EARTH! my likeness!
Though you look so impassive, ample and spheric there,
I now suspect that is not all;
I now suspect there is something fierce in you eligible to burst forth…
I dare not tell it in words—not even in these songs.
Walt Whitman, Leaves of Grass (1860)
Camus și tăcerea lumii
Analizând tragicul existenței umane, Albert Camus (Mitul lui Sisif, 1942) plasează în centrul reflecției sale asupra absurdului o confruntare aparent imposibilă: omul caută sens, coerență, ordine, finalitate, înconjurat de tăcerea exasperantă a lumii, care, în loc de răspunsuri, îi oferă doar indiferență și tăcere. Astfel, absurdul la Camus devine:
„…divorțul dintre spiritul care dorește și lumea care dezamăgește, nostalgia mea după unitate, acest univers dispersat și contradicția care le înlănțuie.”[1]
De când am luat cunoștință, pentru prima dată, de existența acestei dihotomii sau „divorț” camusian dintre om și lume, m-a preocupat definirea ambilor participanți. Că oamenii inițiază multiple încercări de dialogare, lansând diverse tipuri de mesaje, este un fapt în afara oricărei îndoieli. Dar sunt la fel de sigure tăcerea și indiferența lumii înconjurătoare?
Răspunsul meu este că suntem în fața unei aparențe, „rezultate din absența unui receptor adecvat pentru semnalele pe care le trimite lumea, ca răspuns la solicitările omului, poate și independent de ele.”[2] Metafora divorțului dintre om și lume devine astfel sugestivă. Omul întreabă prin cuvinte; natura răspunde prin evenimente. Omul caută intenții; natura produce procese. Când construim narațiuni, planeta urmează legile fizicii.
Pentru mine, Pământul nu tace niciodată; comunică neîncetat, ne vorbește prin mesaje specifice, trimise neîntrerupt. Este obligația noastră să le ascultăm și să le descifrăm pentru a le înțelege. Cum se poate face acest lucru? Învățând limba în care Pământul ne vorbește. Pentru că absurdul à la Camus este, în ultimă instanță, o problemă de comunicare care impune o rezolvare: omul și pământul își vorbesc dacă folosesc o limbă comună. De aici rezultă o posibilă schimbare a perspectivei. Camus vorbea despre tăcerea lumii. Geofizica, limba comună necesară, o știință cu un caracter fizico-matematic și cantitativ accentuat, ne demonstrează că lumea fizică nu este deloc tăcută. Numai că semnalele ei nu sunt formulate în propoziții simple, pe înțelesul fiecăruia.
Pământul comunică doar prin ceea ce poate fi măsurat într-o formă sau alta. Parafrazând pe Lordul Kelvin, nu poți transforma lumea dacă nu o înțelegi și nu poți înțelege lumea dacă nu o poți măsura. În geofizică, măsurăm variații gravitaționale și gravifice (structura câmpului, anomalii Bouguer), câmpuri magnetice (deriva seculară, furtuni geomagnetice, inversări de polaritate), unde seismice de adâncime (P și S) și de suprafață (Rayleigh și Love), dispersie seismică, zgomot de fond seismic, fluxuri geotermice și curenții de convecție din astenosferă, radiații naturale, deformări ale crustei terestre, modificări ale altor parametri fizici.
Dezvoltare epistemologică – geofizica drept limbă naturală a planetei
În anii ’70 ai secolului trecut, James Lovelock și Lynn Margulis au propus o ipoteză radicală: biosfera, atmosfera, hidrosfera și geosfera formează împreună un sistem integrat, capabil de autoreglare în sensul comportamentului emergent, pe care l-au numit Gaia (după numele zeiței grecești a Pământului). Toate organismele vii și mediul lor neviu de pe Pământ funcționează împreună ca un singur superorganism, care menține condiții favorabile vieții. În acest cadru, planeta își pierde caracterul de decor inert și mut, devenind un organism, ce-i drept, fără conștiință, dar cu un metabolism manifestat prin procese interioare ale căror semnale ne parvin automat sau prin investigații de specialitate. Pentru a reduce cât mai mult posibil „tăcerea lumii”, este nevoie ca aceste semnale să fie nu doar recepționate, ci și descifrate și traduse în propoziții inteligibile și accesibile tuturor. Astfel, omul educat din zilele noastre, preocupat și de realitatea de dincolo de „meandrele concretului” (politică, rețele sociale, fotbal etc.), va avea la dispoziție elemente utile care îl vor ajuta să reducă, poate chiar să elimine complet, „divorțul” postulat în absurdul lui Camus, transformând „tăcerea” primordială a lumii într-o variantă aparentă.
Pentru susținătorii ipotezei Gaia, cutremurele sunt dovezi ale contracțiilor ei profunde, prin care mantaua și crusta își exprimă tensiunile interne acumulate de-a lungul timpului. Erupțiile vulcanice reprezintă exhalări termice. Câmpul geomagnetic este sistemul ei nervos, manifestat prin variații seculare și furtuni geomagnetice. Gravitația constituie reperul ei fundamental, care nu se schimbă decât atunci când structura internă se reorganizează, în principal prin deplasarea și redistribuirea plăcilor tectonice. Clima este homeostazia ei: formele de viață individuale își reglează propria evoluție în beneficiul general al vieții de pe planetă. Din această perspectivă, dialogul om-planetă se schimbă radical. În loc să fim locatarii unei aglomerări de roci inerte, noi coabităm cu un organism planetar.
Dacă acceptăm că planeta este un sistem care se autoreglează, semnalele pe care le emite prin cutremure, erupții vulcanice, variații ale câmpurilor gravimetric, geomagnetic, geotermic ș.a. nu mai sunt simple „anomalii”; ele devin semnale vitale. Aceste semnale sunt coerente, repetabile, măsurabile. Prin urmare, ele constituie un limbaj cu trei componente: emitentul (planeta), codul (legile fizicii) și mesajul (variațiile câmpurilor fizice). Geofizica este disciplina care decodifică acest limbaj, comportându-se ca limbajul natural al Pământului. Totodată, geofizica este și un sistem de traducere între două ontologii: umană (sens, intenție, finalitate) și planetară (procese, câmpuri, feedback-uri). Regăsim geofizica în tranziția dintre conștiința umană și dinamica planetară sau ca mediator între procesele naturale și sensul uman. Pe scurt, geofizica este singura formă de dialog real pe care omul o poate avea cu Pământul.
Pentru cine nu cunoaște acest limbaj, planeta pare mută, impasibilă (you look so impassive, ample and spheric there – Walt Whitman). Pentru un geofizician, planeta vorbește, aproape excesiv de mult. În acest sens, absurdul camusian – un divorț al comunicării – poate fi reformulat: Absurdul este situația în care omul nu înțelege limbajul planetei care îl susține.
În clipa în care omul învață acest limbaj, lumea încetează să mai fie tăcută și indiferentă.
Pământul vorbește în poezia lui Whitman. Un geofizician avant la lettre?
Alegerea motto-ului pentru eseul de față este legată de pasiunea mea pentru poetul Americii, poetul materiei, poetul cosmosului – Walt Whitman. Surprinzător, la prima vedere, pentru un cititor obișnuit, Whitman a intuit, în 1860, exact tema acestui eseu: Pământul ca entitate care comunică, iar omul ca interpret imperfect al mesajelor sale. Whitman nu era geolog, dar era un cititor profund al naturii. El a înțeles că Pământul este un interlocutor demn de un dialog franc, fără prejudecăți.
În Song of the Open Road, 9, Whitman scrie:
The earth never tires,
The earth is rude, silent, incomprehensible at first…
Aici percep ideea centrală a eseului meu: Pământul pare „rude, silent, incomprehensible at first”doar la început, pentru cine nu-i cunoaște limbajul. Whitman îndeamnă la perseverență: „Be not discouraged, keep on.” Este exact ceea ce face geofizica: perseverează în descifrarea semnalelor planetare.
Whitman continuă cu promisiunea găsirii unor „lucruri minunate”:
…there are divine things well envelop’d,
I swear to you there are divine things more beautiful than words can tell.
„Divine things” sunt procesele profunde ale planetei, ascunse în crusta și mantaua ei, în câmpul geomagnetic, în fluxul geotermic, pe care geofizica le dezvăluie.
În A Song of the Rolling Earth, Whitman întreabă:
Were you thinking that those were the words…?
No, those are not the words, the substantial words are in the ground and sea…
Aceasta este, literalmente, definiția geofizicii: „substantial words” sunt semnalele fizice ale Pământului – gravitație, magnetism, seismologie, geochimie.
În motto-ul eseului, poetul recunoaște cu o intuiție uluitoare:
Earth, my likeness…I now suspect there is something fierce in you, eligible
to burst forth…
„Something fierce …eligible to burst forth” este exact descrierea unui cutremur, sau a unei erupții vulcanice. Departe de a-l considera ostil, tăcut, impasibil, Whitman vede Pământul ca fiind activ, dinamic, capabil de transformare.
Dar cine aude acest mesaj? Cine recunoaște, în poezia lui Whitman, vocea adâncului? Cine vede că poetul a intuit Gaia cu un secol înainte? (În 1860, geologia și geofizica erau foarte tinere)
Mesaje recente ale Pământului și precaritatea civilizației
Cutremurele din ultimele luni — Filipine (magnitudine 7,8), Mexic (7,3), Kumamoto (7,1), Columbia (7,4), Venezuela (7,5) — au reaprins întrebări vechi și neliniști noi. Pentru public, această succesiune pare ieșită din comun. Pentru geofizică, însă, ea este expresia unei dinamici profunde și continue. Pământul nu „doarme” niciodată. Chiar dacă oamenii nu le simt, microseismele sunt înregistrate permanent de aparatura specializată. Și din această perspectivă, ipoteza Gaia este confirmată: dacă planeta se comportă ca un organism autoreglat, atunci cutremurele, erupțiile vulcanice, reorganizarea plăcilor tectonice, variațiile câmpului geomagnetic își pierd caracterul de simple „anomalii”, devenind semnale vitale, mesaje fiziologice ale unui corp planetar viu.
Există și un alt fir interesant de urmărit. Literatura de specialitate documentează prezența și activitatea așa-numitelor „roiuri” (clusters) de cutremure care se propagă pe sute, uneori mii de kilometri, ca un efect domino. Fenomenul se numește remote earthquake triggering și este mult mai complex decât se credea acum două decenii.
Alte mesaje recente ale planetei sunt erupțiile periodice sau sporadice ale unor vulcani: Etna, Kīlauea, Fuego, Semeru sau Ibu. Geologic, evenimentele menționate reprezintă o parte semnificativă a unui dialog permanent dintre interiorul planetei și suprafața pe care civilizația își construiește existența.
Pentru mine, erupțiile vulcanice nu sunt simple accidente terifiante. Le consider momentele în care planeta își eliberează presiunea internă, își redistribuie energia termică, își ajustează echilibrul geodinamic, toate acestea putând fi considerate manifestări intrinseci ale ipotezei Gaia.
Civilizația devine un fenomen precar, dependent de dinamica planetară. Istoricul Will Durant a surprins această realitate într-un aforism celebru: Civilizația există prin consimțământ geologic și este supusă schimbărilor fără preaviz. Această propoziție devine literalmente adevărată în ipoteza Gaia, pentru că nimic nu garantează supraviețuirea civilizației. Ea există doar în măsura în care planeta o permite, prin stabilitatea crustei și calmul tectonic, prin echilibrul dinamic și homeostazie.
Despre precaritatea civilizației create de erupțiile vulcanilor, același Will Durant ne-a lăsat și alte două fraze memorabile:
Civilizația este o casă de păpuși construită pe un vulcan viu. Cred că Durant nu exagerează. Civilizația este construită pe o crustă subțire, de 30–40 km, care plutește pe un ocean de magmă aflat în mișcare continuă. Dincolo de a fi doar o metaforă, „vulcanul viu” al lui Durant descrie o realitate geologică, iar intuiția lui despre precaritatea civilizației are o claritate care depășește epoca sa (jumătatea secolului al XX-lea).
Pentru ochiul geologic, întreaga suprafață a Pământului este o formă fluidă, iar omul se mișcă pe ea la fel de nesigur precum Petru înaintând pe valuri către Hristos. Această frază este, în sine, o teorie a geodinamicii. Crusta continentală plutește pe mantaua superioară ca o barcă pe un ocean de rocă fierbinte și topită. Continentele se deplasează (continental drift) și, în contact direct, se fragmentează. Oceanele se deschid și se închid. Munții se ridică pentru a fi erodați continuu. Omul nu merge pe pământ – el pășește pe valuri lente, pe o mare solidă doar în aparență. De aceea, civilizația este construită pe o instabilitate lentă, pe o mișcare continuă, pe o suprafață care se reconfigurează permanent.
Un alt mesaj fundamental al Pământului îl reprezintă variațiile climei – un proces geofizic binecunoscut și, în ultima vreme, intens discutat de pe poziții polarizante. Poate mai puțin cunoscut este faptul că prima și cea mai importantă contribuție la studierea schimbărilor climei de-a lungul timpului aparține unui inginer geofizician, sârbul Milutin Milanković. Cele trei cicluri de variații climatice pe care le-a identificat și calculat – excentricitatea elipsei de revoluție, oblicitatea axei de rotație și precesia echinoxurilor – au reprezentat, în prima parte a secolului trecut, borna științifică fundamentală care a marcat nașterea științei climei.
Din perspectiva istoriei civilizațiilor, același Will Durant ne-a lăsat o mărturie interesantă despre climă și cutremure:
Civilizația este un interludiu între erele glaciare: în orice moment, valul glaciațiunii ar putea să se ridice din nou, să acopere cu gheață și piatră operele omului și să reducă viața la o mică porțiune a Pământului. Sau demonul cutremurului, cu permisiunea căruia construim orașe, ar putea să ridice din umeri și să ne distrugă cu indiferență.
Aceste reflecții sunt cutremurătoare, mai ales în contextul dezastrelor din Venezuela din acest an sau din alte zone afectate recent. Cu siguranță, prin aceste evenimente, Natura ne-a arătat fragilitatea omului și a civilizației sale.
Concluzie – reconcilierea om-planetă trece prin alfabetizare geofizică
În Exilul și împărăția, ultima sa carte publicată în 1957, anul în care a primit Premiul Nobel pentru literatură, Albert Camus explorează exilul spiritual și căutarea unei „împărății” interioare de armonizare cu lumea, un fel de arc-en-ciel peste eseul său din 1942. Poate fi considerată civilizația un exil într-o tăcere ostilă, generatoare de absurd? Nu cred. În clipa în care învățăm și vorbim limbajul geofizic, absurdul, ca divorț dintre om și lume, se destramă. Mesajele pe care Pământul ni le transmite non-stop sunt recepționate, traduse și interpretate corect prin intermediul limbajului geofizic. Poate că lumea nu capătă întotdeauna sens, dar omul actual încetează să o mai întrebe într-o limbă greșită.
Cu două mii de ani în urmă, Plinius cel Bătrân (Gaius Plinius Secundus) critica ignoranța celor care foloseau darurile Pământului fără să se străduiască să-l înțeleagă cu adevărat. După care, își exprima regretul că oamenii ignoră încă secretele și știința naturii, considerând această necunoaștere o formă de ingratitudine (o crimă) față de Pământ:
În rândul atâtor crime ale ingratitudinii noastre, aș vrea să număr și pe aceea că noi încă nu suntem familiarizați, așa cum ar trebui, cu natura pământului.[3]
În fond, omul nu este exilat pe Pământ. Este doar neinstruit. Iar geofizica reprezintă alfabetul care poate transforma exilul în apartenență („împărăția” sinelui doritor de εὐδαιμονία – eudaimonía). De aceea, alfabetizarea geofizică este o necesitate.
[1] Traducere de Irina Mavrodin, 1969, Editura pentru Literatură Universală.
[2] Constantinescu, L., 2014, Mesaje ale Pământului în descifrări actuale, ed. a 2-a, Ed. Integral, p. 21.
[3] Plinius cel Bătrân, AD 77, Naturalis Historia (Istoria Naturală). Cartea a II-a, cap. LXIII conține o secțiune dedicată în întregime studiului naturii Pământului. Plinius a murit doi ani mai târziu (25 august 79), în timpul erupției vulcanului Vezuviu, care a distrus orașele Pompei și Herculaneum. Un mesaj tragic al Pământului.
Cunoașterea limbajului geofizic accentuează tragicul omenescului, nu îl micșorează, tocmai pentru că sunt evidențiate cu o anumită precizie formele prin care, în câteva minute, ore, zile, săptămâni civilizația ar putea dispărea. Acest fapt nu minimalizează importanța științei, în general și a geofizicii, în particular. În trecere, să reamintim, totuși, importanța covârșitoare a soarelui pentru viața terestră. Din perspectivă umană, aprofundarea limbajului geofizic antrenează cu sine ipoteza probabilității de a se întâmpla catastrofe naturale, cu impact local, regional, global. Nu pledez pentru ignoranță, desigur, ci simt nevoia să insist că orice cunoaștere vine la pachet cu griji suplimentare, corespunzătoare mobilității crustei și mantalei, activității vulcanice, radiațiilor cosmice etc. Geofizica este înfricoșător de frumoasă.
Despre „importanța covârșitoare a soarelui pentru viața terestră” și aocierea acestei importanțe cu geofizica, am găsit o remarcă interesantă în „L’Évolution créatrice” a lui Henri Bergson (1907):
Afirmația dumneavoastră Geofizica este înfricoșător de frumoasă surprinde sugestiv tensiunea dintre forța proceselor geodinamice și fascinația pe care o trezesc. Eu aș spune că geofizica este frumoasă tocmai pentru că nu ne flatează: ne obligă să privim planeta așa cum este, nu cum am vrea noi să fie.
Intram in lumea necuvintatoarelor cu maxima viteza .Pamintul transmite semnale dintotdeauna si evident nu numai noi oamenii suntem receptorii acestor semnale .Intreaga lume, a celor care nu cuvinta si a celor care da , primeste aceste semnale ,fiecare dintre noi avind parte(ca intelegere ) doar de semnalele pe care le putem auzi, vedea sau intelege totul realizat cu ajutorul simturilor noastre dar acum si cu ajutorul inteligentei ce ne-a favorizat in a creea noi „receptacoli ”acolo unde se aduna intreaga noastra stiinta acumulata in timp .O imensa cantitate de informatie nu poate fi nici inteleasa si nici stocata ca si informatie primara .Cunostem extrem de putin despre intregul numit tot de catre om Terra . Incercam , la nivel interpretativ, sa deslusim mister peste mister .De putina vreme am avansat masiv (omenirea) în a observa intregul si foarte putini dintre noi au determinat aparitia avansului stiintific si tehnologic care este tot mai evident .Unde vom ajunge ? Visul de veacuri consta in stiinta ce ne va oferi nemurirea iar alte noi visuri ne pot face să inteleagem limbajul tuturor fiintelor ce ne inconjoara sau nu .εὐδαιμονία – eudaimonía ar fi aceasta implinire suprema .Implinirea acestor visari , transformata in realitate, ar putea fi scopul existentei omului pe planeta Terra .Timpul fizic al existentei noastre nu ne permite sa aflam .
Minunat explicat! Ca geograf, am invatat multe despre toate formele de manifestare ale Terrei. Omul are impresia ca stapaneste planeta si natura, dar vom primi mereu ghionturi care arata ca natura este stapana de milioane de ani.
Suntem atat de plini de noi! Ca furnica care crede ca poate scutura un copac. Civilizatiile antice si chiar triburile aborigene parca simt altfel relatia om „natura”. Ce ne-a facut sa credem ca am ajuns buricul pamantului?
Observ, de exemplu, ca Japonia are un fel aparte de „respect” fata de Gaia; e in cultura lor.
Suntem atat de trufasi!
„Fascinanta epocă a marilor descoperiri geografice s-a încheiat de mult. În special datorită observațiilor satelitare, suprafața terestră este cunoscută cu o precizie aproape perfectă. Interiorul Pământului este însă departe de a fi investigat satisfăcător, de la zăcămintele de hidrocarburi și minereuri din imediata vecinătate a suprafeței și până la complicatele procese din nucleul planetei, la mii de kilometri adâncime.
Locul exploratorului ce străbătea continente și mări necunoscute a fost luat de specialistul care înregistrează semnale complexe venite din profunzimea globului. Odată cu progresul tehnologic, chiar din interiorul altor corpuri ale Sistemului Solar, acești exploratori moderni – geofizicienii – nu mai folosesc caravana sau corabia cu pânze, ci programe de calcul deosebit de complexe, instalate pe calculatoare de ultima generație.”
Marian Ivan, profesor de seismologie și câmpuri potențiale la Facultatea de Geologie și Geofizică a Universității din București (citat din 2014)
Pe masura ce incepe sa fie cunoscut adevarul marile si oceanele lumii devin fascinante ca si tot ceea ce se intimpla la nivel animalier si vegetal in pădurile planetei .Chiar daca omul are tentatia de a privi totul ca si cind ar fi ceva omenesc adevarul este cu totul altul .Sentimentele omenesti nu pot fi transpuse sau atasate altor finte de pe planeta asa cum vedem uneori in filmele produse de anumite studiouri de film care si-au facut un renume din a studia planeta ca National Geografic sau BBC Studios Natural History Unit.Mai este insa mult pîna departe .Inca nu stim nici macar Istoria paminteana de la aparitia animalui numit de om OM daramite sa putem intelege cum functioneza planeta .Pina si in Romania exista o pauza de necunoastere de 1000 de ani daramite ce s-a intimplat pe alte continente .Descoperirile sunt si ele interpretate uneori de oameni spre a produce un efect benefic asupra descoperitorului .Ce-un secol ne zice, ceilalți o deszic” ne spune cel nepereche in „Mortua est!”
Domnule profesor, in legatura cu ce s-a intimplat in Nepal, ce se masoara atunci cind USGS scrie „a magnitude 5.2 seismic event”?
Din discutii pe LindkedIn cu citiva geologi si geofizicieni, unele bazate pe imagini satelitare (Sentinel), pare ca acolo s-a rupt si-a venit la vale o jumatate de munte cu ghetar cu tot, antrenind mai apoi apa si sedimentele de pe vale. Plus ce-a mai prins in cale, am vazut imagini cu bolovani cit o casa cu etaj (!) rostogoliti la vale, basca orice infrastructura (poduri sanatoase din beton, case).
Ce masoara geofizicienii de fapt la un astfel de eveniment? Acel 5.2 e acelasi cu cel al unui cutremur vrincean?
În cazul catastrofei din Nepal, evenimentul a fost inițial catalogat ca un cutremur de 4.4, dar analiza ulterioară a arătat că nu a existat nicio ruptură de falie.
Seismul detectat era semnătura energetică a avalanșei, nu a unui cutremur. De aceea USGS a reclasificat evenimentul ca „magnitude 5.2 landslide / glacial collapse”.
Cu alte cuvinte, în cazul Nepalului, „magnitudine 5.2” nu înseamnă cutremur, ci energia seismică generată de prăbușirea glaciară și de avalanșa de gheață‑piatră. USGS folosește aceeași scală (moment‑magnitudine) pentru a cuantifica câtă energie a produs mișcarea în masă, chiar dacă nu a existat nicio ruptură tectonică.
Trebuie să ne așteptăm ca schimbarea climei, adică încălzirea globală antropogenă, să fie rapid implicată în catastrofa nepaleză printr-un așa-numit atttribution study, care se publică rapid și fără peer-review.
Urmăriți știrile care vor discuta despre GLOF‑uri (Glacial Lake Outburst Floods). Vi se spune, de exemplu, că în perioada 2005-2024, topirea ghețarilor a crescut numărul lacurilor glaciare din Himalya cu circa 700, ceea ce crește riscurile de GLOF.
La o altă scară și cu un alt impact este evenimentul din Groenlanda, in care planeta a „vibrat” timp de 9 zile:
https://alephnews.ro/stiinta/de-ce-a-vibrat-pamantul-timp-de-9-zile-in-2023-misterul-inexplicabil-a-fost-in-sfarsit-elucidat/
Articolul românesc este, precum toate celelalte similare, traduse/compilate din presa internațională de știri, nu din sursele originale care au generat știrile.
În cazul de față, știrea a fost preluată din WSJ. Mi s-au părut interesante primele comentarii ale cititorilor. De exemplu:
Pe de altă parte, vibrațiile terestre la scară globală sunt binecunoscute în geofizică sub numele de oscilații libere. Bănuite de multă vreme că există, ele au fost puse în evidență cu ocazia marelui cutremur din 22 mai 1960 din Chile. Fenomenul oscilației libere înseamnă că Pământul întreg vibrează ca un clopot lovit de limba sa.
Aceste oscilații libere se manifestă în două moduri: sferoidale,care implică atât mișcări radiale (expansiune/contracție), cât și mișcări tangențiale, compuse din unde P și S care interferează între ele, respectiv toroidale, care implică exclusiv o răsucire orizontală tangențială (asemănătoare rotațiilor opuse ale emisferei), compusă din unde Love și unde S polarizate orizontal, care afectează doar mantaua și scoarța.
Cutremurele de mare magnitudine (precum cel din Tohoku din 2011) pot face ca planeta să vibreze timp de săptămâni sau luni întregi.
Cercetări recente (1998) demonstrează că Pământul oscilează liber la un nivel observabil chiar și în perioadele de inactivitate seismică. Oscilațiile observate sunt în modurile sferoidale fundamentale, cu frecvențe cuprinse între 2 și 7 milihertzi. Modelarea numerică indică faptul că aceste excitații neîntrerupte nu pot fi explicate prin efectele cumulate ale unui număr mare de cutremure mici. Oscilațiile libere de „fundal” observate reprezintă un proces dinamic necunoscut al Pământului. Mai multă geofizică fundamentală este necesară.
„Cum a trecut clima de la temperată la glaciară și apoi din nou la temperată fără ca oamenii să fi provocat acest lucru?”
Biblia consemnează intr-o singură frază momentul de atemporalitate climatică a existenței a 2 civilizatii umane – Potopul. Că și inainte de Potop ningea și era frig este pomenit și in Cartea lui Enoh.
Se ajunge in punctul știintific de temporalitate GLACIARĂ, in care știința face datarea și emite „buletine” de date meteo a PRESUPUSE fenomene climatice conform calendarului glaciar.
Datarea științifică glaciară:
– Numărarea straturilor anuale ?!!!
„zăpada depusă iarna și vara creează straturi cu densități și compoziții chimice diferite” ???
Din nou, Biblia consemnează faptul că inainte de Potop anotimpurile nu erau ca cele stabilite după Potop până in prezent.
Și in prezent, cum se numără straturile depuse deseori și vara in cei 4000 de ani? Cum este cu perioadele in care se depun mult mai multe straturi intr-un singur an?
– Tehno-cronologia (cenușa vulcanică) ? – aceasta datare presupune deja existenta activităților vulcanice consemnate istoric.
– Datarea prin expunere la nuclizi cosmogeni (TCN)
Indică EXACT (!!!) cât timp o rocă a stat expusă la aer după topirea gheții. Dar ce datare ar fi dacă roca fost in apă, acoperită cu mâl, … ???!
– Luminescența stimulată optic (OSL): Este ideală pentru sedimentele fine transportate de apele rezultate din topire! Deja se vorbește de apă.
– Datarea cu Radiocarbon a resturilor organice găsite in gheață!!!
Serios și știintific vorbind: să presupunem că in acest an vânturile trasporta materie organică de acum 15000 de ani care se așterne pe un strat de gheață actual. Peste 20 de ani vin alți cercetători și găsesc acest strat,
Ce va spune știința??? Wowww aici a fost o depunere de acum 15020 de ani???
– Licenometria și Dendrocronologia: este ceva cu datări verificabile cu consemnările istorice ale vremurilor noastre.
Cu ce alte dovezi se lucră in știința glaciară:
Geologice – sunt dificil de datat cu exactitate. Glaciațiile succesive pot șterge dovezile geologice ale glaciațiilor anterioare.
Chimice – raportul dintre diferiți izotopi în sedimente și roci sedimentare.
Acestea însă pot fi perturbate de alți factori care influențează proporția izotopilor.
Paleontologice – știința nu răspunde nici acum despre cum s-a produs exact extincția dinozaurilor! Prin Potop sau instaurarea treptată a unei glaciațiuni?
Revin din nou la ce am mai semnalatat in comentariile de la alte articole. Geologia incearcă diferite explicatii la cum s-a format Marea Moartă.
Biblia spune clar că tinuturile Sodomei și Gomorei erau pline cu fântâni de bitum iar acele ținuturi (situate pe o pungă de titei) au „explodat”, locul fiind acoperit de apa care in prezent formează Marea Moartă. Și in prezent mai ies la suprafață bucăți de asfalt.
Confirmarea potopului biblic ca fapt autentic a fost făcută de doi geofizicieni anericani, W. Ryan și W. Pittman. Citez dintr-unt text publicat mai demult, Potopul lui Noe și COVID-19:
Restul comentariului dvs. conține prea multe inexactități pentru a căror explicații vă invit să recitiți textele mele publicate de-a lungul timpului pe această platformă sau în cărțile mele, unele diponibile și în limba română.
Un exemplu cras de ignoranță la care nu mă așteptam să apară pe această platformă, unde public de peste 10 ani:
știința nu răspunde nici acum despre cum s-a produs exact extincția dinozaurilor! Prin Potop sau instaurarea treptată a unei glaciațiuni?
Găsiți răspunsul științei (și) aici:
2016 – Cine a omorât dinozaurii? Materia întunecată!… Când fizica întâlnește geologia
2016 – Cine a omorât dinozaurii? Petrolul, desigur!…(Updated 2)
2020 – Din nou, despre sfidarea consensului științific: Cum a fost descoperit craterul de impact Chicxulub și, implicit, extincția non-darwiniană a dinozaurilor și altor specii (n.m. e vorba tot de geofizică)
OFF TOPIC
Din pleiada cuantum tectonic. Orcile mananca usi albi…..
https://www.pravda.com.ua/eng/news/2026/08/29/8050952/
China construieste cel mai mare baraj hidroelectric din lume in Tibetul ocupat prin anii ’50. Zona e puternic seismica si pe deasupra sunt si lacuri glaciare si ghetari in muntii din preajma. Puterea instalata ar fi de 3 ori a centralei Three Gorge Dam de pe Yangtze adica cam 60,000 MW. Mai mult, Brahmaputra curge prin India si Bangladesh deci e o metoda de constrangere geopolitica in sine.
Cutremurele induse de umplerea lacurilor de acumulare (seismicitate de baraj) sunt bine documentate în literatura geologică și seismologică internațională. Fenomenul se numește Reservoir-Induced Seismicity (RIS) și este asociat cu creșterea presiunii porilor în rocile din adâncime atunci când un lac de acumulare este umplut rapid sau la volume foarte mari.
Mai detaliat, umplerea unui lac de acumulare poate induce seisme prin creșterea presiunii porilor în rocile din adâncime, care reduce fricțiunea pe falii; greutatea suplimentară a apei, care contribuie la o extra-încărcare tectonică locală; infiltrații în zone de falie, cauzând lubrifierea planurilor de ruptură.
Fenomenul apare mai ales în zone cu falii preexistente, chiar dacă acestea sunt aparent inactive.
Doar trei exemple:
Koyna, India – 1967
Magnitudine: Mw = 6.3
Baraj: Koyna
Volum lac: ~2,8 miliarde m³
Victime: peste 200 morți
Este considerat cel mai puternic cutremur atribuit fără dubiu umplerii unui lac de acumulare.
Context: Seismul a avut loc la câteva săptămâni după o creștere rapidă a nivelului apei.
2. Zezhou / Shuikou, China – 1973
Magnitudine: Mw = 6.4
Baraj: Shuikou
Observație: Considerat al doilea cel mai mare cutremur indus de un baraj.
3. Kariba, Zambia–Zimbabwe – 1963–1964
Magnitudine: Mw = 5.8
Baraj: Kariba
Volum lac: ~180 miliarde m³ (unul dintre cele mai mari lacuri artificiale din lume)
Context: Serii de cutremure moderate după umplerea lacului.
Interesant.
Am aflat ceva ce nu stiam. Nu stiu daca si domniile voastre.
In China, la o otelarie, a inceput productia industriala de energie electrica cu CO2 adus la temperatura critica.
Cei care au mai multe date, poate ne lamuresc in viitor.
Francezii au introdus conceptul de terroir, legătura puternică între om, produsele solului și pământul in care primul își petrece efemera-i existenta.
Camus, citat foart inspirar in acest articol, a editat scrierile postume ale Simonei Weil (o femeie remarcabilă), care a introdus ideea de enracinement, cu concept asemănător, dar centrat pe relațiile social-culturale. La ea lipsea legatura cu Pământul. Totuși cu cel putin doua mii mii de ani înainte in Tora se spune ca primul om fost făcut din praful pământului (cam asta înseamnă Adam in ebraica veche). E un fel de afirma legătură noastă cu Pământul (nu suntem o vietate marină).
Romanii aveau alte idei despre legătura cu Pământul (ibi bene, ibi patria) pentru ca erau cuceritori (]a fel se simțeau și britanicii până pe la 1956).
Dar și romanii simțeam legătura cu Pământul natal (a se vedea suferința lui Ovid la Tomis).
Sunt civilizații clădite in cele mai inospitaliere locuri de Terra, dar oamenii locului se simt bine acolo pentru ca au au legătura cu Pământul de acolo. Cărui om normal i-ar plăcea sa trăiască în Islanda? Pentru islandezi acela este terroir lor. Pot, dacă vor, sa facă și vin acolo!
Bine comentat. Am mai pomenit cartea asta „Preafericitii de pe insula dezolarii”. E vorba de povestea populatiei care traeste pe o insula uitata, in Atlanticul de sud numita Tristan da Cunha. Au fost evacuati de englezi datorita unei posibile eruptii dar s-au intors. Populatia are niste particularitati datorita izolarii. Articolul de pe wiki explica cateva. Cred ca e interesant de stiut…
https://en.wikipedia.org/wiki/Tristan_da_Cunha
@Alex din Bush
Aș opina că terroir-ul – legătura puternică între om, produsele solului și pământul in care primul își petrece efemera-i existenta – reprezintă teritoriul (sic!) pe care geograful, geologul, mineralogul ș.a. sunt în contact direct cu suprafața terestră, formațiunea geologică, mineralul, roca, care constituie obiectul activităților lor profesionale. Spre deosebire de ei, geofizicianul folosește drept material iniațial de observație și măsurare particularități ale câmpurilor potențiale (gravitație, geomagnetism, curenți telurici), parametri specifici (timpi, viteze, spectre de amplitudine) ale undelor elastice de volum și de suprafață înregistrați pe seismograme, variații ale emisiilor de particule radioactive și ale flxului geotermic etc.
Ceea ce am spus mai sus descrie geofizica fundamentală (la Iași, predam disciplina asta – „Fizica globului” – în anul al 2-lea, cred că-ți amintești😉). Dar în anul al 3-lea, cursul și laboratorul aferent conținea „Metode de prospecțiune geofizică” (fără carotaj geofizic, pe care=l predam în anul al 4-lea)), adică ceea ce se numește geofizică aplicată. De data aceasta, geofizicianul este chemat să ofere informații cât mai complete și mai sigure despre: eterogenități (anomalii) în distribuția maselor terestre, prezența unui dom de sare sau a unui anticlinal petro-gazeifer, locația și dimensiunile unui zăcământ de fier sau de uraniu etc.
Pentru viitorul curs de geofizică, voi cere studenților, ca proiect de semestru, să integreze terroir-ul francez într-o paradigmă geofizică trăită cultural (sau variații posibile pe această temă)
Am și eu divagatiile mele!
Tempus fugit. Mai ca m-as intoarce in studentie cu toate dificultatile vietii de atunci. Dar nu sunt budist.
„Pentru viitorul curs de geofizică, voi cere studenților, ca proiect de semestru, să integreze terroir-ul francez într-o paradigmă geofizică trăită cultural”
Ma tem ca va fi o temă cam dificilă pentru tinerii de azi. Paradoxal, globalizarea a deschis multe frontiere geografice, dar a inchis multe minți.
„Paradoxal, globalizarea a deschis multe frontiere geografice, dar a inchis multe minți.”
In acelasi sens:
„Do you remember, before the internet, that people thought the cause of stupidity was the lack of access to information?
Yeah, it wasn’t that.”
Mă gândeam că modul minții noastre de a se poziționa în lume este ca și cum noi nu am fi o parte a ei, mai exact un produs al ei, ci am fi ceva mai special, dintr-o altă realitate, superioară bineînțeles. Costumul unui astronaut e de fapt pământul pe care astronautul este nevoit să-l ia cu el, dacă vrea să rămână în viață. Înconjurat uniform de mai puțin de zece centimetri de pământ, astronautul supraviețuiește pe și în pământul redus la câțiva centimetri grosime. Numim „sintetic” ceea ce producem noi și numim „natural” ceea ce nu e produs de noi, dar e totuși produs. De unde ideea că ceea ce producem noi nu aparține naturii? Suntem specia care, după nenumărate încercări am imaginat, în sfârșit, un dumnezeu rațional, cu care apoi am plusat până acolo că L-am imaginat murind pentru ca noi toți să trăim veșnic. Iată un hybris mai mare decât Universul. Către unde se îndreaptă Pământul cu noi și prin noi? Ce urmează după Antropocen, pe această planetă în care individul nu are nicio relevanță, dar grupului speciei i se acordă totuși o mică șansă? Să fie Inteligența „Artificială” de mâine noul rege produs și instalat pe și de către bătrânul Pământ? Ultimul regat pământesc va fi non-biologic și s-ar putea ca noi să nu avem nicio relație cu acesta.
Întrebări fără răspuns. Numai un hybris (hubris) mai mare decât Universul ne poate face sa credem ca viitorul e pe Marte. Pana atunci ne folosim (in scop propriu) de pământeni.
@Darie
Ce urmează după Antropocen, pe această planetă în care individul nu are nicio relevanță, dar grupului speciei
Novacenul. Aceasta este propunerea lui James Lovelock, co-autorul ipotezei Gaia.
Am comentat cartea lui Novacene: The Coming Age of Hyperintelligence, scrisă la vârsta de 100 de ani, în articolul meu Novacenul – Când cyborgii vor stăpâni lumea și o vor salva (probabil) de la încălzirea globală.
Mulțumesc pentru link, dle profesor Crânganu. Îl voi citi chiar acum. Ca să parafrazez un dicton celebru: România se va salva prin lectură. Sau nu se va salva deloc. Dealtfel, e valabil pentru lumea întreagă.
Geofizica nu e o știință total neutră. Poate ajuta sa estimam resursele naturale ale inamicului dar poate fi folosită și in caz de război.
Se știe ca cunoașterea cu precizie a valorii câmpului gravitațional din teritoriul inamicului este necesara militarilor în programarea traiectoriei rachetelor. Din acest motiv în unele tari inclusiv România, rezultatele prospecțiunilor gravimetrice de mare detaliu sunt secrete.
Aflu cu surprindere ca submarinele nucleare pot folosi valorile exacte ale câmpului gravitațional in poziționarea lor in submersie, când nu este disponibil GPS-ul. Nu am nici o idee cât de exacte trebuie sa fie datele gravimetrice pentru a putea fi utilizate în acest scop.
Iată o cariera alternativa pentru tinerii geofizicieni: specialiști în gravimetrie în subordinea unor generali sau amirali. Evident ca nu este nevoie de foarte mulți astfel de specialități.
Geofizica nu e o știință total neutră. Poate ajuta sa estimam resursele naturale ale inamicului dar poate fi folosită și in caz de război.
Primele aplicații ale geofizicii au fost militare. Ecuațiile galileene ale mișcării – descompunerea mișcării în componente orizontale și verticale și traiectoria parabolică – au început să fie folosite în mod explicit pentru ghidarea tirurilor de artilerie abia după 1638, odată cu publicarea lucrării Discorsi e dimostrazioni matematiche intorno a due nuove scienze. Primele tabele balistice inspirate de aceste ecuații au fost concepute de Galileo în 1637–1638, dar aplicarea lor practică a fost lentă, limitată de faptul că nu includeau rezistența aerului, ceea ce le făcea inexacte pentru proiectile rapide.
Abia odată cu lucrările lui Newton și cu dezvoltarea balisticii de către Benjamin Robins (1730–1740), ecuațiile galileene au devenit fundamentul tabelelor de tragere moderne. Robins a introdus: măsurarea vitezei inițiale cu pendulul balistic și corecții pentru rezistența aerului.
Și în zilele noastre, geofizica aplicată este conectată cu interesele militare. Aplicațiile militare care folosesc metode și date geofizice acoperă astăzi întregul spectru operațional: de la reconstrucția câmpului de luptă, la detecția obiectelor îngropate, protecția infrastructurii strategice, navigație, planificare operațională, geointeligență și managementul munițiilor neexplodate. Geofizica militară modernă este un domeniu complet matur, cu ramuri specializate precum forensic military geophysics, GEOINT, subsurface defense intelligence și munitions response geophysics.
Pe când lucram la University of Oklahoma, un geofizician de acolo a pus la punct o metodă foarte precisă de detectarea a golurilor subterane prin măsurători GPR (Ground Penetratinc Radar) efectuate la suprafață. Metoda sa a fost imediată preluată de armata isrealiană care a folosit-o și o mai folosește cu sucees în depistarea tunelelor din Gaza.
Se știe ca cunoașterea cu precizie a valorii câmpului gravitațional din teritoriul inamicului este necesara militarilor în programarea traiectoriei rachetelor. Din acest motiv în unele tari inclusiv România, rezultatele prospecțiunilor gravimetrice de mare detaliu sunt secrete.
Gravimetria are aplicații militare, dar nu toate hărțile gravimetrice sunt secrete, iar România publică versiuni filtrate ale datelor, nu valorile brute de mare detaliu. Un document recent al lui Dumitru Ioane (2023) arată explicit că România a avut restricții militare privind publicarea datelor gravimetrice punctuale. Pentru realizarea tezei mele de licență din 1976 (Modelarea gravimetrică și magnetică a șanțului ofiolitic din Munții Metaliferi) a trebuit să fac cerere și să obțin un permis special din partea MApN pentru a copia o bucățică din harta gravimetrică a zonei Metaliferilor. Harta întreagă era acoperită cu o pânză neagră și doar bucățica acordată cercetării mele era vizibilă. Nu trebuie să mai adaug, desigur, că harta inserată în teze mea nu avea coordonate geografice, pentru ca nu cumva „dușmanul” să fure secretele șanțului ofiolitic din Munții Metaliferi.
În anii ’90, pentru a putea contribui oarecum la harta gravimetrică europeană (WEEGP), România nu a permis publicarea valorilor gravimetrice punctuale cu coordonate exacte. În locul acestora, a fost creată o rețea cu densitate medie 5’ × 7.5’ (aprox. 10 × 14 km), care elimina anomaliile locale și era considerată acceptabilă din punct de vedere militar.
Pe de altă parte, cineva interesat poate cumpăra din locuri publice (eu am cumpărat din Viena) sau descărca de pe site-uri specializate hărți gravimetrice (Bouguer, free-air, geoid). Aceste hărți sunt însă filtrate și nu conțin anomalii locale de mare detaliu, care ar putea dezvălui structuri subterane (de ex., mine), infrastructură militară, depozite, tuneluri, cavități naturale sau artificiale.
Aflu cu surprindere ca submarinele nucleare pot folosi valorile exacte ale câmpului gravitațional in poziționarea lor in submersie, când nu este disponibil GPS-ul. Nu am nici o idee cât de exacte trebuie sa fie datele gravimetrice pentru a putea fi utilizate în acest scop.
Submarinele nucleare pot folosi navigația asistată gravimetric (gravity-aided navigation, gravity matching navigation) atunci când nu pot folosi GPS, însă nivelul de precizie necesar este extrem de ridicat, iar tehnologia este încă în dezvoltare, nu complet matură.
Navigația prin gravity matching este o metodă pasivă, folosită pentru a reduce erorile INS (Inertial Navigation System) în medii unde GPS este indisponibil. Gravitația locală este folosită ca „amprentă” a terenului: submarinul măsoară accelerația gravitațională și o compară cu o hartă gravimetrică de referință.
Modelele gravitaționale de înaltă rezoluție (sferice armonice de ordin 360–2159) sunt folosite pentru compensarea erorilor INS, dar eficiența lor depinde de rezoluția și calitatea datelor. Experimente recente arată că navigația asistată gravimetric poate menține precizia la nivel de 1–2 mile nautice după zeci de ore fără GPS.
Gravimetria cu senzori cuantici permite chiar navigație complet GNSS-free*, cu corecții INS pe baza hărților gravimetrice satelitare, atingând precizii la nivel de mile nautice și stabilitate sub‑mGal. (1 mGal = 10^-5 m/s^2)
––––-
*Navigația complet GNSS‑free înseamnă navigație fără niciun fel de semnal satelitar (GPS -SUA, Galileo -UE, GLONASS -Rusia, BeiDou -China), folosind doar senzori interni și semnale naturale ale mediului pentru a determina poziția, viteza și timpul. Este o capacitate strategică pentru submarine, drone, rachete, vehicule autonome și avioane militare, în special în medii unde semnalele GNSS sunt blocate, bruiate, spoof‑ate sau inaccesibile.
Ca tot vorbeam de Tristan da Cunha:
The island is located in the South Atlantic Anomaly, an area of the Earth with an abnormally weak magnetic field. On 14 November 2008 a geomagnetic observatory was inaugurated on the island as part of a joint venture between the Danish Meteorological Institute and DTU Space.[96]
Cand eram in armata la artilerie, ne dadeau 2 hrti, una cu relieful (altitudini, puncte de reper) si alta cu deviatiile de camp magnetic din zona respectiva. Busola magnetica nu arata nordul magnetic terestru, trebuia o corectie adaugata in functie de unde te aflai cu bateria de tragere.
Corecția la care vă referiți este declinația magnetică D – diferența dintre Nordul geografic (indicat de Steaua Polară) și Nordul magnetic (indicat de busolă).
Harta cu „deviațiile de câmp magnetic” era, de fapt, harta declinației magnetice locale, indispensabilă pentru artilerie. Bănuiesc că la instructajul de specialitate vi s-a arătat această formulă simplă:
Azimut geografic = Azimut busolă ± D
Dacă declinația este estică, se adaugă la azimutul busolei; dacă este vestică, se scade.
Pentru că artileria folosește azimutul geografic, busola trebuie corectată cu valoarea declinației din harta magnetică locală. Dacă tunarul folosește busola fără corecție, orientarea bateriei va fi greșită cu 1–5° în mod obișnuit, chiar cu 10° în unele zone ale lumii.
La artilerie, o eroare de 1° înseamnă zeci sau sute de metri abatere laterală de la țintă.
Primul „artilerist” care a sesizat existența declinației magnetice a fost Cristofor Columb.
În septembrie 1492, în timpul traversării Atlanticului, Columb a remarcat că direcția indicată de busolă se abate treptat de la direcția stelei Polare. Aceasta este exact declinația magnetică: diferența dintre Nordul geografic și Nordul magnetic. Fenomenul era necunoscut navigatorilor europeni, iar Columb este primul care îl consemnează în mod clar.
Concret, în jurnalul de bord al primei sale călătorii (1492–1493), Columb notează explicit că busola „nu mai arată spre steaua Polară”, că deviația crește pe măsură ce se îndepărtează de Europa și că fenomenul îi neliniștește pe marinari.
El încearcă să-i liniștească spunând că steaua Polară se mișcă, nu busola — o explicație greșită, dar utilă pentru moralul echipajului.
Foarte interesant ce spuneti, inclusiv raspunsu le comentariul dl. Alex.. Am vazut o harta a marii Chinei de sud in cate vase chinezesti cartografiau zone intinse. Probabil exact asta faceau apropo de anomaliile campului magnetic local.
Ma intreb daca Chinezii in, antichitate stiau despre declinatia magnetica; in fond ei au inventat busola.
daca Chinezii in, antichitate stiau despre declinatia magnetica; in fond ei au inventat busola.
Da, chinezii știau despre declinația magnetică încă din antichitate (sec. XI). Ei au observat-o, au consemnat-o și au integrat-o în instrumentele lor (luopan), cu secole înainte ca Europa să o descopere.
Dar europenii au făcut îmbunătățiri majore ale busolei lor față de cea chinezească. În primul rând, era o busolă „uscată” (acul magnetic era fixat pe un suport metalic), pe când cea chinezească era „umedă” (acul magnetic plutea pe apă). Apoi, stabilitatea busolei europene pe mare agitată era mult mai mare; marcajele erau mai detaliate, pe un card cu 32 direcții. Pe când busola chinezească era folosită doar ca instrument izolat, cea europeană a fost integrată în portolane. Navigația chinezească era limitată de-a lungul coastelor regionale, pe când navigația europeană s-a extins la scară planetară și a determinat revoluția maritimă europeană, care a condus apoi la epoca marilor descoperiri geografice.
Cartografiere Chineza
https://www.reuters.com/investigations/china-is-mapping-ocean-floor-it-prepares-submarine-warfare-with-us-2026-03-24/
De-ale geofizicii…
Puteți urmări aici înregistrarea video a depoziției dr. David Deming în fața Comisiei pentru Mediu și Lucrări Publice a Senatului SUA, din 6 decembrie 2006. Cititorii Contributors știu de mai multă vreme că profesorul Deming a fost conducătorul meu de doctorat la University of Oklahoma, începând din 1994.
În depoziția sa, profesorul Deming dezvăluie că, în 1995, un om de știință de renume i-a trimis un e-mail în care spunea: „Trebuie să scăpăm de perioada caldă medievală”.
Câțiva ani mai târziu, Michael Mann și IPCC au făcut exact acest lucru, publicând graficul „hockey stick”, care a fost între timp complet discreditat.
Cunosc, ca martor direct, intervenția postului național de radio NPR și emailul despre care vorbește profesorul Deming. Nu am permisiunea sa de a dezvălui identitatea „renumitului om de știință” care i-a cerut să elimine perioada de încălzire globală medievală. Dar interesul meu pentru studiile climatice a început atunci.
Puteti sa-i dati macar prenumele?😁
Au trecut 20 de ani…
Si toate astea pentru o punga de arginti…niste criminali!
Off Topic oarecum:
Merkel la sala Ateneu azi si ghici cine modereaza discutia? Hurezeaaaanuuuu!
https://hotnews.ro/interviu-video-omul-care-o-primeste-pe-angela-merkel-in-romania-spune-ca-doborarea-guvernului-si-destramarea-coalitiei-au-fost-o-frivolitate-avertismentul-sau-2337462