenda, produce fapte împlinite și comprimă timpul constituțional necesar cooperării loiale. Analiza evidențiază, de asemenea, că independența justiției și statul de drept sunt aranjamente instituționale fragile, supuse unor presiuni politice recurente de subordonare și control, care operează adesea indirect, prin delegitimare, dublare instituțională și reconfigurarea condițiilor de funcționare ale autorităților. Concluzia este că miza nu constă în competiția punctuală dintre actori, ci în riscul unei eroziuni constituționale discrete, prin care instituțiile continuă să existe formal, dar își pierd capacitatea de a funcționa împreună.
Introducere
Graba este rareori neutră în politică. Într-un stat constituțional, accelerarea deciziei publice nu este doar o opțiune de eficiență, ci un mod de exercitare a puterii cu efecte asupra sistemului instituțional. Atunci când calendarul este comprimat deliberat, iar inițiativele se suprapun fără coordonare, nu asistăm la un surplus de energie democratică, ci la o reconfigurare a raporturilor dintre instituții. Ceea ce apare drept reacție conjuncturală riscă să se transforme într-un mecanism stabil de redistribuire a legitimității.
În arhitectura constituțională a României, conflictele dintre puterile statului nu se manifestă, de regulă, prin încălcări frontale ale competențelor. Mult mai frecvent, ele apar prin acte formal legale, exercitate într-un mod care afectează funcționarea efectivă a echilibrului instituțional. Una dintre cele mai sensibile forme ale acestui derapaj este golirea de conținut a unei competențe constituționale: situația în care rolul unei autorități rămâne intact la nivel formal, dar devine lipsit de efect real prin acțiunile paralele ale altor puteri.
Această logică devine deosebit de problematică atunci când vizează mecanismele de mediere și arbitraj instituțional. Rolul Președintelui de mediator între puterile statului nu este unul ornamental și nici subsidiar eficienței politice imediate, ci este conceput ca un instrument de reglaj al conflictului, menit să asigure cooperarea loială și să prevină escaladarea tensiunilor într-un sistem marcat structural de asimetrii de putere. Orice dinamică care transformă medierea într-un gest decorativ produce efecte care depășesc cadrul unei simple dispute politice.
Independența justiției și statul de drept se înscriu în același registru al fragilității instituționale. Acestea nu funcționează ca stări garantate definitiv prin norme constituționale, ci ca aranjamente supuse unor presiuni politice recurente. Cele mai relevante amenințări nu provin din contestări explicite, ci din intervenții indirecte, cumulative, care reconfigurează condițiile de funcționare ale autorităților judiciare. Vorbim despre accelerări procedurale, mecanisme paralele, delegitimare simbolică și deplasarea centrului de decizie în afara cadrului de cooperare instituțională.
Din această perspectivă, nu este în discuție oportunitatea inițiativelor punctuale, ci modul în care acestea afectează funcționarea statului de drept. Problema nu este legată de competiția dintre actorii politici, ci de capacitatea instituțiilor de a coopera fără a-și neutraliza reciproc rolurile constituționale. Atunci când graba este utilizată ca instrument de preempțiune, iar eficiența politică ia locul medierii instituționale, ceea ce se erodează nu este doar echilibrul dintre puteri, ci chiar capacitatea Constituției de a regla conflictul în mod stabil.
I. O secvență de criză și comprimarea timpului constituțional
Secvența de evenimente care a precedat sau a însoțit aceste evoluții instituționale nu poate fi tratată ca un simplu fundal mediatic. Aceasta a reprezentat contextul activ al unei crize politice accelerate, în care acumularea rapidă de episoade a produs o comprimare extremă a timpului constituțional. În doar câteva zile, la sfârșitul anului și într-un moment de sensibilitate politică maximă, s-au suprapus dezvăluiri mediatice cu impact emoțional puternic, proteste de stradă, scandaluri publice și o polarizare accentuată a discursului privind justiția și rolul magistraților.
Publicarea documentarului Recorder a funcționat ca un catalizator al indignării publice, amplificând o stare latentă de neîncredere și ostilitate față de sistemul judiciar. Reacțiile sociale care au urmat nu s-au limitat la critica punctuală a unor disfuncții, ci au alimentat un climat general de contestare, în care justiția a fost prezentată ca problemă politică centrală. Acest climat a creat o presiune imediată asupra actorilor instituționali, presiune care a favorizat decizii rapide, gesturi simbolice și repoziționări strategice.
În acest context tensionat, anunțarea consultărilor prezidențiale cu magistrații a fost percepută inițial ca un exercițiu clasic al rolului constituțional de mediere. Aproape simultan, însă, înființarea unui comitet la nivelul Cancelariei Prim-Ministrului, cu obiect similar, a introdus un mecanism paralel de intervenție asupra aceleiași problematici. Suprapunerea nu a fost doar tematică, ci și temporală, iar efectul său nu a fost complementar, ci concurențial.
Declarația ulterioară a Președintelui privind posibilitatea organizării unui referendum în domeniul justiției, cu referire explicită la evaluarea funcționării Consiliului Superior al Magistraturii, a mutat centrul de greutate al intervenției instituționale. Medierea a fost dublată de o logică de validare plebiscitară, iar conflictul instituțional a fost proiectat în spațiul unei decizii populare, într-un moment în care emoția publică era deja intens mobilizată. În paralel, inițierea strângerii de semnături pentru suspendarea Președintelui a adăugat o dimensiune suplimentară de presiune politică, accentuând caracterul de cursă instituțională al întregii secvențe.
Reacția Consiliului Superior al Magistraturii s-a înscris, la rândul ei, într-un cadru marcat de defensivă instituțională și de contestare a legitimității intervențiilor politice. Toate aceste evoluții au avut loc pe fondul unei dezbateri constituționale sensibile privind asumarea răspunderii guvernamentale pe legea pensiilor magistraților, dezbatere deja încărcată simbolic și ideologic. Discursul public a fost traversat de manifestări explicite de ostilitate față de magistrați, ostilitate care a depășit critica instituțională și a alunecat frecvent în delegitimare colectivă.
Această acumulare de evenimente într-un interval extrem de scurt nu este neutră din punct de vedere instituțional, ci produce un efect de saturație și de accelerare care reduce spațiul deliberativ și face dificilă exercitarea rolurilor constituționale de reglaj. Când indignarea publică, competiția politică și mecanismele instituționale se suprapun fără temporizare, statul de drept este pus la încercare nu prin suspendarea normelor, ci prin forțarea lor într-un ritm care le golește de funcție.
II. Cooperarea loială, evitarea instituțională și presiunea asupra independenței justiției
Principiul cooperării loiale între autoritățile publice este adesea invocat ca o normă de bună conduită instituțională, dar reprezintă, în fapt, una dintre condițiile de funcționare ale separației și echilibrului puterilor într-un stat de drept. Cooperarea loială nu presupune consens politic și nici absența conflictului, ci recunoașterea faptului că exercitarea unei competențe constituționale nu poate avea ca efect neutralizarea rolului altei autorități. Din această perspectivă, conflictul devine problematic nu prin existența sa, ci prin modul în care este gestionat instituțional.
În secvența analizată, acumularea rapidă de inițiative paralele a produs un efect de evitare instituțională. Guvernul și Președintele au acționat în cadrul competențelor proprii, dar suprapunerea temporală și tematică a acestor acțiuni a transformat coordonarea într-o competiție pentru ocuparea centrului de legitimitate. Evitarea instituțională nu se manifestă prin refuz explicit sau contestare directă, ci prin ocolirea funcțională a unui traseu constituțional: mecanismul formal rămâne intact, dar este lipsit de capacitatea de a produce efecte reale. Un astfel de tip de funcționare este descris în literatura comparativă ca abusive constitutionalism, în sensul în care mecanismele constituționale sunt utilizate pentru a slăbi instituțiile de control și a reduce caracterul efectiv al statului de drept, fără încălcarea formală a Constituției (Landau, 2013).
Consecințele asupra independenței justiției sunt directe. Atunci când justiția devine obiectul unor intervenții politice accelerate, plasate într-un context de presiune publică intensă, autonomia sa instituțională este pusă în tensiune fără a fi formal încălcată. Independența nu este suspendată printr-un act normativ, ci erodată prin reconfigurarea condițiilor de funcționare, prin dublarea mecanismelor de evaluare, deplasarea deciziei din spațiul profesional către validarea politică sau plebiscitară și delegitimarea simbolică a autorităților judiciare.
Rolul Consiliului Superior al Magistraturii devine, în acest context, emblematic. Deși statutul său constituțional nu este contestat explicit, el ajunge să fie supus unei evaluări de oportunitate politică incompatibile cu funcția sa de garant al independenței justiției. Transformarea unei autorități constituționale într-un obiect al validării publice sau al negocierii politice nu întărește statul de drept, ci îl deplasează într-o zonă de incertitudine instituțională, în care autonomia este condiționată de acceptabilitate politică.
Luptele de putere care traversează această secvență nu pot fi separate de interesele recurente de subordonare a justiției. Ele nu se exprimă, de regulă, prin proiecte explicite de control direct, ci prin strategii indirecte: accelerări procedurale, mecanisme paralele, presiuni simbolice și utilizarea emoției publice ca instrument de constrângere. Într-un asemenea context, ostilitatea manifestă față de magistrați nu este un simplu exces de discurs, ci un element care fragilizează condițiile de exercitare a independenței profesionale.
Cooperarea loială presupune, în astfel de momente, nu doar respectarea limitelor formale ale competențelor, ci și o obligație de abținere. Ea impune temporizare, coordonare și recunoașterea rolurilor asimetrice ale instituțiilor. Atunci când aceste exigențe sunt înlocuite de logica urgenței și a faptului împlinit, conflictul politic se transformă într-un dezechilibru instituțional, iar statul de drept își pierde capacitatea de autoreglare.
În această cheie, problema nu este dacă instituțiile pot acționa simultan, ci dacă ele mai pot funcționa împreună. Un sistem constituțional în care fiecare autoritate își maximizează avantajul procedural, ignorând efectele asupra celorlalte, rămâne democratic doar la nivel formal. În substanță, acesta devine vulnerabil la captură, la polarizare și la degradarea relației dintre justiție și puterea politică.
III. Președintele ca mecanism de reglaj instituțional, tentația președintelui jucător și riscul abuzului plebiscitar
În arhitectura constituțională a României, rolul Președintelui nu este acela de a concura cu celelalte puteri ale statului, ci de a le face compatibile. Funcția prezidențială este concepută ca un mecanism de reglaj într-un sistem marcat structural de tensiuni între majoritate, opoziție, justiție și administrație. Într-un asemenea cadru, rolul de mediere nu este un atribut secundar sau conjunctural, ci una dintre funcțiile esențiale ale Președintelui într-un stat de drept.
Medierea prezidențială funcționează prin temporizare, prin crearea unui spațiu de dialog instituțional și prin prevenirea escaladării conflictelor într-un context de asimetrii de putere. Președintele nu concentrează puterea și nu substituie decizia politică, ci o face compatibilă cu exigențele constituționale ale cooperării loiale. Din această perspectivă, medierea nu este opusul eficienței, ci condiția stabilității instituționale într-un regim democratic.
Această funcție este însă fragilizată atunci când medierea este dublată sau înlocuită de mecanisme de legitimare plebiscitară. Referendumul, ca instrument constituțional, are o funcție precisă și limitată. Utilizarea sa într-un context de conflict instituțional, mai ales atunci când vizează autorități constituționale precum Consiliul Superior al Magistraturii, deplasează centrul de greutate al statului de drept din zona arbitrajului instituțional în cea a legitimității majoritare de moment. Conflictul constituțional este astfel transformat într-o confruntare simbolică, puternic emoțională, în care procedura este substituită de validarea populară.
Această tendință nu este lipsită de precedent în experiența constituțională recentă a României. Utilizarea instrumentelor plebiscitare ca levier politic și electoral a fost practicată în mod repetat în timpul mandatelor lui Traian Băsescu, în special în anul 2009, când referendumul a fost integrat explicit într-o strategie de mobilizare electorală și de repoziționare instituțională. Departe de a consolida stabilitatea democratică, această practică a contribuit la accentuarea polarizării, la degradarea cooperării loiale între autorități și la o perioadă prelungită de instabilitate politică, marcată de suspendări repetate ale Președintelui și de instabilitate guvernamentală cronică.
Dintr-o perspectivă structurală, vulnerabilitatea nu este explicată suficient prin comportamentul politic al titularului funcției prezidențiale, ci derivă din arhitectura executivului unipersonal. Chiar și în absența unui lider care să concentreze efectiv puterea, această arhitectură creează un punct potențial de convergență al așteptărilor instituționale și al loialităților informale, favorizând reorientarea deciziei reale dinspre procedurile constituționale către anticiparea voinței titularului. După cum arată Laurence Claus, existența unui executiv concentrat într-o singură persoană constituie călcâiul lui Ahile al democrațiilor constituționale nu prin ceea ce produce inevitabil, ci prin ceea ce face posibil: apariția unui sistem informal de coordonare care poate funcționa în paralel cu ordinea juridică formală și o poate captura din interior. În acest cadru, mecanismele clasice de control și echilibru își păstrează configurația normativă, dar devin vulnerabile la neutralizare funcțională, pe măsură ce actorii instituționali ajung să anticipeze preferințele liderului ca regulă practică de acțiune, substituind treptat regula formală de recunoaștere cu una informală centrată pe executiv (Claus, 2025).
Din perspectivă instituțională, lecția acestui precedent este relevantă, căci tentația de a pune sub semnul referendumului conflictele constituționale produce câștiguri politice pe termen scurt, dar generează costuri sistemice pe termen lung. Pe de o parte încurajează personalizarea excesivă a puterii, pe de alta slăbește mecanismele de arbitraj instituțional și transformă statul de drept într-un câmp de confruntare electorală. Recurența acestui tip de practică indică nu un accident politic, ci o vulnerabilitate structurală a regimului.
Această vulnerabilitate este specifică unui regim semiprezidențial puternic parlamentarizat. Președintele beneficiază de o legitimitate electorală directă, dar dispune de competențe executive limitate, în timp ce majoritatea parlamentară controlează guvernarea efectivă. Această asimetrie generează o tentație structurală: transformarea funcției de arbitraj într-un rol de intervenție politică activă, cunoscută în discursul public drept figura „președintelui jucător”. Această mutație nu este doar o opțiune personală, ci rezultatul presiunilor exercitate de designul instituțional.
Suspendarea Președintelui funcționează, la rândul ei, ca instrument specific acestui tip de regim și nu doar ca mecanism de sancțiune constituțională, ci și ca o supapă politică utilizată pentru reglarea conflictelor dintre instituții atunci când cooperarea loială eșuează. În România, recursul repetat la suspendare indică o instabilitate structurală a raporturilor dintre legitimități concurente, mai degrabă decât simple excese conjuncturale.
În acest cadru, tentația președintelui jucător și utilizarea suspendării ca instrument de confruntare politică nu se neutralizează reciproc, ci se alimentează. Arbitrajul este absorbit în competiția politică, iar mecanismele de reglaj sunt transformate în episoade de conflict major. Justiția, plasată între aceste centre de putere, devine vulnerabilă la instrumentalizare simbolică și politică, mai ales în contexte de polarizare și presiune publică intensă.
A goli de conținut rolul de mediere al Președintelui, fie prin accelerări strategice, fie prin plebiscitarizarea conflictului instituțional, nu înseamnă doar slăbirea unei instituții ci destabilizarea unui întreg echilibru constituțional construit tocmai pentru a preveni transformarea conflictului politic în criză de regim. Într-un asemenea context, statul de drept nu este subminat prin suspendarea normelor, ci prin utilizarea lor într-o logică de confruntare permanentă.
Concluzie. Graba ca simptom al fragilității instituționale
Secvența analizată nu reprezintă un accident politic și nici o simplă succesiune de reacții emoționale generate de un context mediatic tensionat. Ea relevă o vulnerabilitate structurală a arhitecturii constituționale, activată de comprimarea timpului instituțional, de suprapunerea mecanismelor de decizie și de transformarea conflictului politic într-o cursă pentru legitimitate. Graba nu este, în acest cadru, un detaliu procedural, ci un instrument de preempțiune instituțională, capabil să producă efecte durabile asupra funcționării statului de drept.
În acest cadru, cele mai serioase derapaje constituționale nu se produc prin încălcări frontale ale normelor, ci prin respectarea lor formală într-o logică de evitare instituțională. Cooperarea loială este golită de conținut nu prin refuz explicit, ci prin accelerări strategice, mecanisme paralele și fapte politice împlinite care neutralizează rolurile constituționale aflate în curs de exercitare. Într-un asemenea context, instituțiile continuă să existe, dar își pierd capacitatea de a funcționa împreună.
Această dinamică se înscrie într-un context mai larg, identificat în literatura recentă privind criza democrației constituționale. După cum observă Mark A. Graber, analiza ascensiunii populismului de dreapta arată că „right-wing populists do not seek to abolish constitutional democracy; they seek to reshape it in ways that privilege their conception of the people while weakening the institutional commitments that constrain power”. Pericolul nu este, așadar, abandonarea regulilor constituționale, ci utilizarea lor selectivă într-o logică de confruntare permanentă, care fragilizează independența justiției și transformă statul de drept într-un cadru formal lipsit de capacitate reală de limitare a puterii.
Independența justiției nu apare, în această dinamică, ca o valoare abstractă, ci ca un aranjament instituțional fragil, expus presiunilor politice recurente. Tentativele de subordonare nu se manifestă, de regulă, prin control direct, ci prin reconfigurarea condițiilor de funcționare, prin delegitimare simbolică, dublare instituțională, plebiscitarizare și utilizarea emoției publice ca instrument de constrângere. În aceste condiții, justiția riscă să devină obiectul unei evaluări politice permanente, incompatibile cu statutul său constituțional.
Rolul Președintelui, conceput ca mecanism de reglaj într-un regim semiprezidențial puternic parlamentarizat, este esențial tocmai pentru a preveni transformarea conflictului politic în criză de regim. Atunci când medierea este golită de conținut, iar arbitrajul este absorbit în competiția pentru legitimitate, tentația președintelui jucător și recursul la suspendare devin simptome ale unei instabilități structurale, nu simple episoade conjuncturale. Plebiscitarizarea conflictelor instituționale amplifică această instabilitate, producând câștiguri politice imediate, dar costuri sistemice pe termen lung.
Miza pusă în discuție aici nu ține de identificarea unor responsabilități punctuale și nici de evaluarea unor opțiuni politice izolate ci despre capacitatea Constituției de a funcționa ca sistem de reglaj al conflictului, nu ca simplu cadru formal al confruntării politice. Un stat de drept nu se erodează atunci când normele sunt încălcate explicit, ci atunci când sunt utilizate într-o logică de confruntare permanentă, care slăbește treptat mecanismele de cooperare și arbitraj.
Într-un context marcat de polarizare, ostilitate față de magistrați și presiune publică intensă, obligația de reținere constituțională nu este diminuată, ci sporită. Graba nu poate substitui medierea, iar eficiența politică nu poate înlocui coordonarea instituțională fără a produce dezechilibre durabile. Dacă aceste lecții sunt ignorate, instabilitatea nu va rămâne un episod, ci va deveni o caracteristică recurentă a regimului. Iar costul nu va fi plătit de actorii politici ai momentului, ci de capacitatea statului de a-și menține coerența instituțională pe termen lung.
Bibliografie selectivă
Bingham, Tom. The Rule Of Law. London: Penguin Books, 2010
Tushnet, Mark; Graber, Mark A; Levinson, Sanford. Constitutional Democracy in Crisis? Oxford: Oxford University Press, 2018.
Graber, Mark A. Constitutional Democracy in Crisis? The Right-Wing Populist Surge, VerfBlog, 2018/8/26, https://verfassungsblog.de/constitutional-democracy-in-crisis-the-right-wing-populist-surge/, DOI: 10.17176/20180827-124616-0.
Albrecht, Peter‑Alexis; Thomas, Sir John. Strengthen the Judiciary’s Independence in Europe. Berlin/Mortsel :Berliner Wissenschafts‑Verlag (BWV)/Intersentia. 2009.
Claus, Laurence. The Law of Constitutional Capture. International Journal of Constitutional Law (ICL Journal), vol. 19, nr. 3, 2025, pp. 267–316. https://doi.org/10.1515/icl-2025-0018
Landau, David. Abusive Constitutionalism(April 3, 2013). 47 UC Davis Law Review 189 (2013), FSU College of Law, Public Law Research Paper No. 646, SSRN: https://ssrn.com/abstract=2244629
independenta justitiei e un vis frumos. Ce se imtimpla insa cind justitia e confiscata de oameni de bine si devine mafie? Cine vegheaza in a asigura nu numai independenta acesteia ci si buna ei functionare conform menirii ei?
Nazistii aveau aparatul SS, Gestapo, niste criminali, fara indoiala, dar formasera um sistem care se autoregla.
De asta are nevoie justitia romana, de un sistem care sa impiedice formarea unei dictaturi interne. Cine e capabil sa faca asa ceva? Cum functioneaza justitia in alta lume?
Cred ca singurul mod care poate 100% sa previna formarea unei dictaturi interne in justitie e reducerea independentei justitiei.
Exemplul cel mai extrem e SUA, unde toti judecatorii federali, la toate nivelurile, sunt propusi de presedinte si votati de Senat. Ceilalti judecatori nu au nici un cuvant de spus. Odata confirmati in functie e aproape imposibil sa fie dati jos, dar puterea lor este totusi limitata de institutia precedentului: odata ce un judecator a dat o hotarare intr-un fel, colegii lui pot fie sa hotarasca in acelasi fel, fie sa ridice problema la nivelul superior si sa astepte o lamurire de acolo. Nici vorba ca tribunalul sa dea condamnare, curtea de apel achitare, si nimeni sa nu invete ceva din asta, cum se intampla la noi.
@Dan Berindei _ „…reducerea independentei justitiei”
Justiția este una dintre cele trei puteri fundamentale ale unui stat democratic.
Puterile trebuie să poată fi controlate și echilibrate, fiecare de către celelalte două, prin așa-numitele mecanisme „Checks and balances”.
Constituția ar fi trebuit să fie revizuită de mult.
Crin Antonescu a fost pus șef la Comisia pentru Revizuire a Constituției tocmai pentru a NU se revizui. Și nu s-a revizuit.
CCR ar trebui să aibă o lege [de constituire, numire a membrilor și funcționare etc.] care să asigure tocmai că Legea Fundamentală chiar veghează la buna fucționare a mecanismelor „Checks and balances”. Dar CCR este o astăzi o simplă unealtă a cleptocrației, după cum tocmai am văzut.
Justiția trebuie să fie independentă…Realmente independentă.
În prezent, Justiția din România a devenit – în sens orwellian, desigur – una dintre „javrele” care îi slujesc pe „porci”.
Ai uiat sa dai exemple din tarile ai caror presedinti ii admiri asa mult: prietenii fara limite Trump si Putin. In ambele cazuri justitia functioneaza super .. Dar de, in Romania ne e frica de oamenii de bine care o sa confiste justitia.. Si ai si enumerat cativa oameni de bine: nazistii. Nici nu e de mirare ca ai asa admiratii catre fascistii Trump si Putin
Absurdul democrației românești este că persoană votată de șase milioane de oameni e ilegală în orice inițiativă, dar Lia Savonea e legală. Cine a votat-o pe Lia Savonea să facă ce pentru România? Legea este bodyguardul infractorilor. Democrația românească este un fals în structurile care contează și care nu sunt la vedere. La vedere e gardul vopsit.
Vi se pare ca puterea judecatoreasca prin Inalta Curte au cooperat loial cu celelalte puteri? Parlamentul a asigurat independenta deplina a justitiei prin legi. Guvernul prin Ministrul Justitiei de asemenea i-a lasat in pace exagerat de mult chiar. Ce a facut Inalta Curte? A anulat retroactiv prescriptia speciala pe perioada 2014-2018. Nu cred ca nu avea de ales. Puneti-va in locul magistratilor (fie ei procurori sau judecatori) care isi facusera un plan tinand cont de reguli care apoi s-au schimbat dramatic in timpul jocului. Nu s-a multumit cu asta Inalta Curte. A admis cai extraordinare de atac si a scos mari infractori din puscarii. Sa nu-mi spuneti ca nici acum nu aveau de ales!.Rezultatul? Societatea isi pierde increderea nu doar in justitie ci in stat. Cine plateste?Doar Politicul loial. Nici nu am pus in discutie reactiile cu privire la incercarea Guvernului de rezolvare echitabila a pensiilor speciale. Vi se pare loial sa ceri 85% din brut adica echivalent cu netul? Sigur ca este de inteles, avand in vedere dezechilibrul puterilor, ca executivul trebuie sa dea dovada de maxima retinere si Presedintele de mult echilibru dar s-a ajuns intrun moment in care cred ca trebuie intervenit. Nu cred ca lucrurile pot fi lasate sa continue asa.
Draga CT, spui ca „Parlamentul a asigurat independenta deplina a justitiei prin legi.” Ceea ce este fals! Pentru ca grupul infractional care a elaborat legille din 2022 a facut-o cu scopul clar de a se ajunge la ceea ce s-a ajuns astazi. Daca iti mai aduci aminte, USR, Asociatiile independente de magistrati, organizatii ale societatii civile au protestat si au spus clar, inca de atunci, la ce se va ajunge, dar au fost ignorati complet. Singurul lucru care a putut fi facut a fost faptul ca USR a votat impotriva acestor legi in parlament.
Dupa cate imi aduc aminte, Predoiu a transmis draftul legilor la comisia europeana, care le-a avizat favorabil, dar ulterior, in parlament, au fost facute „mici modificari”, care sa conduca la exact ceea ce se dorea, modificari care nu puteau fi vazute de catre cei de la CE, pentru ca exista riscul ca acestia sa inteleaga ca scopul final al legilor este cu totul si cu totul altul decat cel invocat. Pentru ca cei de la USR stiau ce urmeaza chiar inainte de trimiterea draftului la CE, au insistat ca legile sa nu fie supuse la vot, decat dupa ce se va primi aviz favorabil si de la Comisia de la Venetia si OCDE. Au fost evident ignorati si legile au trect pe repede inainte din teama clicii ca cei da la OCDE si comisia Venetia, fiind specialisti, vor intelege care e scopul.
Este astazi de asemenea clar ca legile au fost elaborate de CSM-ul condus la acea vreme de Lia Savonea ( personaje care stiau cum sa mascheze faptul ca prin aceste legi se urmarea capturarea justitiei de catre un grup restrans de la varful acesteia) si nu de catre expertii in legislatie din parlament sau de cei de la min justitiei. Probabil intelegerea a fost clara, aranjata la varf de conducerea PSD, care avea legaturi stranse cu Savonea si gastile din jurul acesteia, prin Laura Vicol si judecatori si procurori corupti din reteaua Catalin Voicu, care nu au apucat sa fie anchetati si trimisi in judecata de DNA in timpul lui Daniel Morar. Sa nu uitam ca Savonea a dat declaratii in calitate de martor in dosarul Catalin Voicu, dar nu au existat dovezi ca sa se treaca la pasul urmator, adica sa dea declaratii in calitate de inculpat.
Predoiu a fost un foarte important pion in acest mizerabil scenariu, Johannis a stiut clar ce se intampla, dar batuse deja palma demult cu PSD si, de asemenea, o buna parte dintre parlamentarii PNL au votat stiind ce imens rau fac societatii. La acel moment, PSD-PNL au devenit in totalitate complici la aceasta uriasa infractiune, care a avut, are si va avea repercusiuni incalculabile asupra societatii romanesti.
Cleptocratia de origine securisto-comunista a realizat astfel marele pas. Daca, sa zicem, un grup de procurori real independenti ar fi inceput sa ancheteze aceasta uriasa infractiune de tip mai mult decat mafiot, legislatia ar fi permis usor sefilor din parchete sa blocheze orice ancheta. Deci practic s-a blocat orice efort de anchetare a acestei mafii de sorginte securisto-comunista.
De ce? Pentru ca Parlamentul NU asigurase independenta deplina a justitiei prin legi, ci asigurase independenta unui grup restrans de la varful justitiei de a decide asupra a tot ce se intampla in intregul sistem. Dupa intrarea in vigoare a legilor mai ramasese un singur pas de facut. Numirea de procurori sefi si judecatori la varf corupti si obedienti. In cazul procurorilor, de numiri cu dedicatie s-a ocupat Predoiu, iar la judecatori CSM-ul. Aceasta e intrega poveste.
Sa explic acum de ce aceste legi nu au asigurat independenta justitiei. Pentru ca independenta justitiei inseamna ca un procuror sau judecator sa nu poata fi influentat in deciziile sale de catre sefii ierarhici. Daca greseste sau incalca legi, sa fie anchetat de catre parchete independente, nu de catre o inspectie judiciara compusa din slugi politice, si sa fie pedepsit daca este cazul.
Alte defecte majore ale Legilor Predoiu:
– nu este stipulat faptul ca legislatia UE se afla deasupra prevederilor juridice nationale, Acest fapt apare in Constitutie, dar incalcarea lui de catre un judecator nu poate fi pedepsita.Era suficient un articol care sa prevada asta. Sau consemnarea in legi a tuturor principiilor prevazute de legislatia UE, dar era mai complicat.
– nu au fost lamurite ( in mod clar intentionat) prevederile privind prescrierea faptelor penale, cu toate ca existau la acel moment decizii ale CCR care impuneau lamurirea unor prevederi.
– s-a dat mana libera sefilor de la varf sa ia decizii la nivel de promovare sau de alte tipuri pe criterii complet subiective, nu s-a dorit introducerea unor criterii obiective bazate pe meritocratie.
si multe altele, unele bine ascunse prin cuvinte cu atentie alese care sa favorizeze activitatile mafiote ale grupului infractional din justitie.
Asta nu inseamna insa ca justitia a fost altfel inainte de aparitia acestor legi. A fost altfel doar prin faptul ca oameni corecti, dedicati, si-au facut treaba in anume locuri, in anume perioade: Daniel Morar, LC Kovesi si cativa procurori si judecatori adevarati, autentici. Aceste legi Predoiu au avut ca prim scop ca cei corecti sa nu mai poata avea posibilitatea sa faca ceva, sa fie exclusi, pedepsiti, redusi la zero.
Cu complicitatea unor televiziuni si mijloace media finantate de infractori notorii din zona PSD, s-a realizat si se realizeaza inca cu ferocitate o manipulare mizerabila, care din pacate isi atinge scopul: oamenii corecti, bine intentionati, buni profesionisti sunt denigrati si injurati permenent. Iar poporul nu este in stare sa inteleaga ca in lipsa unei justitii corecte si independente nu poate exista bunastare, economie libera si viguroasa, nivel de trai mai ridicat, etc
O justitie cu adevarat profesionista si independenta ar fi bagat in spatele gratiilor in acesti ultimi 35 de ani pe criminalii securisti din perioada pre dec 1989, pe criminalii din dec 89, pe criminalii din 13-15 iunie 90, pe autorii loviturii de stat parlamentare din 2012, ar fi scos in afara legii partide politice care sunt de fapt grupuri infractionale mafiote, ar fi bagat in inchisori toata pleiada de talhari care jefuiesc Romania de 35 de ani si le-ar fi confiscat totul, etc
Iti mai aduci aminte de insistenta cu care Monica Macovei vroia sa se voteze o lege a confiscarii extinse? Care sa permita confiscarea de la familie si complici. Nici astazi nu exista. Pe asta nu a facut-o Predoiu, vectorul principal al prevederilor legislative care intaresc pozitia mafiei. Oricum legea ar fi inutila azi !! Majoritatea liderilor locali PSD ( primari in special) sunt deja divortati si au totul pe numele nevestelor. Cu care locuiesc bineinteles impreuna.
De ce e asa? Cine e vinovat? Care e caracteristica de natie care ne-a dus in halul acesta? Daca nu ne raspundem in mod inteligent la aceste intrebari, fiecare dintre noi, sansele de imbunatatire a situatiei sunt ZERO.
„…accelerarea deciziei publice și suprapunerea inițiativelor instituționale pot transforma medierea prezidențială într-un rol decorativ […] Publicarea documentarului Recorder a funcționat ca un catalizator al indignării publice, amplificând o stare latentă de neîncredere și ostilitate față de sistemul judiciar. ”
Așa după cum precizează autorul în preambul, articolul argumentează că accelerarea deciziei publice și suprapunerea inițiativelor instituționale pot transforma medierea prezidențială într-un rol decorativ. Și cred că face bine ceea ce și-a propus. Dar…
La fel ca toate analizele analiștilor care analizează problemele la care se referă acest articol. în această perioadă, textul domnului C Pîrvulescu refuză să privească spre esența lucrurilor.
Anume, faptul că România este o cleptocrație guvernată de 36 de ani de o grupare de sorginte securisto-comunistă al cărei obiectiv fundamental este transferarea frauduloasă a unei cantități cât mai mari din resursele publice în proprietatea privată a membrilor săi și a apropiaților acestora. Astfel, aceasta a ajuns în timp să se consolideze, să controleze resursele statului, și să-și subordoneze instituțiile de forță, justiția, serviciile de informații etc.
România este un stat eșuat (după cum spunea chiar fostul Președinte), căuia i-a fost aplicat MCV drept condiție pentru aderarea la UE în 2007, MCV care a fost ridicat abia cu 24 de luni în urmă, de rușine, pentru că nimeni nu mai putea explica de ce un stat care nu este o democrație a fost admis totuși în Uniunea Europeană.
Justiția din România a devenit, în sens orwellian, une dintre „javrele” care îi slujesc pe „porci”. Iar „porcii” și toate „javrele” lor și-au asigurat impunitatea.
Toți analiștii refuză cu obstinație să se întrebe [cu voce tare] care este scopul pentru care magistrații au ales să-i slujească pe cleptocrați și pe infractorii apropiați acestora. A făcut-o recent un reprezentant Expert Forum, Laura Ștefan, într-o emisiune TV.
NU putem să credem că magistrații nu îi protejează pe cei care încalcă legea fără să primească unele beneficii.
Și beneficiile NU sunt doar salariile mari și pensiile speciale.
Este rațional să credem că pentru serviciul în favoarea infractorilor magistrații primesc beneficii materiale pe măsura resurselor extrase fraudulos din averea publică.
…Dar NIMENI și NICIODATĂ NU poate demonstra corupția din Justiția românească, în cadrul legislativ, procedural și organizatoric pe care aceasta și l-a cret cu sprijinul politicienilor / parlamentului. România experimentează modelul guvernamental cleptocratic imaginat de George Orwell.
Deși formal este o democrație și este membră a Uniunii Europene, Justiția din România se află în relații cu politicul asemănătoare celor din statele eșuate din America de Sud.
Problemele arătate [parțial] de Recorder și discutate astăzi demonstrează un fapt deja cunoscut, evident, că România NU este un stat de drept, Justiția NU este independentă, iar România NU este o democrație decât formal.
Legile justiției trebuie modificate urgent de către parlament. Or, demersul Președintelui Republicii pare să urmărească mai degrabă amânarea rezolvării problemei, diluarea dezbaterilor prin acțiuni imposibil de finalizat, care nu au consistență și susținere legală.
„Transformarea unei autorități constituționale într-un obiect al validării publice sau al negocierii politice nu întărește statul de drept”
pai statul de drept nu e deloc intarit daca ne amagim ca separarea puterilor in stat e functionala in conditiile in care o autoritate trebuie sa-si valideze periodic mandatul public la urne, in timp ce o alta autoritate are pretentia unei independente totale, fara mandat public, dar cu capacitate de a afecta autoritati mandatate la urne;
practic, justitia se comporta ca un ONG care poate submina prestigiul si functionarea autoritatilor public mandatate, care pe deasupra isi rezerva inclusiv puterea de a obliga contribuabilul sa-i mentina finantarea indiferent de rezultate;
asta in conditiile in care normele constitutionale capata interpretari tot mai extinse si preferential prioritizate spre o anume motivare;
Ce ” mediere” vedeți în amenințarea cu Referendumul? ND a greșit sau a fost prost sfătuit. Din nenorocire, situația este mult mai gravă, prea multe instituții – CSM, ICCJ, CCR, SRI, Parchetele- au devenit prea puternice și sfidează societatea și sperie celelalte instituții. Un individ de prin Justiție a și declarat că Interesul național nu este treaba Justiției!
Soluția? „Graba” trebuie să fie O ALTĂ CONSTITUȚIE! Dar asta este ușor de zis dar greu de făcut.
@Lucifer _ „Parchetele- au devenit prea puternice…”
Nu aceasta este problema, ci faptul că puterea pe care o au a fost pusă în slujba infractorilor.
Și astfel magistrații NU mai sunt independenți în deciziile lor.
Că aplicarea legii poate fi tranzacționată în România.
Iar cleptocrația a căpătat astfel impunitate.
(Și, implicit, cei apropiați cleptocrației, inclusiv magistrații înșiși.)
Astfel, România a devenit un stat eșuat, capturat de cleptocrație.
Trăim un eșec social care are consecințe majore, inclusiv în plan economic.
Românii sunt cei mai săraci cetățenii ai UE (la concurență cu bulgarii).
Pe mine cel mai mult mă deranjează că instituții ale Statului lucrează contra Statului.
„ o vulnerabilitate structurală a arhitecturii constituționale”…
Pe vremea când se afla în închisoare Adrian Severin găsise probabil timpul să continue glorificarea activității sale „în slujba statului român” scriind pe blogul său că el și comilitonul său Valer Dorneanu au fixat în Constituție rolul președintelui României în așa fel încât Iliescu (pe vremea aceea cei doi politruci scriau cu gândul doar la Iliescu) să nu mai poată acumula puterile lui Ceaușescu dar să-i dea iluzia că are totuși putere…
Verificați această sursă ca să vedeți cum se scrie istoria (prost, în cazul nostru) și de ce avem, cum scriați, „ o vulnerabilitate structurală a arhitecturii constituționale”…
Textul dvs. impresionează prin densitate academică, dar eșuează exact acolo unde se pretinde rigoare: la dreptul constituțional aplicat.
Consultarea magistraților sau chiar un referendum consultativ nu încalcă nicio competență constituțională, nu suspendă independența justiției și nu „golește” medierea prezidențială de conținut. Dimpotrivă, medierea presupune cunoașterea realității conflictului, iar un instrument de diagnostic instituțional nu substituie decizia, ci o fundamentează. A numi acest lucru „abuz plebiscitar” este o deformare juridică, o dezinformare, nu o analiză.
Conceptul central al articolului („graba ca instrument de putere”) este aplicat arbitrar. Constituția nu instituie un „drept la lentoare” pentru autorități și nici nu condiționează consultarea de un calendar ideal. Într-un context de criză de legitimitate documentată public (prin mărturii ale magistraților și prin investigații jurnalistice), reacția rapidă a Președintelui nu neutralizează cooperarea loială, ci încearcă să o salveze. Blocajul real nu vine din inițiativă, ci din refuzul sistematic al CSM de a accepta orice formă de evaluare, fie ea și simbolică.
Mai grav este că autorul confundă (deliberat se pare) independența justiției cu intangibilitatea conducerii ei. Independența protejează judecătorul individual în actul de judecată, nu CSM-ul ca structură administrativă de orice întrebare publică. A susține contrariul înseamnă a transforma o garanție constituțională într-un scut corporatist. Un referendum consultativ sau o evaluare publică funcționează funcționează exact ca un RMN medical: nu provoacă boala, nu o vindecă, dar arată starea reală a organelor. A refuza RMN-ul nu înseamnă că pacientul e sănătos, ci că nu vrea să se afle diagnosticul real. În contextul în care disfuncțiile CSM sunt documentate public și repetat, refuzul oricărei forme de „imagistică instituțională” nu apără independența justiției, ci confirmă boala. Exact acest tip de confuzie între protecție și opacitate a erodat încrederea publică în justiție în ultimii ani, nu consultările sau criticile venite din exterior.
Invocarea obsesivă a precedentului Băsescu și a „președintelui jucător” este un artificiu retoric, nu un argument. Nicușor Dan nu concentrează puterea, nu forțează decizii și nu ocolește instituțiile. El propune o întrebare. A trata întrebarea ca pe un atac constituțional spune mai multe despre frica de răspuns decât despre pericolul inițiativei. Într-o democrație matură, consultarea nu este subversivă, ci normală.
În final, articolul dvs. dle. Pîrvulescu nu apără statul de drept, ci status quo-ul din Justiție. Nu apără independența justiției, ci opacitatea ei. Iar când discursul unui profesor de științe politice ajunge perfect suprapus peste pozițiile defensive ale CSM-ului, problema nu mai este „graba” Președintelui, ci transformarea analizei academice în propagandă instituțională. Nu Constituția e în pericol aici, ci monopolul unor structuri care refuză orice formă de lumină.
@Adi Rus _ „Mai grav este că autorul confundă…”
În acest context, poate aveți dumneavoastră amabilitatea să precizați normele care îi permit Președintelui Republicii să organizeze un referendum – căci „referendum” a spus – printre membrii CSM.
De asemenea, vă rog să menționați și prevederile legale care îl abilitează pe Președintele României să facă CSM să plece și unde anume să plece – căci „să plece” a spus.
Vă mulțumesc.
Multumesc pentru interventia Dvs, as zice necesara caci analiza D-lui Parvulescu era lacunara si nu tinea cont de dusfunctiile din CSM!
Ma intreb ce ar fi trebuit sa faca presedintele fata de denuntarea unei situatii grave, stiute si intuite, in ceea ce priveste ne-independenta justitiei, de fapt subordonarea fata de politic, prin presiunea politicului (executiv si legislativ) ? Ce ar fi trebuit sa faca D-le Parvulescu?
Sa nu se ‘grabesaca’, sa intoarca capul, sa procedeze precum Grindeanu, facand grimase infantile? Sa nege realitatea?
Presedintele tocmai ca mediaza, asculta, isi asuma responsabilitatea de a recunoaste ca exista o mare problema de zeci de ani in ceea ce priveste subordonarea Justitiei fata de clasa politica.
O ultima observatie, preocupanta, fata de cum e trait acest moment de majoritatea judecatorilor, prin prisma intalnirii a 10/11 magustrati cu presedintele Romaniei.
Era de necrezut, dupa 36 de ani de la caderea dictaturii, sa vezi niste adulti, bine instruiti, cu multe responsabilitati, care insa vorbesc cu teama, preocupare, denuntand abuzurile si frica de repercursiuni, si totusi expunandu-se in public!
De necrezut, de neconceput, dar asta este diagnosticul situatiei Justitiei din Romania, oameni timorati ca ar putea fi sanctionati, scosi afara din sustem daca denunta nereguliile sistemului!
Iar, dvs, D-le Parvulescu, numiti ‘graba’, actiunea, lenta dar apoi hotarata, a Presedintelui de-a intelege, asculta ce au de spus acesti magustrati care intampina provleme, piedici in administrarea Justitiei?
foarte bun comentariul!
Excelent comentariu, domnule Adi Rus. Întru totul de acord.
Felicitari! Acesta este un comentariu foarte foarte corect.
Un articol care pune in umbra esenta democratiei reale si obiective. In Ro avem, Constitutia facuta sub regimul Iliescu care sustine o democratie originala si capitalism de cumetrie. Avem multe institutii formale fara o baza reala, multe legi stufoase, inepte, unele date pe interese. In acest joc duplicitar a intrat si justitia. Iar formula de referendum a fost luata in deradere si ignorare. In Elvetia, dar si in alte tari adevarat democratice, acesta formula de consultare in un domeniu sau a societatii arata ce nu merge si trebuie schimbat. Democratia in Ro este in faza de inceput si mai are mult de parcurs. Iar prerogativele presedintelui sunt f.reduse.
@Agora _ „Un articol care pune in umbra esenta democratiei reale si obiective.”
Fără a o spune clar, răspicat, articolul este încă un argument că România este doar o democrație formală.
În fond, România este o cleptocrație asemănătoare celor sud-americane, în care aplicarea legii poate fi tranzacționată.
eu cred că îl putem suspecta pe președinte de multe, dar nu de deficiențe de logică.
Faptul că un anume tip de referendum nu e prevăzut de Constituție nu înseamnă că e neconstituțional ci înseamnă cel mult că nu poate avea consecințe juridice. Nici sondajele de opinie nu sunt prevăzute de constituție și totuși ele de fac, cu diverse obiective, de la fezabilitatea vânzărilor unui tip de biscuiți până la testarea șanselor unui candidat. Mie mi se pare că obiectivul președintelui a fost exprimat clar, din prima clipă: să vadă dacă problemele se pot rezolva în interiorul sistemului de justiție sau sunt necesare schimbări legislative. Asta înseamnă că nu există varianta (propusă de consultarea CSM, care iată, a fost posibilă) să cădem de acord că sistemul de fapt merge bine, ci doar să vedem dacă problemele, acceptate ca reale, pot fi rezolvate prin actualele instituții sau nu. Din punctul meu de vedere aș bănui varianta a doua dar președintele încearcă (pe bună dreptate) să găsească o soluție fără a apela la coaliția din Parlament, care vedem cu toții că se scaldă în ape tulburi. Mi se pare evident că dacă niște lucruri s-au întâmplat în actualul cadru legislativ ele se pot întâmpla din nou, dar amânarea modificărilor pentru un nou parlament, să sperăm mai dornic de a rezolva situația, ar putea ajuta.
@Mihai Badici _ „…președintele încearcă (pe bună dreptate) să găsească o soluție fără a apela la coaliția din Parlament”
Legile justiției trebuie să fie modificate urgent în parlament.
Președintele Dan se poate adresa în mod convingător parlamentului și partidelor care fac parte din el.
Înainte de numirea prim-ministrului au avut lungi discuții de acest fel tocmai pentru a armoniza relațiile dintre partidele care urmau să înfăptuiască programul de guvernare.
Acum ce-l împiedică? Sărbătorile de iarnă, tăiatul porcului…?
Apoi, ce lege permite Președintelui să modifice componența CSM? Și chiar ar folosi la ceva, sau doar ar crea impresia că Președintele a rezolvat problema?
În fine, și în legătură cu ce zisei mai sus,
Problema fundamentală este că România NU este o democrație, ci o cleptocrație.
Dacă chiar dorim să schimbăm această stare de lucruri , în care faptul că CSM funcționează în serviciul cleptocraților, asemenea justiției românești în ansamblu, trebuie să ieșim din această stare de negare a realității.
România este doar formal o democrație.
Formal sau neformal, nu avem altă variantă de a schimba starea de lucruri decât pe cale democratică. Eu sunt perfect de acord că România e o cleptocrație, din acest motiv lupta democratică e inegală însă tot trebuie dusă. Dacă ai avea o grupare identificabilă și cvasiunanim acceptată pe care să o pui în frunte ai putea să te gândești la o revoluție, dar nu ai :) Altfel, nu știu precis ce urmărește președintele, vom vedea. Probabil că speră ca o presiune suficient de mare din interior (și din opinia publică) ar putea determina niște personaje toxice să demisioneze. Chiar dacă actuala legislație permite abuzurile, prin aducerea în fruntea CSM a unei persoane care nu abuzează (din proprie voință) necesitatea schimbării legislației ar putea fi amânată. Evident, e doar o presupunere a mea, vom vedea… Dacă președintele se poate adresa convingător Parlamentului, iar vom vedea. Am mai zis asta în trecut, Parlamentul ia totdeauna deciziile corecte dacă în piața din față sunt suficient de multe persoane care să o susțină :) Așa s-a făcut și Unirea doar…
Regulile sunt pentru oameni.
A lasat Ceausescu 20 milioane de dictatori in urmă
Pînă la urmă, cred că sistemul american ar trebui urmat.
Nu i perfect, dar este cel mai democrat, la ora actuală.
Orice altă încercare, cade în derizoriu.
În plus, nu uitați că americanii au servicii interne în toate sistemele. Politie, fbi, cia, justiție . Incompetență și corupția sunt aspru pedepsite. La noi lipsește așa ceva. Daca le instituim, am calca libertatea mafioților din sistem.
Poate că faimosul 2 si-un sfert ar trebui pus sub conducerea Președintelui (omul cu cele mai multe voturi directe) și îndreptat doar spre abuzurile și „greșelile” poliției, procurorilor, judecătorilor.
Nu există stat corect fără o forță represivă împotriva mafioților din sistem.
Daca statul nu are anticorpii necesari, devine stat eșuat. Nu merg nici ideile de stînga, nici de dreapta. Doar idei mafiote
Domnule Parvulescu, marturisesc ca am citit cu mare atentie articolul dumneavoastra si, dupa primele trei paragrafe, chiar imi venea sa ma felicit ca am avut norocul sa dau peste un articol de presa scris de un profesionist care are in minte imaginea umbrela clara a subiectului pus in discutie si apoi pusa in cuvinte in asa fel incat sa o faca capabila de a umple argumentat ecartul dintre ce credeam si inca credem si ceea ce s-a intamplat si ce se intampla in timp ce vorbim in zona raporturilor interinstitutionale romanesti. Insa…pe masura ca avansam cu cititul am inceput sa inteleg ca valoarea adaugata pe care articolul parea ca o face sa rasara a inceput sa apuna inca pe la amiaza articolului. Odata cu sfarsitul articolului prima imagine care mi s-a format in minte a fost cea a unei tinere care, imbracata sumar, evolueaza dezinvolt la bara instalata intr-o biblioteca universitara.
Ceea ce doresc sa spun este ca identificarea si descrierea efectelor unui eveniment, problema sau fenomen este la indemana oricui are un IQ mediu si este interesat de mai binele Romaniei. Cauzele profunde trebuie scoase la suprafata, trebuie descrise si explicate audientei intr-un format apt sa faca o diferenta. O fi academismul sine-quanonul academicienilor numai ca la vot academicianul si maturatorul de strada au aceiasi pondere ceea ce face ca un articol de presa care vrea sa faca o diferenta sa se adreseze mai mult zonei de cantitate umana romaneasca decat celei de calitate.
Pe de alta parte este foarte usor pentru un intelectual autentic ca dumneavoastra sa evolueze apetisant in timp ce analizeaza trecutul recent sau trecutul de ieri. Intelectualul autentic analizeaza dar indeosebi evalueaza ceea ce urmeaza sa se intample pentru ca in prognoza, in predictie si in estimare se regaseste acumularea si experienta intelectuala autentica si, ultimativ, adaosul de valoare cu care se contribuie la procesul decizional de astazi pentru maine. Dar si riscul de a deveni irelevant daca nimic sau foarte putin din ce sa prognozat se si intampla. Cele cateva corelatii neproductive si chiar ticaloase dintre institutiile statului roman, desi foarte bine sesizate de dumneavoastra, nu sunt inventii autohtone insa banii cu care sunt intretinute la foc mic sau cu valvataie sunt romanesti si ceea ce este mai rau astazi este ca ei sunt imprumutati cu dobanda. Si noi, romanii, platim ca institutiile sa se poata lupta pentru.. o democratie a corelatiilor dintre ele in detrimentul restului populatiei Asta puteati sesiza dumenavoastra usor analizand corelatiile dintre institutiile statului roman si puteati concluziona la fel de usor ca lupta democratica dintre institutii este platita de romanul de pe strada. Dupa ce am terminat de citit articolul am citit comentariile. Felicitari tuturor celor care au comentat acest articol. Cred ca fiecare comentariu este foarte consistent indiferent de backgroundul comentatorului. Si mai cred ca aceste comentarii sunt mult mai usor de asimilat decat articolul.