vineri, februarie 23, 2024

Când un vis devine realitate, când realitatea ratează visul

În toamna-iarna lui 1989 un ins are un vis. În care i se arată lucruri efectiv incredibile. Tipic visului, nu-i așa? Dar poate nu numai el visase/visează așa ceva, căci visele și mințile oamenilor pe care îi interesează și „soarta lumii” se-ntâmplă de se potrivesc, sunt destul de similare, solidare, comune. Fapt pentru care absolut orice știe, gândește, imaginează sau visează unul, mai mult sau mai puțin clar visează/visăm mai mulți. Întâmplător, în cazul de față este vorba despre un individ care de regulă nu-și aducea aminte de niciun vis nocturn. De data asta e vorba de primul vis pe care nu-l uită.

Omul are 47 de ani, se cheamă Bjarne Normann și e din Norvegia. Care nordic/norveg fiind (adică din rasa aceea care absolut deloc nu mai seamănă cu strămoșii vikingi, ci e demult cea a scandinavilor pașnici și umaniști, modești și disciplinați, hotărâți, totodată iubitori de acțiune, de activitate fizică, de mișcare, adică „obligatoriu” mari sportivi amatori), el se și decide să facă ceva cu, din cauza sau pentru visul său. Astfel că-n februarie 1990 pornește într-un marș solo, transcontinental. Nu era pentru prima oară. Între 1966-68 traversase lumea perpedes apostolorum din Norvegia până-n Thailanda; iar în ‘78, după un schimb de scrisori cu secretarul general ONU, Kurt Waldheim, făcuse la pas Europa din Bergen până la Roma, într-un marș dedicat „înfrățirii” israelienilor cu arabii. Acum, la începutul lui 1990 omul iar se urnise la mers pe jos într-alt periplu care însemna pelerinaj, adică penitență și misiune totodată. Drept rost și conținut: „simplul” fapt de a-și povesti visul. Cu start din München, țintă finală: Muntele Sinai. Căci în visul lui îl văzuse pe Moise, profetul aceluiași Munte Sfânt, stând de vorbă cu un rabin, cu-n preot creștin, cu-n altul musulman, cu Yasser Arafat și cu Golda Meir. Așadar, norvegianul pățise precum bieții ucenici adormind în timpul dialogului lui Hristos cu Moise și Ilie pe Tabor, totuși remarcând celebrul miracol al „schimbării la față”. Și realizase că singura modalitate a instaurării păcii în Asia Mică se putea bizui pe împăcarea celor trei religii fundamentale ale regiunii, pornind de la eliminarea dihoniei dintre iudei, creștini și musulmani, toți liderii regionali trebuind să negocieze, să-și dea mâna, să pună la cale odată pentru totdeauna pacea cea mare, definitiva, incredibila Pace. Cam acesta era mesajul pe care norvegianul dorea să-l împărtășească personal respectivilor lideri zonali.

Cu-n rucsac în spate, dormind într-un sac de campanie pe-oriunde, pe apucate, sub cer liber, individul acesta cu atitudinea și comportamentul unui anonim își traversează țara, apoi Germania, Austria și Iugoslavia în trei luni, făcând apoi două luni pe ruta Timișoara–Lugoj–Deva–Alba–Sibiu–Vâlcea–Pitești, pentru a întârzia mai bine de-o lună și în București. Încetinire consistentă a marșului său, decisă din cauza impresiei puternice pe care i-o fac oamenii simpli și complexele evenimente locale.

Nu știu dacă peste el vor fi dat și alți ziariști, reporteri, comentatori, dacă va fi ajuns a fi remarcat și de careva din multele noi ziare sau postulețe de unde radio. La rându-mi, cred că l-am întâlnit în „Kilometrul 0 al Democrației”, adică undeva între Inter și Arhitectură, unde în numele Golaniadei măcelărite cumplit de către mineri, securiști și bucureșteni feseniști, pâlcuri de lume încă continuau să revină, să protesteze, să discute. Cert fiind că omul mi-a povestit istoria și întârzierea sa prin România, ba chiar mi-a arătat și actele sale, deoarece i-am rezumat viziunea și proiectul său suprarealist într-o „Dreptatea” din iulie. Dar cum sugeram deja, după 1990 (an de militantism acerb pentru noua, iluzoria și ratata democrație) am uitat toată povestioara asta (mai ales că nu puține alte povești s-au prăvălit peste noi toți în avalanșă). Până ce, acum un an-doi, am văzut filmul Oslo. Un film lansat chiar la începutul verii lui 2021, rulând repetat pe HBO și vorbind tocmai despre Pacea arabo-israeliană visată, dorită, negociată și încercată diplomatic în anii 1992-95.

Pe scurt, în 1989 norvegianul mărșăluitor până spre Orientul Extrem de Apropiat văzuse liderii reuniți în jurul profetului comun celor trei mari religii, povestind/negociind și decizând să pună capăt războaielor și dușmăniilor din Orientul cel atât de apropiat față de Europa (de fapt, față de lumea întreagă), făcând pace trainică între evrei și toți arabii. Habar n-am dacă în 1990 pelerinul norveg a ajuns și a fost primit în audiență de cei mai importanți oameni politici, responsabili de situația/problema/drama din Orientul Apropiat. Cert e că, în 1992, total independent de ineficientele tratative oficiale care au loc în SUA și într-un secret absolut, asupra aceleiași probleme tocmai în Norvegia se deschide un „canal de negociere” secret între evrei și palestinieni. Și care în aproape doi ani ajunge la un acord detaliat și la compromisuri acceptabile, oarecum onorabile, oricum de eficacitate, între cele două părți. Ținând discretă toată povestea derulată într-un conac de-undeva în apropiere de Oslo și încheiată în august 1993, la o lună a aceluiași an toată lumea îi vede pe Ițhak Rabin, Yasser Arafat și Bill Clinton strângându-și mâinile în fața Casei Albe. Marele Tratat de Pace, așteptat și meritat de întreaga umanitate, era cât pe ce să fie parafat. Interesant ori nu, coincidență ori doar metaforă imagistică, trebuie să concedem că visul-viziune a mărșăluitorului din ‘90, Bjarne N., se întrupa. Anticul Moise devenea chiar televizorul (căci nu e azi profet mai mare și mai tare și mai autoriar și mai universal precum ecranul plin de porunci și vești?). Rabinul-șef era chiar insul numit Rabin, musulmanul nu era preot, căci musulmanii nici n-au, însă Arafat deja arăta bine-mersi ca un atare haji, ales ori uns de propriul popor drept providențial, bașca acceptat de către majoritatea forurilor internaționale. Iar drept creștin… cine putea fi mai puțin catolic, mai liberal/libertin protestant sau mai „real” ortodox decât Bill Clinton?

Revenind la fapte, își amintește oricine că-n 1995 priministrul israelian Rabin este asasinat de către un fundamentalist evreu. Echipa negociatorului Shimon Peres ezită, Arafat este convins că însăși pacea a fost ucisă cu ocazia crimei, la scurtă vreme în Israel suind la putere partidul naționalist și intolerant al lui Beniamin Netanyahu. Politicianul care, la exclamația lui Ițhac Rabin cum că nu se poate construi o țară modernă în baza unei Cărți de-acum 3000 de ani, replicase cu un „ba da/dimpotrivă” mai mult decât ferm (acuzându-l de blasfemie și de trădare națională), politicianul care avea un frate ucis în schimbul de focuri ocazionat de eliberarea ostaticilor israelieni dintr-un aeroport african, nu putea crede decât în legea talionului. Acordul norvegian și tratatul semnat internațional la Washington ajung la gunoi, Pacea fermă și inconturnabilă fiind ștearsă atunci din orice agende. Filmul Oslo, regizat de americanul Bartlett Sher și lansat în 2021 este o reconstituire documentară impecabilă. El se concentrează pe faptele și dialogurile actorilor politici din negocierile scandinave. Despre măruntul vizionar norveg – mărșăluitor în 1990 peste toată Europa pentru a povesti în toate țările Mediteranei de est despre visul anunțând și grăbind epocala scenă a împăcării istorice din septembrie 1993 – nu pomenește nimic.

Poate că el însuși n-a avut absolut niciun rol în toată istoria adevărată, masivă, a Actului desfășurat în mare taină în Norvegia de un pic mai târziu. Cum ziceam, marile idei, idealuri, speranțe și intenții sunt foarte comune, plutesc precum Sfâtul Duh peste absolut orice ape. Modestul peregrin era un călător devotat, dar banal, cum banali sunt și toți alpiniștii de performanță de astăzi, suind pe piscurile majore ale fiecărui continent, bifând un act eroic doar pentru sine, pentru 2-3 luni de emoții și entuziasm pentru propriile lor familii, pentru amintirile unui pumnuț de rude și de amici mai mult sau mai puțin tranzitivi, temporari. Că era norvegian, era o-ntâmplare, o coincidență, după cum faptul că a trecut și a-ntârziat în România imediat post-revoluționară fiind tot un eveniment infinitezimal, indiferent pentru țara asta ori pentru țara sa, inutil Asiei Mici, Israelului și țărilor arabe, de interes doar pentru traseul și inima unui singur individ, respectivul. La nivelul timpului și al istoriei Orientului Apropiat sau al istoriei mondiale însemnând/valorând nimic. Ceva propriu și tipic omului de obște. Dealtminteri, înafara popularelor pelerinaje religioase, cotropite fie de o devoțiune de multe ori fudulă și egofilă, fie de turism comercial-trivial și mai ales de mecanizare și transporturi comode, despre norvegiana deambulare umilă și altruistă, durând luni, sezoane, ani, n-am mai auzit absolut nimic în ultimele decenii. Nici visători de obște par a nu mai fi de găsit, iar vizionari utili prezentului și viitorului… și mai puțin.

Acum vreun an–doi am căutat pe internet numele lui Bjarne Normann, cel din 1989-1990. N-am găsit absolut nimic despre visătorul idealist și naiv. Condamnat la fel ca visul său și ca toată Pacea trudită din greu acum 30 de ani, s-a evaporat în anonimat, uitare, neistorie. Fiindcă atunci când realitatea ratează un vis, multă istorie e ratată, pierdută.

Distribuie acest articol

22 COMENTARII

  1. Nu stiu cazul de fata cel prezentat noua cu „Bjarne Normann ”dar stiu alte cazuri (desigur nu o sa va zic numele celor in cauza) ,unele aparute si prin Romania, de astfel de calatori(ratacitori) ce au dorit cumva sa ramina in istoria pelegrinilor din intreaga lume .Motivatia nereusitei unora dintre acestia se cunoaste .Probabil asa a fost si in cazul de fata .Pe scurt putem zice doar : una spui si alta faci cam la aceste cuvinte se rezuma „ pacaleala”.Visul de pace, mult dorit , este greu de realizat atunci cind nu exista un consens .Profetia lui Sir Isaac Newton acolo unde poporul evreu va construi „O Împărăție înfloritoare și veșnică” în Israel ne este sau le este unora inca folositoare .Chiar acum razboiul din Israel capata si formatul visului neimplinit ,inca si de o parte si de alta .Newton a prezis (dupa ce a calculat totul ) că lumea se va sfârși în 2060 – Oare sa fie asta inceputul sfirsitului .Se pare ca„ baba Vanga” inca ii bintuie pe multi .

  2. Probabil vorbiti mai mult de de o viziune decat un vis cu toate si viziunile pot fi un cazuri extreme patologice.
    Visul este ireal, necontrolabil, un fum care pleaca si vine.
    Realitatea sunt interese, necesitati, sensibilitati, convingeri si muuult irationalism.

    • Desigur că-i vorba despre „viziune”, care cinstit/științific se numește „vis vizionar” (spre deosebire de „visul himeric”, care nu-i); iar dvs. vă referiți (doar) la psihic/psihologie, ceea ce nu-i rău deloc, chiar deloc! Numai că există și vise „pretinzând” a veni din „lumile paralele” (neținând negreșit de senzorialitățile și cenesteziile la care, într-o minimalissimă parte/măsură, chiar și involuntar, faceți indirectă trimitere). Există (sau vor fi existând) vise premonitorii sau spiritualiste/comunicări transcendente… ș.m.a. despre care nu e de vorbit în termenii psihopatologiilor

    • Adevărat, in general oamenii cu viziuni sunt periculosi. Oameni ca Hitler, Stalin au avut si ei viziuni si s-a sfarsit prost. Poate in alt Univers, arabii si evreii ar putea trai in pace si armonie, însă aici, pe planeta noastra, aceste lucruri apartin de domeniul SF deocamdată.

  3. Recomandarea mea este seria Lilyhammer de pe Netflix.
    In ceea ce il priveste pe Ygal Amir – a fost trimis in URSS.
    Si acum este sub supravegherea atenta a sotiei lui.

    Si premierul Sharon a avut nenorocul ca doctorul lui personal sa fie de origine URSS.
    A intarziat sosirea ambulantei pana cand Sharon a ajuns in stare de leguma.
    Si pe vremea aia rezultatele analizelor de sange (coagularea sangelui in cazul asta) se obtineau intr-o zi pentru absolut toti pacientii policlinicilor.

    • Va referiti la Ariel Scheinermann /Sharon nascut in 1928 in Palestina mandatata, cel pe care Comisia Kahane l-a declarat in 1983 drept responsabil indirect pentru masacrele din Sabra si Chatila , obligandu-l sa demisioneze din functia de premier?
      Sub guvernarea acestuia a fost autorizata implantarea a numeroase colonii israeliene atat in Cisjordania cat si in faşia Gaza.
      Ariel visa cu ochii deschisi in timp ce palestinienii traiau un cosmar.

    • ar fi corect, de n-ar fi incorect; adevărat, de n-ar fi fals; cu-atât mai mult cu cât „întâmplarea” e adevărată Creație, bază a (funcționării) Lumii; gândiți-vă la „simplul” fapt că în „orientul mijlociu” (care e mai degrabă un Orient Apropiat, ba chiar unul foarte apropiat – întâmplător adesea), s-au născut nu puține religii/filozofii, ci chiar foarte multe; inclusiv cele (relativ) moarte făcând parte din patrimoniul uman, din Realizările spiritului (care sunt și ele forme de realitate, nu-i așa?)

      • Da, în zona Orientului Mijlociu s-au născut multe culturi și civilizații, dar azi zona nu mai produce nimic. Pentru actuala Realitate, Istoria nu mai este o bază. Aviz și altora care vor drepturi actuale în baza dreptului istoric….

        • Ce spunem noi doi NU se exclude deloc (reciproc); dincontră: se suprapune și complementează; cât despre productivitatea unei/vreunei/oricărei zone: never say never!
          În altă ordine de idei: când în „actualitate” va interveni de-adevăratelea Armenia și Azerbaijanul, poate și Georgia (ș.a), dar mai ales kurzii (care, de bine de rău, au contribuit cu cel mai mare tribut de sânge împotriva ISIS – căci din ei sau peste ei, după ce-i va fi exterminat, voia ISIS să-și facă/extindă califatul –, ei bine, cum veți mai denumi această zonă egal orientală și hipersensibilă? Tot Orient Mijlociu? Orient demi-Apropiat? Orientul Apropiat (sau Mijlociul) de Nord? Iar bietul Oman, cât de mijlociu, apropiat sau sudic ne mai pare? Oricum, cunoștințele/ștințele noastre de geografie de sec. 19 merită reconsiderate (cf geopoliticilor măcar recente, de nu chiar prezente)

      • Nu putem decit sa fim de acord .Intimplarea este adevarata Creatie dar sa nu neglijam si rolul mintii umane ce ii permite fi parte a intimplarii ,macar segvential ,omul find maestru in a folosi intimplarea .

  4. După o astfel de lectură care scoate dureros în evidență vorba Mântuitorului: „omul nu poate sări peste umbra sa”, îți vine să lași totul baltă și să pleci în lume, pe jos, ca Bjarne, sau cu pluta, ca Heyerdahl.

  5. Frumos din partea vikingului ca-n 89-90 isi permitea sa viseze, chiar sa colinde lumea. Eu eram ocupat cu indeletniciri revolutionare care urmau sa schimbe nu numai lumea, ci chiar si viata mea.

    Ca e un privilegiu sa visezi. Sa visezi la stele, la planeta, la frumos, la pace.

    De abia acum, la batrinete, imi permit sa visez, chiar daca nu-mi mai foloseste. Visez la o lume buna, la fripturi, dar tin dieta, la blonde cu tite mari, dar tin dieta, la tuica batrina in butoi de dud.

    Dar visez si la o lume in care sa se intimple cum e la jocul de rugby, Chiar am vazut mai multe meciuri din WM. Se imbrincesc, se lupta dar cind suna fluierul isi dau mina. Un joc de derbedei jucat de gentelmeni.

    • Nu doar : se-mbratiseaza, isi vorbesc, se complimenteaza reciproc si – foarte important – de multe ori invingatorii „sterg lacrimile” invinsilor. O lume mica – definita de expresia „Fair play” in profundul sau inteles – imposibil de reprodus la scara mare…

  6. Care, realitate?
    Ambii sunt la baza semiti si se revendica biblic ca fiind fii lui Avram…
    Sunt de acelasi neam si de-o mama cum Cain si Abel.
    Exista vreti, nu vreti, un simtamant al apartenentei, o acuta nevoie de a fi alaturi de cei ca tine – vezi, doar, UE -, vezi doar sudistii in frunce cu ardelenii lor care au simpatii clare sarbobulgaresti si eminamente rusesti pentru a se feri/ salva de turanicii maghiaroizi, bulgari, avari, gaga uzi…si alte nationalitati.
    Nu stiu, mie-mi place crestinismul explicitat de CG Jung – exista ceva inascut, acolo, care nu poate fi sters – ceva universal, uman – chiar daca nu a facut-o direct.
    Realitatea e ca toti se bat pe o fasie de pamint fara nicio importanta azi la scara PLANETARA, inducandu-ne tot felul de chestii…
    Noi suntem sangele si stapanii acestei lumi, noi am dat sens si forma planetei, …
    nu SEM!

  7. As incerca sa sintetizez problama intr-o forma concisa:
    Una e sa vrei un ceas cu(ru)bine si altceva este un ceas Pobeda.
    P.S. A trecut ceva vreme si nu stiu daca langa Checkpoint Charlie se mai vand ceasuri Pobeda sau caciuli Aliosa de Astrahan
    Nici nu am mai verificat daca se mai vand sepci proletare in centrul Londrei.

    • Nu glumesc de loc.
      Erau la un magazin de palarii de pe o straduta in centrul Londrei, nu departe de Trafalgar Square.
      Eu mi-am cumparat o imitatie chinezeasca mai ieftina de pe Internet.
      De ce? Am descoperit ca Lenin a fost in Marea Britanie. Nu stiu ce obiceiuri/vestimentatie/accesorii a imprumutat.
      Ceea ce am vazut este cum a obtinut un abonament pe un nume fals.
      Cererea in original am vazut-o la British Library langa Euston Station. Nu la British Museum.

    • Pana mai ieri se purtau si tricouri cu chipul lui Yuval Noah Hariri .
      Se poate si mai rau decat sa ai simpatii pentru Lenin sau Musolini . A propos de El Duce, la Rimini se sta la coada pentru a-i atinge caciula.
      Stie cineva de ce deontologii culturii stramba din nas cand se aduce vorba despre Dictatorul lui Chaplin ?

      • Ce fel de generalizare mai e și asta: „deontologii culturii”? Care deontologi? Și ai căror culturi? Câdi domniile lor sunt sau devin foarte mulți, pretutindeni, ținând de toate straturile și opțiunile (subțiri sau grosiere, superficiali și guralivi, respectiv profunzi și tăcuți; + statuări intermediare fără număr). La rându-le, și culturile fiind de stratificări și valori (ba chiar și subvalori)… cât hăul.
        Cât despre filmul „Dictatorul” – eu personal (chiar dac-aș fi doar un culturolog de 2 parale) îl admir și aplaud. Deci apreciez foarte pozitiv filmul, adorându-le pe toate făcute de el. Iar asta nu are legătură cu faptul că, pe însuși omul Chaplin, în calitate de dictator ticălos peste proprii săi copii (+ femei), îl găsesc detestabil. Iar în calitate de pedofil, tot așa.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro