Expresia a pune botul este o expresie argotică românească și vine, foarte probabil, dintr-o metaforă animalică. Animalul își pune botul spre ceva pentru a-l mirosi, linge sau apuca — adică se lasă atras de ceva. În limbajul colocvial, sensul s-a deplasat spre a crede o minciună, a se lăsa păcălit, a cădea în plasă / a mușca momeala – foarte apropiat de englezescul to bite the bait. Există și o legătură semantică interesantă cu expresia a mușca momeala. Botul este partea animalului cu care acesta se apropie de momeală, iar a pune botul sugerează că te-ai apropiat suficient de ceva încât să fii prins. În româna argotică bot a ajuns să desemneze depreciativ gura/fața, ceea ce a făcut expresia și mai ușor de folosit figurat. Așadar nu pune botul! înseamnă de fapt nu te lăsa atras, nu înghiți povestea, nu mușca momeala. Există expresii populare care spun, prin brutalitatea lor, mai mult decât tratate întregi de sociologie. A pune botulînseamnă, în fond, a te apropia de momeală fără să întrebi cine a pus-o acolo, a crede înainte de a înțelege, a reacționa înainte de a verifica.
Poate că una dintre marile vulnerabilități ale societății contemporane nu este prostia în sine, ci disponibilitatea de a o transforma în credulitate și de a înghiți, fără prea multe întrebări, ceea ce ni se servește drept adevăr. Nimeni nu poate ști totul. Ignoranța este o limită omenească, dar refuzul de a verifica, combinat cu dorința de a crede ceea ce ne convine, devine o veritabilă și utilă capcană cognitivă. Societățile nu sunt manipulate doar pentru că există manipulatori. Aceștia au existat întotdeauna. Ele sunt manipulate pentru că există mereu suficient de mulți oameni dispuși să pună botul. Istoria este, într-un anumit sens, istoria marilor momeli.
Imperii, revoluții, ideologii, utopii sociale și proiecte de „om nou” au fost aproape întotdeauna împachetate într-o promisiune. Auzim despre egalitate perfectă, dreptate absolută, siguranță, prosperitate, eliberare. De fiecare dată, cineva a pus momeala și de fiecare dată, destui oameni au pus botul. Marile catastrofe istorice nu încep, de regulă, cu anunțul catastrofei. Nimeni nu spune ‘vreau să vă distrug libertatea‘ și ‘vreau să vă transform într-o populație obedientă‘. Se vorbește despre salvare, ordine, securitate, progres, popor, viitor și inevitabil despre dușmani. Orice mare păcăleală colectivă se bazează pe aceeași rețetă — o promisiune suficient de frumoasă încât să nu mai pui întrebări și să nu mai cauți explicații.
Dacă lumea este complicată o reducem la o poveste simplă, dacă oamenii sunt nemulțumiți le oferim un vinovat, iar dacă realitatea refuză să fie controlată inventăm iluzia că totul s-ar rezolva eliminând personajul negativ de serviciu. Din nevoia de a simplifica și din tendința de a căuta în permanență confirmarea propriilor convingeri se naște capcana cognitivă, în care suntem încurajați să preferăm explicațiile convenabile în locul întrebărilor incomode și, treptat, să confundăm ceea ce ne place să credem cu ceea ce este adevărat.
Omul contemporan este suprainformat și, paradoxal, vulnerabil tocmai la explicația cea mai simplă — mai ales dacă aceasta îi confirmă fricile, resentimentele sau speranțele. Manipularea eficientă nu trebuie să inventeze întotdeauna realitatea, este suficient să o selecteze. Societatea ajunge astfel să confunde identificarea unei probleme cu competența de a o rezolva, transformând tragedia incompetenței într-o formă de spectacol colectiv. O societate credulă nu este formată numai din oameni incapabili. Uneori, chiar și oamenii inteligenți devin victimele unor idei, pentru că inteligența nu imunizează împotriva ideologiei. Dimpotrivă, poate oferi argumente tot mai sofisticate pentru a justifica o credință deja adoptată până când certitudinea devine mai importantă decât competența și când indignarea ține loc de argument. Niciodată nu a fost atât de ușor să pari competent fără să fii.
Istoria ne-a demonstrat, cu o consecvență aproape insultătoare, că omul este dispus să repete aceeași greșeală de nenumărate ori, cu condiția ca momeala să fie prezentată într-un ambalaj nou. Poate că aceasta este ironia supremă a evoluției noastre. Am inventat filosofia, știința, democrația și inteligența artificială, dar încă avem o slăbiciune ancestrală pentru a pune botul.
Narativul dominant nu trebuie să fie neapărat o minciună. Aceasta ar fi prea ușor de demascat. El poate fi construit din adevăruri atent selecționate, din informații corecte, dar organizate într-o anumită ordine, astfel încât concluzia să pară inevitabilă. Adevărul nu mai este falsificat grosolan. Este administrat.
Ți se spune ce trebuie să conteze, ce trebuie să te indigneze, ce trebuie să te sperie și, mai ales, care sunt întrebările considerate legitime. Restul este împins în zona marginalului, a ridicolului, a neinformatului, a suspectului sau, după caz, a pericolului public. În această perspectivă a pune botul devine mai mult decât un simplu act de credulitate. Devine participarea involuntară la un sistem în care omul nu doar consumă o poveste, ci ajunge să o reproducă singur, iar aceasta este una dintre cele mai eficiente forme de putere. Aceea în care nu mai este nevoie să fii obligat să repeți mesajul, pentru că ai ajuns să crezi sincer că este propria ta concluzie. Aici apare însă o a doua capcană, poate și mai sofisticată.
Jean Baudrillard ar spune că societatea contemporană a depășit, într-un anumit sens, simpla problemă a minciunii, iar minciuna presupune încă existența unui adevăr pe care îl ascunzi sau îl deformezi. Dar ce se întâmplă atunci când reprezentarea devine mai importantă decât realitatea însăși? Iar din acest punct intrăm în lumea simulacrului. Nu mai avem de-a face doar cu o imagine falsă a realității, ci cu imagini, semne, discursuri și narațiuni care circulă atât de intens, încât relația lor cu realitatea devine aproape secundară. Reprezentarea începe să producă propria realitate.
Și atunci omul contemporan nu mai pune botul doar la o minciună, ci la o copie pentru care nici măcar nu mai știe unde se află originalul. Aceasta este poate expresia cea mai subtilă a opacității cognitive. Nu mai discutăm dacă un lucru este adevărat sau fals, pentru că înainte de această întrebare suntem deja copleșiți de imagini, reacții, interpretări, breaking news-uri, indignări, analize instantanee și certitudini produse pe bandă rulantă. Evenimentul aproape că nu mai apucă să existe înainte ca explicația lui să fie distribuită. Mai întâi apare narativul, apoi realitatea este obligată să țină pasul cu el. Societatea contemporană nu mai trăiește neapărat evenimentele, ci versiunile lor. Iar dintre aceste versiuni câștigă cea mai simplă, cea mai spectaculoasă, cea mai emoționantă și, evident, cea care confirmă cel mai bine ceea ce publicul era deja pregătit să creadă.
Aici se întâlnesc, poate, Foucault și Baudrillard în mod tulburător. La Foucault, puterea organizează câmpul în care anumite lucruri devin inteligibile și altele devin aproape de negândit. La Baudrillard, semnele și reprezentările ajung să circule într-o asemenea abundență, încât realitatea riscă să fie îngropată sub propriile sale interpretări. Primul ne avertizează că trebuie să ne întrebăm cine produce discursul și prin ce mecanisme acesta devine legitim. Al doilea ne avertizează că, după un anumit punct, s-ar putea să nu mai știm nici măcar ce anume încercăm să verificăm.
Și atunci apare cetățeanul perfect pentru orice experiment social. Nu este neapărat prost, nu este obligatoriu analfabet. Poate avea acces la informație, diplome, tehnologie și opinii despre absolut orice. Este doar incapabil să mai distingă între informație și interpretare, între realitate și spectacol, între competență și vizibilitate, între consens și adevăr. Cu cât știe mai puțin despre un subiect, cu atât are adesea mai puține dubii. Iar cu cât cineva vorbește mai sigur, cu atât pare mai competent.
Generarea certitudinilor pentru oameni care nu mai au timp să gândească este poate una dintre cele mai profitabile îndeletniciri ale lumii moderne. Pentru că gândirea cere timp, îndoiala cere răbdare și verificarea cere efort. Momeala, în schimb, trebuie doar înghițită.
Istoria ne arată că societățile sunt dispuse să participe la cele mai bizare experimente antropologice și sociale atunci când acestea sunt ambalate suficient de elegant în numele progresului, al securității, al binelui comun, al egalității, al identității, al libertății sau al salvării. Omul care crede toate teoriile conspirației nu este mai liber decât cel care crede toate comunicatele oficiale. Amândoi au renunțat la discernământ.
Poate că o formă de libertate este să nu mai oferi nimănui privilegiul de a gândi în locul tău și să accepți că realitatea este uneori incomodă, contradictorie și imposibil de redus la un slogan. Tragedia societății contemporane este că momeala poate fi produsă industrial, distribuită instantaneu și repetată de milioane de oameni care sunt convinși că au descoperit singuri adevărul.
Și poate că tocmai aceasta este forma supremă de a pune botul — momentul în care îți înghiți momeala până la capăt și, ca să fie tacâmul complet, ajungi să-ți prezinți propria capitulare drept dovadă de luciditate și începi să-i spui realitate.
O momeală vopsită nu atrage vânatul. Aici, in România, unde sub fiecare bolovan se ascunde o comoară de prostie, multi au înghițit-o ca pe-o acadea parfumată. Aici, chiar in zilele noastre, in tara Mioriței, si-a lui Moș Ion Roată, și-a lui „desteapta-te…”, si-i lui „puneti botul, dati cu votul”, somnul cel de moarte se intinde ca apa Nilului. Populatia, societatea, sau o parte a ei, fie rurala, fie urbană, fie diasporeana a pus botul și a pus stampila pe cartite rusofile, înfășurate in tricolor, care, de ani bunicei, gauresc galerii sub temeliile statului de drept si spală creierii. Minciuna onirabililor „patrioti” care nu sunt tocmai oborabili este că șopârla, iti lasa coada si fuge, stiind că alta va creste la loc.
Mă gândeam că e posibil ca dorința noastră de mai bine să fie originea tuturor relelor. Este rațională această dorință? Conține măcar un dram de modestie această dorință? Cât de bine am vrea să ne fie? Există un capăt al acestei proiecții pe care o tot generăm? Cum ajunge un creier uman să prefere un narativ convenabil în detrimentul unui adevăr așa cum e? Cum de are mai multă trecere la noi ceea ce mi-ar place să fie în detrimentul a ceea ce e? Acest recurs la imaginar ca apoi să te întorci de acolo ca și cum te-ai întoarce de la investigarea realității e totuși o disfuncționalitate serioasă. Realitatea îți suflă un vânt rece în ceafă, dar dacă-i întorci spatele nu o să-ți sufle același vânt direct în față? Am ajuns să ne luam de gât cu realitatea, să negăm faptele care nu confirmă imaginarul nostru. Un personaj ajunge „președinte ales” în asumpția categorică a unora în condițiile în care este faptic că nu a fost niciodată ales de o majoritate electorală. Ideea de balamuc apare cu necesitate. Fabulez, fabulez, fabulez este vocea arhiprezentă pe internet. E molimă.
…momeala poate fi produsă industrial, distribuită instantaneu și repetată de milioane de oameni…
cind tv ul era rege, marea momeala functiona asa : cind picioarele dibace plesneau basica s o introduca n poarta/plasa, „daca vrei poti, adidas torsion” iti oferea solutia. intre timp marele ecran si comicii lui vestiti si au pierdut din suflu. nu i bai, lumea a evoluat, s au mutat pe micul ecran (cel al smart watch/phonului). ce sa mai astepti competitii planetare si monstri sacri (regi) ai balonului o data la patru ani? ceasul ticaie, telefonul iti zbirnie non stop. esti hranit in timp real. poate ca profitul s a mai diluat/redistribuit, dar orisicit fair enough de vreme ce fiecare mili secunda pe ecranele la purtator inseamna bani (marketareala, influensareala). panem et circenses actualizat, hlizeala si veselie. nu i super misto/cool/tare/okay?!