luni, august 15, 2022

Când oamenii mici lasă umbre mari înseamnă că soarele e la asfințit

                                    

            Una din acele istorii care se vor adevărate, deşi nimeni nu ştie cât sunt de exacte, spune că – în urmă cu un veac şi jumătate, la Congresul de la Paris din 1856 – reprezentantul Angliei, contele Clarendon[1], excedat de insistenţa cu care ministrul de externe al Imperiului Francez, contele Walewski, susţinea cauza unirii Principatelor române (ceea ce însemna şi autonomizarea lor deopotrivă de sub tutela otomană şi de sub cea rusă) i-ar fi obiectat: “Bine, să se unească; dar credeţi că vor fi capabili să se guverneze singuri?” Dacă credităm această vorbă, dincolo de butada reprezentantului unei mari naţiuni la adresa unui popor care abia se pregătea să intre în istorie, e în ea ceva serios (și foarte englezesc): cum se va putea guverna o ţară căreia-i lipsesc şcolile, instituţiile şi elita pe care acestea o produc ?

            Ei bine – se va putea spune – până la urmă s-a guvernat. Da, dar cum? La Belle Epoque a lui Carol I – timp pe care astăzi suntem tentaţi să-l mitizăm, uitându-ne doar la o infimă parte a urbanului – s-a terminat, să nu uităm, cu ultima jacquerie a Europei, cea din 1907[2] (fenomen pe care Occidentul nu-l mai cunoştea de la finele Evului Mediu). Violenţa răscoalei şi cea a represiunii prin care a fost înăbuşită ne-a situat nu în Evropa spre care aspiram, ci în proximitatea Rusiei unde, cu doi ani mai înainte, manifestaţia preotului Gapon (culmea – de susţinere a Ţarului!) sfârşise sub baionetele cazacilor din Gardă și unde pogromurile erau curente. Am intrat în Marele Război complet nepregătiţi şi, în doar trei luni, am pierdut tot ce era de pierdut. A urmat mizeria – cu tifoida ei – şi foametea, care au făcut incomparabil mai multe victime decât războiul[3]. Când, la capătul lui, ne-am regăsit în noul stat – România Mare –, datorând aproape totul conjuncturii, ne-a prins bine Petre P. Carp: “Ţara asta are atâta noroc, că nu mai are nevoie de oameni politici!” Nu îndrăznim a o spune, însă Marea Unire – la care nici n-am fi visat înainte de cele 14 puncte ale Președintelui Wilson – n-au făcut-o câțiva intelectuali romantici din orașele transilvane, ci acordul marilor puteri, pe fondul expansiunii comunismului într-o lume epuizată de război. Apoi am trăit “visul nostru milenar”: cu abdicări şi reveniri, cu guverne la câteva luni și de câteva zile, cu defilări de ţărani desculţi în noroi, cu averi făcute (şi pierdute) în casa Duduii şi, finalmente, cu Carol al II-lea (ce-şi încheia tragicomedia de dictator latino-american) fugind sub gloanţe. Am intrat într-un alt război pentru care eram – iarăşi! – nepregătiţi, ne-am jucat de-a măcelul (pe spezele unor evrei nefericiţi) în Transnistria, apoi ne-am înglodat în Stepa Calmucă şi la Cotul Donului luând de bună promisiunea unui dezaxat. Am sfârşit cu ruşii peste noi şi cu comuniştii la putere, fără “cobeligeranţă” (doar luptasem 37 de luni de partea Germaniei naziste!) şi în regim de ocupaţie militară. Pe-aceasta am înlocuit-o, în ’58, cu ocupaţia internă (uneori mai feroce decât cea străină), care a părut a se destinde la finele anilor ’60 şi-a ne lăsa să întrezărim paradisul consumerismului, pentru a sfârşi – după doar un deceniu – în mizerie, turnătorie şi încă o lovitură de stat.

Ne-am compromis intrarea în lume cu Târgu Mureş-ul şi mineriadele, am refuzat două decenii schimbarea, am înlocuit o oligarhie cu alta (sau, poate, nici măcar atât, doar o aripă a oligarhiei cu alta), am încercat să legiferăm privilegiile feudale şi am sfârşit urmărind meduzaţi un spectacol de bâlci, fără a mai şti cu cât suntem datori şi de unde o să ne plătim datoria. Am dat jos şi am omorât doi şefi ai statului, am alungat din ţară alţi doi, pe unul l-am suspendat de două ori, prim-miniştrii (sau Preşedinţii de Consilii, cum se numeau odată) morţi de glonţ, de frig sau de foame sunt o mulţime, am schimbat vreo 7 Constituţii, am construit şi am dărâmat industrii, şi, la capătul tuturor acestora, am rămas ţara cea mai săracă a Europei, cea care stă cel mai prost la toţi indicatorii vieţii civilizate: infrastructură, cultură, educaţie, sănătate, servicii. E adevărat, distanţa ce ne separă de Occident nu mai e veacuri sau de decenii, ci de cinci milioane de suflete, care şi-au luat lumea în cap şi s-au dus – mai ceva ca refugiaţii războaielor şi ai sahelului – să-şi facă, cu mâinile lor, în altă parte ceea ce nu pot face în propria lor ţară. Creşte distanţa dintre provinciile ţării, dintre judeţe, dintre oraşe şi dintre acestea şi sate. Unitatea – pe care-am celebrat-o nu demult cu atâta pompă – se scorojeşte şi se fărâmiţează sub ochii noştri. Ar fi greu să spunem că englezul acela, de-acum un veac şi jumătate, nu ştia ce vorbeşte!

            Cu toată superbia unei puteri coloniale la apogeu, diplomatul englez se întreba (şi, prin ricoşeu, ne întreba): cum se poate guverna o ţară ai cărei conducători – în mod fatal, autoproclamaţi – nu fac nimic altceva decât să caute, în lungi reglări de conturi între clanuri (bazate pe rudenie sau pe alianțe), ce iau aparenţa unui război civil (chiar dacă purtat doar în seraiul puterii), să-şi însuşească privilegiile reprezentanţilor fostelor puteri tutelare? Nouă ne place să credem că suntem europeni, înţelegând prin aceasta că ne supunem aceleiaşi logici a modernității ca ţările prospere ale continentului. În fapt, semănăm mai mult cu fostele colonii ale acestora. Am intrat foarte târziu în Modernitate și am participat foarte puțin la crearea acesteia; mai mult i-am suportat efectele și – cel mai adesea – am pendulat între fascinația pentru módele și produsele ei și dezamăgirea dislocării pe care o produce, cea care ne-a scos din lumea în care am trăit veacuri întregi și ne-a lăsat nicăieri după ce visul consumerist s-a destrămat.

Ironia sorții face ca singurii noștri oameni politici adevărați să fie cei din vremea Congresului de la Paris; ei au știut să profite de incredibila șansă a acelui moment, lor le datorăm întâia Unire (fără de care n-am fi existat ca stat) și – apoi – Independența, crearea instituțiilor statului modern și, nu în ultimul rând, a unei generații de oameni de cultură ce au reprezentat adevăratul unificator al lumii noastre. După aceea nimic n-a mai fost la fel: 1907 a fost urmat de împroprietărirea din 1921 care s-a împotmolit administrativ și a sfârșit în criza din 1929; Primul Război a fost un dezastru complet, răscumpărat de victoria Aliaților, parlamentarismul interbelic s-a stins în dictatura regală, nerezolvarea problemelor ruralului și a  primei urbanizări a dus la dezvoltarea extremelor, 1940 a dat – cu adevărat – măsura unui interbelic atât de idealizat ulterior. Apoi a venit a Războiul, cu dictatura lui militară și cu decizii total neinspirate și pline de consecințe, care ne-au marcat mult după după 1944.

După aceea, un deceniu, am fost o țară ocupată de o armată străină și condusă de niște Quisling-i locali, atenți doar la faptul de a-și mulțumi stăpânul din altă parte. Când am scăpat de ruși ne-am trezit că aceiași oameni de pe vremea lor, sub pretextul naționalismului, au devenit ocupanți interni. Industrializarea fără noimă a distrus satele și a sfârșit – odată cu încetarea schimburilor tehnologice – în ruină. Totul s-a terminat cu un carnaval sângeros în decembrie 1989. Am ratat racordarea la Europa în anii ’90, dar ne-a recuperat Occidentul după 2000, am risipit aproape tot ce-am avut, ne-am certat și ne-am împăcat toți cu toți, am profitat de valul de produse ieftine și de calitate mediocră (produse de China și de alte țări ale fostei Lumi a Treia) pentru a ne construi mai mult o imagine decât o realitate și – ratând adevărata schimbare – ne-am pomenit cu o treime din populație peste granițe.

            Aici suntem acum: nici mai bine și nici mai rău ca altădată. Nici mai bine, pentru că – la fel ca-n interbelic (cu Versailles-ul lui și cu ”garanțiile franco-engleze”) – toată stabilitatea noastră stă pe niște realități externe, pe care, în fapt, nu le putem controla: NATO, Uniunea Europeană, producția ieftină a țărilor rapid industrializate din alte continente. Orice mișcare în interiorul acestora s-ar traduce printr-un seism în lumea noastră. Iar capacitatea noastră de rezistență la un seism economic n-ar fi mai mare decât în anii ’80, nici cea militară n-ar depăși-o pe cea din 1940. La limită, n-avem decât cele două măsuri clasice în istoria noastră: ”strângerea șurubului” (adică creșterea taxării și majorarea prețurilor, dublate de ”consolidarea” autoritarismului) și – dacă nu mai funcționeză aceasta – fatalismul nostru etern: ”ce-o da Domnul!” Dar nici mai rău nu suntem: urbanizarea a atins cote semnificative și e inevitabilă pentru majoritatea celor rămași în rural, de bine – de rău, cu materialele ieftine ale altora am reușit, mai toți, să ne încropim o existență decentă (și mai asemănătoare cu cea europeană de azi, decât cu cea din ”tradiționalul” nostru de până acum 50 de ani) și – atâta timp cât ne putem sprijini pe cei trei piloni: UE, NATO și producția ieftină din exteriorul acestora – avem șansa de a crește în continuare. Numai că, lipsită de o direcție și de o organizare, creșterea aceasta – atâta câtă e – este haotică și nu produce efecte de multiplicare la scară socială. Odată ce avem posibilitatea de-a o compara cu ceea ce se întâmplă în alte părți, realizăm că e mult mai înceată (cifrele mai mari ale statisticii nu atestă decât faptul că avem de recuperat mai mult) și că încetineala ei – grevată de corupție, neseriozitate și lipsă de imaginație – erodează viețile celor rămași în țară.

            Pentru ca dezvoltarea să-ți găsească un ritm bun și susținut ar trebui ca decidenții – în speță oamenii politici – să-și înțeleagă rostul și să acționeze în consecință. Numai că, din păcate, politica noastră nu e construită pe acțiune și pe responsabilități, ci pe privilegii și pe orgolii. Cu atât mai mari, acestea din urmă, cu cât oamenii ce le revendică sunt mai mici. Să-i vedem, pe rând, pe cei cu care-avem de-a face.

            Președintele. Prima dată a fost ales în lipsă de ceva mai bun, iar a doua oară din inerție. Marele lui merit a constat în cvasi-absența sa din viața publică. Într-o țară în care – până foarte recent – funcția supremă în stat a fost personificată în exces (reducând astfel decizia politică a șefului statului la capriciile unui om), placiditatea d-lui Iohannis prezenta șansa de-a ne decupla de la conspirațiile și scandalurile Cotroceniului. Personificând vreme de trei ani opoziția, tăcerea Președintelui era grăitoare iar cuvintele lui – atunci când le rostea – aveau impact. Dacă s-ar fi mărginit la funcția de reprezentare (mai ales pe plan extern) și dac-ar fi adăugat o picătură de bonomie în cele de mediere și de patronaj, d-l Iohannis ar fi fost un președinte meritoriu pentru o țară ca România. Însă – în mod fatal – s-a trezit și dânsul (la fel ca mai toți predesorii săi) vorbind cu Istoria. A vrut ”guvernul lui” și pentru asta și-a forjat partidul lui. Dacă din contrastul cu Dragnea d-l Iohannis ieșea mare, din alăturarea cu Bușoi și cu Cîțu iese mic. Deși, probobabil, dânsul își imaginează că pe fondul unor asemenea no name-uri, până și tăcerile îi sunt grandioase. Partea tristă e aceea că d-l Iohannis nu are idei, nu e în stare să dea o direcție (s-a văzut ad oculos cu ”România Educată”) și nu e în măsură nici să inspire, nici să conducă oamenii. Dânsul se topește în majestatea funcției și cel mai bun lucru ar fi fost acela de-a nu agita deloc mantia prezidențială, deoarece sub ea nu se vede decât vidul unui om ales faute de mieux.

            Președintele Camerei. D-l Orban nu e decât o sumă de istorioare din care a compus o baladă mediocră. Greu de spus dacă înțelege ceva din liberalism; larghețea cu care a împărțit fonduri guvernamentale și pasiunile (reale sau de circumstanță) conservatoare n-o arată. Cât l-a condus, PNL-ul n-a fost unit nici printr-o ideologie coerentă, nici printr-un program clar și nici prin fapte memorabile. Nu d-l Orban l-a dat jos pe Dragnea; acesta a s-a dus pe mâna – și pre limba – lui. În puțina lui guvernare, președintele PNL n-a făcut nimic notabil, doar a dat funcții oamenilor pe care și-i considera fideli (ceea ce n-a fost întotdeauna cazul – și de aici se vede ce bine își alege colaboratorii), a chefuit în grup restrâns și a debitat platitudini cu o voce sforăitoare pe la diverse televiziuni. Dincolo de astea, e greu să-i treci ceva la activ. Principala caracteristică a dânsului pare a fi un soi de combinatorică de întâlniri prin diverse sălițe, pe fondul unui laissez faire ce nu mărturisește pasiunea pentru economie, ci – dimpotrivă – dezinteresul total pentru ea. Om de mâna a treia a în PNL-ul precedentelor decenii, d-l Orban pare a avea sentimentul că acum, când i-a venit rândul, merită să conducă partidul până la funerariile naționale. Partea proastă e aceea că nu știe încotro să-l conducă; pentru dânsul conducerea înseamnă să mențină echilibrul între diversele tabere, grupuri, aripi și coterii ale unui partid care nu e mare decât pentru că e la putere.

            Primul Ministru. D-l Cîțu are un aer de ”băiat de băiat”: șmecher de cartier (sau de provincie), cu aere de șef, dar și cu mari complexe, de care caută să scape supralicitînd. Nu are nimic din desperados-ul carismatic, ce strălucește prin temeritate și cinism, ci pare a fi contabilul mafiei ajuns ”la butoane” după ce șeful real a pierit într-o ambuscadă (în punerea la cale a căreia a participat și acest personaj șters). D-l Cîțu nu are nici o ideologie, exceptând beția puterii. La orice capitol – inclusiv la cel la care pretinde că se pricepe, economia – dânsul e ca o pastă vâscoasă care deopotrivă ia forma vasului în care e pusă și dă nițel peste margini. Nu știu alții cum sunt, însă mie unuia îmi aduce aminte de liberți, de acei sclavi eliberați în lumea romană, care – atunci când se ajungeau – păstrau intactă umilința în fața celor puternici, dar căutau s-o răzbune prin brutalitate față de cei slabi. Din posura în care se află, d-l Cîțu are un stăpân, la care se uită de jos în sus, și o imensă masă de servitori (care suntem cu toții), la care se uită de sus în jos.

            Viceprimministrul. D-l Barna știe una și bună: că dacă râmâne în fruntea USR sau în 2024, sau în 2029 va fi Președinte (și, prin urmare, mediocritățile precum Cîțu sau Ciolacu îl avantajează). Pentru dânsul, partidul pe care-l conduce e vehicolul spre funcția supremă în stat. Și, de aceea, acest vehicol trebuie să-i fie perfect supus și să lucreze cu acest singur scop: ca președintele său să treacă de p-ul mic la P-ul mare. Nici d-l Barna nu strălucește prin idei: anticorupția e o treabă foarte bună, deoarece ea predică doar ceea ce nu trebuie făcut, însă e teribil de discretă cu privire la ceea ce s-ar cuveni făcut.

            Co-președintele USR-PLUS. D-l Cioloș trăiește din mitul funcționarului superior, mereu în anturajul puterii, și din cel al bunei cuviințe ardelenești căreia-i dă glas cu vorba dânsului molcomă. În afară de asta, deși e de multă vreme un personaj public, e greu de spus ceva despre dânsul. Pare a face parte din acea categorie de oameni care ajung unde ajung pentru că cei care fac alegerile nu se hotărăsc ce să aleagă și, finalmente, optează pentru cel care – neavând nici o calitate – nu riscă să dezamăgească pe nimeni și nici să facă probleme cuiva. Deși nu a fost niciodată în pol position, dânsul – grație pozițiilor europene ocupate – e întotdeauna în încăperea în care se fac alegerile.

            Opoziția. D-l Ciolacu e un amestec – incomplet omogenizat – de Mircea Geoană fără școală și de Dragnea edentat. E PSD-ul ajuns la ceasul la care lumea-l ignoră. Nici dânsul nu e nimic altceva decât un soi de soluție de circumstanță, aleasă cam în gol, după naufragiul d-nei Dăncilă în mocirla moștenirii lui Daddy. De la d-l Ciolacu nici măcar ciracii dânsului nu așteaptă nimic. D-l Simion e ca un personaj de Picasso (cel cu ”Domnișoarele din Avignon”), făcut din bucăți care nu se unesc cum – și unde – trebuie: patriotism haiducesc, creștinism legionaroid, dacisme și numerologii, toate debitate, cu voce gângavă, într-un vocabular sărac.

            Cam acestea ne sunt personajele la ora actuală. Vom avea două congrese de partid în luna ce vine: unul al marii dezuniuni, celălalt sub semnul unității (căci d-l Cioloș e prea inteligent ca să părăsească o funcție europeană pentru a armoniza exberanța oengistă a mereu tânărului USR-PLUS). La PNL se va demonstra câtă dreptate a avut Marx când a spus că ceea ce ni se odată ca tragedie, revine a doua oară ca farsă. Căci, în marele partid, acum d-l Orban e distribuit în rolul lui Ceaușescu în drum spre Târgoviște. De ce se face un congres al PNL-ului dacă nu pentru a celebra – trei luni de zile, pe toate ecranele – ”schimbarea”? Or, de ce schimbare poate fi vorba dacă toate personajele din frunte, mai puțin președintele partidului, rămân aceleași? Acolo vor fi, în continuare, cu tăria fatalității, d-na Turcan, d-na Gorghiu, d-l Sighiartău, d-l Flutur, de la Bruxelles d-nii Rareș și Stolojan. Ca să fie schimbare, trebuie schimbat ceva și – cu acordul Cotroceniului – va fi schimbat d-l Orban. Tot așa cum, în decembrie 1989, schimbarea lui Ceaușescu a permis întregii garnituri de la conducere să se perpetueze traversând ”evenimentele” (presa franceză numea, în epocă, guvernul Roman ”guvernul viceminiștrilor lui Ceaușescu”). În treacăt fie spus, cred că acesta e motivul pentru care un om ca d-l Bolojan nu intră în cursă (deși acum ar avea toate șansele să câștige, chiar și împotriva Președintelui): căci știe bine că, flancat de această camarilă, ar fi lipsit de libertatea de acțiune fără de care n-ar putea să se apuce de lucru. Cum nu cultura e partea tare a dânsului, d-l Orban pare a nu înțelege că, acum, nu mai e o persoană care hotărăște și alege, ci un personaj care joacă într-o piesă mediocră și cu final anunțat.

            Dincolo de toate, ceea ce e trist e faptul că, acum, lipsa de direcție și măcinarea în lupte intestine din politica națională ne fac mai dependenți ca niciodată de ceea ce se întâmplă pe scena internațională. Să nu uităm: depindem de Uniunea Europeană și orice criză acesteia – economică (în siajul pandemiei), sanitară (dacă revine COVID-ul), a migrației, a presiunii externe (a Rusiei, Chinei, Turciei) – ne poate bloca și arunca înapoi, în timp și în sărăcie. Orice tensiune în NATO sau orice dezangajare a acestuia ”pe flancul estic” ne-ar expune presiunilor – directe și indirecte – ale marelui vecin de la Răsărit și orice dubiu cu privire la ”garanțiile de securitate” ale marilor puteri în ceea ce ne privește ne poate împinge pe toboganul istoriei. În fine, reducerea productivității globale – ca urmare a tensiunilor din alte părți ale lumii sau a șantajului economic al Chinei – riscă să ne priveze de afluxul de produse ieftine pe care s-a construit prosperitatea ultimelor decenii, atâta câtă e ea. O criză financiară globală ne-ar îngenunchea complet.

            Sau, cine știe? Poate un asemenea seism ne-ar da – încă odată – șansa de-a ne justifica toate eșecurile, incapacitatea de-a duce până la capăt modernizarea, ineficiența administrației, impotența clasei politice, jaful generalizat și corupția ce-l adăposește prin marea catastrofă mondială care a spulberat visurile noastre. Ne-am jeli și ne-am căina ca fiind oropsiții soartei, cei care-au vrut, au luptat, au rezistat, dar au fost – iarăși! – înfrânți de puteri mai presus de cea a noastră. Căci, la retroeroizare și la autocompătimire nu ne bate nimeni.

            Dar de condus, fi-vom oare în stare să conducem? Întrebarea englezului aceluia rămâne – ca surâsul pisicii din Cheshire – să lumineze (deopotrivă grav și ironic) cerul tuturor catastrofelor noastre.


[1] Cunoscut în ţara lui nu doar pentru că a fost de două ori Ministru de Externe al Marii Britanii, ci şi pentru ancheta întreprinsă în 1862 asupra “şcolilor publice” engleze (care, pe atunci, aveau o mulţime de probmele).

[2] Noi am uitat-o, străinii nu; dovadă remarcabila monografie a lui Philip Gabriel Eidelberg – The Great Roumanian Peasant Revolt of 1907, Brill, Leiden, 1974. 

[3] Şi am ratat ocazia de-a medita asupra tuturor acestora cu ocazia Centenarului…

Distribuie acest articol

129 COMENTARII

  1. Se lasă întunericul? Nu-i nimic, și mâine va fi o zi. Până atunci, mai bine să aprindem o lumânare decât să înjurăm întunericul.

    Și să ne amintim vorbele lui Churchill spuse într-un moment în care Imperiul Britanic era în genunchi, groggy, cu spatele la zid și totul părea fără speranță pierdut: „We shall fight on the beaches, we shall fight on the landing grounds, we shall fight in the fields and in the streets, we shall fight in the hills; we shall never surrender…”

    Să sperăm că „teoria circuitului bărbațillor în natură” e corectă, fiindcă vremurile sînt grele și e mare nevoie de bărbați puternici: “Hard times create strong men, strong men create good times, good times create weak men, and weak men create hard times.” („Vremurile grele creează bărbați puternici, bărbații puternici creează vremuri bune, vremurile bune creează bărbați slabi, iar bărbații slabi creează vremuri grele.”)

    Lamentațiile defetiste, în schimb, sînt doar semne ale adâncirii nevroticilor în propria boală, care, în loc să fie purtată ca un blazon, ar trebui mai degrabă să fie tratată cu un pahar de vin roșu la fiecare masă, un steak cât cartea de istorie din clasa a patra la prânz, gym de 3 ori pe săptămână și sex on a daily basis până la vindecarea completă.

    • ..bună zicerea cu circuitul vremurilor și al bărbaților.. Dârzenia unora precum britanicii se vede astăzi, mai ales în sport.
      E drept că nici noi n-am fost chiar mămăligiki (cum ne „alinta” talentatul, dar prost-crescutul Stoichkov..), dacă oglinda retrovizoare a istoriei nu ne minte iarăși..

      Cât despre lamentație, băieții din blues sunt șefii supremi. O țin dungă, (chiar și când coboară din Cadillac-uri la 18 locuri) cu „No food on my table. And no shoes to go on my feet”(John Lee Hooker – Hard Times), sau „I can’t count the tears I cry/ Life is hard and then you die” (Johnny Winter – Life is hard)

      Așa că propun un cinstit „Slightly Hung Over” https://www.youtube.com/watch?v=RR8-m7AtzvM Se asortează (cred..) cu paharul de vin roșu, friptura și variatele metode de ardere a caloriilor..

  2. D-le Maci,
    Credeti ca Romania a trait, traieste (si va trai) datorita celor ce au condus-o, o conduc ori datorita „rezistentei”/rezilientei native a „omului de rand”. N-ati amintit nimic de acesti „anonimi”. De altfel, nu prea exista „bibliografie” legata de aceste fapte! Scholastica ne omoara!

  3. Mi-a plăcut articolul foarte mult. Dar mă deranjează trecerea în oarecare derizoriu:
    – a Marii Uniri (care pentru autor e exlusiv rolul marilor puteri si al expansiunii bolșevicilor). Totuși, dacă intelectualii la care se referă autorul stăteau degeaba, nu era nici o mare unire.
    – a revoltei populare din decembrie 1989 (care pentru autor e doar o lovitură de stat). Oamenii ieșiți in stradă începând din 16 decembrie (nu mai zic de morții acelor zile) merită recunoaștere pentru curajul lor, chiar dacă ulterior le-a fost furata revoluția.
    Știu că țara asta (așa cum de altfel ne arată foarte coerent si autorul) a avut, cu foarte puține excepții, niște lideri mediocri și de aceea avem tentația de a trece aproape totul sub acest spectru al mediocritatii. Dar am avut și câteva momente când, ca popor, am mai spălat puțin obrazul de mediocritatea asta.

  4. Clasa politica a unei tari este „emanatia”, ca sa citam un clasic in viata, a poporului din care provine. Nu este nici mai buna si nici mai rea ca poporul care a trimis-o in parlament si la guvernare. Este de vina educatia? Da. Scoala, facultatea, cei 7 ani de acasa, mediul in care traim si in care crestem, mentalitatea colectiva, totul isi pune amprenta pe clasa politica si, deci pe poporul din care privine aceasta. Degeaba incercam sa ne falim cu geto dacii care au disparut de aproape doua mii de ani sau cu nu stiu ce civilizatii ancestrale care ar fi trait pe meleagurile carpato dunarene acum 4000-5000 de ani si care se pare ca ar fi dat prima scriere din istorie, conform unor descoperiri arheologioce mai noi. Nu conteaza ce era aici cu mii de ani inainte. Noi traim acum si nu acum 6000 de ani. Astia suntem, cu astia defilam.
    Zilele trecuta un prieten de al meu, suparat foc pe ceea ce se intampla zilele acestea in politica romaneasca, a inceput sa strige ca actuala clasa romaneasca ar trebui rasa complet. Eu i-am raspuns: ok, o facem. Si ce punem in schimb? Au incercat si altii sa faca asa ceva. Bolsevicii in Rusia si nazistii in Gemania, de exemplu, au ras toata clasa politica si au pus o clasa politica complet noua. Ce a iest de aici? Zeci de milionane de morti, si mai multi deportati in lagare de munca, distrugeri incomensurabile si o lume bulverstata. Si expemplele pot continua cu orice dictatura care a fost sau este acum in lume. Vezi ce se intampla acum in Afaganistan. Si ei rad to acolo, mai putin isi rad barbile.
    Sa nu se inteleaga ca nu trebuie facut nimic. Dimpotriva, trebuie facut ceva. Dar in momentul in care cea mai mare parte a politicienilor nu au nici un fel de idee ce ar trebui sa faca daca ar veni la putere, nici un plan, nici un discurs programatic, atunci la ce putem spera? Si aici nu ma refer neaparat la discursul lui Dragnea care promitea dublarea salariilor si a pensiilor si in realitate doar s-a luptat cu justitia in propruil interes. Dar cu asa un discurs a castigat (de fapt a furat) puterea si a folosit-o in interes personal. Martin Luther King a avut o vorba mare: „I Have a Dream”. Si visul lui s-a indeplinit, chiar cu pretul propriei vieti. Iar Winston Churchill a spus in discursul din 4 iunie 1940′ „We shall fight on the beaches”. Si au lupatat in aer, pe apa, pe pamant si pe plajele din Normandia, pana cand marea Britanie si SUA au invins Germania nazista. A avut si Churchill un vis si si l-a indeplinit: a invins nazismul. Ronald Reagan, Papa Ioan Paul au avut si ei un vis: sa alunge comunismul din Europa. Si l-au realizat. Ce vis au oare politicienii Romaniei? Sa nu vina iar cu dublarea salariilor si pensiilor, caci este cea mai mare minciuna. Sa vine cu un program logic, credibil, sustenabil finaciar si uman de ridicare economica, sociala, educationala, morala si politica a Romaniei, pentru urmatorii 20-30 de ani. Daca vin numai cu franturi de idei, de genul dublarea venituirilor, compensarea pretului la gaze si electricitate, bilete gratuite pentru pensionari si copii de scoala, etc. va fi din nou un mare rateu. Aceste tipuri de idei nu pot fi idei programatice, pot fi numei consecintele bune a unor programe pe termen lung de dezvoltare a Romaniei. Si in situatii de criza, astfel de probleme trebuie abordate in folosul categoriilor defavorizate, in acel moment. Dar ele nu pot reprezente un program de guvernare al unor mari oameni politici. Intr-o tara dezvoltata si condusa de politicieni de inalta clasa, nu trebuie sa mai existe mari categorii de populatie defoavorizate, ci numai anumite mici comunitati defavorizate, datorita unor fenoimene conjucturale. Deci, o clasa politica din care sa apara acei oameni politici cu mari idei pe termen mediu si lung, cu programe de dezvoltare pe toate planurile si cu dorinta de a pastra si dezvolta democratia si satul de drept este nevoie. Ei pot fi exemplele de urmat pentru ceilelti politicieni si exemple pozitive pentru cetatatenii unei tari. Altfel, daca vedem iar puscariasi in fruntea tarii, analfabeti, idioti si foste dame de companie, mai bine plecam, ca toti ceilalti 5 milioane de ramani, pe unde vedem cu ochii si uitam de meleagurile carpato dunarene. le lasam in plata hotilor, a analfabetilor si a sfertodoctilor sa se scalde in manele, gratare si bere de proasta calitate.

    • ..”Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele.” (Am plagiat din dreapta ecranului..)

      Trăim, nu de azi de ieri, în zodia descurcatului în viață. PCR însemna de fapt Pile-Cunoștințe-Relații. Și imediat după decembrie ’89, descurcăreții și-au tras partide. Ei au fost și sunt cei care știu să vorbească pe limba poporului. Populismele și promisiunile deșarte se țin lanț, de vreo 30 de ani, succesul lor având la bază educația precară combinată cu lipsa de discernământ și dezinformarea agresivă (câinii de bază ai democrației lătrând adesea fals).

      În condițiile date, ce șanse să aibă eventualii „politicieni de înaltă clasă” să fie băgați în seamă de electorat ?
      Iar dacă pentru a ne fi bine, ar trebui ca pentru început să ne fie mai rău, ce șanse ar avea aceștia să se mențină la o eventuală guvernare ?
      Aș merge pe un 0-0, dar m-aș bucura să pierd pariul..

  5. Stimate domnule profesor,
    articolul Domniei Voastre mi-a atras atentia. Sper sa gasesc timpul necesar pentru a avea o replica mai elaborata.
    Cu toata consideratia,
    Constantin-Valeriu Trifan

  6. Multumim D-le Profesor,

    <1% ! Aceasta este cifra celor care inteleg aceste mesaje si care mai au rabdare sa citeasca mai mult de 2 randuri.

  7. Un text ca cel de fata incepe cu evocarea nimicniciei istorice a acestui popor (din fericire abia de la Congresul de la Paris) si continua cronologic pana la scopul real de a-i picta in culori sinistre pe liderii actuali. Nu puteati, Dle Maci sa faceti aceasta treaba si fara sa-i desfiintati cu gratie suficienta pe toti cei ce au construit cu truda, adevarat patriotism chiar daca ajutati si de noroc, temeliile acestui stat in care noi inca mai traim?

    Pot sa pariez ca mai mult de jumatate dintre comentatori nu traiesc in tara, dar sunt cu ochii pe tot ce se intampla aici. Textul acesta depresiv ii unge la inima din motive pe care nu vreau sa le expun caci as jigni mult laudatele IQ-uri ale admiratorilor d-lui Maci.

    • ..ca admirator al domnului Maci, vă spun că nu mă unge pe nicăieri acest diagnostic trist, dar precis.
      Desigur se poate administra și un placebo, dar numai pentru a testa hapul amar (cel care ne dă șansa vindecării) înainte de a fi pus pe piață. Iar lauda de sine.. Haideți să-i lăsăm pe alții să ne admire.

  8. Domnule profesor,

    cum am spus mai zilele trecute, articolul dumneavoastră mi s-a parut interesant. Îmi este greu să explic de ce dar, atât scriitura cu talent cât şi conţinutul, îmi aduc aminte de perioada când, la începutul anilor ’60 ai secolului trecut, eram elev la secţia serală a Liceului Moise Nicoară (fost Ioan Slavici) din Arad. Lucram la Uzina de vagoane şi aveam colegi din aceeaşi categorie, toţi salariaţi în prima parte a zilei şi elevi seara. Unul dintre aceştia, ceferist, mi-a devenit mai apropiat şi nutream reciproc sentimente de stimă, chiar prietenie. Asta în ciuda faptului că, din punct de vedere politic, aveam convingeri total opuse. Prin clasele terminale, ni s-au predat materiile „Socialism ştiinţific” şi „Materialism dialectic şi istoric”. Aici polemica noastră atingea maxime frecvente, el fiind un marxist convins, adept al „adevărurilor” care ni se propovăduiau de la catedra acelor materii, eu fiind contrariat de distanţa dintre cele predate şi ce vedeam în fiecare zi în uzină. „Cum, mă Macule, tu nu vezi că ceea ce ni se predă nouă sunt vorbe goale, chiar minciuni? La locul tău de muncă nu ai şefi de secţie făcuţi „ingineri” în doi ani la aşazisele facultăţi muncitoreşti, care acum se chinuie să-şi ia bacalaureatul? Nu ai colegi terchea-berchea promovaţi în funcţii de conducere exclusiv pe criterii de apartenenţă la partid?” Mai târziu, în maualul de limba română aveam un capitol intitulat „Din literatura antimonarhică şi antidinastică” în care un flecar, care în presa vremii se semna cu pseudonimul Tradem, era citat cu următorul catren la adresa Regelui Carol I:
    „La mine scot profil, adică / Numai un umăr şi-un ureche / Numai un ochi şi un mustaţă / Si jumătate nas şi faţă”
    Despre epoca Regelui Carol al II-lea ştiam doar din pamfletul „Viţelul de aur” (N.D.Cocea fiind dealtfel bun prieten cu…Lenin!)
    Despre manualul de istorie modernă a României ce să mai vorbim? De la Cuza şi până la 23 August 1944 tot ce s-a întâmplat în Romania era exclusiv mişcare socialistă şi muncitorească. Părea că manualul de istorie este făcut cu scopul precis ca generaţii întregi de elevi să nu ştie Istoria României, să nu-şi cunoască „părinţii”.
    Polemica a continuat şi pe aceste teme, inclusiv pe teme religioase, el fiind ateu convins. Dar, eu si colegul meu am continuat să fim prieteni! După liceu, el a făcut studii de Drept şi a lucrat în Arad, iar eu am făcut o licenţă în Matematici şi am lucrat în Bucureşti. Nu ne-am mai vazut decât în primii ani postdecembrişti la Arad. Ne-am întâlnit cu plăcere dar nu mi-a trecut prin cap să-l întreb dacă a rămas toată viaţa un adept al socialismului. Nu mai ştiu nimic despre el.
    Am făcut această lungă paranteză pentru că, dacă la începutul anilor ’60 noi, cei de 20 de ani, mai puteam avea iluzii, scuzabile la vârsta tinereţii şi a educaţiei şcolare fatalmente precare, după trecerea atâtor decenii de „experienţă comunistă”, nu cred că noi mai avem dreptul să persiflăm istoria naţională, să reducem întreaga epocă a Marelui Rege Carol I la „1907”, să ne alăturăm unui Alexandru Vlahuţă cu al său „1907” în care „Minciuna stă cu regele la masă…” Sau să reducem perioada de maximă inflorire economică şi culturală a României la „averile făcute (şi pierdute) în casa Duduii”.
    Şi, ca rândurile mele să nu fie gratuite, am putea să ne punem nişte întrebări. De exemplu, cum a fost posibil ca, în anii Regelui Carol I, România extracarpatică să aibă un spor al populaţiei de la 4 la 7 milioane de locuitori? Cum a fost posibil ca, în aceeaşi perioadă, infrastructura României să plece de la zero km de cale ferată şi să ajungă la cca. 4000 km în preajma primului război? Inclusiv şoselele şi drumurile adiacente. Sau, nu se cunoaşte că infrastructura de transport constituie baza oricărei dezvoltări durabile? Dar instituţiile de credit în frunte cu BNR? Cum a fost posibilă o stabilitate guvernamentală, un guvern liberal de 12 ani, între 1876 şi 1888? Cum a fost posibilă apariţia unor oameni de stat ca Lascăr Catargiu, Ion C. Brătianu, Petre Carp, Titu Maiorescu, Ion I.C.Brătianu, Take Ionescu, Iuliu Maniu? Cum au ajuns aceştia şefi de guvern? Cum se face că, în toţi acei ani de până la cel de-al doilea Razboi Mondial, nu am avut în fruntea guvernelor nici o puşlama gen Victor Ponta sau Florin Cîţu? Cum a fost posibilă apariţia unor veritabili reformatori ca Spiru Haret în învăţământ, un Carol Davilla în sistemul de sănătate, un constructor de talia unui Anghel Saligny, directori de cultură naţională ca Titu Maiorescu, întemeietori de catedre universitare şi domenii de cercetare ca Emil Racoviţă, Gheorghe Ţiţeica sau Dimitrie Gusti, ca să dau numai câteva exemple? Cum a fost posibil ca, în guvernări liberale din interbelic, un ministru al instrucţiunii publice ca Dr.C.Angelescu să construiască sau să reabiliteze cca. 2500 de şcoli? Cum a fost posibil ca, în anii ’30 ai secolului trecut, învăţământul să se bucure de o alocaţie bugetară de cca. 15%? Cum a fost posibil ca, tot atunci, să apară un monument de cultură ca Marea Enciclopedie Română? În aceiaşi ani, în Bucureşti, pe Soseaua Iancului, exista un restaurant intitulat „7”, în care se putea consuma un prânz decent pentru numai 7 lei, în condiţiile în care măturătorul de stradă, considerat etalon al salariului de mizerie, câştiga 60 lei pe zi? România interbelică era supranumită „Belgia Orientului” iar Bucureştiul era „Micul Paris”! Erau acestea vorbe goale? Putem trece cu uşurinţă peste realizări, epocale le-aş zice, cum ar fi obţinerea pe câmpul de luptă a independenţei de stat a României? Peste extinderea teritorială cu Dobrogea din aceeaşi epocă? Putem să uităm demersurile decisive ale Reginei Maria din întâlnirile de la Paris cu prim-ministrul Clemenceau şi cu Preşedintele Wilson în vederea obţinerii consacrării României Mari? Sau Constituţia din 1923, considerată încă de atunci ca fiind una dintre cele mai moderne din Europa? Şi pe care eu îndrăznesc să o consider superioară chiar şi Constituţiei SUA! Cred că am şi argumente în acest sens. Am enumerat doar câteva exemple care vin să ne îndemne, cred eu, să ne tratăm istoria naţională cu mai multă aplecare. Chiar mă întreb: cu ce probleme se confruntă România de azi şi care să nu mai fi fost întâlnite în perioada pe care eu aş numi-o „Secolul de Aur al României (1848-1948)”? Am şi aici o întrebare: cum se face că în acel secol am avut exclusiv guverne monocolore, în timp ce, în virtutea nonConstituţiei din 1991, avem mai cu seamă guverne de coaliţie, în care partenerii se comportă, fireşte, ca racul, broasca şi ştiuca din fabula lui Donici? Si vă mai pun o întrebare, de data aceasta dumneavoastră personal: să presupunem că aţi fi pus în fruntea unui minister şi aveţi în faţă o mulţime de proiecte cărora trebuie să le daţi viaţă. Ce aţi face: v-aţi concentra pe ce este de făcut sau veţi trage tot timpul cu coada ochiului la sondajele de opinie, aşa cum vă obligă nonConstituţia din 1991? Şi ce faceţi dacă realizarea unui proiect cere un interval de timp de câţiva ani şi nu sunteţi sigur dacă mâine veţi mai fi ministru, ceea ce vedem că se întâmplă chiar acum sub ochii noştri? Vă îndemn chiar să scrieţi o carte cu titlul pe care l-am sugerat mai sus. Vi-l cedez cu plăcere! Aveţi suficientă informaţie! Dar, dacă ne apucăm acum să darâmăm statuia Regelui Carol I, cu ce ne deosebim de Antifa care, în Statele Unite ale Americii, darâmă statuile Părinţilor Fondatori?
    Cu deosebită consideraţie,
    Constantin-Valeriu Trifan

    • @ D-lui Constantin-Valeriu Trifan
      Minunata interventie, m-a uns la inima. Multor desfasurari de dupa revolutia din 1989 li se potriveste
      intelepciunea populara „Nemultumitului i se ia darul”. Nu stim sa apreciem nimic bun din ce (inca) mai avem, carcoteala este singura actiune unanima, nu (mai) suntem solidari, empatici si inventivi asa cum au fost oamenii extraordinari carora le-ati facut dreptate prin aceasta interventie. Felicitari!

    • Stimate Domnule Trifan,

      vă mulțumesc și pentru observații, și pentru amintiri. Și vă asigur că nu sunt nici un apocaliptic, nici un pesimist incurabil, nici un declinist, nici un antimonarhist, și nici nu cred să fi moștenit idiosincraziile tatălui meu (care – și ele – au variat în timp). Scopul meu nu a fost – și nu este – acela de a portretiza catastrofic istoria modernă a României și nici acela de-a ponegri poporul român. Asemenea atitudini mi se par a fi doar versantul agresiv a ceea ce, pe panta lacrimogenă, e autovictimizarea. Am scris lucrurile din acest text (și din multe altele), căutând – atât cât pot eu – să-mi aduc obolul la ceea ce s-ar cuveni a fi o reflecție publică și încercând să formulez câteva probleme ale vieții noastre cotidiene. Formația (am studii de Filosofie), interesele (în mai multe domenii) și experiența (trecând de la o facultate la alta și având ocazia de-a vedea și câte ceva din administrație) m-au învățat că aceste probleme au mai multe cauze și că tentativa de-a le reduce la una singură (comunismul, rușii, derapajele umane, hoția etc.) sfârșește – cel mai adesea – într-un blocaj retoric.
      În ceea ce privește observațiile concrete pe care le formulați, vă asigur, și de astă dată, că nu am nimic dintr-un demolator de statui. Dar – trebuie s-o recunosc – nici dintr-un venerator de statui. Prefer o istorie la scară umană, a cărei menire să fie aceea de-a ne restitui timpul antecesorilor noștri ca pe o lume la fel de complexă, de policromă și de problematică precum cea în care trăim și nu ca pe o ”epocă de aur” sau ca pe un ”întunecat ev mediu” la care să ne raportăm pasional. Nu neg deloc faptul că în cinci generații România s-a modernizat, parcurgând un drum care – în alte părți – a necesitat veacuri întregi. Nu neg nici faptul că – oricât de critici am fi față de peisajul în care trăim – astăzi, acesta seamănă mai mult cu ceea ce vedem în Europa, decât cu lumea în care s-a născut și a copilărit tatăl meu. Aș mai adăuga un lucru: tocmai această schimbare de anvergură ne permite să vedem și problemele unei modernizări făcute ”pe repede înainte” și care n-a apucat – decât pe ici, pe colo – să se stabilizeze și să se instituționalizeze irevocabil. Tocmai tentativa noastră – mereu reluată – de a ne smulge din trecut, mărturisește că, pentru noi, trecutul e (încă) foarte prezent. Și nu ca istorie, ci ca pattern comportamental.
      Acum, în ceea ce privește epoca regelui Carol I – n-aș îndrăzni să pretind că sunt un cunoscător al ei. Lucrurile cele mai așezate pe care le cunosc eu despre această perioadă provin din cursurile de ”Istorie Contemporană a Românilor” (din anii 1931 – 1934) ale lui Constantin C. Giurescu de la Universitatea din București. Giurescu nu e un antimonarhist, dimpotrivă, dar e un istoric onest, care reconstituie peisajul unei epoci mult mai agitate decât o lasă se vadă jurnalele regale sau cele ale domnișoarelor de onoare. Citindu-l, am înțeles – cel puțin în parte – câteva din problemele la care trimite gazetăria lui Eminescu și teatrul lui Caragiale. În ceea ce privește economia, îngăduiți-mi să citez doar prima frază din monografia ”Industria Românească 1930 – 1940” (publicată de Ministerul Economiei Naționale în iunie 1940): ”Față de slaba industrie de care țara noastră dispunea înainte de 1916, i se putea spune că este o țară eminamente agricolă.” Cred că acesta e motivul principal pentru care Răscoala din 1907 s-ar cuveni lecturată ”în timpul ei” (și nu în proiecțiile ”luptei de clasă”). Iar imaginea acestei lumi rurale o dă, cred eu, mai curând masivul număr al ”Revistei de Igienă Socială” din 1939, care arată starea deplorabilă de sănătate și condițiile jalnice de viață a populației majoritare a țării decât speculațiile poetice ale lui Blaga. Am citat aceste lucruri, dat fiind că nu e vorba de literatură ”antimonarhică și antidinastică”, ci de lucrările unor oameni din epocă ce căutau să observe, să înțeleagă și să schimbe datele problematice ale lumii în care trăiau.
      Și câteva răspunsuri la întrebările pe care le puneți (deși, sunt convins, alții – cu adevărat cunoscători ai perioadei – vor putea da răspunsuri mai bune): 1) creșterea demografică masivă e mai curând proprie țărilor sărace decât celor bogate. În lumea prosperă indivizii au tendința de a trăi pentru ei înșiși și, ajunși bătrâni, de a se încredința sistemelor sociale. În lumea săracă, a face copii revine la a produce mână de lucru și a avea de cine să fii ținut la bătrânețe. Plus imensa mortalitate infantilă, care are ca efect decimarea sporului de natalitate (în epoca menționată, la noi era în jur de 20 % până la 1 an (un copil din cinci murea înainte de această vârstă). 2. Căile ferate: erau cam ce sunt autostrăzile de azi – lucruri făcute cu bugete uriașe (și corupție pe măsură) de firme străine. Și care, în plus, nu conectează decât marile orașe. Impactul lor economic asupra ruralului e minim. În timpul Primului Război Mondial, parte din eficiența rezistenței franceze la agresiunea germană se explică prin posibilitatea rapidă a mobilizării și a deplasării trupelor pe căile ferate (plus ”taxiurile de pe Marna”, plus multe altele). N-am auzit ca, la noi, să se vorbească de eficiența sistemului de material rulant într-o asemenea situație de criză (rezistența noastră se concentrează pe apărarea trecătorilor montane). 3. Instituțiile de credit aveau, pe vremea aceea (ca și azi), o mare componentă politică (fiind un cvasi-monopol al liberalilor). În plus, chiar în sens larg, se adresau aproape exclusiv burgheziei urbane (care constituia baza electorală a PNL-ului). Creditul rural rămâne un capitol nerezolvat nici după împroprietărirea lui Ferdinand și constituie unul din motivele semi-eșecului acesteia. 4. În ceea ce privește personalitățile pe care le citați: mulți dintre ei provin din boierimea anterioară Unirii Principatelor, erau (de prea multe ori) cam singurii oameni cu studii efective (nu școală primară) ai vremii și sunt mari mai ales pentru că sunt întemeietori. Să nu uităm: Haret generalizează școala elementară (cele patru clase). Davilla introduce un sistem medical de bază (și crează mediul universitar de formare al acestuia). Abia următoarea generație – cea a lui Racoviță (el însuși ”os domnesc”) – face saltul în universalitate. Să mai adăugăm și faptul că această elită duce în modernitate nu doar virtuțile boierimii noastre medievale, ci și defectele ei (de unde și instabilitatea cronică a politicii autohtone. Și nu doar pe vremea lui Carol al II-lea; în timpul bunicului său conservatorii nu sunt nici suficient de stabili, nici suficient de majoritari pentru ca Titu Maiorescu să-și treacă Legea Educației.) 5. Școlile rurale construite/modernizate de Angelescu erau adesea simple case cu o cameră sau două, pe care le frecventau (nu neapărat continuu) copii desculți. 6) Enciclopedia lui Gusti e, așa cum știți, neterminată. 7) ”Micul Paris” se rezuma la câteva străzi din capitală (imaginea lui apare la Rosie Waldeck și la Olivia Manning) 8) Guvernele monocolore se datorau – după cum bine știți – ciudatului obicei local ca Regele să numească guvernul, iar acesta să organizeze alegeri care să-l plebisciteze. 9) Păcatul Constituției din 1923 e acela că era prea bună (copiată fiind!) pentru lumea noastră. N-a putut împiedica nici crizele dinastice, nici deriva interbelicului, nici autoritarismele ce i-au urmat. 10) Din păcate, peste tot în lume astăzi politica se face pe bază de sondaje. De aici impresia generală a faptului că oamenii politici nu mai sunt capabili să gândească în perspectivă și să implementeze politici necesare, dar nu neapărat populare.
      N-aș vrea să luați aceste lucruri ca pe un soi de ”văz enorm și simț monstruos”; ele nu sunt decât necesarul contrast al tabloului pe care-l conturează întrebările d-voastră. Viața fiecăruia dintre noi – la fel ca istoria noastră comună – nu e alcătuită nici doar din lumini orbitoare și nici din întuneric impenetrabil, ci din lumini și umbre care alternează, adesea în funcție de timpul și de locul din care o privim.

      Cu toată considerația,

      Mihai Maci

  9. Bccetul vadanei intelctuale ….”vai de mine ce ma fac m-am nascut plnag Carpati” …..

    De acord ca „Marea Unire n-au făcut-o câțiva intelectuali romantici din orașele transilvane caci Marea Unire s-a bazat pe 2 piloni : Tratatul si Dorobanțul (Ion I.C . Bratianu)
    pe fondul expansiunii comunismului într-o lume epuizată de război expansiune oprita si de , ei da! Romani!
    Cum asa?
    ASA :
    – Viena .. toamna anului 1918, Locotenetul (!!) Iuliu Maniu, trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând, la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania cu spijinul 1. Feldmarschalleutnant Ioan Boeriu, baron de Polichna preia conanda trupelor de romani . Intasmplator singura forta militara oragnizata din Viena .
    In Viena erau ceva agitatii .. poa nu chiar bolsevice dar putand duce la o revolutie bolsevica (ce credeti ca in Skt Petesburg circu debuta cu o revolutie bolsevica? Pai dinatai a fots bardac i bacaleinia lavka .. si apoi iesi ca a fost „cotitura” bolsevica!)

    – Praga , cam aceisi epoca „Legiunea Română” sub comanda aceluoasi baron Boeriu.. asigura ordinea. Atat impoitriva revendicarilor monarho-austriece, ungare cat si .. „revolutionare”
    Trupele , exgabsburge, compuse din romani au facut ORDINE !

    – – 4 august 1919 Romania „reactionara” cu mama ei „sangeroasa” lichideaza al doilea stat sovietic din lume (scuze ma inceput sa uit toatd epitetele la moda prin anii 50 …) Dorobanțul ridica … opinca peste a 2a capitala sovietica!!!!

    In paralel si in fara de aceste fapte azi ocultate , in 1920 la 13–25 augisdt are loc Miracolul de pe Vistula ….

    A da… la data aia a semnarii tratatului de la Trianon (nu la el se referea Ionel) Ungatia era jumate ocupata de armia romana . Numai jumate la cererea expresa a asa-zisilor „aliati” care se pare ca agreau mai mult revolutia comunista decat pe aliatii romani!!!

    parlamentarismul interbelic s-a stins în dictatura regală
    Auuuu!!!!!
    Pai ia sa vedem :
    – 1922 , Italia, octombrie 1922, are loc „Marșul asupra Romei”. Adopa parlamentarism!!!
    – 1933, Germania republicii de la Weimar se arunca in bratele nazismului
    – 1934 Austria introduce „austrofascismul”

    Si are legatura cu
    nerezolvarea problemelor ruralului și a primei urbanizări a dus la dezvoltarea extremelor?
    Pai hai sa vedem cum stam cu statele de mai la est , dominate de partide „agrariene” .
    – Ungaria , regatu fara rege (regele este inb viata bine mersi) da cu regent este o strutocamila semiparlamentara si in acelasi timp semiautocratica .
    – Polonia in 1934 isi face o constitutie pe masura lui Piłsudski .. care zicea despre Dieta ca era o „prostituata” . A! De Sanatie atu auzit ?
    – Iugoslavia .. rpin 1930 Alexandru I Karađorđević devine dictatir de facto. El zicea ca din necesitate. Avea motive.
    – Bulgaria in 1935 Boris III instituie o doctaira personala.
    = Grecia .. dupa multe .. tulburari in 1936 se instaleaza dictatuira lui Metaxas….

    In estul agrar Romaia este singurul stat ce ramane parlamentar democratic pana in februarie 1938.

    Prefer sa ma opresc aici .

  10. Știți cine a votat si finanțat punerea monumentului brati enilor in rondul de la Universitate, ca peneleul n-avea cum?
    Poi, nu e pesedeul partid neocomunist, ce sa aiba el cu bratienii care nu erau nici măcar pe jumatate asa de religiosi ca habotnica Firea- Vrinceanu?
    De useleu va mai aduceti aminte, de regele mult decorat, alungat, mai apoi adoptat si onorat? Culmea, tot de catre neocomunistii pesedisti!
    De ce-ar iubesc deci hungrovlahii, impreunati cu toti ungurenii lor, Romania?

    • Toate astea insemana, intru-totul, ca vorbim despre false partide, de chestii orchestrate – ca cineva scrie partiturile si orchestreaza – ca cineva regizeaza, dupa un scenariu, care simuleaza o CONTINUITATE imposibila – jucata -, totul in scopuri foate paractice si pragmatice, in folosul unor persoane foarte concrete, cu nume si prenume, care pot fi si descoperide, daca cineva ar dori, daca acest avorton statal … ar fi cu adevarat un stat european, democratic si prosper in mileniul 3!
      Idiosyncratic, habar n-am, ce insemana preluarea unor mituri ciudate fatate de ciudati in subdezvoltare si primitivism demn de AFRICA renascuta in ceausism si transmisa intr-un postceausism perpetuu care trebuie sa distruga pe veci orice ROMANIE – plina insa de patrioti olteni, de mihai viteji fasi istorici academicieni de parada si multe alte statui si morminte care asteapta sa fie batjocorite si rase pe veci in urmatoarele decenii!

  11. Excelent comentariu. Felicitari domnului Maci pentru stilul sau de analiza, care trece cu sange rece, asa cum merita, personajele in derizoriul din care incearca sa se ridice. Sper ca nu mi-a scapat, dar mai erau cateva personaje de tocat, care se agita de ani de zile sa ramana in ecuatia puterii – ilustrele nestiutoare Raluca Turcan si Alina Gorghiu si istetul Kelemen Hunor. Sanatate!

  12. Eu ma bucur. Ma bucur mult. Pentru ca atunci cand „latram” ca acest chiolhanes este un nimeni in drum era facut psd-ist, neliberal, you name it. Cu fata aceasta noua a acestui presedinte nul mi s-a facut macart dreptate.
    P.S. L-am votat cu mana la nas impotriva lui ponta si am anulat votul impotriva lui dancila (pentru mine erau agali pentru functia respectiva, vasilica era insa din PSD, adik mai putin frecventabila).
    Oricum, ma bucur ca au ajuns si cei neconvinsi si care ma convingeau si pe mine de calitatile acestui nimeni ca intr-adevar e un nimeni. Multam.

    • Asa este. Probabil e o lectie pentru milioane de romani ca atunci cand unul tace nu e neaparat inteligent, ci e destul de probabil sa fie foarte prost (a se citi incompetent), dar suficient de oportunist de a pacali diversi alegatori ca este o optiune mai buna decat altul poate mai hot, poate mai istet, poate mai putin frecventabil, insa cu siguranta peste nivelul acestui presedinte nul, cuvinte cu care l-ati descris perfect. Pe principiul yin – yang, daca presedintele dinainte a avut 10 ani activi, chiar obositori pentru tara asta, a avut unul la capatul diametral opus, un nimeni lenes.

  13. Monumentul, conceput ca o necropolă, este format dintr-o bază cu un volum construit masiv, de forma stelată, placată cu granit negru pe care sunt amplasate cinci arcade zvelte placate cu granit roșu. Baza conține în interior o incintă circulară (rotondă), căptușită cu plăci din granit roșu, a cărei boltă (cupolă) interioară este ornată cu un mozaic, acoperit cu foiță de aur, adus din Italia. Pentru placările exterioare, granitul roșu și negru a fost importat din Suedia. [7] Rotonda cuprindea criptele a trei reprezentați de seamă ai comunismului din România: dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej, dr. C. I. Parhon.

    Tunul ce străjuieşte Mormântul Eroului Necunoscut – amplasat în faţa Mausoleului din Parcul Carol I – Bucureşti. În plan îndepărtat se vede hemiciclul care străjuia mormintele
    În semicercul din jurul monumentului se aflau cripte cu rămășițele pământești ale mai multor militanți pentru cauza muncitorilor, pentru socialism, printre care menționăm, de la stânga la dreapta, pornind de la intrarea în monument, pe următorii: Ștefan Gheorghiu, Ion C. Frimu, Mihail G. Bujor, Leontin Sălăjan, Dumitru Petrescu, Alexandru Moghioroș, Gheorghe Cristescu, Gheorghe Stoica, Paul Constantinescu-Iași, Ștefan Voitec (19.06.1900 – 04.12.1984), Gheorghe Petrescu, Teohari Georgescu (30.01.1908 – 30.01.1976), Chivu Stoica(08.08.1908 – 17.02.1975), Gheorghe Vasilichi, Ion Pas, Constantin Doncea, Petre Borilă, Athanasie Joja, Lucrețiu Pătrășcanu, Ioan Gheorghe Olteanu, Grigore Preoteasa, Lothar Rădăceanu (1899-1955), Iosif Rangheț, Alex. Constantinescu (Alecu), Gheorghe Petre, Ilie Pintilie, Bela Breiner, Leonte Filipescu, Constantin Dobrogeanu-Gherea ș.a. [8]
    În partea dreaptă a monumentului se află un hemiciclu unde erau găzduite urnele funerare ale altor militanți comuniști ca Vasile Luca, Ștefan Foriș, Iosif Chișinevschi, Mihail Roller, Koffler Remus[8], Gheorghe Vasilescu-Vasia, Constantin David, Ada Marinescu, Panait Mușoiu, Barbu Lăzăreanu, Simion Stoilov, Mihail Macavei, Ana Pauker ș.a.
    La înființare, pe terasa superioară a monumentului, într-o amforă de granit, ardea în permanență o flacără, care simboliza amintirea păstrată celor care au slujit cauza clasei muncitoare.
    Perioada de tranziție (1991-2006)
    În anul 1991 mausoleul a fost dezafectat, iar osemintele reprezentaților comuniști au fost exhumate și mutate în alte cimitire. Urna cu cenușa Anei Pauker a fost preluată de către familie și dusă în Israel.
    În baza Hotărârii Guvernului nr. 666 din 20 septembrie 1991, Eroul Necunoscut a fost exhumat și, pentru o lună, a fost depus în interiorul Mausoleului de la Mărășești, lângă sarcofagul generalului Eremia Grigorescu.[9]
    La data de 26 octombrie 1991, Mormântul Eroului Necunoscut a fost readus în Parcul Carol I, dar, pentru că în mausoleu se afla încă trupul lui Petru Groza, s-a luat măsura amplasării sale provizorii și a fost așezat la capătul dinspre intrarea în parc a aleii care duce la Mausoleu. [5] [10]
    UNDE A RAMAS PANA AZI
    Doar nu credeti ca ramasitele tuturor comunistilor au fost exhumated si duse in alte cimitire cand cele ale lui Petru Groza insusi au impiedicat Eroul Necunoscut sa intre in incinta!
    In exterior sunt ampasate pe semicerc aceleasi placi de marmura neagra marcand mormintele comunistilor, insa fara niciun indiciu a ceea ce s-ar putea afla sub ele – cel mai probabil le-au intors pe dos – si cu siguranta in viitoarele decenii vor veni arheologi care vor dezgroape minciuna… pentru a documenta mai bine EPOCA tranzitiei devoaland fasitatea statului in aceasta perioada. Asta, doar daca o entitate statala noua ar mai exista atunci – dupa cum merg lucrurile… poate peste SECOLE!
    În mijlocul sălii, după reamenajarea făcută de Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, pe locul unde inițial era depus sicriul fostului lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost instalat grupul statuar “Pe aici nu se trece”, înfățișându-i pe Regele Ferdinand I al României și zeița Nike, zeița victoriei din mitologia greacă, operă realizată în anul 1924 de sculptorul Ioan Iordănescu.[19]
    Adica, acolo unde ar fi trebuit sa fie asezat MORMANTUL EROULUI NECUNSCUT, e statuia lui Ferdinand in locul treimei comuniste! Singurele sghimbari fiind tunelul semicircular si indepartarea celor mai vizibile urma ale comunistilor – in exteriorul tunelului, pe semicercul exterior, sunt zeci, poate sute, de placi din marmura neagra pe jos, in iarba, fara nicio inscriptie, ca si cum ar marca un mormant – din 2004 accesul pe aleea exterioara e interzis official, iar Mormantul Eroului Necunoscut e cu flacara si garda permanenta, chiar daca exact prin fata lui zeci de bucuresteni se plimba cu de toate in zilele frumoase, copiii zbiara si se zbenguie…

    • Azi devenit al Eroilor din toate razboaiele – inclusiv a fruntasilor comunisti care v-au comunizat, ale caror oseminte se gasesc tot acolo!
      Monumentul, conceput ca o necropolă, este format dintr-o bază cu un volum construit masiv, de forma stelată, placată cu granit negru pe care sunt amplasate cinci arcade zvelte placate cu granit roșu. Baza conține în interior o incintă circulară (rotondă), căptușită cu plăci din granit roșu, a cărei boltă (cupolă) interioară este ornată cu un mozaic, acoperit cu foiță de aur, adus din Italia. Pentru placările exterioare, granitul roșu și negru a fost importat din Suedia. [7] Rotonda cuprindea criptele a trei reprezentați de seamă ai comunismului din România: dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej, dr. C. I. Parhon.

      Tunul ce străjuieşte Mormântul Eroului Necunoscut – amplasat în faţa Mausoleului din Parcul Carol I – Bucureşti. În plan îndepărtat se vede hemiciclul care străjuia mormintele
      În semicercul din jurul monumentului se aflau cripte cu rămășițele pământești ale mai multor militanți pentru cauza muncitorilor, pentru socialism, printre care menționăm, de la stânga la dreapta, pornind de la intrarea în monument, pe următorii: Ștefan Gheorghiu, Ion C. Frimu, Mihail G. Bujor, Leontin Sălăjan, Dumitru Petrescu, Alexandru Moghioroș, Gheorghe Cristescu, Gheorghe Stoica, Paul Constantinescu-Iași, Ștefan Voitec (19.06.1900 – 04.12.1984), Gheorghe Petrescu, Teohari Georgescu (30.01.1908 – 30.01.1976), Chivu Stoica(08.08.1908 – 17.02.1975), Gheorghe Vasilichi, Ion Pas, Constantin Doncea, Petre Borilă, Athanasie Joja, Lucrețiu Pătrășcanu, Ioan Gheorghe Olteanu, Grigore Preoteasa, Lothar Rădăceanu (1899-1955), Iosif Rangheț, Alex. Constantinescu (Alecu), Gheorghe Petre, Ilie Pintilie, Bela Breiner, Leonte Filipescu, Constantin Dobrogeanu-Gherea ș.a. [8]
      În partea dreaptă a monumentului se află un hemiciclu unde erau găzduite urnele funerare ale altor militanți comuniști ca Vasile Luca, Ștefan Foriș, Iosif Chișinevschi, Mihail Roller, Koffler Remus[8], Gheorghe Vasilescu-Vasia, Constantin David, Ada Marinescu, Panait Mușoiu, Barbu Lăzăreanu, Simion Stoilov, Mihail Macavei, Ana Pauker ș.a.
      La înființare, pe terasa superioară a monumentului, într-o amforă de granit, ardea în permanență o flacără, care simboliza amintirea păstrată celor care au slujit cauza clasei muncitoare.
      Perioada de tranziție (1991-2006)
      În anul 1991 mausoleul a fost dezafectat, iar osemintele reprezentaților comuniști au fost exhumate și mutate în alte cimitire. Urna cu cenușa Anei Pauker a fost preluată de către familie și dusă în Israel.
      În baza Hotărârii Guvernului nr. 666 din 20 septembrie 1991, Eroul Necunoscut a fost exhumat și, pentru o lună, a fost depus în interiorul Mausoleului de la Mărășești, lângă sarcofagul generalului Eremia Grigorescu.[9]
      La data de 26 octombrie 1991, Mormântul Eroului Necunoscut a fost readus în Parcul Carol I, dar, pentru că în mausoleu se afla încă trupul lui Petru Groza, s-a luat măsura amplasării sale provizorii și a fost așezat la capătul dinspre intrarea în parc a aleii care duce la Mausoleu. [5] [10]
      Marog, si cine sa-i controleze?
      Doar nu credeti ca ramasitele tuturor comunistilor au fost exhumate de acolo si duse in alte cimitire cand cele ale lui Petru Groza, insele, au impiedicat Eroul Necunoscut sa intre in incinta!
      In exterior sunt ampasate pe semicerc aceleasi placi de marmura neagra marcand mormintele comunistilor, insa fara niciun indiciu a ceea ce s-ar putea afla sub ele – cel mai probabil le-au intors pe dos – si cu siguranta in viitoarele decenii vor veni arheologi care vor dezgroape minciuna… pentru a documenta mai bine EPOCA tranzitiei devoaland fasitatea statului in aceasta perioada. Asta, doar daca o entitate statala noua ar emerge pana atunci… insa, dupa cum merg lucrurile… poate peste SECOLE cu totul alte entitati si civilizatii, le vor Numara OOLe acestor nelegiuiti infractori in UNIFORMA, lipsiti de orice insusiri omenesti nu doar de ONOARE!
      În mijlocul sălii, după reamenajarea făcută de Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, pe locul unde inițial era depus sicriul fostului lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost instalat grupul statuar “Pe aici nu se trece”, înfățișându-i pe Regele Ferdinand I al României și zeița Nike, zeița victoriei din mitologia greacă, operă realizată în anul 1924 de sculptorul Ioan Iordănescu.[19]
      Adica, acolo unde ar fi trebuit sa fie asezat MORMANTUL EROULUI NECUNSCUT, e statuia lui Ferdinand in locul treimei comuniste! Singurele schimbari fiind tunelul semicircular/ hemiciclul si indepartarea celor mai vizibile urme ale comunistilor – in exteriorul hemiciclului, pe semicercul exterior, sunt zeci, poate sute, de placi din marmura neagra pe jos, in iarba, fara nicio inscriptie, ca si cum ar marca un mormant – si ma indoiesc defaptul ca ar fi un artificiu arhiteectural, insa mai multe pot spune cei care au vazut mausoleul inainte de 1990 – din 2004 accesul pe aleea exterioara care inconjoara intreg ansamblul e interzis official, iar Mormantul Eroului Necunoscut e cu flacara eterna (probabil aceeasi flaca a comunistilor) si garda permanenta, chiar daca exact prin fata lui zeci de bucuresteni se plimba cu de toate in zilele frumoase, copiii zbiara si se zbenguie…
      WheEeLL…

  14. Stimate domnule Mihai Maci, ceea ce ati scris mi se pare (opinia personala, evident) o sinteza geniala a unei situatii si perioade atat de vaste incat este absolut remarcabil cum ati cuprins atat de mult in cuvinte atat de putine. Sunteti vecin cu poezia, dar in proza. Respect din partea mea!
    Si inca ceva, eu v-am inteles. Spre deosebire de dl. Constantin-Valeriu Trifan care nu va intelege. Interesant este cum se evidentiaza cei care au un singur punct de vedere si canta monoton pe o singura nota!
    Am citit toate comentariile din subsol si dovada ca textul scris de dvs. domnule Mihai Maci este (scuzati expresia) genial, ies perfect in evidenta cei care canta pe o singura nota (cei cu idei fixe, cu fanatisme, cei care fac propaganda politica sau „tin” cu un personaj sau altul, etc). Textul acesta ii scoate in evidenta ca un turnesol.
    Pentru dl. Constantin-Valeriu Trifan – articolul de mai sus nu loveste in perioada „de aur” a regelui Carol I sau chiar si cea de pana in 1940. E doar o lucida conspectie, mai degraba in stil poetic unde un sigur cuvant poate tine loc de o intreaga fraza. Perioada pe care o glorificati (in stil clasic „istoriceste”) a avut si rele, si bune, cum stim ca e viata. Textul de mai sus se refera la viata. Iar asta pentru multi traitori in acea perioada „de aur” nu era deloc roza, nicicum aurita. Saracia si inapoierea in mediul ultra majoritar rural din Romania au fost incredibil de mari, ceva ce frizeaza alte continente, nu si Europa. Prima perioada (o sa-mi sara multi in cap) in care situatia mediului rural a inceput masiv sa se schimbe in „mai bine” a fost cea „comunista”. Insa in timpul regelui Carol I era jale de saracie, inapoiere si primitivism. Problema cea mare a Romaniei dintotdeauna (e si azi) a fost contrastul enorm intre varf si baza, polarizarea, extremele intre saracie si bogatie. Astfel ca Romania de pana in 1945 era de fapt minim doua Romanii, a celor putini din elita si orase precum si a celor multi, prea multi din mediul rural, crunt de saraci si needucati. Faptul ca acestia traiau intr-un oarecare echilibru in mediul lor medieval mai deloc diferit de vreo 500 de ani, e alta poveste. Ca voba aia, nu poftesti la ce nu cunosti. Regimul bolsevic impus de la Kremlin tocmai asta a facut, a tulburat o balta raioasa, a tulburat o asezare bolnava a unei societati in care polarizarea era efectiv halucinanta, diferenta intre cei putini dar bogati si cei multi si extrem de saraci fiind ceva mai degraba asiatic sau african, nu european.
    Deci, ceea ce au facut inaintasii nostri incepand cu marele Carol I a fost sublim dar insuficient. Daca ar fi fost suficient, nici regimul bolsevic nu ar fi fost atat de dur si nu ne-ar fi dus la sfarsit (dupa 1980) direct cu oistea in gard.
    Dar in Romania anului 1945 predata la cheie in mainile bolsevicilor era mult, mult prea multa saracie, inapoiere, anafabetism si lipsa de educatie civica si zero spirit comunitar. Pentru ca spiritul comunitar al satelor (existent, frumos, bucolic) nu e acelasi lucru, e ceva primitiv care inclina mai mult spre tribalism. De aceea orice om inteligent observa ca atat regimul „comunist” 1945-1989 cat si ce a urmat pana azi si ziua in care scriem acum, ca Romania e mai mult dominata de un spirit dominant tribal, de ginta, de casta, de familie, in suma de trib bazat pe inrudire. Romania ca structura sociala seamana mai mult cu Africa decat cu Europa care se intinde incepand cu granita ungureasca spre vest.
    Ca o adaugire (neplacuta) mai vreau sa spun ca mi s-a parut potrivita expresia cuiva cunoscut si emigrat acum peste 30 de ani si care venind din cand in cand in tara in primele 2 saptamani se simte excelent dupa care incepe sa simta impulsul din ce in ce mai acut de a pleca inapoi. Omul zice asa – „Romania este un butoi umplut cu rahat dar care are un subtire strat de miere pe deasupra”.
    Si inca ceva ca o observatie personala (uitandu-ma zilele astea la Iohannis si Catzu) – am impresia ca Puterea in Romania contine o puternica otrava care duce la pierderea mintilor celui care o detine. Mai devreme sau mai tarziu toti cei care ajung sa detina Putere in Romania isi pierd bunul simt si ratiunea. Adica asa cum spunea bunica-mea (nascuta in 1917 si moarta in 2001) – „Li se suie la cap, maica!”. Ea avea un bun simt capatat o data cu educatia si viata de dinainte de 1940.
    Mereu m-am gandit la cauza. Care sa fie cauza, totusi?! …Tind sa cred ca slugarnicia, servilismul si linguseala celor din jur. E foarte greu (omeneste) se te opui armatei de lingai care vor de dimineata pana seara sa te spele cu limba unde nu ajunge soarele! Toti care au detinut Puterea in Romania au patit-o intr-un final, adica nu au mai fost ei insisi.
    Si o alta chestie, vara asta am admirat Barajul Vidraru. Si am avut o revelatie. Poporul asta poate sa construiasca lucruri uimitoare, poate sa realizeze chiar si lucruri aparent imposibile…. dar numai daca are Stapan, numai daca este condus prin dictatura. Si sa nu-mi spuneti ca inainte de 1938 era democratie in Romania!
    Din pacate poporul asta nu e capabil de democratie. E un sistem prea sofisticat si neinteles. Cum de altfel nu sunt capabile nici alte popoare. Avem exemple si dovezi, popoarele arabe. Daca ne gandim bine, nici astia 31 de ani nu au fost cu adevarat democratici. Poporul a fost pacalit ca un oligofren om al strazi sa fie violat si sodomizat de niste smecheri. Permanent. Si daca ne gandim si mai bine, exact acele aspecte cu adevarat democratice …. ne trag in jos! Faptul ca la 4 ani se sunt alegeri si toti care vin demoleaza instant si opresc instant tot ce au facut aia dinainte. Faptul ca dupa ce vin la putere principala preocupare (si consum de energie) este cum sa pacaleasca turma oligofrena sa capete voturi si pe viitor, sa-si tina scaunele (de unde fac averea – ca in toata minunata noastra istorie pana in zori). Deci toate aspectele…. democratice autentice, de fapt pe noi ne falimenteaza, ne lasa in paragina vesnica, ne opresc de la constructie.
    Evident, sistemele dictatoriale au un mare avantaj, Jupanul trebuie sa fie luminat sau macar sa aiba mintile la el. Daca e invers…. am trait decada anilor 1980! De exemplu, pentru cine nu stie, in 1974 Ceausescu (ha, ha, NU sunt un nostalgic, nu spun mai mult ca era sa-mi iau si glont) era cu capul pe umeri. Desi rugat de toti lingaii, inclusiv Leana, el a refuzat categoric sa fie numit drumul Transfagarasan cu numele lui. Iar lucrarea asta chiar este o minune!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Carti noi

 

A apărut numărul special Engaging God’s Language sau Însușind limbajul lui Dumnezeu al revistei Diakrisis pe anul 2022, al 5-lea volum de la data fondării revistei academice (2022),  publicație care apare fie în format digital fie editat, la editura Eikon, București.  Citeste mai mult

 

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro