M-am ferit ani de zile să mai merg la concerte. Gândurile, îngrijorările, temerile mă năpădeau de fiecare dată când muzica încerca să-și croiască loc spre suflet. Deunăzi, la Ateneu, la un program cu lucrări de Ceaikovski și Elgar, am reușit să ascult, în sfârșit, în sala de concert, pe viu, Patetica da capo al fine și să admir în Concertul lui Elgar pentru violoncel dialogul fabulos al solistului (Edgar Moreau) cu orchestra filarmonicii bucureștene de care am fost foarte mândru. Savurând armoniile lui Ceaikovski, m-am trezit însă, din nou, copleșit de prezent.
În climatul pe care geopolitica (a se citi inconsistența firii omenești și amoralitatea) ni-l servește cu regularitate de ceva vreme, am rememorat subit tot felul de pericole. Spumegăm de mânie și trăim brusc senzația că am irosit timpul libertății. Dar e destul oare șocul mâniei în fața inepțiilor și a imposturii, fie că e vorba de lucruri banale sau de acelea care țin de siguranța noastră și de ținuta oamenilor cetății? Indignarea e un semn bun al ieșirii din amorțire și lene, dar nu e decât prima condiție ca să înfruntăm realitatea. De la discursul (cam romantic) al lui Kogălniceanu – „Suntem națiune de sine stătătoare” – din 1877, înainte ca trupele prințului Carol, domnitorul Principatelor Unite, să treacă Dunărea ca să se alăture războiului care ne-a câștigat efectiv independența, un an mai târziu, câte alianțe s-au făcut și desfăcut peste țară? Un lucru e sigur, Apusul civilizat a fost singura temelie pe care România așezată și liberă și-a creat identitatea firească.
Cu vreo treizeci de ani în urmă, am cunoscut la Paris câțiva compatrioți care fuseseră atât de marcați de ,,prietenia” răsăriteană revărsată în septembrie 1944 peste țară, încât au lăsat totul și au luat drumul exilului. După jumătate de veac de la fuga lor din patrie, încă se mai cutremurau chiar și numai la auzul numelui câtorva compozitori clasici, originari din acel Răsărit care le distrusese viețile și le înrobise țara natală. Drama acestor români mi-a revenit brusc în memorie, ascultând Simfonia a VI-a a lui Ceaikovski sub bagheta lui Samy Rachid. Patetismul partiturii conturat de compozitor printr-un neobișnuit ritm al părții a treia, care nu prea are de-a face cu accentele nostalgice din ultima parte, se inspiră însă din existența mult încercată a omului.
Nu e un secret că viața își alternează voioșia cu melancolia, inclusiv în universul religios. De la căderea ateismului de stat, în 1989, în lumea noastră, nu știu să fi fost vreodată mai prost situată reputația publică a credinței. Trăncăneli preacuvioase, comodități excesive, auto-stimă, indolență, frica zilei de mâine – ascunzând, în numele zestrei „strămoșești”, o surprinzătoare apetență spre violență care ne-a redat gustul teribil al polemicilor de cea mai joasă speță – au reușit să învăluie esoterismul ieftin al unui neo-păgânism cu ideea sublimului nației. Având partea lor de răspundere în degradarea publică actuală, decăderea morală și politicianismul se alătură arsenalului imprevizibil al judecății slabe, subminând edificiul de speranță ridicat cu atâta greutate. Între timp, dezorientarea în a distinge binele de rău, pângărește până și amprenta creștină, ca să se înșurubeze în interesul de a justifica robia și de a împărți lumea.
Răul a mers și mai departe. Victimizarea (plânsul de mila proprie) e marea descoperire a epocii noastre întoarse pe dos, care a pierdut simțul proporțiilor. „În loc să se întreacă în excelență, în talent, …, [oamenii] se întrec în etalarea necazurilor” – scrie Pascal Bruckner. „Trebuie să se amplifice ofensele pentru a fi luați în serios”. Inclusiv călăii descoperă, la rândul lor, succesul popularității prin victimizare. Iată la ce a mai condus mintea omului debusolat! „Cum să descoperi în tine forțe noi dacă ești în permanență constrâns să îți cultivi vulnerabilitățile (…) durerea devine scena obligatorie unde fiecare se întrece cu ceilalți în expunerea amărăciunilor”, mai scrie autorul francez. Pe de altă parte, când victima ajunge să fie considerată vinovată fiindcă stă în calea persecutorilor, ce șanse de însănătoșire are o societate?
Face bine în aceste zile a citi despre acei oameni cu caracter forjat prin încercări și ancorat în idealuri de dincolo de zădărnicia umanității. Când răul dă năvală, nu-i totuna în preajma cui ne aflăm. Deși eroismul i se pare tot mai absurd lumii noastre, nu e mai puțin adevărat că doar moartea seminței în pământ îi permite vieții să continue. De aceea, după reflecția și meditația pe care le oferă practica credinței, obișnuiesc, în momente de tihnă, să caut refugii literare. Literatura confesivă – cu necazurile și speranțele, cu cotropirile existenței altora și, până la urmă, cu forța vieții de a ne menține omenia, decența, cuviința – are întotdeauna darul de a face bine. Chiar și așa, țăndările spiritului critic nu par a reuși deocamdată să găsească un antidot pentru dezlănțuirea pornirilor primare. Cum IA nu le poate stăvili, va trebui să învățăm să ne câștigăm dreptul la conștiință. Ce schimbăm, prin urmare? Ordinea lumii sau, mai întâi, felul personal de a duce bătălia în favoarea bunei măsuri care ne ajută să rămânem oameni? Altfel, nu va fi loc decât pentru două perspective ale aceluiași iad cumplit: sclavi care caută stăpân sau stăpâni în căutare de robi!
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Oamenii muncii spun ca daca n-ar exista raul nu ar exista nici binele.
Muzica e pt mine intotdeauna o mare bucurie, nu speculez nimic, nu ma gindesc cine e compozitor, dirijor, solist, ma las fermecat, invaluit, de acea… ma rog nu prea gasesc eu cuvinte care sa exprime ce simt, pr ca muzica nu e cu cuvinte…
La vremuri tulburi, mai ales cind ti-ai pierdut increderea in tot ce te inconjoara, mai ales in oameni, parca incerci drumul catre spiritualitate, chiar catre Dumnezeu, daca-mi permiteti…
https://la-neamtu-tiganu.blogspot.com/2025/03/marcel.html
”Oamenii muncii spun ca daca n-ar exista raul nu ar exista nici binele.”
Asta e ca și cum ai spune că dacă n-ar exista merele putrede, n-ar exista nici merele bune 😀
Cultura mea muzicală nu trece de nivelul interpretărilor oferite de Andre Rieu. Habar n-am care e diferența între Ceaikovski și Rahmaninov, iar de Elgar nici nu auzisem până acum, dar știu că merele bune nu se fac din cele putrede. La asta era bună educația creștină și de asta au distrus-o comuniștii de ieri și marxiștii de azi. Pentru ca ”oamenii muncii” să nu mai înțeleagă ierarhia între bine și rău.
draga Harald, bine vs rau, lumina vs intuneric, zgomot vs liniste, sus vs jos, sunt termeni complicati pt unii oameni ai muncii.
Cit despre Rieu, meritul lui e ca a reusit sa transforme ceva din muzica in manele!
„Asta e ca și cum ai spune că dacă n-ar exista merele putrede, n-ar exista nici merele bune”
Unora le plac merele putrede, de la viermisori la pasarele, pt ele merele rele sunt bune!
Punct ochit, punct lovit!
Oamenii muncii spun ca daca n-ar exista raul nu ar exista nici binele… Adică dacă n-ar fi întunericul, n-ar exista lumina? Este exact pe dos: Binele/lumina, în cazul lipsei acestora, creează întunericul/răul.
Va multumesc stimate Domn!
Saminta nu moare in pamint: se transforma!
Nu uitati, la 1877 am trecut Dunarea pentru ca am fost implorati de rusi sa-i ajutam. Rusii care se angajau prin tratate sa nu se atiga de teritoriile noastre, dar care ne-au luat, totusi, teritorii intre Prut si Nistru…
Ca sa ne aducem aminte cat valoreaza cuvintul lor. Chiar pus pe tratate.
Nu mai vorbim de tezaurul dus la prieteni.
De unde si faimoasa ruga
„Fereste-na, Doamne, de prieteni! Ca de dusmani ne ferim singuri.”
Multumim! A fost o reala placere sa citim un articol atât de bun!
Foarte frumos articol.
Daca tot vine vorba despre aceste zile ei bine ,prvind ce citesc mi se pare se pare ca am coborat mult nivelul lecturilor mele, cartea este despre Trump si legaturile lui cu KKG, FSB. Cartea asta m-a ingrozit fiindca e scrisa de un ziarist de la Guardian si cu sprijinul MI5 si CIA. Este biografia unui Caligula modern.
oricum nu trebuie sa te ingrozesti prea tare e literatura de fictiune ce citesti si inainte de a folosi numele caligula poate te informezi cine a fost intai inainte de a l arunca aiurea in conversatie. ingrozesti audienta.
Domnule Mihai Frățilă, ați scris un text superb, vă mulțumesc. Aș vrea, dacă îmi permiteți, să fac câteva remarci și adăugiri pe marginea lui.
Titlul sugerează că „răul a dat năvală”. Nu cred că așa stau lucrurile. În fapt răul a crescut gradual urmând un proces foarte lent. Numai faptul că acest proces s-a întins pe zeci de ani și durata câtorva generații l-a făcut foarte dificil de băgat în seamă. E cam ca povestea cu broasca pusă la fiert la foc mic.
Nimic nu descrie mai bine și mai concis acest proces, decât celebra frază a lui Eric Hoffer:
“Every great cause begins as a movement, becomes a business, and eventually degenerates into a racket.” ― Eric Hoffer, The Temper of Our Time.
În traducere ar fi: „Fiecare mare cauză începe ca o mișcare, devine o afacere și, în cele din urmă, degenerează într-un racket.”
Racket, nu are echivalent in limba română. În limba engleză, racket, – ca foarte multe cuvinte englezești – poate să semnifice lucruri diferite în funcție de context. Racket poate fi: sau rachetă de tenis, sau gălăgie, hărmălaie, tărăboi, sau, in sensul folosit de Hoffer s-ar putea cel mai bine traduce prin extorcare și/sau intimidare.
Ideea mare, dreaptă, generoasă, nobilă de la care plecăm cu toții e că Bunătatea e o valoare fundamentală. Ca să fim buni trebuie să ne purtam frumos, omenos, decent, cuviincios cu semenii noștri. Să „empatizăm” ca să folosim și vocabularul elitei cosmopolite. Chiar dacă nu putem să ne iubim vecinul ca pe noi înșine, e în primul rând în avantajul nostru să fim politicoși și omenoși, măcar pentru că nu merită să ne încăierăm fără rost, dacă nu și din alte motive.
„Apusul civilizat”, care, așa cum spuneți „a fost singura temelie pe care România așezată și liberă și-a creat identitatea firească” a luat idea de Bunătate și pus-o la un loc cu cealaltă idee generoasă ce a caracterizat civilizația apuseană modernă – cu ideea de Democrație. Doar că, cu timpul, a pus-o chiar în fața Democrației. Democrație însemnă în primul rând să asculți glasul majorității, să guvernezi în numele majorității, și pentru majoritatea care te-a ales. Înseamnă să transpui în fapt ce ți-a spus majoritatea la vot.
Și aici începe prima fază –Mișcarea– din trilogia lui Hoffer. Gradual, „Apusul civilizat”, a considerat că „Bunătatea” e mai importantă decât „Majoritatea”, și, fără ca lumea să bage de seama, Democrația, s-a transformat din „domnia majorității” în „protecția minorităților”. Nu e nimic rău să-i aperi pe cei slabi, pe cei puțini, a căror voce firavă se pierde în vocea răsunătoare a majorității. Din contră e o idee veche și nobilă, îmbrățișată de toată lumea (poate doar cu excepția psihopaților ce reprezintă cam 3-4% din populație). Lumea în general crede în Bunătate și, în mod absolut natural, s-a înrolat sau a susținut mișcarea de apărare a drepturilor minorităților.
Dar, odată cu transpunerea în politici a protecției minorităților în detrimentul majorității, începe faza a doua, faza de business. Din acest punct „cauza nobilă” care a plecat ca „mișcare” începe să se contureze ca „afacere”. Minoritățile sunt puse sub protecția generoasei „Declarații Universale a Drepturilor Omului”. Drepturile omului sunt universale, se apără „înfocat”, dar selectiv, numai prin unele locuri, … prin altele numai din gură. Se alocă efort, timp și bani. Mai ales bani. Din ce în ce mai mulți bani. Apar avocații care apără drepturile omului. Apar conferințele, întrunirile, comisiile, convențiile. Apare „European Convention on Human Rights”, formulată in 1950 și intrată în vigoare în 1953, etc, etc. Mișcarea continuă în direcția bună și, în paralel, afacerea înflorește.
Când afacerea nu a mai putut să se auto susțină, când vocea majorității a început să fie sistematic ignorată, pentru că, spre deosebire de „elite”, majoritatea e, nu-i așa, proastă și needucată, e o adunătură de „deplorables”, atunci a început faza a treia, faza de racket. În lumea politică sau de business, dar mai ales din mediul universitar au apărut narațiuni noi și termeni noi. Elitele încep să lucreze intens la crearea unui „vocabular nou”.
Vă dau doar un simplu exemplu, cât de ușor e să faci cuvinte noi, folositoare mișcării. Deci, se ia un termen din domeniul medical, cum ar fi „fobia”. Fobia e o afecțiune definită ca o stare patologică de neliniște și de frică obsedantă lipsită de o cauză obiectivă sau precisă. Acest termen medical – fobia- se atașează ca o terminație altor cuvinte. Astfel, dacă ai o obiecție -oricât de pertinentă ar fi ea – împotriva căsătoriilor persoanelor de același sex, e pentru că suferi de „homofobie”. Dacă cum ești cumva deranjat că, in numele unei religii a păcii diverși indivizi se năpustesc cu camionul în mulțimea adunată la un târg de Crăciun, diagnosticul automat e „islamo-fobie”.
Sau dacă cumva crezi că există doar 2 sexe, și mai ales dacă constați – împreună cu Konstantin Kisin – că accidentările testiculare au devenit foarte frecvente în sporturile de femei- eticheta de trans-fobă îți e lipită pe frunte. E drept că nu mai ești dată prin smoală și prin pene și târâtă prin târg în văzul lumii, dar soarta ce te așteaptă e mult mai nemiloasă.
Etichetele nu se opresc aici. Avem și rasist, bigot, far-right, white supremacist, etc, etc. E ca la botanică, se procedează la o inventariere și etichetare minuțioasă. Pentru fiecare „victimă” se identifică un opresor corespunzător, cu eticheta de rigoare. Se produce o taxonomie și un clasament al victimelor. Orice clasament implică o competiție. Scopul (nedeclarat) competiției e obținerea statutului de „minoritate protejată”. Așa cum zice Bruckner, se dă startul la „întrecerea în expunerea amărăciunilor”. Olimpiada e odată la patru ani, Victimiada e o competiție permanentă.
Extorcarea și intimidarea sunt trăsăturile distinctive ale acestei ultime faze din trilogia lui Hoffer. Sunt „apucăturile” progresismului neo-marxist, ale corectitudinii politice, ale woke-ului în general. Este faza terminală a evoluției de la o mișcare pornită în numele unei cauze mari, metamorfozată în o afacere din ce în ce mai rentabilă, culminând în racket-ul de tip mafiot.
Cum faza a treia șochează pe mult mai mulți, toate astea par să se întâmple „dintr-o dată”. Dar, în unele locuri, nu peste tot, majoritatea începe să se trezească și să bage de seamă, într-un târziu, răul care a dat năvală. Vorbesc de majoritatea Americanilor care s-au dumirit și au votat un președinte nou „păcătos și spurcat la gură”. Cum gura păcătosului grăiește de multe ori adevărul, președintele nou, având susținerea majorității americanilor, a întors căruța.
Consecința? Europa e panicată, bulversată, dezamăgită. În comentariul său la eseul lui Gabriel Liiceanu despre „Oceanul lui Donald Trump” Florin Oprea pune diagnosticul corect:
„Orice dezamăgire este precedată de o amăgire”. Și când „obiectul amăgirii” a fost determinat de locuirea îndelungată în narațiunea proprie, într-o realitate de carton de tip Truman Show, într-o „bulă ce se autosusține” unde fiecare „ascultă doar ce-i place sau ce este în acord cu dorințele” revenirea la realitate produce panică, bulversare, dez-amăgire. Nu mai punem la socoteală și faptul că banii care curgeau voios din derularea acestei „afaceri” încep să sece (în America deocamdată). Că să va faceți o idee despre banii de care vorbesc aruncați-vă o privire pe site-ul DOGE (doge.gov).
Întrebarea ce rămâne deschisă ca o rană e de ce s-a întâmplat așa? Cum a fost posibil să se ajungă aici? Jung spunea că: „Oamenii nu au idei. Ideile au oameni”. Dacă acceptam premisa lui Jung ne putem întreba: Cum ajung unele idei să posede atât de mulți oameni atât de mult timp?
Într-un podcast în care vorbește despre psihologia ideologiei Jordan Peterson formulează următoarea explicație:
„Care sunt dovezile că oamenii sunt influențați de dovezi? Ei bine, cu cât oamenii sunt mai naivi și mai ignoranți, cu atât mai mult privesc lumea prin lentile de simplificare radicală. Iar una dintre cele mai simplificate lentile este: narațiunea victimă-victimizator. Și este perfectă pentru că poți explica totul cu ea. Poți explica istoria. Poți explica relațiile economice. Poți explica familia. Poți explica relațiile dintre bărbați și femei și dintre părinți și copii. Totul ține de putere. Unul este o victimă, altul este un agresor. Așa că asta explică întreaga lume. Poți învăța asta în 5 minute. Dar mai există și un alt avantaj. Imaginați-vă că vreți să simplificați lumea, pentru că asta e ușor, dar celălalt lucru pe care vreți să îl faceți este să vă luați locul ca actor moral în lume, astfel încât să vă înălțați în statutul vostru moral.
Ei bine, dacă ați identificat corect victima, tot ce trebuie să faceți este să vă anunțați alierea cu victima, iar acum sunteți Mesia. Și astfel, narațiunea victimă-victimizator este o hiper-simplificare perfectă, atât din punct de vedere conceptual, cât și moral. Și asta este ceea ce se promulgă în campusurile universitare în numele „Educației”. Este ca și cum totul este o dinamică victimă-victimizator. Aceasta este teza puterii a postmodernistului, este teza puterii a marxiștilor, privești totul prin prisma puterii. Identifică-i pe cei oprimați, aliază-te cu ei – toate problemele tale existențiale și conceptuale sunt rezolvate.”
Impresia că Răul a năvălit peste noi brusc și ne-a luat prin surprindere e într-un fel justificată. Dar asta e numai pentru că, timp de ani de zile, nu am fost atenți cum Răul se furișează îmbrăcat în haina Binelui, și cum, ca o otravă cu difuzie lenta a invadat și intoxicat corpul social. Detox-ul va fi lung și dureros. Deja vedem cum diverse organizații, persoane individuale, chiar și națiuni întregi intră în diverse forme de sevraj violent. Nu putem decât să sperăm că vindecarea e posibilă și că, după o vreme, va fi mai bine.