EARTH! my likeness!
Though you look so impassive, ample and spheric there,
I now suspect that is not all;
I now suspect there is something fierce in you eligible to burst forth…
I dare not tell it in words—not even in these songs.
Walt Whitman, Leaves of Grass (1860)
Camus și tăcerea lumii
Analizând tragicul existenței umane, Albert Camus (Mitul lui Sisif, 1942) plasează în centrul reflecției sale asupra absurdului o confruntare aparent imposibilă: omul caută sens, coerență, ordine, finalitate, înconjurat de tăcerea exasperantă a lumii, care, în loc de răspunsuri, îi oferă doar indiferență și tăcere. Astfel, absurdul la Camus devine:
„…divorțul dintre spiritul care dorește și lumea care dezamăgește, nostalgia mea după unitate, acest univers dispersat și contradicția care le înlănțuie.”[1]
De când am luat cunoștință, pentru prima dată, de existența acestei dihotomii sau „divorț” camusian dintre om și lume, m-a preocupat definirea ambilor participanți. Că oamenii inițiază multiple încercări de dialogare, lansând diverse tipuri de mesaje, este un fapt în afara oricărei îndoieli. Dar sunt la fel de sigure tăcerea și indiferența lumii înconjurătoare?
Răspunsul meu este că suntem în fața unei aparențe, „rezultate din absența unui receptor adecvat pentru semnalele pe care le trimite lumea, ca răspuns la solicitările omului, poate și independent de ele.”[2] Metafora divorțului dintre om și lume devine astfel sugestivă. Omul întreabă prin cuvinte; natura răspunde prin evenimente. Omul caută intenții; natura produce procese. Când construim narațiuni, planeta urmează legile fizicii.
Pentru mine, Pământul nu tace niciodată; comunică neîncetat, ne vorbește prin mesaje specifice, trimise neîntrerupt. Este obligația noastră să le ascultăm și să le descifrăm pentru a le înțelege. Cum se poate face acest lucru? Învățând limba în care Pământul ne vorbește. Pentru că absurdul à la Camus este, în ultimă instanță, o problemă de comunicare care impune o rezolvare: omul și pământul își vorbesc dacă folosesc o limbă comună. De aici rezultă o posibilă schimbare a perspectivei. Camus vorbea despre tăcerea lumii. Geofizica, limba comună necesară, o știință cu un caracter fizico-matematic și cantitativ accentuat, ne demonstrează că lumea fizică nu este deloc tăcută. Numai că semnalele ei nu sunt formulate în propoziții simple, pe înțelesul fiecăruia.
Pământul comunică doar prin ceea ce poate fi măsurat într-o formă sau alta. Parafrazând pe Lordul Kelvin, nu poți transforma lumea dacă nu o înțelegi și nu poți înțelege lumea dacă nu o poți măsura. În geofizică, măsurăm variații gravitaționale și gravifice (structura câmpului, anomalii Bouguer), câmpuri magnetice (deriva seculară, furtuni geomagnetice, inversări de polaritate), unde seismice de adâncime (P și S) și de suprafață (Rayleigh și Love), dispersie seismică, zgomot de fond seismic, fluxuri geotermice și curenții de convecție din astenosferă, radiații naturale, deformări ale crustei terestre, modificări ale altor parametri fizici.
Dezvoltare epistemologică – geofizica drept limbă naturală a planetei
În anii ’70 ai secolului trecut, James Lovelock și Lynn Margulis au propus o ipoteză radicală: biosfera, atmosfera, hidrosfera și geosfera formează împreună un sistem integrat, capabil de autoreglare în sensul comportamentului emergent, pe care l-au numit Gaia (după numele zeiței grecești a Pământului). Toate organismele vii și mediul lor neviu de pe Pământ funcționează împreună ca un singur superorganism, care menține condiții favorabile vieții. În acest cadru, planeta își pierde caracterul de decor inert și mut, devenind un organism, ce-i drept, fără conștiință, dar cu un metabolism manifestat prin procese interioare ale căror semnale ne parvin automat sau prin investigații de specialitate. Pentru a reduce cât mai mult posibil „tăcerea lumii”, este nevoie ca aceste semnale să fie nu doar recepționate, ci și descifrate și traduse în propoziții inteligibile și accesibile tuturor. Astfel, omul educat din zilele noastre, preocupat și de realitatea de dincolo de „meandrele concretului” (politică, rețele sociale, fotbal etc.), va avea la dispoziție elemente utile care îl vor ajuta să reducă, poate chiar să elimine complet, „divorțul” postulat în absurdul lui Camus, transformând „tăcerea” primordială a lumii într-o variantă aparentă.
Pentru susținătorii ipotezei Gaia, cutremurele sunt dovezi ale contracțiilor ei profunde, prin care mantaua și crusta își exprimă tensiunile interne acumulate de-a lungul timpului. Erupțiile vulcanice reprezintă exhalări termice. Câmpul geomagnetic este sistemul ei nervos, manifestat prin variații seculare și furtuni geomagnetice. Gravitația constituie reperul ei fundamental, care nu se schimbă decât atunci când structura internă se reorganizează, în principal prin deplasarea și redistribuirea plăcilor tectonice. Clima este homeostazia ei: formele de viață individuale își reglează propria evoluție în beneficiul general al vieții de pe planetă. Din această perspectivă, dialogul om-planetă se schimbă radical. În loc să fim locatarii unei aglomerări de roci inerte, noi coabităm cu un organism planetar.
Dacă acceptăm că planeta este un sistem care se autoreglează, semnalele pe care le emite prin cutremure, erupții vulcanice, variații ale câmpurilor gravimetric, geomagnetic, geotermic ș.a. nu mai sunt simple „anomalii”; ele devin semnale vitale. Aceste semnale sunt coerente, repetabile, măsurabile. Prin urmare, ele constituie un limbaj cu trei componente: emitentul (planeta), codul (legile fizicii) și mesajul (variațiile câmpurilor fizice). Geofizica este disciplina care decodifică acest limbaj, comportându-se ca limbajul natural al Pământului. Totodată, geofizica este și un sistem de traducere între două ontologii: umană (sens, intenție, finalitate) și planetară (procese, câmpuri, feedback-uri). Regăsim geofizica în tranziția dintre conștiința umană și dinamica planetară sau ca mediator între procesele naturale și sensul uman. Pe scurt, geofizica este singura formă de dialog real pe care omul o poate avea cu Pământul.
Pentru cine nu cunoaște acest limbaj, planeta pare mută, impasibilă (you look so impassive, ample and spheric there – Walt Whitman). Pentru un geofizician, planeta vorbește, aproape excesiv de mult. În acest sens, absurdul camusian – un divorț al comunicării – poate fi reformulat: Absurdul este situația în care omul nu înțelege limbajul planetei care îl susține.
În clipa în care omul învață acest limbaj, lumea încetează să mai fie tăcută și indiferentă.
Pământul vorbește în poezia lui Whitman. Un geofizician avant la lettre?
Alegerea motto-ului pentru eseul de față este legată de pasiunea mea pentru poetul Americii, poetul materiei, poetul cosmosului – Walt Whitman. Surprinzător, la prima vedere, pentru un cititor obișnuit, Whitman a intuit, în 1860, exact tema acestui eseu: Pământul ca entitate care comunică, iar omul ca interpret imperfect al mesajelor sale. Whitman nu era geolog, dar era un cititor profund al naturii. El a înțeles că Pământul este un interlocutor demn de un dialog franc, fără prejudecăți.
În Song of the Open Road, 9, Whitman scrie:
The earth never tires,
The earth is rude, silent, incomprehensible at first…
Aici percep ideea centrală a eseului meu: Pământul pare „rude, silent, incomprehensible at first”doar la început, pentru cine nu-i cunoaște limbajul. Whitman îndeamnă la perseverență: „Be not discouraged, keep on.” Este exact ceea ce face geofizica: perseverează în descifrarea semnalelor planetare.
Whitman continuă cu promisiunea găsirii unor „lucruri minunate”:
…there are divine things well envelop’d,
I swear to you there are divine things more beautiful than words can tell.
„Divine things” sunt procesele profunde ale planetei, ascunse în crusta și mantaua ei, în câmpul geomagnetic, în fluxul geotermic, pe care geofizica le dezvăluie.
În A Song of the Rolling Earth, Whitman întreabă:
Were you thinking that those were the words…?
No, those are not the words, the substantial words are in the ground and sea…
Aceasta este, literalmente, definiția geofizicii: „substantial words” sunt semnalele fizice ale Pământului – gravitație, magnetism, seismologie, geochimie.
În motto-ul eseului, poetul recunoaște cu o intuiție uluitoare:
Earth, my likeness…I now suspect there is something fierce in you, eligible
to burst forth…
„Something fierce …eligible to burst forth” este exact descrierea unui cutremur, sau a unei erupții vulcanice. Departe de a-l considera ostil, tăcut, impasibil, Whitman vede Pământul ca fiind activ, dinamic, capabil de transformare.
Dar cine aude acest mesaj? Cine recunoaște, în poezia lui Whitman, vocea adâncului? Cine vede că poetul a intuit Gaia cu un secol înainte? (În 1860, geologia și geofizica erau foarte tinere)
Mesaje recente ale Pământului și precaritatea civilizației
Cutremurele din ultimele luni — Filipine (magnitudine 7,8), Mexic (7,3), Kumamoto (7,1), Columbia (7,4), Venezuela (7,5) — au reaprins întrebări vechi și neliniști noi. Pentru public, această succesiune pare ieșită din comun. Pentru geofizică, însă, ea este expresia unei dinamici profunde și continue. Pământul nu „doarme” niciodată. Chiar dacă oamenii nu le simt, microseismele sunt înregistrate permanent de aparatura specializată. Și din această perspectivă, ipoteza Gaia este confirmată: dacă planeta se comportă ca un organism autoreglat, atunci cutremurele, erupțiile vulcanice, reorganizarea plăcilor tectonice, variațiile câmpului geomagnetic își pierd caracterul de simple „anomalii”, devenind semnale vitale, mesaje fiziologice ale unui corp planetar viu.
Există și un alt fir interesant de urmărit. Literatura de specialitate documentează prezența și activitatea așa-numitelor „roiuri” (clusters) de cutremure care se propagă pe sute, uneori mii de kilometri, ca un efect domino. Fenomenul se numește remote earthquake triggering și este mult mai complex decât se credea acum două decenii.
Alte mesaje recente ale planetei sunt erupțiile periodice sau sporadice ale unor vulcani: Etna, Kīlauea, Fuego, Semeru sau Ibu. Geologic, evenimentele menționate reprezintă o parte semnificativă a unui dialog permanent dintre interiorul planetei și suprafața pe care civilizația își construiește existența.
Pentru mine, erupțiile vulcanice nu sunt simple accidente terifiante. Le consider momentele în care planeta își eliberează presiunea internă, își redistribuie energia termică, își ajustează echilibrul geodinamic, toate acestea putând fi considerate manifestări intrinseci ale ipotezei Gaia.
Civilizația devine un fenomen precar, dependent de dinamica planetară. Istoricul Will Durant a surprins această realitate într-un aforism celebru: Civilizația există prin consimțământ geologic și este supusă schimbărilor fără preaviz. Această propoziție devine literalmente adevărată în ipoteza Gaia, pentru că nimic nu garantează supraviețuirea civilizației. Ea există doar în măsura în care planeta o permite, prin stabilitatea crustei și calmul tectonic, prin echilibrul dinamic și homeostazie.
Despre precaritatea civilizației create de erupțiile vulcanilor, același Will Durant ne-a lăsat și alte două fraze memorabile:
Civilizația este o casă de păpuși construită pe un vulcan viu. Cred că Durant nu exagerează. Civilizația este construită pe o crustă subțire, de 30–40 km, care plutește pe un ocean de magmă aflat în mișcare continuă. Dincolo de a fi doar o metaforă, „vulcanul viu” al lui Durant descrie o realitate geologică, iar intuiția lui despre precaritatea civilizației are o claritate care depășește epoca sa (jumătatea secolului al XX-lea).
Pentru ochiul geologic, întreaga suprafață a Pământului este o formă fluidă, iar omul se mișcă pe ea la fel de nesigur precum Petru înaintând pe valuri către Hristos. Această frază este, în sine, o teorie a geodinamicii. Crusta continentală plutește pe mantaua superioară ca o barcă pe un ocean de rocă fierbinte și topită. Continentele se deplasează (continental drift) și, în contact direct, se fragmentează. Oceanele se deschid și se închid. Munții se ridică pentru a fi erodați continuu. Omul nu merge pe pământ – el pășește pe valuri lente, pe o mare solidă doar în aparență. De aceea, civilizația este construită pe o instabilitate lentă, pe o mișcare continuă, pe o suprafață care se reconfigurează permanent.
Un alt mesaj fundamental al Pământului îl reprezintă variațiile climei – un proces geofizic binecunoscut și, în ultima vreme, intens discutat de pe poziții polarizante. Poate mai puțin cunoscut este faptul că prima și cea mai importantă contribuție la studierea schimbărilor climei de-a lungul timpului aparține unui inginer geofizician, sârbul Milutin Milanković. Cele trei cicluri de variații climatice pe care le-a identificat și calculat – excentricitatea elipsei de revoluție, oblicitatea axei de rotație și precesia echinoxurilor – au reprezentat, în prima parte a secolului trecut, borna științifică fundamentală care a marcat nașterea științei climei.
Din perspectiva istoriei civilizațiilor, același Will Durant ne-a lăsat o mărturie interesantă despre climă și cutremure:
Civilizația este un interludiu între erele glaciare: în orice moment, valul glaciațiunii ar putea să se ridice din nou, să acopere cu gheață și piatră operele omului și să reducă viața la o mică porțiune a Pământului. Sau demonul cutremurului, cu permisiunea căruia construim orașe, ar putea să ridice din umeri și să ne distrugă cu indiferență.
Aceste reflecții sunt cutremurătoare, mai ales în contextul dezastrelor din Venezuela din acest an sau din alte zone afectate recent. Cu siguranță, prin aceste evenimente, Natura ne-a arătat fragilitatea omului și a civilizației sale.
Concluzie – reconcilierea om-planetă trece prin alfabetizare geofizică
În Exilul și împărăția, ultima sa carte publicată în 1957, anul în care a primit Premiul Nobel pentru literatură, Albert Camus explorează exilul spiritual și căutarea unei „împărății” interioare de armonizare cu lumea, un fel de arc-en-ciel peste eseul său din 1942. Poate fi considerată civilizația un exil într-o tăcere ostilă, generatoare de absurd? Nu cred. În clipa în care învățăm și vorbim limbajul geofizic, absurdul, ca divorț dintre om și lume, se destramă. Mesajele pe care Pământul ni le transmite non-stop sunt recepționate, traduse și interpretate corect prin intermediul limbajului geofizic. Poate că lumea nu capătă întotdeauna sens, dar omul actual încetează să o mai întrebe într-o limbă greșită.
Cu două mii de ani în urmă, Plinius cel Bătrân (Gaius Plinius Secundus) critica ignoranța celor care foloseau darurile Pământului fără să se străduiască să-l înțeleagă cu adevărat. După care, își exprima regretul că oamenii ignoră încă secretele și știința naturii, considerând această necunoaștere o formă de ingratitudine (o crimă) față de Pământ:
În rândul atâtor crime ale ingratitudinii noastre, aș vrea să număr și pe aceea că noi încă nu suntem familiarizați, așa cum ar trebui, cu natura pământului.[3]
În fond, omul nu este exilat pe Pământ. Este doar neinstruit. Iar geofizica reprezintă alfabetul care poate transforma exilul în apartenență („împărăția” sinelui doritor de εὐδαιμονία – eudaimonía). De aceea, alfabetizarea geofizică este o necesitate.
[1] Traducere de Irina Mavrodin, 1969, Editura pentru Literatură Universală.
[2] Constantinescu, L., 2014, Mesaje ale Pământului în descifrări actuale, ed. a 2-a, Ed. Integral, p. 21.
[3] Plinius cel Bătrân, AD 77, Naturalis Historia (Istoria Naturală). Cartea a II-a, cap. LXIII conține o secțiune dedicată în întregime studiului naturii Pământului. Plinius a murit doi ani mai târziu (25 august 79), în timpul erupției vulcanului Vezuviu, care a distrus orașele Pompei și Herculaneum. Un mesaj tragic al Pământului.
Cunoașterea limbajului geofizic accentuează tragicul omenescului, nu îl micșorează, tocmai pentru că sunt evidențiate cu o anumită precizie formele prin care, în câteva minute, ore, zile, săptămâni civilizația ar putea dispărea. Acest fapt nu minimalizează importanța științei, în general și a geofizicii, în particular. În trecere, să reamintim, totuși, importanța covârșitoare a soarelui pentru viața terestră. Din perspectivă umană, aprofundarea limbajului geofizic antrenează cu sine ipoteza probabilității de a se întâmpla catastrofe naturale, cu impact local, regional, global. Nu pledez pentru ignoranță, desigur, ci simt nevoia să insist că orice cunoaștere vine la pachet cu griji suplimentare, corespunzătoare mobilității crustei și mantalei, activității vulcanice, radiațiilor cosmice etc. Geofizica este înfricoșător de frumoasă.
Despre „importanța covârșitoare a soarelui pentru viața terestră” și aocierea acestei importanțe cu geofizica, am găsit o remarcă interesantă în „L’Évolution créatrice” a lui Henri Bergson (1907):
Afirmația dumneavoastră Geofizica este înfricoșător de frumoasă surprinde sugestiv tensiunea dintre forța proceselor geodinamice și fascinația pe care o trezesc. Eu aș spune că geofizica este frumoasă tocmai pentru că nu ne flatează: ne obligă să privim planeta așa cum este, nu cum am vrea noi să fie.
Intram in lumea necuvintatoarelor cu maxima viteza .Pamintul transmite semnale dintotdeauna si evident nu numai noi oamenii suntem receptorii acestor semnale .Intreaga lume, a celor care nu cuvinta si a celor care da , primeste aceste semnale ,fiecare dintre noi avind parte(ca intelegere ) doar de semnalele pe care le putem auzi, vedea sau intelege totul realizat cu ajutorul simturilor noastre dar acum si cu ajutorul inteligentei ce ne-a favorizat in a creea noi „receptacoli ”acolo unde se aduna intreaga noastra stiinta acumulata in timp .O imensa cantitate de informatie nu poate fi nici inteleasa si nici stocata ca si informatie primara .Cunostem extrem de putin despre intregul numit tot de catre om Terra . Incercam , la nivel interpretativ, sa deslusim mister peste mister .De putina vreme am avansat masiv (omenirea) în a observa intregul si foarte putini dintre noi au determinat aparitia avansului stiintific si tehnologic care este tot mai evident .Unde vom ajunge ? Visul de veacuri consta in stiinta ce ne va oferi nemurirea iar alte noi visuri ne pot face să inteleagem limbajul tuturor fiintelor ce ne inconjoara sau nu .εὐδαιμονία – eudaimonía ar fi aceasta implinire suprema .Implinirea acestor visari , transformata in realitate, ar putea fi scopul existentei omului pe planeta Terra .Timpul fizic al existentei noastre nu ne permite sa aflam .
Minunat explicat! Ca geograf, am invatat multe despre toate formele de manifestare ale Terrei. Omul are impresia ca stapaneste planeta si natura, dar vom primi mereu ghionturi care arata ca natura este stapana de milioane de ani.
Suntem atat de plini de noi! Ca furnica care crede ca poate scutura un copac. Civilizatiile antice si chiar triburile aborigene parca simt altfel relatia om „natura”. Ce ne-a facut sa credem ca am ajuns buricul pamantului?
Observ, de exemplu, ca Japonia are un fel aparte de „respect” fata de Gaia; e in cultura lor.
Suntem atat de trufasi!
„Fascinanta epocă a marilor descoperiri geografice s-a încheiat de mult. În special datorită observațiilor satelitare, suprafața terestră este cunoscută cu o precizie aproape perfectă. Interiorul Pământului este însă departe de a fi investigat satisfăcător, de la zăcămintele de hidrocarburi și minereuri din imediata vecinătate a suprafeței și până la complicatele procese din nucleul planetei, la mii de kilometri adâncime.
Locul exploratorului ce străbătea continente și mări necunoscute a fost luat de specialistul care înregistrează semnale complexe venite din profunzimea globului. Odată cu progresul tehnologic, chiar din interiorul altor corpuri ale Sistemului Solar, acești exploratori moderni – geofizicienii – nu mai folosesc caravana sau corabia cu pânze, ci programe de calcul deosebit de complexe, instalate pe calculatoare de ultima generație.”
Marian Ivan, profesor de seismologie și câmpuri potențiale la Facultatea de Geologie și Geofizică a Universității din București (citat din 2014)