luni, iunie 17, 2024

Câștigătorul nu ia tot

La exact zece ani distanță de la spectacolul unanim apreciat, montat la Teatrul Act de regizorul Horia Suru, Cock, una dintre cele mai bune piese ale dramaturgului american Mike Bartlett, revine pe o scenă bucureșteană. Aceea a Teatrului Stela Popescu. Care, pentru moment și în cazul spectacolului despre care mă pregătesc să dau seama, e aceea de la Teatrul Metropolis.

Stela Popescu e un Teatru până mai deunăzi controversat, marcat de prezumția de impuritate. Un Teatru căruia i s-a pus foarte adesea sub semnul întrebării rostul. Lucru făcut îndeosebi de criticițe care, în căutarea popularității ieftine, plâng de mama focului pe tema crudului destin al tinerelor generații de actori. Ce nu prea au unde să joace. Iar dacă totuși au, și asta se întâmplă relativ frecvent îndeosebi în puținele nou înființate instituții de spectacole, se află oricum în mare primejdie, De ce? Fiindcă nu au șansa unor manageri eficienți. Care așa, din întâmplare, nu ar putea fi decât persoanele bocitoarelor profesioniste. Pesemne, criminal ignorate de autoritate, deși locul lor ar fi în fotoliile directoriale.

Iată însă că de mai bine de un an și jumătate soarta Teatrului Stela Popescu s-a schimbat mult în bine, directorul general al instituției, actorul Cristian Șofron, identificând soluții în vederea diversificării ofertei repertoriale, a recrutării unor actori tineri și a atragerii unor colaboratori de marcă. La Teatrul Stela Popescu a montat Equus regizorul Victor Ioan Frunză, interpretul rolului principal, Tudor Cucu- Dumitrescu, fiind recompensat cu o nominalizare la Gala premiilor UNITER. Numai că- ce să vezi?- spectacolul a fost ignorat de curatorii Festivalului Național de Teatru, ediția 2022.Unde mai pui că hiper-vocalele cronicărese s-au făcut și ele că nu observă producția. Adică nu au mers să o vadă, aplicând voios, inconștient și iresponsabil principiul dacă nu o văd și nu scriu eu despre ea, atunci nu există. Nici ea, nici instituția producătoare.

Cu, totuși, slavă Domnului! viața teatrală românească nu prea ține cont de astfel de mofturi, Teatrul Stela Popescu propune acum o nouă premieră ce trebuie obligatoriu a fi băgată în seamă. Cea cu piesa lui Mike Bartlett, Cock. Dacă în 2013, spectacolul de la ACT a fost prezentat la public cu titlul Cockosi, la Teatrul Stela Popescu pe afiș figurează numele piesei în limba engleză. Cock are în engleză tot felul de conotații, unele nițelus mai deocheate, care însă nu se regăsesc în textul piesei. Cu două -trei excepții fără importanță, oricum din acea categorie a cuvintelor desemantizate.

Cock este povestea avatarurilor unui cuplu. Care nu e ca cele obișnuite și unanim acceptate. John și M aproape că înseamnă o familie. Nici pe departe una tradițională. Familie în care intervin turbulențe, certuri, despărțiri. Poate mai abitir trăite decât stau lucrurile în cazul cuplurilor standard. Tema în sine nu e chiar foarte nouă.  Reamintesc că  feluritele ipostaze și frământări ale “cuplului modificat” se pot regăsi în literatură încă din Antichitate care, în ceea ce privește tema, dă semne a fi fost parcă mai open mind chiar decât atât de lipsita noastră de inhibiții contemporaneitate. Care și în anii ’60 și chiar și azi nutrește inhibiții la auzul unor cuvinte și realități precum gay, bi, stright sau lesby. Cu toate acestea, literatura dramatică, teatrul par să fi fost ceva mai reticenți în abordarea problemei. Poate în numele acelor celebre, dar-culmea!- nu îndeajuns de deslușite teoretic bienséances atât de prețuite de clasicism, poate fiindcă, spre deosebire de celelalte genuri literare al căror destin dorit este lectura, adică ceva ce se face în intimitate, aspirația dramaturgiei e reprezentarea care vizează receptorul colectiv.

Nu intenționez defel să întocmesc aici nici măcar o bibliografie minimală a etapelor și modurilor în care teatrul și-a depășit reticențele în abordarea acestui delicat subiect. Mă voi mulțumi doar să spun că istoria nu începe nici cu Îngeri în America, nici cu Bent, nici cu Adam Geist, nici măcar cu Colivia nebunelor. Poate nici măcar cu Becket, unul dintre cele mai frumoase, mai inspirate texte ale lui Jean Anouilh, pe nedrept uitat de regizorii români. Un text ale cărui origini se află undeva în Evul Mediu și în Viețile sfinților. Loc de unde povestea a fost recuperată nu numai de scriitorul francez, ci și de poetul Tennyson sau de dramaturgul T. S. Eliott.

Cock, o foarte bună piesă scrisă de Mike Bartlett, prezentată în premieră absolută în 2010 la Royal Court, loc de unde a ajuns mai apoi și pe Broadway, câștigătoare a prestigiosului premiu “Laurence Olivier”, nu este nicidecum una militantă. Nu e un manifest în favoarea comunității gay. Nu vrea să ne deschidă ochii și să ne înduioșeze sufletele aducând în prim plan misterele, sensibilitățile sau tectonica mai mult decât complicată a sentimentelor ce-i leagă pe doi oameni de același sex. La urma urmei, nici măcar problema triunghiului conjugal și a testelor de rezistență presupuse de acesta nu reprezintă punctul de maxim interes al Cock (oșilor). Ceea ce contează cu adevărat în scrierea lui Mike Bartlett e problema jocurilor de putere dintr-un cuplu. A strategiilor, presiunilor, înșelăciunilor, ajutoarelor la care recurge partenerul ce riscă să fie părăsit atunci când cel cu care conviețuiește de un număr de ani traversează o perioadă de nesiguranță, la capătul căreia s-ar putea întâmpla orice.

Printr-o asemenea perioadă trece John, singurul personaj cu nume complet din piesă. Vreme de șapte ani, John a trăit împreună cu un bărbat, desemnat în text doar prin inițiala M. A fost dominat de acesta, uneori chiar șantajat sentimental. Întotdeauna a cedat, a făcut compromisuri, mereu s-a supus. Iar această supunere are rădăcini în prima tinerețe. Atunci când John a devenit erou recunoscându-și în fața colegilor orientarea sexuală. Nici John, nici M nu sunt oameni cu adevărat puternici. Sunt sensibili la extrem și vulnerabili cât încape. Însă în grade diferite. M. a fost cel ce a câștigat mai toate bătăliile. A jucat cartea durității, a siguranței pe sine. Are acum de dus o bătălie hotărâtoare. Și aceasta fiindcă John traversează o severă criză identitară. A cunoscut întâmplător o fată, pe W., ba chiar a făcut sex cu ea. Se vede pus în fața clarificărilor și a alegerilor. Devine obiect de dispută între M și W. Amândoi vor să îl câștige, ambii văd în el un posibil trofeu. W. contează doar pe mijloacele proprii, M. recurge la ajutorul propriului tată, desemnat prin inițiala F. Adică Father. O plănuită cină în trei se transformă într-una în patru. Multă vreme câștigătorul e nesigur căci lui John îi e teribil de greu să ia o decizie. Pentru câteva momente, câștigătoarea, învingătoarea la puncte în meciul de box al slăbiciunilor răscolite pare să fie fata (cea cu W, de la Women) și puternica ei senzualitate ca și personalitatea-i așijderea. Rezultatul meciului e întors de intervenția lui F. El e cel ce schimbă decizia lui John.El și o biată prăjitură. O face viclean, experimentat, fetei nemairămânându-i decât să părăsească înfrântă sufrageria devenită arenă. Așa să fie oare? Acesta să fie finalul? Victoriosul să fie cu adevărat M? Sau detaliul că, pentru prima dată în cei șapte ani de coexistență, John îi cere lui M ceva la modul categoric, chiar dacă printre lacrimi, chiar dacă ceva aparent neînsemnat- să îl lase singur, singur și atât- reprezintă prima decizie autentică din viața personajului? Prima lui victorie? Cine știe! S-ar putea ca lucrurile să nu stea chiar ca în celebra melodie a formației ABBA și câștigătorul  să nu ia totul.

Regizorul Tony Adam Horațiu a dat propria lui versiune românească a textului. L-a montat în cadre clare, sobre, mizând preponderent pe evidențierea răsturnărilor de situație, a tensiunilor psihologice și a luptei dintre personaje. Evidențiindu-le acestora gradele felurite de vulnerabilitate. Vulnerabil e și vulcanicul M, excelent jucat de Tudor Cucu-Dumitrescu care adoptă poziția de superioritate. A făcut-o vreme de șapte ani cât a durat relația lui cu John. Și-a impus în felurite moduri autoritatea. A decis de fiecare dată totul, i-a întărit lui John complexul de inferioritate. L-a făcut, în schimb, să creadă că i-ar fi dispărut motivele de incertitudine și nesiguranță. Când s-a dovedit că nu a câștigat definitiv partida, când i-a apărut rivalul în persoana unei femei ceva s-a prăbușit. Lu John i-a căzut masca. Simte că nu poate câștiga de unul singur partida, înțelege asta și cheamă întăriri. În persoana tatălui său, jucat de Cătălin Frăsinescu. La rândul lui, un discoureur, un om al vorbelor. Un Tartuffe de mic calibru. Care pozează în open mind, însă care și recunoaște că a admis orientarea sexuală a lui M cu gândul că în John acesta și-ar fi găsit garanția de siguranță. M. își face cruci, rostește rugăciuni de mulțumire pentru masă, însă, precum mai sus-amintitul Tartuffe, scapă priviri în decolteul lui W. Fată, mă rog, femeie inteligentă, experimentată, frumoasă, cu farmec, stăpânind și ea la perfecție arta persuasiunii. Tehnica argumentației. W e rafinat, deloc strident jucată de Ioana Niculae. În Cock de la Teatrul Stela Popescu am avut bucuria de a descoperi un remarcabil tânăr actor în persoana lui Cristi Neacșu. Lui i s-a încredințat dificilul rol al indecisului John, Al celui care devine și sac de box, și obiect de negociere și de dispută. John e o aglomerare de chestii, de contradicții nu doar fiindcă așa îl caracterizează M, nu numai fiindcă așa îl definește textul. Ci pentru că așa îl joacă într-o elaborare milimetrică actorul Cristi Neacșu.

Mădălina Mihai a propus un decor simplu eminamente colorat în alb. Un spațiu care e ba o stație de metrou, ba apartamenul lui M, ba garsoniera lui F, ba terasa pe care are loc cina în patru. Totul cu complicitatea spectatorului. Pe a cărui inteligență mizează montarea în întregimea ei.

Teatrul STELA POPESCU din București

COCK de Mike Bartlett

Traducerea și regia: Tony Adam Horațiu

Scenografia: Mădălina Mihai

Cu: Cristi Neacșu (John), Tudor Cucu-Dumitrescu (M), Ioana Niculae/Ștefania Cîrcu (W), Cătălin Frăsinescu (F)

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. Dezgustator titlul „piesei”, „Cock”.
    „Attention whore” va spune ceva? Te si intrebi daca dl. Morar e constient.
    La fel si cu „nu este despre gay, este despre xyz”. Nu, din contra. Este despre atragerea atentiei asupra problematicii gay, ascunzindu-ne dupa ciresul xyz.

    • Mă întreb dacă ați absolvit cu bine cursurile școlii de alfabetizare de vreme ce nu sunteți capabil să îmi citiți numele corect. Că scrieți în necunoștință de cauză doar ca să vă aflați în treabă îmi este evident.

      • Domnule Morariu – nimeni nu isi intituleaza „piesa” „P..a” pentru alt motiv decit pentru a atrage atentia. Nu e vorba despre nici un „cocos” aici. Anglofonii au schimbat demult si folosesc cuvintul „rooster” pentru cocos. Cock e cock. Se vrea un joc „subtil” de cuvinte, cind de fapt e o jalnica cerseala de atentie.

      • Puteti incerca, urmatoarea data cind aveti o reuniune cu vorbitori nativi de engleza, sa le explicati despre „cock”. Spuneti-le de exemplu asa „I have two cocks in my yard and I have to get rid of one”. Sa vedem ce priviri primiti.
        Si da, felicitari ca m-ati prins ca v-am gresit numele din graba – clar o dovada ca dvs stiti despre ce vorbiti iar eu nu.

  2. The article is a theater review by Mircea Morariu, who writes about a play called Cock by Mike Bartlett. The play is about a gay couple who face a crisis when one of them falls in love with a woman. The play explores the themes of sexuality, identity, and love in a witty and provocative way. The play was staged at the Stela Popescu Theater in Bucharest, directed by Horia Suru and performed by four talented actors. The reviewer praises the play for its quality and relevance, and compares it with another version that was staged at the Act Theater ten years ago.

    I think the article is very interesting and informative. I like theater and I would like to see this play. I think it is a challenging and engaging work that raises important questions about human relationships. I also appreciate the reviewer’s perspective and analysis. He seems to be very knowledgeable and passionate about theater.

  3. Mie piesa mi se pare teribil de reusita, dezbate un subiect incomod, tabu, pe care multi nu il inteleg si de care se cam feresc. Da, piesa NU este despre gay, desi este in mare parte despre un astfel de cuplu, ci este, pe de o parte despre incertitudini, nesigurante, vunerabilitati, despre dorinta tuturor de a gasi un partener de nadejde, care sa ofere sustinere neconditionata, dar si despre manipulare si santaj sentimantal. Totul se invarte in jurul lui John, care treca destul de tarziu printr-o criza existentiala pe care o traverseaza mai toti adolescentii, dar care vine la el spre maturitate, lovindu-l astfel mult mai puternic. Finalul, genial, ne lasa cu usi deschise in mai multe directii, pentru ca fiecare isi traieste si rezolva altfel crizele. Destul de bine pusa in scena, cu decor auster si minimalist, cu miscare scenica destul de bine gandita, dar cu putin prea multe hiatusuri in evolutie, care fragmenteaza actiunea si discursul. Actorii se straduiesc, dar raman modesti, neconvingatori. E drept, o partitura gay e ingrata pentru un actor, fie straight fie gay, una bi- e inca si mai complicata si niciunul din cei doi nu reuseste sa intre suficient in pielea personajului sau. Si mai rau stau W si F, doua personaje mai mult caricaturale; ea e un fel de pitzi care incearca, cam fara succes sa se agate de o izmana de barbat, fie el si gay; F e o figura de carton care nu reuseste sa redea nici conflictul tatalui conservator ce e nevoit sa accepte orientarea sexuala si alegerea fiului, nici atractia pe care o simte involuntar la vederea lui W, nici lupta (chiar cu sine) pe care o duce pentru a-si sustine fiul, pe care, totusi, il iubeste si care e singurul lucru ce i-a ramas. Si ceva care ma intriga – ce cauta M cu verigheta pe deget in spectacol?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro