Când un vis devine realitate, când realitatea ratează visul

În toamna-iarna lui 1989 un ins are un vis. În care i se arată lucruri efectiv incredibile. Tipic visului, nu-i așa? Dar poate nu numai el visase/visează așa ceva, căci visele și mințile oamenilor pe care îi interesează și „soarta lumii” se-ntâmplă de se potrivesc, sunt destul de similare, solidare, comune. Fapt pentru care absolut orice știe, gândește, imaginează sau visează unul, mai mult sau mai puțin clar visează/visăm mai mulți. Întâmplător, în cazul de față este vorba despre un individ care de regulă nu-și aducea aminte de niciun vis nocturn. De data asta e vorba de primul vis pe care nu-l uită.

Omul are 47 de ani, se cheamă Bjarne Normann și e din Norvegia. Care nordic/norveg fiind (adică din rasa aceea care absolut deloc nu mai seamănă cu strămoșii vikingi, ci e demult cea a scandinavilor pașnici și umaniști, modești și disciplinați, hotărâți, totodată iubitori de acțiune, de activitate fizică, de mișcare, adică „obligatoriu” mari sportivi amatori), el se și decide să facă ceva cu, din cauza sau pentru visul său. Astfel că-n februarie 1990 pornește într-un marș solo, transcontinental. Nu era pentru prima oară. Între 1966-68 traversase lumea perpedes apostolorum din Norvegia până-n Thailanda; iar în ‘78, după un schimb de scrisori cu secretarul general ONU, Kurt Waldheim, făcuse la pas Europa din Bergen până la Roma, într-un marș dedicat „înfrățirii” israelienilor cu arabii. Acum, la începutul lui 1990 omul iar se urnise la mers pe jos într-alt periplu care însemna pelerinaj, adică penitență și misiune totodată. Drept rost și conținut: „simplul” fapt de a-și povesti visul. Cu start din München, țintă finală: Muntele Sinai. Căci în visul lui îl văzuse pe Moise, profetul aceluiași Munte Sfânt, stând de vorbă cu un rabin, cu-n preot creștin, cu-n altul musulman, cu Yasser Arafat și cu Golda Meir. Așadar, norvegianul pățise precum bieții ucenici adormind în timpul dialogului lui Hristos cu Moise și Ilie pe Tabor, totuși remarcând celebrul miracol al „schimbării la față”. Și realizase că singura modalitate a instaurării păcii în Asia Mică se putea bizui pe împăcarea celor trei religii fundamentale ale regiunii, pornind de la eliminarea dihoniei dintre iudei, creștini și musulmani, toți liderii regionali trebuind să negocieze, să-și dea mâna, să pună la cale odată pentru totdeauna pacea cea mare, definitiva, incredibila Pace. Cam acesta era mesajul pe care norvegianul dorea să-l împărtășească personal respectivilor lideri zonali.

Cu-n rucsac în spate, dormind într-un sac de campanie pe-oriunde, pe apucate, sub cer liber, individul acesta cu atitudinea și comportamentul unui anonim își traversează țara, apoi Germania, Austria și Iugoslavia în trei luni, făcând apoi două luni pe ruta Timișoara–Lugoj–Deva–Alba–Sibiu–Vâlcea–Pitești, pentru a întârzia mai bine de-o lună și în București. Încetinire consistentă a marșului său, decisă din cauza impresiei puternice pe care i-o fac oamenii simpli și complexele evenimente locale.

Nu știu dacă peste el vor fi dat și alți ziariști, reporteri, comentatori, dacă va fi ajuns a fi remarcat și de careva din multele noi ziare sau postulețe de unde radio. La rându-mi, cred că l-am întâlnit în „Kilometrul 0 al Democrației”, adică undeva între Inter și Arhitectură, unde în numele Golaniadei măcelărite cumplit de către mineri, securiști și bucureșteni feseniști, pâlcuri de lume încă continuau să revină, să protesteze, să discute. Cert fiind că omul mi-a povestit istoria și întârzierea sa prin România, ba chiar mi-a arătat și actele sale, deoarece i-am rezumat viziunea și proiectul său suprarealist într-o „Dreptatea” din iulie. Dar cum sugeram deja, după 1990 (an de militantism acerb pentru noua, iluzoria și ratata democrație) am uitat toată povestioara asta (mai ales că nu puține alte povești s-au prăvălit peste noi toți în avalanșă). Până ce, acum un an-doi, am văzut filmul Oslo. Un film lansat chiar la începutul verii lui 2021, rulând repetat pe HBO și vorbind tocmai despre Pacea arabo-israeliană visată, dorită, negociată și încercată diplomatic în anii 1992-95.

Pe scurt, în 1989 norvegianul mărșăluitor până spre Orientul Extrem de Apropiat văzuse liderii reuniți în jurul profetului comun celor trei mari religii, povestind/negociind și decizând să pună capăt războaielor și dușmăniilor din Orientul cel atât de apropiat față de Europa (de fapt, față de lumea întreagă), făcând pace trainică între evrei și toți arabii. Habar n-am dacă în 1990 pelerinul norveg a ajuns și a fost primit în audiență de cei mai importanți oameni politici, responsabili de situația/problema/drama din Orientul Apropiat. Cert e că, în 1992, total independent de ineficientele tratative oficiale care au loc în SUA și într-un secret absolut, asupra aceleiași probleme tocmai în Norvegia se deschide un „canal de negociere” secret între evrei și palestinieni. Și care în aproape doi ani ajunge la un acord detaliat și la compromisuri acceptabile, oarecum onorabile, oricum de eficacitate, între cele două părți. Ținând discretă toată povestea derulată într-un conac de-undeva în apropiere de Oslo și încheiată în august 1993, la o lună a aceluiași an toată lumea îi vede pe Ițhak Rabin, Yasser Arafat și Bill Clinton strângându-și mâinile în fața Casei Albe. Marele Tratat de Pace, așteptat și meritat de întreaga umanitate, era cât pe ce să fie parafat. Interesant ori nu, coincidență ori doar metaforă imagistică, trebuie să concedem că visul-viziune a mărșăluitorului din ‘90, Bjarne N., se întrupa. Anticul Moise devenea chiar televizorul (căci nu e azi profet mai mare și mai tare și mai autoriar și mai universal precum ecranul plin de porunci și vești?). Rabinul-șef era chiar insul numit Rabin, musulmanul nu era preot, căci musulmanii nici n-au, însă Arafat deja arăta bine-mersi ca un atare haji, ales ori uns de propriul popor drept providențial, bașca acceptat de către majoritatea forurilor internaționale. Iar drept creștin… cine putea fi mai puțin catolic, mai liberal/libertin protestant sau mai „real” ortodox decât Bill Clinton?

Revenind la fapte, își amintește oricine că-n 1995 priministrul israelian Rabin este asasinat de către un fundamentalist evreu. Echipa negociatorului Shimon Peres ezită, Arafat este convins că însăși pacea a fost ucisă cu ocazia crimei, la scurtă vreme în Israel suind la putere partidul naționalist și intolerant al lui Beniamin Netanyahu. Politicianul care, la exclamația lui Ițhac Rabin cum că nu se poate construi o țară modernă în baza unei Cărți de-acum 3000 de ani, replicase cu un „ba da/dimpotrivă” mai mult decât ferm (acuzându-l de blasfemie și de trădare națională), politicianul care avea un frate ucis în schimbul de focuri ocazionat de eliberarea ostaticilor israelieni dintr-un aeroport african, nu putea crede decât în legea talionului. Acordul norvegian și tratatul semnat internațional la Washington ajung la gunoi, Pacea fermă și inconturnabilă fiind ștearsă atunci din orice agende. Filmul Oslo, regizat de americanul Bartlett Sher și lansat în 2021 este o reconstituire documentară impecabilă. El se concentrează pe faptele și dialogurile actorilor politici din negocierile scandinave. Despre măruntul vizionar norveg – mărșăluitor în 1990 peste toată Europa pentru a povesti în toate țările Mediteranei de est despre visul anunțând și grăbind epocala scenă a împăcării istorice din septembrie 1993 – nu pomenește nimic.

Poate că el însuși n-a avut absolut niciun rol în toată istoria adevărată, masivă, a Actului desfășurat în mare taină în Norvegia de un pic mai târziu. Cum ziceam, marile idei, idealuri, speranțe și intenții sunt foarte comune, plutesc precum Sfâtul Duh peste absolut orice ape. Modestul peregrin era un călător devotat, dar banal, cum banali sunt și toți alpiniștii de performanță de astăzi, suind pe piscurile majore ale fiecărui continent, bifând un act eroic doar pentru sine, pentru 2-3 luni de emoții și entuziasm pentru propriile lor familii, pentru amintirile unui pumnuț de rude și de amici mai mult sau mai puțin tranzitivi, temporari. Că era norvegian, era o-ntâmplare, o coincidență, după cum faptul că a trecut și a-ntârziat în România imediat post-revoluționară fiind tot un eveniment infinitezimal, indiferent pentru țara asta ori pentru țara sa, inutil Asiei Mici, Israelului și țărilor arabe, de interes doar pentru traseul și inima unui singur individ, respectivul. La nivelul timpului și al istoriei Orientului Apropiat sau al istoriei mondiale însemnând/valorând nimic. Ceva propriu și tipic omului de obște. Dealtminteri, înafara popularelor pelerinaje religioase, cotropite fie de o devoțiune de multe ori fudulă și egofilă, fie de turism comercial-trivial și mai ales de mecanizare și transporturi comode, despre norvegiana deambulare umilă și altruistă, durând luni, sezoane, ani, n-am mai auzit absolut nimic în ultimele decenii. Nici visători de obște par a nu mai fi de găsit, iar vizionari utili prezentului și viitorului… și mai puțin.

Acum vreun an–doi am căutat pe internet numele lui Bjarne Normann, cel din 1989-1990. N-am găsit absolut nimic despre visătorul idealist și naiv. Condamnat la fel ca visul său și ca toată Pacea trudită din greu acum 30 de ani, s-a evaporat în anonimat, uitare, neistorie. Fiindcă atunci când realitatea ratează un vis, multă istorie e ratată, pierdută.