marți, iulie 27, 2021

Casa din orașul de frontiera

Trăiesc într-un oraș de pe frontieră, pe o străduță lăturalnică dintr-un cartier liniștit, într-o casă construită în perioada în care stilul Secession înflorea pereții clădirilor din oraș. Casa are o soră geamănă peste drum, sunt două case sobre, lipsite de decorațiile noii arte, cu un etaj, despre care am aflat că au fost casele unor frați evrei care aveau pe la începutul secolului trecut o fabrică de săpun prosperă. Apoi, în timpul războiului, ei și mulți alții, au fost deportați cu trenurile care i-au luat de pe strada alăturată, numită de curând Strada Evreilor Deportați.

În dimineața de vară în care am vizitat casa pentru prima oară nu-mi păsa atât de mult de casă, cât de faptul că voiam cu toată ființa mea să locuiesc în acest oraș. Știam că pentru noi alternativele la casa pe care tocmai o vizitam erau apartamentele – mașini de locuit din cartierele periferice ale orașului ale căror atu-uri erau magazinele în apropiere și atât. Îmi aduc aminte că în mijlocul sufrageriei goale, care-mi părea imensă datorită pereților înalți, era un balansoar străvechi care stătea să se destrame. „În scaunul acesta a murit mama”, ne-a explicat urmașa celei care devenise proprietara casei prin întorsături legislative dubioase, deja convinsă că suntem descurajați și noi de aerul trist și descompus al casei. Ne-a povestit, totuși, despre proprietari, despre posibile comori îngropate în pivnița sau în pereții groși ai casei, despre posibile execuții în pivniță…, informații legendare care circulau despre multe dintre casele evreilor deportați din zonă. Oricum, nimic din ce a spus moștenitoarea casei nu a contat atunci pentru mine care eram mirată de felul în care intra în casă lumina, strecurându-se cu greu printre clădirile din jur și prin iedera care invada casa. Lumina aceea care decupa contururile lucrurilor și le dădea parcă un orizont în care să-mi apară m-a făcut să mă gândesc că acea casă, deși părea atunci prea mare și prea întunecată, ar putea fi locuită chiar de mine.

Casa evreilor deportați a devenit casa mea, dar orașul pe care îl dorisem atât de mult nu este nici după mulți ani, orașul meu. Pe zi ce trece, realizez că nu locuiesc în acest oraș, ci este orașul în care am domiciliul, așa cum scrie în actele oficiale. În acest oraș lucrez, mănânc, dorm și visez atunci când nu am insomnii. O vreme a fost locul în care creștea fiica mea, însă nu a devenit nici orașul ei pentru că a plecat definitiv din țară. Așa că orașul râvnit a rămas doar locul prin care trec spre instituția unde lucrez, locul în care îmi fac cumpărături sau îmi fac poze cu neamurile care vin în vizită. Mai este și locul unde arareori beau o cafea sau o bere la taclale prudente cu prieteni contextuali pe care nu vrei nici să-i păstrezi nici să-i pierzi. Prin Piața Mare a orașului, numită Piața Unirii, recent renovată, trec în fugă dimineața spre serviciu sau revin cu lentoare, obosită de întâlniri și probleme inutile, după amiaza. Mă intersectez cu trecători care au devenit apariții constante de-a lungul anilor, astfel încât pot să-mi dau seama care sunt birocrați, care sunt profesori sau care lucrează în servicii. Lor li se adaugă pâlcurile de elevi somnoroși de la liceele din centru care se lovesc de mine pe trotuarele mult prea strâmte și domnii costumați pentru funcții care variază la patru ani. Dintre toți se distinge un domn universitar cu pantalonii prea scurți, după trecerile absente și impozante ale acestuia mă orientez de ani în șir și îmi reglez ritmul pașilor ca să nu întârzii dimineața. Mai e și o doamnă fără vârstă și fără însușiri care îmi indică noile tendințe vestimentare, utilă și ea ca să mă pot feri de tentațiile respective.

Pe lângă acești oameni trecători și iluzorii, întâlnirile cotidiene cu lucrătorii RER și cu muncitorii care continuu sparg asfaltul sau clădirile vechi se situează în alt registru. Într-un registru al unei mai mari consistențe. Primii pentru că sunt cei mai veseli oameni din oraș, oricum așa arată dimineața devreme, când, indiferent de anotimp, cu cafeaua în mână și cântând, îmi zâmbesc fericiți în timp ce golesc tomberoanele sau spală străzile. Sigur că orașul în care trăiesc este declarat printre cele mai curate din țară, așa că mă tot întreb cum a făcut Primăria să descopere lucrătorii RER cu vocația de a curăța orașul pentru că precis bucuria le vine de la menirea împlinită, nu de la salariul primit. A doua categorie din registrul uman consistent este cea a muncitorilor din construcții, o constantă și ei în acest oraș care este în renovare continuă. Se dărâmă și se reconstruiește de când m-am mutat în oraș. Tot traseul pe care îl urmez a fost sau este spart, atât orizontal cât și vertical, de către o administrație publică eficientă în a atrage fonduri diverse. An de an apar pavaje noi, clădiri cochete, statui, piețe moderne și, mai ales, sunt dezvăluite fațade Art Nouveau refăcute care dau un aer occidental și colorat orașului. Este evident că cei mai importanți locuitori ai orașului, văzuți, sunt constructorii, iar nevăzuți, administratorii săi. Totodată, îmi dau seama, lipsită de vreun soi de patriotism local, că orașul în care domiciliez e locuit de oameni care se bucură să trăiască într-un oraș în reconstrucție, „cu viitor”.

Comunitatea acestor oameni, deși spiritul comunitar se manifestă doar pe rețele de socializare (dovadă e rata scăzută a vaccinării în oraș) sau pe la terasele din centru, e atât de solidară în a se simți mândră de oraș, încât, exact acum un an, l-a votat pe primul loc în topul numit „Cele mai bune orașe din România”. Criteriile care spun că trăiești în cel mai bun oraș sunt administrația publică eficientă, curățenia, siguranța vieții, traficul auto, suprafețele cu spații verzi și, adaug eu, continua reconstrucție. Însă, mai este acolo un criteriu care se numește calitatea vieții, criteriu la care orașul meu a primit un scor foarte mare de la locuitorii săi. Acest scor mare acordat de locuitorii cu o viață de înaltă calitate m-a făcut invidioasă și curioasă. Am început să fiu mai atentă la trecătorii din oraș, realizam, după manifestările lor, că lucrători RER au o viață de calitate, poate chiar și constructorii bucuroși că au mereu de lucru, dar nu găseam nici un alt locuitor al orașului cu o viață de calitate care să nu fie din aceste categorii atât de familiare mie. Până într-o dimineață în care o schimbare de orar a făcut să trec ceva mai târziu prin Piața Unirii, atunci m-am auzit strigată de un domn foarte vesel, chiar pe numele meu, și întrebată despre calitatea vieții mele. Sub impresia șocului întâlnirii și a întrebării, fără să mă gândesc, nu i-am răspuns la întrebare, ci am zis: „Credeam că orașul acesta e pustiu!” Domnul, parte din categoria celor cu o viață de calitate, a râs și a mers mai departe, fără să apuc să-l recunosc. Ca să fie clar, nu mă credeam și nu-l credeam singurul locuitor al orașului, nu despre acel fel de pustiu este vorba. Ideea este că din dimineața aceea mă tot gândesc și, iată, scriu: Ce transformă un oraș din domiciliu trecut în buletin în orașul pe care îl locuiești? Cum se locuiește un oraș de frontieră?

Acum mulți ani, când am tânjit să locuiesc orașul acesta, eram conștientă că trebuie să am criterii ca cele mai sus enumerate, nicidecum nu îndrăzneam să mi-l doresc pentru criteriile utopice pe care obișnuiam să le manevrez camuflat în marile decizii. Drept urmare, nu-l alegeam pentru viața lui culturală, oricum aproape inexistentă pe atunci, nici pentru concerte stradale sau terase animate de conversații profunde, nici măcar pentru posibilitatea care face ca la o populație cu o densitate mai mare să crească șansele de a-l întâlni pe domnul care să te întrebe despre calitatea vieții tale personale. Dincolo de faptul că-mi era mai la îndemână ca alte orașe, dorința mea arzătoare de a-l transforma în orașul meu trebuie că era mișcată de ceva care depășea lista criteriilor care-l fac cel mai bun oraș de locuit. Am ajuns la concluzia retroactivă că probabil fusesem atrasă inconștient de faptul că e situat pe frontieră, pe locul de trecere dintre țări, culturi, chiar lumi diferite. Mă gândeam, prin subsolul ființei mele, că un oraș de frontieră nu înseamnă doar un spațiu geografic comun, ci fiind un fel de a-topos poate deveni contextul social în care intră în dialog viu diferențele etnice, culturale, sociale. Idealistă cum eram pe atunci, mă așteptasem ca într-un oraș situat pe frontieră calitatea vieții să fie dată de construirea unor sensuri care să aducă împreună, nu doar virtual, ci în piețe publice reale, răspândite peste tot prin oraș, Centrul cu periferia, tinerii cu bătrânii, ungurii, rromii, slovacii sau evreii cu românii, noul cu vechiul, creștinii cu ateii, muncitorii care sparg asfaltul cu boema care iese mereu la alte ore, pe doamna actualizată vestimentar cu domnul demodat, pe funcționarii costumați elegant cu lucrătorii RER…  Poate că mă gândeam că Piața Unirii dintr-un oraș de frontieră unește păstrându-i diferiți pe toți acești oameni care, din nefericire, înțeleg adaptarea socială ca renunțare la sine, înregimentându-se uneori atât de fanatic. Între timp am renunțat să-mi văd orașul ca spațiul existențial pentru o comunitate a celor care înțeleg că sunt a priori împreună, dar rămân diferiți. Nu mă mai gândesc că aș fi parte a vreunui fel de noi, nici utopic ca o ființă singular-plurală, cum ar spune Jean-Luc Nancy, nici distopic ca acel Noi al lui Evgheni Zamiatin, dar nici a-topic. Simpla situare pe frontieră, fără să fie gândită și investită cu sensuri, transformă frontiera într-o graniță dintre oameni, state și civilizații, uneori greu de trecut, alteori greu de ignorat. Cam așa doream să locuiesc un oraș de frontieră, dar nu am eșuat cu totul atâta timp cât sunt conștientă că nu poți domicilia pe frontieră, ci trebuie să o locuiești.

Cum locuiești un oraș? Nu am crescut în acest oraș, nu am făcut nimic inaugural în el, am venit aici când era prea târziu să mai inaugurez ceva, când știam că trebuie să-mi caut ancore dincolo de infrastructura modernă a orașului, de luminile multicolore și fațadele renovate, printre oglindirile, umbrele sau fantomele lui. Caut orașul pe care să-l locuiesc în zonele în care mi se predă pasiv, astfel încât să-i pot da sensurile mele. Sensuri variate pe care le vânez prin biblioteca orașului sau pe malurile râului care-l traversează, pe podurile de peste râu de unde pot să privesc unduirile plantelor de pe fațade oglindite în apele verzi ale râului sau ferestrele deschise ale unor clădiri dintr-un oraș fantomatic. Le pândesc în fragmentele din conversațiile poeților de pe frontul-terasă Oituz sau în adierile cu mirosul de salcâmi sau de tei de pe străzi vechi și izolate. Uneori aceste sensuri pare că așteptau să mă întâlnească atunci când mă plimb pe străduțe dosnice ca să privesc interioarele caselor vechi prin ferestre. Peisajele de interior mă captează atât de tare încât mă pierd și am nevoie de repere și hărți ca să-mi regăsesc casa. Îmi place să le privesc când începe să se întunece și interiorul casei e la vedere, atunci pot să văd tablouri vechi cu naturi moarte care nu mai înseamnă nimic pentru nimeni; văd lustre și candelabre contorsionate la întâmplare cu becuri chioare care aș vrea să lumineze mai bine; văd bătrâni uitați într-un secol din care nu fac parte, pentru care viața este ceea ce li se scurge în casă prin ecranele televizoarelor, anesteziindu-le singurătatea. Abia reușesc să îi văd prin jilțuri și balansoare în colțurile întunecate ale caselor lor, parcă amețiți de mirosul puternic de salcâmi, de tei sau iasomie, care le intră prin ferestrele mici ale caselor vechi și întunecoase, pândite de buldozere care așteaptă să le moară locatarii ca să înceapă o viață nouă.

Orașul de pe frontieră devine încet, încet pentru mine la fel ca orașul despre care poetul spunea: Ce frumos era odinioară / când eu și kâinele orașului Leukodemos / ne plimbam zile în șir / pe străzile ude / și ne plângeam că aritmetica, filosofia, științele umaniste / au ajuns într-o cumplită decădere… (Matei Vișniec, Orașul cu un singur locuitor, 1982). Sunt șanse egale să-l întâlnesc pe kâinele Leukodemos sau să port asemenea conversații într-un oraș în plin avânt și reconstrucție. Însă, tot mai tare, simt că locuiesc orașul „cu viitor” tocmai prin absența acestuia, tocmai pentru că viitorul meu, al generației mele care vine din alt secol, nu va înflori ca o fațadă Art Nouveau, ci se va stinge lent într-o clădire veche pe o stradă lăturalnică, din alt secol și ea, pe care urcă jucăușă iedera. Ca să mă asigur că sunt locuitor al orașului mi-am cumpărat deja un balansoar pentru că moartea pare altceva când o aștepți legănându-te pe limita dintre vis și realitate. Bătrânii orașului știu ei câte ceva.

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Cita tristete ne cuprinde inima -cind – singur pe un balansoar fiind – imi aduc aminte , ca dealtfel fiecare dintre noi , de vremurile copilariei .Parca a fost ieri .Parca s-ar vesti- in inima nostra – incet- incet tot acel trecut duios asternut la picioarele nostre de o aminitire .Traiam fericit ,in umbra marelui oras , undeva spre periferia acelor vremuri .Soarele imi brazda ,agale, in fiesce dimineata obrajii. Prin geamurile larg deschise clipocitul strazii isi facea loc alene .Nu existau nici masini , nici motociclete sa iti tulbure somnul .Cite un tramvai mai scirtia la vreo cotitura , cite vreo caruta – trasa de cai – mai zdranganea pietrele drumurilor , se auzea doar strigatul tatalui meu ce ne invita pe toti la a o noua zi . Scularea – zicea mereu parintele familiei si noi toti (frati surori sau mama draga )inciudati de chemarea apriga celui atit de drag noua , ne intorceam de pe o parte pe alta si nu am fi coborit din asternuturi nici udati cu apa .Apoi , la cismeaua din curte ne racoream diminetile si induiosati de latratul ciinelui il mângâiam cu drag cit sa ii ajunga o zi intreaga .In jurul nostru vecinii reveneau la viata si fiecare sa grabea la alimentara de la coltul strazii sa isi cumpere laptele de dimineata,ce era vindut – vrac – asemeni altor produse necesare vietii . Mergeam cu totii cu o olicica pe care o umpleam cu lapte si comforn directivelor date da catre parinti – nu cumva sa te uiti in oala ca versi cu siguranta continutul- ne tineam capul drept si ajungeam repede acasa cu laptele nevarsat .Bucatile mari de gheata erau si ele trase cu cirligul sau aduse pina acasa in carucioarele de carat butelia de argaz , piinea era doar alba sau neagra si cea neagra era cea mai buna , carnea de pasare era vinduta in viata – nu existau produse de carne ambalate . Pestele si maslinele erau – mincarea saracului -Cosurile de rachita ,cu peste , raci si gheata aferenta stateau si ele gata sa isi primeasca consumatorii . Ce buni erau racii trecuti prin apa fiarta dar doar aceia care stiau ce este bun de mincat isi lingeau degetele de atita bunatate . Salamul italian era o delicatese (nu se mai gaseste azi asa ceva ).Salamul de Sibiu era o bunatate dar pretul era si el extrem de mare . La un salariu de 800 de lei Salamul de Sibiu era cam 11 lei suta de grame spre deosebire de cel Italian care cost 3,6 lei . Oualele, untul , brinza si niscaiva legume ne erau aduse o vreme de catre batrinele de la marginimea orasului ce se sculau – cu noaptea in cap – sa pregateasca papornitele cu produse ce erau apoi vindute pe la curtile oamenilor .Prin piete marfa ce ramanea nevinduta- seara era luata de cei mai sarmani .La coltul strazii era desigur Borcanul(cine a trait acele vremuri stie ce zic) in care statea un politai .Vis a vis era cofetarioara de cartier unde o prajiturica era 1,5 lei (uneori parea chiar scumpa daca parintii nu aveau bani sa iti dea )La cinematograful ,din coltul opus ,intrarea pentru copii era si ea 1,5 lei si mai toti ne repezeam sa stam in primele rinduri la cinematograf .Acolo am vazut primele filme coproductie Franco -Italiana cu deja celebrii Jean Gabin si Alain Delon – desigur si cu multii altii,dar asta o vreme apoi cind am ajuns la maturitate toate acestea au disparut .Primul film pe ecran panoramic a rulat la un binecunoscut cinematograf si intrarea era si ea pe masura -8 lei biletul . Fericirea era maxima , la scoala chiar s-a invatat carte o vreme ,apoi am intrat in galopul notelor de zece si toata lumea stie cum puteau fi ele obtinute .Vara abia asteptam sa mergem la strand .Citeodata batrinul meu scarabeu (tatal ) mergea cu mine sa imi arate celebrul strand- cu valuri- LIDO si unde bucuros nevoie mare as fi vrut ca valurile sa tina o viata intreaga. Copilaria a trecut si totul s-a risipit de parca nici nu ar fi fost si iata-ne acum aici inca participanti la zgomotul vietii si incrincenati ne gindim cit de mult noroc avem sa apucam aceste timpuri de bunastare si dezvoltare fara precedent a umanitatii .Povestile sau schimbat si ele , vuietul realitatii ne loveste cu putere pieptul ,dar noi tot aici suntem gata de a infrunta viitorul .Nici unul dintre noi nu si-a imaginat, ceva vreme in urma , cum ceea ce acum avem in jur ar putea deveni realitate .Suntem cu totii norocosi a trai in aceste vremuri .

  2. Foarte frumos articolul dvs, l-am citit cap coada. Eu, din considerente mai ales profesionale, dar si personale, am cunoscut si am locuit si locuiesc pentru anumite perioade in diverse orase din Romania. Sunt un soi de trubadur fara voie. Iar unul dintre aceste orase este Oradea, despre care scrieti dvs, desi nu-i pomeniti numele.
    Chiar va inteleg (sau cel putin cred ca va inteleg) nostalgia dupa un oras ideal, pe care fiecare il avem in minte, in care se ne regasim. Un oras care sa ne reflecte, la scara mare propriul suflet.
    Si eu ador casele vechi… si asta de multa vreme. Fiecare casa de asta veche, cu curte interioara, este un univers in sine si intodeauna are de spus povesti! Povesti frumoase, povesti misterioase, povesti despre sperante, impliniri dar si esecuri. Deschizi portita de la strada, strada unde e un trafic semnificativ de masini, cum este si strada dvs din Oradea, ai intrat in curte, ai inchis portita de la strada si brusc parca esti teleportat in alt univers. E atat de frumos!
    Dar sa stiti ca nu doar Oradea are astfel de case, astfel de cartiere… Bucurestiul, spre exemplu, abunda de astfel de cartiere, cu case realmente fermecatoare! Te subjuga doar privindu-le de pe strada, chiar daca unele sunt neingrijite. Acolo e si mai intens contrastul strada – casa veche. Cand eram in Bucuresti si aveam timp, ma plimbam ore intregi pe astfel de stradute, ma uitam la case si ma gandeam ca in spatele acestor ziduri se ascund atatea povesti, atatea iubiri, atatea drame, atatea sperante, atatea… atata viata! Dar pur si simplu toate astea sunt inaccesibile mie, chiar daca stateam la un metru de casa.
    Cat despre faptul ca Oradea este un oras de frontiera, aici sincer nu va impartasesc parerea. In sensul ca pana la urma asta nu inseamna nimic. Oricum, frontiera este la cativa kilometri de Oradea, si nu este, spre exemplu precum Detroit, metropola americana care se afla in mare parte pe teritoriu american dar are cateva cartiere ale orasului pe teritoriul canadian. Multiculturalismul despre care vorbiti se intalneste si la Cluj, si la Brasov, si in multe alte lucruri.
    Ca sa inchei, ce inseamna a fi oradean in prezent? Strict subiectiv, eu cred ca a fi oradean in prezent inseamna a fi un om harnic, cinstit si ambitios. Foarte ambitios. Iar ambitia suprema si ascunsa a oradeanului obisnuit este sa ajunga si sa intreaga Clujul. Daca ma intrebati pe mine, eu cred ca va reusi. Spun asta fiindca cunosc foarte, foarte bine si Clujul.

  3. Foarte frumos dar trist articolul!
    Poate ceva mic trafic de frontiera legal (nu Vegeta ca aia e la sarbi) v-ar mai descreti fruntea si aduce un mic zambet? ;)

  4. Vine o vreme cind scrii o poveste. O poveste mozaic. Despre una, despre alta. Demult cindva aveam o vointa impetuasa si credeam ca voi trai pina la sfirsitul lumii. Trecind pe strazi, prin orase din orizonturi mai mult sau mai putin indepartate am cautat sa inteleg secretul unui oras prin cea ce poate sa ofere el nefardat. Parfumul si natura locului. Ce m-a vrajit si ma atrage este piata unde se vind alimente, fructe, legume, animale, mincare si multe alte lucruri. Ma intereseaza cum se tocmesc, care este strategia tranzactiei, ce se vinde, calitatea, psihologia personajelor, tendinta generala, sociabilitatea si multe altele. Este neindoelnic un loc autentic pe care unele popoare il promoveaza iar altele il suprima. Un prieten imi spunea: daca vrei sa vezi adevarul despre un popor , mergi in piata. Poate ca in urma cu sute de ani, cind nu era comert organizat era mai palpitant. Ceva a mai ramas si trebuie inteleasa linia istorica. Beau o singura cafea pe zi dar mirosul si gustul trebuie respectat. Cafeaua lor este teribila dar eu o prefer pe a mea. Cu secretul ei. Cu tabieturi. La fructe nu am limite. Cumpar mai mult, mult mai mult decit pot minca. Daca ma tenteaza ceva apoi ma corectez si cumpar fructele de sezon. Nimic nu este mai gustos decit fructul proaspat. Imi place mango. Un soi anume cu prioritate. Si pestele imi place. Piata de peste este in primul rind o traditie. Nu ai traditie nu ai piata de peste. Si oameni imi plac. Cind discuta. Imi plac dialogurile. Dialogurile inteligente. In ultimii ani avem tot mai putine dialoguri inteligente. Pur si simplu inflatie. In piata poti intra in vorba cu oricine, pe orice subiect. Totusi caut oamenii care au calitatea dialogarii. Mare lucru.

  5. Citind cele de mai sus si amintindu-mi cu duioasa placere alte rinduri, aparute sub aceeasi semnatura acum un an ( ca sa vezi, o fi fiind ceva in cruguri , in stele, cum se intimpla si cu larvele fluturilor de matase, care cresc si-apoi isi “incoconeaza” matasea tocmai cind frunzele de dud sint noi si fragede!…), m-am trezit facind bilantul traiului meu exclusiv urban: in sase orase pe care, in afara de cel natal, toate mi le-am ales avind intotdeauna un criteriu idealist (-subiectiv…) decisiv si, uneori , ridicol ; doua dintre ele, jumatate din viata, peste fruntarii . In toate orasele astea, mi s-a intimplat sa “pescuiesc”, chiar metodic citeodata, vorbe, fraze ori frinturi de fraze ce le-auzeam trecind pe strazi, slobozite -in mai multe limbi- de guri a caror discretie era ultima dintre griji…Ma-ntreb daca in asta nu era vreo pornire nestiuta de a alcatui un portret spectral al urbei din oralitatea dezordonata ce se tesea in ea… In fine.

    Ca si in orasul de frontiera evocat mai sus, orasul Almei mater a junetii mele are astazi o Piata a Unirii; in vremile comuniste, piata, cu o catedrala gotica pe o margine a ei, se numea a Libertatii. S-a murit acolo in decembrie ’89, si, ceva ma inainte, nu departe de ea, fusesem “pescuit” de pe strada, de niste vajnici aparatori de orinduire. La vremea aceea urbei universitare ii fusese “daruit” un CUG (combinat de utilaj greu) . “Impliniri” de soiul asta, cred, au facut ca , odata, sa pot auzi pe strada o intrebare : “ A lu’ cine-i…?” Si azi, catedrala gotica, in buna parte renovata cu generoase fonduri europene, margineste, ca odinioara, Piata Unirii, fosta a Libertatii. A lu’ cine era Libertatea?, a lu’cine-i Unirea?

    Nu stiu cum “se locuieste un oras” asa incit sa te salasluiasca seninul, zen-ul si nu stiu daca nu cumva, spre a nu fi adus la cugetarea ca te afli (doar) intr-un loc “cu prieteni contextuali pe care nu vrei nici să-i păstrezi nici să-i pierzi” ar trebui ca orasul sa te locuiasca…

  6. Un articol plin de emotie si trairi sincere. Dar recunosc si eu ca tanjesc dupa cartierul Titulescu-Piata Victorie de alta data, cu case vechi, mici blocuri ori vile, case cu parter dar avand curti lungi, multe cu spatii verzi care au disparut, lasand loc unor blocuri inalte si urate. Locuitorii, alcatuiti din greci, italieni, armeni, basarabeni, tigani pe alocuri erau mai uniti si solidari, mai saritori si intelegatori. A disparut o lume se multumea cu mai putin, dar ceva mai bun, erau mai atenti la educatia odraslelor si respectau pe cei in varsta din famile, acceptand mai usor sa locuiasca mai multe generatii impreuna. Acum avem mai mult dar suntem mai cinici, rai, egoisti, apucatori si smecheri.

  7. „…orașul pe care îl dorisem atât de mult nu este nici după mulți ani, orașul meu”

    Nu am avut ocazia să vizitez Oradea, dar, deși m-am născut și trăit ăn București, am vizitat numeroase orașe din România.

    Dintre toate, cel mai neprimitor, cel mai dușmănos oraș cu locuitorii săi este de departe orașul meu, București. Iar asta ține în primul rând de edili, aleși, desigur, de cetățeni.

    În ultimele decenii, primarii Capitalei României au denit de pe alte meleaguri. Niciunul nu a iubit orașul ăsta și niciunul nu l-a considerat orașul lui, ci o oportunitate de a transfera resurse din averea publică în proprietatea privată a lor și a apropiaților lor. Iar dintre cetățenii care îi aleg sunt într-un număr uriaș la prima generație de bucureșteni, veniți pentru un job mai bine plătit.

    …Un oraș ostil vizual, de la arhitectura – cu clădiri hidoase, precum Sectia 1 Poliție, cu ruine atemporale aflate în centru, precum Casa Radio, sau „Circul Foamei” de la Unirea, cu pavaje degradate și fațade de clădiri abandonate și mâzgălite – la viața între noroi și tină a locuitorilor săi, cu servicii de salubritate infecte, cu animale fără stăpân și cabluri spânzurate pe stâlpi, cu mirosuri pestilențiale care apar periodic șamd. Dar, ostil și din pricina transportului public dezastruos, al infrastructurii rutiere care te face să pierzi zilnic ore în trafic, un oraș care pare nefuncțional și care te îndeamnă să-l părăsești cât mai degrabă cu putință. Ostil în privința relației autorităților cu cetățenii.

    Din descrierea autoarei, Oradea pare să fie altfel.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Elvira Groza
Elvira Groza este profesor de filosofie.

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

 

 

Recomandare Contributors.ro - Musica Ricercata Festival Op.3

https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-24929744-23-iulie-incepe-musica-ricercata-3-festival-despre-muzici-pierdute-regasite.htm

Intre 23 si 25 iulie, la Sibiu, va avea loc un festival foarte interesant, Musica Ricercata Festival Op.3. Titlul este un joc de cuvinte care pornește chiar de la crezul proiectelor Musica Ricercata: aducerea la lumină a unor muzici pierdute în biblioteci și arhive. Descoperirea lui Joseph Haydn (denumit și “părintele simfoniei”) dintr-o perspectivă a Transilvaniei este punctul de pornire a periplului, muzica devenind o mașină a timpului prin care reușim să pătrundem din perspectiva culturii transilvănene în centrul Europei. Vezi programul festivalului in articol.

 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

În ultimii 40 ani, temperatura medie anuală din România a crescut cu circa 2°C

În baza de date întreținută de NASA la Goddard Institute for Space Studies (NASA GISS), care funcționează în New York, pe lângă...

Libertatea, statul şi politica prudenţei: o pledoarie modestă

Ceea ce criza sanitară a impus, în mod dramatic şi poate ireversibil, este politica fricii.  Creşterea fără precedent a controlului statal, invadarea...

O întrebare pentru „colegii de la Academie”

Una dintre sculpturile prin care Christophe Gabriel Allegrain (1710-1795) a atras atenția (cea a lui Diderot e notabilă) și a devenit dezirabil...

Energie și Geopolitica – Pe unde este România în relațiile energetice cu Moldova și Ucraina?

În ultimile zile s-au petrecut două evenimente care ar putea influența situația energetică regională. Prima și cea mai importantă...

Nikita Hruşciov dixit: „În România socialismul nu poate fi construit fără mămăligă”

Într-o şedinţă desfăşurată la Moscova, la 8 iulie 1953 – în cursul căreia câţiva politicieni sovietici au discutat despre un plan de...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

 

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro