duminică, aprilie 18, 2021

Câteva fapte săvârşite de Emil Bodnăraş şi biografia sa pentru campania electorală din anul 1946

Cetăţenii români care au dezvoltat, de-a lungul deceniilor, un cult pentru mareşalul Ion Antonescu şi admiră, în acelaşi timp, realizările regimului comunist din România se confruntă cu o mare dilemă: persoana care l-a predat la 31 august 1944 pe Ion Antonescu în mâinile sovieticilor – concret, grupului comandat de generalul-locotenent Tevcenkov, şeful Direcţiei Politice a Frontului 2 Ucrainean – a fost liderul comunist Emil Bodnăraş. Nu ne permitem să analizăm ce anume se întâmplă în mintea acestor oameni deoarece nu avem cunoştinţe de specialitate în domeniul psihiatriei, însă nu putem omite această chestiune atunci când analizăm problemele politice, economice, militare şi sociale grave care au marcat România în a doua parte a secolului trecut.

Pentru a afla cine a fost Emil Bodnăraş se pot consulta documente aflate atât la Arhivele Naţionale ale României, cât şi la Arhivele Militare Naţionale Române. Din acestea aflăm, de exemplu, faptul că, la şedinţa din 19 august 1949 a Consiliului de Miniştri, generalul Emil Bodnăraş a prezentat proiectul de Ordin de zi al Ministerului Apărării Naţionale către Armată – cu prilejul sărbătoririi pentru prima dată a zilei de 23 august ca Ziua Naţională a României. Textul proiectului respectiv a fost aprobat numai după ce s-a acceptat „modificarea propusă de tov. Vasile Luca de a se reliefa faptul că 23 August se datoreşte (sic!) Armatelor Sovietice, care eliberându-ne, a dat posibilităţi de acţiune forţelor patriotice (subl.n.)”.

De asemenea, Emil Bodnăraş a avut cunoştinţă despre modul de anchetare şi, după decesul lui Iosif Stalin, de marginalizare a Anei Pauker – lidera grupului de la Moscova al Partidului Comunist din România, în timpul celui de-al doilea război mondial. Mai multe informaţii în acest sens rezultă din documentele întocmite după încheierea şedinţelor din 19 februarie 1953 (Ana Pauker fusese arestată în ziua precedentă), 11 mai 1954 şi 8 iunie 1954 ale Biroului Politic al C.C. al P.M.R. La cea de-a treia reuniune menţionată, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Iosif Chişinevschi, Petre Borilă, Alexandru Moghioroş, Dumitru Coliu, Emil Bodnăraş, Constantin Pârvulescu, Nicolae Ceauşescu şi Alexandru Drăghici au decis astfel: „Secretariatul C.C. al P.M.R. va face propuneri în şedinţa viitoare a Biroului Politic cu privire la repartizarea în muncă a lui A. Pauker (sic!). După aprobarea de către plenara C.C. al P.M.R. a raportului comisiei care a anchetat cazul A. Pauker, se va trimite o informaţie partidelor frăţeşti asupra rezultatelor acestei anchete şi a măsurilor hotărâte de C.C. al P.M.R. (subl.n.)”.

După 14 ani de la şedinţa din 8 iunie 1954 şi opt ani de la trecerea ei în nefiinţă (3 iunie 1960), membrii Prezidiului Permanent al C.C. au aprobat reabilitarea politică a Anei Pauker (16 septembrie 1968), fără să fie iniţiată în prelabil o dezbatere publică despre activitatea controversată pe care aceasta a desfăşurat-o şi faptele pentru care a fost învinuită în mod repetat de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi de colaboratorii săi.

Apoi, urna funerară a Anei Pauker a fost mutată de la crematoriul „Cenuşa” la „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism”, fără a ţine cont de atitudinea lipsită de respect pe care fosta secretară a C.C. al P.M.R. a avut-o faţă de „Mormântul Ostaşului Necunoscut”. De exemplu, la reuniunea din 4 mai 1950 a Secretariatului C.C. al P.M.R. a avut loc următoarea discuţie:

„I. Sărbătorirea zilei de 9 Mai.

Tov. [Gh.] Gheorghiu[-Dej]: Să luăm ca bază proiectul de hotărâre. (Citeşte)

Iar tovarăşul [general Emil] Bodnăraş propune şi el comemorarea luptelor de la Mărăşeşti. (Citeşte)

Tov. Ana [Pauker]: Cred ca să depunem şi în Bucureşti, cum se propune şi în principalele centre, coroane în cimitirele în care se află ostaşi căzuţi în războiul antihitlerist. N-avem [de] ce să depunem coroane pe mormântul eroului necunoscut, care era o batjocură, o escrocherie a regimurilor trecute. Nu ştiu însă dacă avem cimitire cu morminte ale ostaşilor căzuţi pe frontul antihitlerist. […]

Tov. [Gh.] Gheorghiu[-Dej]: Şi părerea mea este că accentul trebuie pus pe ziua independenţei, cu atât mai mult că coincide cu 9 Mai, ziua eliberării, ziua victoriei asupra hitlerismului. Mai trebuie subliniat acest lucru şi pentru un alt motiv, tocmai pentru a estompa chestiunea cu cimitirele şi eroul necunoscut. Deci să scoatem mai mult în evidenţă aceste două evenimente, natural în jurul lor să atragă atenţia opiniei publice. Are şi importanţă politică şi în acelaşi timp micşorează din chestiunea cealaltă cu cimitirele şi eroul necunoscut. Ziua eroilor este o zi unde se duc oamenii la cimitire, este şi [sărbătoarea Sfinţilor] Constantin şi Elena şi duşmanul foloseşte acest lucru. Este un lucru asupra căruia ar trebui şi organele de stat să ia măsuri şi pe linie de partid, în sensul de a sublinia aspectul acestor 2 lucruri, proclamarea independenţei şi ziua victoriei asupra Germaniei hitleriste.

Apoi este propunerea tovarăşului [Emil] Bodnăraş, care consideră că, acolo unde au căzut ostaşi ruşi şi români, în războiul [din 1916-1918] împotriva nemţilor ar trebui depuse coroane [de flori].

Tov. Ana [Pauker]: De ce să punem coroane [de flori] la cei căzuţi în războiul imperialist?

Tov. [Gh.] Gheorghiu[-Dej]: Respingem deci propunerea tovarăşului [Emil] Bodnăraş (subl.n.)”.

Acelaşi spirit a dominat, opt ani mai târziu, la nivelul conducerii Partidului Muncitoresc Român. „Mormântul Ostaşului Necunoscut” a fost demontat rapid din Parcul „Carol I” (redenumit de politicienii comunişti „Parcul Libertăţii”) din Bucureşti, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1958, şi strămutat la Mausoleul de la Mărăşeşti. Prin sacrilegiul respectiv, planurile arhitecţilor Horia Maicu şi Nicolae Cucu, privind construirea „Monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism”, au putut fi realizate în întregime.

De asemenea, Emil Bodnăraş a fost implicat direct de Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ianuarie 1965, în analizarea cazului lui Moses Rosen – care intenţiona să emigreze din România cu trei luni înainte de decesul dictatorului român (http://www.contributors.ro/administratie/rabinul-moses-rosen-despre-comunisti-%E2%80%9Eei-au-tactica-lor-o-tactica-desteapta-daca-ii-scuipi-ei-zic-ca-ploua%E2%80%9D-ianuarie-1965/). Opinia rabinului faţă de politicienii comunişti de la Bucureşti era clară: „Ei au tactica lor, o tactică deşteaptă, dacă îi scuipi, ei zic că plouă. Ba îmi mai dă şi decoraţie, ba una, ba alta (subl.n.)”.

Ulterior, Emil Bodnăraş s-a manifestat ca un veritabil adversar al autorităţilor de la Moscova în privinţa aplicării planurilor sovietice de a impune acţiuni comune în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia împotriva Republicii Populare Chineze. De exemplu, la reuniunea din 19 martie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., Emil Bodnăraş a avut trei explicaţii clare în acest sens: „Secretarul general al Partidului Social-Democrat din Germania de Vest mi-a comunicat ieri: când s-a prezentat la [cancelarul Kurt Georg] Kiesinger, s-a plâns de agresivitate [a R.P. Chineze împotriva Uniunii Sovietice] şi i-a cerut să înceteze relaţiile comerciale cu China. De ce să încetăm relaţiile comerciale cu ei? Dimpotrivă, noi vrem să facem relaţii comerciale şi cu dumneata. […]

Comitetul Executiv a văzut stenograma conversaţiilor de la Pekin cu miniştrii adjuncţi de la Externe în legătură cu cele două teorii: a suveranităţii limitate şi a dictaturii proletare? […]

Eu cred că, pornind de la termenii Tratatului [de la Varşovia] şi de la concepţia lui din 1955, sub nici o formă nu putem accepta o implicare a participării noastre pe alte acţiuni decât cele prevăzute de Tratat. Aceasta din punct de vedere formal al Tratatului.

Din punct de vedere politic, este clar că nu ne putem angaja, sub nici o formă, în vreo manifestare antichineză.

Am respins la vremea respectivă când au încercat să includă intrarea Mongoliei în Tratat, ne-am opus şi au renunţat.

Şi de această dată să ne opunem la formulări care vizează clar o solidarizare a membrilor Tratatului [de la Varşovia] împotriva Chinei şi o extindere a acţiunilor militare dincolo de Tratat”.

În acelaşi sens, Emil Bodnăraş a susţinut în mod clar ideea de a nu se accepta planurile autorităţilor de la Moscova privind mutarea unor trupe pe teritoriile altor state membre al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia fără a se obţine, în prealabil, acordul guvernelor ţărilor afectate de măsura respectivă: „Sigur, lucrul care rămâne aci de văzut, dacă în prevederea: trecerea la o stare de alarmă – nu există mişcarea de trupe pe teritoriul altor state în planurile existente, care, în caz că ar exista, n-ar trebui să se poată face decât tot cu aprobarea prealabilă a guvernelor şi nu a «unor guverne», ci a «tuturor». În limbajul rus (sic!), «a unora» este «pravitelstvo»”.

Nicolae Ceauşescu a încercat să îl tempereze pe Emil Bodnăraş, afirmând că „nici nu e vorba de starea de alarmă, ci este vorba de starea de pregătire completă. Deci, aceasta este de a avea dotare”.

Cunoscând mai bine adversarul cu care se confrunta România în anul 1969, fostul agent sovietic de informaţii i-a răspuns pe loc liderului suprem al P.C.R.: „Eu atât propun: să verificaţi. Şeful statului major trebuie să cunoască.

Trebuie verificat că este interesant că ei au căzut de acord ca să fie scos [punctul] „a”; probabil că au descoperit că în „b” este acest lucru. «Ucazanie», în limba rusă, e «dispoziţie». […]

Dar vă rog să verificaţi dacă nu implică şi intrarea pe teritoriul altor state (subl.n.)”.

Sigur pe sine, Emil Bodnăraş nu avea nici un motiv să se teamă de Nicolae Ceauşescu şi era în măsură să analizeze propunerile făcute de autorităţile sovietice în diferite domenii de activitate, care interesau şi partea română. Deşi Nicolae Ceauşescu era considerat încadrat în Partidul Comunist din România în anul 1936, iar Emil Bodnăraş în anul 1940, vechimea celor doi politicieni în P.C.R. era aproape similară: noiembrie 1933, respectiv anul 1934. Aceasta era importantă în primul rând pentru a se stabili vechimea în muncă a ilegaliştilor comunişti – care, de fapt, nu a existat deoarece activităţile desfăşurate de aceştia până la 23 august 1944 nu au fost niciodată raportate statului român, veniturile obţinute în diferite moduri (fonduri sovietice, donaţii ale unor simpatizanţi comunişti etc.), în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial, pentru a desfăşura activităţi subversive antistatale nu s-au impozitat niciodată, iar alte elemente referitoare la taxele şi impozitele achitate de ilegaliştii comunişti în România, în perioada 1924 – 23 august 1944, nu au fost identificate în arhivele din România şi presupunem că nu au fost păstrate.

În aceeaşi ordine de idei, se poate analiza simplu situaţia ierarhiei existente, teoretic, la vârful conducerii politice de la Bucureşti cu ajutorul numerelor de înregistrare ale carnetelor de partid, atât înainte de decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât şi după 29 octombrie 1965 (când s-a propus preschimbarea carnetelor respective), astfel:

1. Gheorghe Gheorghiu-Dej – carnetul de partid cu numărul 1;

2. Gheorghe Apostol – carnetul de partid cu numărul 2;

3. Emil Bodnăraş – carnetul de partid cu numărul 3;

4. Petre Borilă – carnetul de partid cu numărul 4;

5. Nicolae Ceauşescu – carnetul de partid cu numărul 5;

6. Chivu Stoica – carnetul de partid cu numărul 6;

7. Alexandru Drăghici – carnetul de partid cu numărul 7;

8. Ion Gheorghe Maurer – carnetul de partid cu numărul 8;

9. Alexandru Moghioroş – carnetul de partid cu numărul 9;

10. Alexandru Bârlădeanu – carnetul de partid cu numărul 10.

După 29 octombrie 1965:

1. Nicolae Ceauşescu – carnetul de partid cu numărul 1 (fost nr. 5);

2. Chivu Stoica – carnetul de partid cu numărul 2 (fost nr. 6);

3. Ion Gheorghe Maurer – carnetul de partid cu numărul 3 (fost nr. 8);

4. Gheorghe Apostol – carnetul de partid cu numărul 4 (fost nr. 2);

5. Alexandru Bârlădeanu – carnetul de partid cu numărul 5 (fost nr. 10);

6. Emil Bodnăraş – carnetul de partid cu numărul 6 (fost nr. 3);

7. Alexandru Drăghici – carnetul de partid cu numărul 7 (a fost menţinut acelaşi număr);

8. Petre Borilă – carnetul de partid cu numărul 8 (fost nr. 4);

9. Alexandru Moghioroş – carnetul de partid cu numărul 9 (a fost menţinut acelaşi număr);

10. Gogu Rădulescu – carnetul de partid cu numărul 10 (fost nr. 623.208).

Într-un alt document, întocmit la 23 noiembrie 1965, s-a menţionat faptul că Nicolae Ceauşescu „a avut legătură cu mişcarea muncitorească ilegală […] În 1932 a fost în Sind[icatul]. „Ciocanul”, iar în 1933 s-a încadrat în U.T.C. Din iunie 1934 [a fost] activist U.T.C. şi tot din acest an [a fost membru] în comitetul antifascist (subl.n.)”. Pe aceeaşi pagină apare şi numele lui Emil Bodnăraş, la poziţia nr. 6, însă în cazul său nu s-a precizat perioada „de când a avut legătură cu mişcarea muncitorească ilegală (rezultată din cărţile de evidenţă personală”.

Misterul care învăluie activităţile desfăşurate de Emil Bodnăraş în perioada interbelică şi în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale se poate rezolva parţial cu ajutorul altor surse documentare. În prezent, se cunoaşte faptul că Emil Bodnăraş a fost absolvit la Timişoara, în anul 1930, Şcoala superioară de ofiţeri de artilerie, ca şef de promoţie, şi a fost încadrat la Regimentul 12 Artilerie cu gradul de locotenent. Informaţiile acestea coincid cu cele din prima parte a relatării ziaristului comunist Silviu Brucan, publicată la 26 octombrie 1946 în ziarul „Scânteia” pentru campania electorală care se desfăşura în acel moment.

Coincidenţa se opreşte la acel stadiu deoarece Emil Bodnăraş a dezertat şi a traversat ilegal frontiera în U.R.S.S., în noaptea de 16 spre 17 februarie 1932. Doi ani mai târziu, acesta s-a reîntors în ţară, a fost prins cu totul întâmplător de organele româneşti de siguranţă (1934) şi a fost condamnat definitiv la 10 ani de muncă silnică (15 mai 1935). Pedeapsa a ispăşit-o în închisorile de la Iaşi, Galaţi, Braşov (1935), Aiud, Doftana şi Caransebeş (28 iunie 1940 – 12 noiembrie 1942). Toate informaţiile despre dezertare, fuga sa în U.R.S.S., înapoierea în ţară şi motivul real al condamnării sale au fost eludate cu bună ştiinţă (în opinia noastră) sau din ignoranţă (dacă dorim să fim consideraţi naivi) de către Silviu Brucan în biografia pe care a realizat-o despre Emil Bodnăraş – care candida pentru un mandat de deputat la alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946.

De asemenea, Silviu Brucan nu a scris atunci absolut nimic despre alte probleme importante din biografia lui Emil Bodnăraş sau a fabulat pe temele incluse în biografia respectivă:

– Blocul Muncitoresc Ţărănesc (1925-1933) a fost o organizaţie de masă, creată şi condusă de Partidul Comunist din România, iar însemnul electoral utilizat la alegerile din anul 1931 a fost alcătuit din două linii paralele (foarte simplu pentru cetăţenii analfabeţi). Pe un fluturaş tipărit cu acel prilej au existat îndemnuri pentru a vota „împotriva dictaturii fasciste”, „împotriva războiului antisovietic” şi „Pentru guvern muncitoresc-ţărănesc”;

– încercările făcute de Emil Bodnăraş în închisorile prin care a trecut, începând din anul 1935, pentru a culege informaţii de la ceilalţi deţinuţi comunişti şi pentru a crea din închisoare o reţea de informatori care să lucreze în favoarea Uniunii Sovietice;

– modul în care Emil Bodnăraş l-a convins pe Ştefan Foriş, la 4 aprilie 1944, să renunţe fără rezistenţă la funcţia de secretar general al Partidului Comunist din România şi să se pună la dispoziţia triumviratului Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş – care a deţinut conducerea partidului până în septembrie 1944 şi a cedat-o lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (evadat din lagărul de la Târgu Jiu cu câteva zile înainte de lovitura de stat de la 23 august 1944), Anei Pauker şi lui Vasile Luca. Lidera comunistă şi Vasile Luca au ajuns la Bucureşti după încheierea la Moscova a Convenţiei de Armistiţiu dintre Naţiunile Unite şi România (12 septembrie 1944);

– redarea eronată a evenimentelor care au avut loc în ziua de 23 august 1944;

– modul în care, la 31 august 1944, Emil Bodnăraş l-a predat pe mareşalul Ion Antonescu şi pe Mihai Antonescu grupului comandat de generalul-locotenent Tevcenkov (şef al Direcţiei Politice a Frontului 2 Ucrainean). Silviu Brucan a menţionat greşit luna septembrie 1944;

– arestarea lui Ştefan Foriş la 9 iunie 1945 şi uciderea sa în anul următor de către Gheorghe Pintilie, în complicitate cu D. Neciu; în acea perioadă, Emil Bodnăraş avea ca sarcină de partid să supravegheze modul de funcţionare a Serviciului Special de Informaţii, unde acţionau câţiva agenţi sovietici de informaţii, inclusiv Gheorghe Pintilie;

– legăturile directe ale lui Emil Bodnăraş cu serviciile de informaţii sovietice şi cu Comisia Aliată de Control (sovietică);

– poziţia de prim-ministru „din umbră”, pe care a îndeplinit-o în perioada 15 martie 1945 – 24 decembrie 1947, în guvernul condus de dr. Petru Groza. Oficial, Emil Bodnăraş a fost secretar general la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, apoi ministru subsecretar de Stat la Preşedinţie până la mutarea sa la Ministerul Apărării Naţionale. Avram Bunaciu a preluat la 6 ianuarie 1948 funcţia precedentă a lui Emil Bodnăraş.

Redăm, în anexă, biografia plină de minciuni prin omisiune a lui Emil Bodnăraş, realizată de Silviu Brucan şi publicată la 26 octombrie 1946 în organul de presă al Partidului Comunist Român – păstrând toate regulile ortografice existente în 1946 în limba română. Cerşetor patetic de sentimente şi narator de situaţii fantasmagorice, ziaristul respectiv nu a renunţat la începutul anilor ’90 la obiceiul său prost de la „Scânteia” de a amesteca minciunile cu fragmente de adevăr. S-ar putea ca tocmai acesta să fie unul dintre motivele pentru care Silviu Brucan a fost considerat o eminenţă cenuşie a Frontului Salvării Naţionale în anii ’90 şi este apreciat în prezent de către nostalgicii regimului comunist şi politicienii infractori care au ocupat diferite posturi de înalţi demnitari în România, începând de la lovitura de stat din decembrie 1989.

Din păcate, obiceiul prost al lui Silviu Brucan se poate observa şi la conducătorii de astăzi ai Academiei Române, care au permis publicarea la 27 august 2020 şi, după numai 10 ore, au retras un comunicat de presă de pe site-ul instituţiei pe care o reprezintă – comunicat în care autorităţile politice de la Bucureşti au fost criticate (în mod greşit, în opinia noastră) pentru faptul că permit introducerea tehnologiei 5G la nivelul sistemului naţional de telecomunicaţii din România.

O comparaţie a minciunilor prin omisiune ale conducerii actuale a Academiei Române cu cele existente în articolul lui Silviu Brucan poate fi considerată normală atâta vreme cât închisoarea de la Aiud a fost pusă de ziaristul comunist român, în anul 1946, pe acelaşi nivel cu centrul de detenţie Sing Sing de la Ossining (New York, S.U.A.) – pentru faptul că la Aiud au fost închişi, în anii ’30, cei mai periculoşi lideri comunişti din România, în timp ce la Sing Sing se efectuau execuţii capitale pe scaunul electric.

La sfârşitul anilor ’40, închisoarea românească a pierdut nemeritat rangul american dat de Silviu Brucan deoarece Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Teohari Georgescu şi alţi lideri comunişti au hotărât trimiterea şi la Aiud a opozanţilor lor politici din ţară. Astfel, comparaţia lui Silviu Brucan nu s-a mai potrivit cu obiectivul general stabilit de conducătorii comunişti, de reducere la tăcere a tuturor criticilor acerbi ai regimului politic instaurat în România la 6 martie 1945 cu ajutorul nemijlocit al autorităţilor politice şi militare sovietice. Aceasta a fost versiunea Moscovei de corectitudine politică, pe care Silviu Brucan – un om fără Dumnezeu şi fără caracter – şi-a însuşit-o şi a aplicat-o într-un mod cinic până la moarte, fără nici o remuşcare.

În aceeaşi ordine de idei, sintagma „fără Dumnezeu” se află într-o legătură directă cu laudele pe care Silviu Brucan le-a inserat în biografia electorală a lui Emil Bodnăraş şi cu momentul în care ziaristul a amintit despre restaurarea de către guvernul României, la 19 aprilie 1946, a autonomiei Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei. Apărarea de către Emil Bodnăraş (comunist român care trebuia să fie ateu) şi Silviu Brucan (comunist evreu) a credinţei creştine a majorităţii locuitorilor din Bucovina a fost un afront la adresa logicii elementare, iar evenimentele care au survenit în plan politic şi religios în România, după abdicarea forţată a regelui Mihai I la 30 decembrie 1947, infirmă în mod categoric grija pe care Emil Bodnăraş şi Silviu Brucan au manifestat-o în cazul fondului respectiv. Totul a fost, de fapt, o minciună propagandistico-electorală, făcută probabil cu acordul unor preoţi ortodocşi români dornici de mărire în cadrul propriei Biserici şi care, putem presupunem, contau pe sprijinul unor lideri comunişti pentru a-şi vedea visurile împlinite – indiferent de trădarea încrederii cetăţenilor şi de compromisurile morale pe care erau obligaţi să le facă.

Un exemplu elocvent în acest sens este preotul Ioan Marina. Acesta l-a adăpostit în propria casă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, după evadarea liderului comunist din lagărul de la Târgu Jiu cu câteva zile înainte de lovitura de stat de la 23 august 1944. Ulterior, în doar patru ani, Ioan Marina a avut o evoluţie fulminantă în cadrul ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române pentru a ajunge, la 24 mai 1948, în funcţia de arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române – sub numele de Justinian Marina.

La rândul său, Emil Bodnăraş dorea să fie votat la alegerile din 19 noiembrie 1946 de către un număr cât mai mare de cetăţeni din Bucovina şi Silviu Brucan a menţionat cu litere boldate despre autonomia Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei în biografia hagiografică a lui Emil Bodnăraş pe care a publicat-o în „Scânteia” – autonomie care era în fapt fictivă şi a fost desfiinţată tot de către politicienii comunişti după alungarea din ţară a regelui Mihai I (30 decembrie 1947).

O parte a patrimoniului Fondului Bisericesc a fost preluată în anul 1946 de către sovietici, prin intermediul „Sovromlemn” (ocoalele silvice Straja, Falcău şi Brodina), pentru 20 de ani, iar restul a fost menţinut în cadrul Regiei mixte „Fondul bisericesc – C.F.R.” – create în aprilie 1946 şi care a fost transformată în societatea „Domeniile Bucovina” (4 aprilie 1947). Aceasta a funcţionat un an şi două luni şi a fost naţionalizată la 11 iunie 1948. Cele trei ocoale silvice bucovinene aflate la „Sovromlemn” au avut o soartă asemănătoare, acestea fiind preluate la 18 septembrie 1948 de Ministerul Silviculturii împreună cu şcoala de brigadieri silvici de la Rădăuţi. Actul final de desfiinţare a Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a fost Decretul nr. 273, emis la 19 august 1949.

La sfârşitul articolului său, Silviu Brucan a inclus o frază despre confiscarea pământului deţinut în Bucovina de către cetăţenii români de naţionalitate germană şi împărţirea acestuia la ţăranii din regiune. În acel moment, sloganul folosit de comunişti pentru alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946 era foarte simplu şi a fost utilizat fără nici o reţinere de Vasile Luca la o adunare publică desfăşurată la Cluj, la 6 octombrie 1946: „Veţi putea păstra pământul dacă faceţi zid în jurul guvernului care vi l-a dat (subl.n.)”. Era vorba despre acelaşi Vasile Luca pentru care Silviu Brucan a realizat tot o biografie hagiografică electorală şi a publicat-o în ziarul „Scânteia” (https://www.contributors.ro/ideologie-comunista-aur-cereale-lapte-si-problemele-lui-vasile-luca-secretar-al-p-c-r-si-ministru-de-finante/).

După doi ani şi patru luni a apărut, oficial, prima notă de plată a alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946: Decretul nr. 83 din 2 martie 1949, prin care au fost expropriate toate proprietăţile funciare mai mari de 50 de hectare care mai existau în România. Apoi, la Plenara C.C. al P.M.R. (Bucureşti, 3-5 martie 1949) s-a discutat despre începerea procesului de colectivizare a agriculturii, folosind ca model colhozurile existente în Uniunea Sovietică. Era prea târziu pentru ţărănii români să regrete greşelile pe care le-au săvârşit în anii anteriori şi voturile pe care le-au acordat comuniştilor la alegerile parlamentare din noiembrie 1946.

Biografia lui Emil Bodnăraş, realizată de ziaristul comunist Silviu Brucan pentru alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946.

Cui dăm votul şi încrederea noastră

EMIL BODNĂRAŞ

unul dintre organizatorii acţiunii militare dela 23 August

– Cum au fost arestaţi Antoneştii – 8 ani de temniţă pentru drepturile poporului. – Organizarea evadării lui Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica – Cum a fost pus la punct planul rezistenţei armate. – Fondul Bisericesc redat poporului –

În comuna Iaslovăţ trăia un plugar sărman aşa cum sunt mai toţi prin ţinutul voevodal al Sucevei, ION, feciorul lui Alexa. Întreg neamul din care se trăgea abea încropise vreo două pogoane de pământ, tocmai bune ca să îndure de foame, dacă hărnicia străbunilor n-ar fi lăsat urmaşilor priceperea de a mânui ciocanul şi dalta şi a făuri butoae. Adică cum se spune prin regiune, bodnari. De acolo se şi trage numele Bodnărăşenilor, din care mlădiţe numeroase împânzesc şi astăzi satele de primprejur, iar fratele lui Ion, moş Vasile Bodnăraş, de 80 de ani, tot mai ferecă la butoae.

Vrednic fecior al lui Ion Bodnăraş, tânărul Emil creşte cu cartea în mâini. Învăţând mereu şi întreţinuându-se anevoie, Emil Bodnăraş încă din clasa IV-a de liceu îşi câştigă taxele din meditaţii şi aşa ajunge la Universitatea din Iaşi, unde se înscrie la Drept.

Între timp, bătrânul Ion Bodnăraş, preţuit de întreaga obşte a satului, cade la pat de o boală cauzată în răsboi şi moare în 1924. „Moartea tatălui – va scrie mai târziu tov. Emil Bodnăraş în declaraţia dată la Consiliul de Răsboi – mi-a descoperit una din nenumăratele pagini întunecoase ale regimului de sclavie şi exploatare…”. După 32 de ani de serviciu n-a putut fi înmormântat decât cu ajutorul unei colecte…

Revolta creşte năvalnică…

Revolta împotriva nedreptăţii creşte năvalnică în studentul Emil Bodnăraş. Acolo, la Iaşi, el ia pentru prima dată contact cu lumea marxistă.

Dar banii nu-i ajung pentru studii şi atunci se hotărâşte pentru cariera militară. La Timişoara urmează şcoala militară şi la 1 Iulie 1927 este sublocotenent. Trece apoi la şcoala specială de ofiţeri de artilerie şi în 1930, ca şef al promoţiei, e avansat locotenent. Şi la Timişoara, cercurile studenţeşti progresiste exercită asupra sa o puternică atracţie.

La Regimentul 12 Artilerie [amplasat la] Sadagura, proaspătul locotenent ia contact cu o seamă de realităţi aspre. Era prin 1931, când soldele ofiţerilor se achitau cu întârziere de 3-4 luni de zile. Pe deasupra, primeşte misiunea ca în fruntea unui detaşament să facă „paza” alegerilor. Locotenentul Emil Bodnăraş are prilejul să asiste la o tragică mascaradă: într-o circumscripţie electorală, unde Blocul Muncitoresc-Ţărănesc înregistrase voturi masive, ceasul este mutat cu o oră, localul de vot este închis pe neaşteptate şi rezultatul: majoritate guvernamentală sdrobitoare!

La Regiment nu-şi poate stăpâni indignarea şi aşa este „luat la ochi”. Emil Bodnăraş nu era însă dintre aceia cari îşi îngroapă revolta în laşitatea tăcerii. Atitudinea sa este semnalată ca „subversivă” şi încetul cu încetul se pregăteşte mârşava înscenare împotrivă-i, care avea să-l aducă în faţa Consiliului de Răsboi.

Judecata lui se transformă însă într-un aprig rechizitoriu al regimentului. Locotenentul Bodnăraş nu se lasă intimidat de sălbateca teroare deslănţuită de organele anchetatoare: declaraţia sa către Primul Comisar Regal este redactată în termeni răspicaţi; curajul cu care înfruntă Consiliul stârneşte vâlvă şi cei numiţi să acuze se simt mai rău ca în boxă.

Membru de Partid

Verdictul fusese însă de mult pus la punct: 10 ani închisoare. Începe peregrinarea prin temniţele întunecate: Galaţi, Braşov, Aiud, Văcăreşti, Doftana (până la dărîmare) şi Caransebeş. La Aiud întâlneşte pentru prima oară pe tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acolo, în teribila Sing-Sing a României, tov. Bodnăraş primeşte, dela neînfricatul fruntaş al Partidului, un sprijin hotărîtor în desăvârşirea formaţiei de luptător comunist. Ascultându-l pe Gheorghiu-Dej, el se identifică cu lupta Partidului şi cu viaţa sa.

În închisoare, oţelit mai mult decât oricând, devine membru de Partid. Eliberat la 7 Noembrie 1942, tov. Bodnăraş primeşte sarcina de a creia condiţiunile necesare pentru evadarea conducătorilor Partidului, Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Chivu Stoica şi a organizării aparatului de rezistenţă armată împotriva ocupanţilor nemţi şi a slugilor antonesciene, devenind conducătorul acestui aparat.

Cum şi-a îndeplinit această sarcină grea dată de Partid, constituie un episod care a intrat în istoria de luptă a Partidului nostru, în istoria însăşi a României.

Tov. Bodnăraş se achită de sarcini

Cooptat în Aprilie 1944 ca membru al Comitetului Central, tov. Bodnăraş ţine legătura permanentă cu Gheorghiu-Dej, prin curieri, iar în Martie şi Iulie 1944 are cu acesta două întrevederi la Spitalul Civil din Tg. Jiu, unde era internat şi unde pătrunde deasemeni travestit ca pacient. Acolo, într-o noapte de Iulie, stau culcaţi în două paturi alăturate, şi Gheorghiu-Dej îi dă instrucţiuni amănunţite pentru organizarea loviturii, care a izbutit la 23 August.

Evadarea lui Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi Gh. Apostol din lagărul Tg. Jiu este mai târziu realizată în urma planului elaborat cu tov. I. Gheorghe Maurer.

Din însărcinarea Comitetului Central, tov. Bodnăraş intră în contact cu grupul de ofiţeri strânşi în jurul M. S. Regelui şi împreună cu generalul adjutant Dămăceanu, pe atunci şef de stat major al Comandamentului militar al Capitalei, întocmesc planul loviturii militare.

Deasemeni organizează Formaţiunile de Luptă Patriotice, cari aveau să joace un rol istoric în zilele următoare.

În ziua de 23 August, la 5 d. a., Antonescu înarmat cu noul mandat de guvernare primit în aceeaşi zi dela Mihalache şi Gheorghe Brătianu – trimişii lui Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu – Antonescu vine la Palat. Fiind anunţat de Mareşalul Palatului, Comitetul Central al Partidului opiniază ca „mareşalul” să fie reţinut până seara, dat fiind că – urmăriţi de Gestapo – luptătorii comunişti, tov. Pătrăşcanu şi Bodnăraş, nu puteau circula la lumina zilei.

Lăsându-se întunericul nopţii, ei se deplasează în maşini la Palat împreună cu o grupă din Formaţiunile de Luptă, împreună cu Mladin Ş[t]efan. Antoneştii sunt arestaţi şi transportaţi sub paza grupului în casa conspirativă a tov. Bodnăraş din Vatra Luminoasă, unde au fost reţinuţi până în Septembrie, când a avut loc predarea lor către autorităţile militare ale forţelor aliate.

Comitetul militar acţionează conform planurilor stabilite şi trupele nemţeşti sunt date peste cap. Tovarăşul Emil Bodnăraş şi-a îndeplinit cu cinste sarcinile date de Partid. La Conferinţa Naţională a P.C.R. din Noiembrie 1945 este ales membru al Comitetului Central, după ce la 15 Martie 1945 fusese numit secretar general la Preşedinţia Consiliului de Miniştri.

Ce a făcut pentru Bucovina

Primind sarcina din partea C.C. al Partidului de a seconda Regionala de Nord Suceava a P.C.R. în munca ei, tovarăşul Emil Bodnăraş are prilejul de a proceda în ţinutul său de baştină la o seamă de realizări, de mult încolţite în gândul său.

Cu sprijinul Partidului şi al guvernului sunt iniţiate şi puse la punct anumite legi şi luate unele măsuri menite să fie o adevărată binefacere pentru massele ţărăneşti şi muncitoare din Bucovina.

Pe primul plan: restaurarea autonomiei Fondului Bisericesc, cel mai mare proprietar de bunuri din România (200.000 ha. pădure, păşuni, mine, fabrici, băi, cherestea etc. etc.)

Această veche ctitorie voevodală devenise patrimoniul bancherilor liberali şi ai afaceriştilor manişti cari jefuiau ca în codru bogăţiile ei, aservindu-şi Biserica şi desfiinţând autonomia Fondului. Prin legea din 19 Aprilie 1946, care a găsit întreaga înţelegere a guvernului, i-a fost redată autonomia, iar la conducerea Fondului Bisericesc participă astăzi elemente din toate straturile ei sociale: preoţi, muncitori, ţărani şi intelectuali.

S-a creiat astfel în Bucovina o bază sănătoasă pentru ridicarea întregii populaţii şi pentru reconstrucţia ţării. Recent, printr-o convenţie între Fondul Bisericesc şi R.A. C.F.R. pentru exploatarea în regie mixtă proprie a bunurilor, au fost excluşi de la beneficii şi intermediarii speculanţi aflaţi în slujba clicilor „istorice” (era vorba despre Partidul Naţional Liberal, respectiv Partidul Naţional Ţărănesc – nota P. Opriş).

Cu ajutorul Ministerului Comunicaţiilor şi al tov. Gheorghiu-Dej, care s-a deplasat personal la faţa locului, a fost deschis traficul feroviar şi pus în mişcare rapidul Bucureşti – Vatra Dornei. Numai această realizare a adus judeţului 8 MILIARDE LEI venit în plus. În sfârşit acceptarea legii prin care pământurile germane din Bucovina vor trece asupra plugarilor din ţinut – atât de lipsiţi de pământ – va curma o veche suferinţă a ţărănimii bucovinene.

*

La capătul înşiruirii acestor state de serviciu naţionale şi social-politice, întrebarea cu cine vor vota cetăţenii Câmpulungului, unde tovarăşul Emil Bodnăraş se află în fruntea listei Blocului, devine inutilă.

  • Silviu Brucan, EMIL BODNĂRAŞ, unul dintre organizatorii acţiunii militare dela 23 August, în „Scânteia”, seria III, anul XVI, nr. 663, luni, 26 octombrie 1946, p. 1-2.

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. „Cetăţenii români care au dezvoltat, de-a lungul deceniilor, un cult pentru mareşalul Ion Antonescu şi admiră, în acelaşi timp, realizările regimului comunist din România se confruntă cu o mare dilemă: persoana care l-a predat la 31 august 1944 pe Ion Antonescu în mâinile sovieticilor – concret, grupului comandat de generalul-locotenent Tevcenkov, şeful Direcţiei Politice a Frontului 2 Ucrainean – a fost liderul comunist Emil Bodnăraş.”
    Din păcate se confrunta cu o dilema si cei care nu admira realizările regimului comunist +/- pe Mareșalul Antonescu, mai precis cata minte au avut cei care după arestarea lui Antonescu l-au predat comuniștilor?

    • Concret, vă referiți la cei care au promovat cultul Regelui Mihai I în România.
      Nu știu de ce pentru prezentarea unor evenimente istorice românești s-a folosit foarte mult formula eroizantă, atât înainte, cât și după 23 august 1944. Să fie oare patetismul un element definitoriu în istoriografia românească?

      • Nu patestismul, in general (desi e plina istoriografia nostra de abordari patetice, de-a dreptul partizane), ar trebui sa fie trasatura esentiala a istoricului profesinist, de la noi sau de airea. Menirea lui principala este scoaterea la lumina a adevarului istoric (atat cat se poate din sursele certe, provente din arhive si dintr-o literatura de a speciliate, care, pe anumte subiecte, este enorma). Istoricul nu e judecator, nu da verdicte! Dar fara munca sa – daca e facuta cu onestitete si in respectul deplin al „utilajului” meseriei -, nu se poate ajunge, cu niciun chip, la concluzii convingatoare privind un eveniment sau un personaj din trecut. Ma grabesc sa adaug – concluzii de etapa, pentru ca istoria nu e (din fericire!) o stiinta moarta, fixata o data pentru vecie. Autorul articolului de mai sus o stie prea bine, dovada ca, neobost, „sufla colbul” de pe documente de-o maniera exemplara. Pacat ca unii cititori ai platformei de fata se dovedesc „,,imuni” la acest mod de intelegere. „Vaccinul” recondat este inteligenta selectare a lucrarilor de istorie, dublata de luarea sub beneficiul de inventar a „informatiilor” care circula la televiunile comerciale sau pe nesfarsitele progenituri ale intenetului.

  2. In numărul 11 din acest an al revistei Orizont (revistaorizont.ro) sunt cateva detalii din comportamentul personajului la multi ani dupa 1946, Altele vor fi în numărul următor.

  3. Un trădător împuțit. Trădarea de patrie și lașitatea pe câmpul de luptă sunt păcatele supreme pentru un militar. Nu degeaba sunt ccel mai aspru sancționate de majoritatea codurilor penale…

  4. Acum vreo doi ani am văzut un reportaj din satul natal al lui Emil B. Încă multi ani dupa 1990 locuitorii de acolo il apreciau pe marele trădător pentru ca lor le-a făcut bine.
    Ba i-au si refacut statuia. In Romania nu poti prezenta in public o statuie a lui Antonescu (cu cele bune si rele ale sale) dar nu deranjează pe nimeni o statuie a lui EB.
    Daca EB ar fi împușcat jumătate de Bucovina și apoi să ajute sa construiască biserica din sat omul tot venerat ar fi fost de către străluciții razesi din Iaslovat.

  5. Bodnăraș a fost cel care a rezolvat criza de ofițeri din armata română post război mondial.
    A luat vreo 37.000 țărani cu 4 max. 8 clase și a făcut din ei ofițeri. Cursuri de 6 luni la secția politica a armatei și astfel se obțineau mult râvnitele grade , casa de la stat , uniformă gratis și pentru cine mai tine minte , pătura și perna plătite de MFA.
    După spionul sovietic Bodnăraș, la armata ajung miniștri lăcătușul Sălăjan , ulterior Ion Ionita, general doar cu școala de politruci . Urmează Coman , alt civil ajuns general după o academie militară ( nu se știe ce liceu a absolvit ) . A urmat Olteanu cu școala de ofițeri din Ineu dar nici aici nu se publica ce liceu a absolvit. Dacă a absolvit.
    Și cu așa trecut , ne mai miram că în 1989 , unica armata socialistă care a tras în propriul popor a fost cea din RSR ?

  6. La Arhivele Nationale, in Coolectia Microfilme Rusia, printre documentele microfilmate din arhiva Comintern, exista intr-una din role biografiile liderilor comunisti romani scrise de rusi, inclusiv biografia lui Emil Bodnaras. Acolo se mentioneaza ca in URSS a urmat un curs de pregatire GRU.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Ultima sa apariţie editorială: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019).

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Egalitatea de șanse și egalitatea de rezultat – problema Tigru și Dragon

În filmul „Tigru și Dragon” un luptător Wudang ajunsese să fie considerat de mulți invincibil. Pe lângă stăpânirea artelor marțiale la perfecție,...

Mult așteptatul declin al pandemiei în țările europene s-a declanșat. Locul României

1.Introducere  2. Experiența a trei țări cu declin ferm și durabil  al pandemiei 3. Țările europene 4. Locul României 5. Perspective și...

Cum produce scoala tampiti

I.  Învăţământul preuniversitar Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi cu metodă....

Cine pierde în urma actualei crize de orgolii?

Alianța USR-PLUS a comis greșeala ca de-a lungul celor aproape 5 luni de când e parte la o așa-numită coaliție de guvernare,...

Dexit și Frexit priveau criza cum crește și puneau țara la cale (dramatizare)

Vin și eu, vin și eu!, a strigat Dexit bucuros, fluturând programul electoral tocmai adoptat de partid. Uite, am pus aici de...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro