duminică, mai 3, 2026

Ce a mai rămas de distrus?

1 ”Dumnezeu a murit”

E faimosul cuvânt al lui Nietzsche, care apare mai întâi în ”Știința veselă” și e reluat apoi în ”Așa grăit-a Zarathustra”. Martin Heidegger l-a analizat, într-o prelegere celebră, și  arătat că Nietzsche nu vorbește în numele unui ateism de duzină, pentru care epoca științei (cu cunoașterea ei rațională) pune capăt timpului credinței (cu superstițiile ce-i sunt – pe drept sau pe nedrept – asociate). Nu, filosoful german trimite la ceva mai adânc și mai real: la faptul că ceea ce constituia cadrul de înțelegere a divinului în lumea premodernă, în speță valorile, a dispărut. Convergența valorilor – Binele, Adevărul, Frumosul – constituia, pentru cei ce ne-au precedat, punctul focal al înțelegerii lumii, iar ele erau (asemeni meridianelor pentru călătorii în spațiu) reperele omului în drumul său în timp. Împreună, ele deschideau orizontul făptuirii comune unei experiențe mai profunde, care era  cea a divinului. Dispariția valorilor ne lasă într-o lume fără repere, din care divinul și Dumnezeu nu sunt evacuați, ci ajung să însemne orice.

N-am golit noi marea cu o lingură?” – întreabă, patetic, nebunul vestitor al morții lui Dumnezeu. Aceasta e problema: miliarde de linguri pot goli marea: Unde au dispărut valorile? Nicăieri; pur și simplu s-au privatizat. Adică au încetat a mai fi asimptote ale existenței comune, pentru a deveni – mai întâi – markeri de grup și, apoi, opțiuni subiective ale fiecăruia. Și nici măcar tot timpul, ci ocazional, în funcție de moment și de stare. Odată cu subiectivizarea valorilor nu doar că s-a estompat orizontul ultim la care ele trimiteau, ci s-a destrămat și textura pe care o alcătuiau corespondențele lor în timp: cultura. La fel, cultura nu a dispărut pur și simplu, ci s-a fragmentat în subculturi și – apoi – în preferințe și gusturi individuale. Nu mai există o cultură dominantă la scara unei societăți, ci diverse tendințe de moment, care concurează liber, se impun și apoi se retrag, pentru a lăsa locul altora. Ceea ce s-a pierdut nu e ceva anume (un autor, un moment sau o perioadă care nu se mai studiază), ci cadrul care unea autorii, momentele și perioadele într-un întreg coerent ce dădea seama de felul în care o societate se înțelegea pe sine. E unul din motivele pentru care o temă ce-a animat anii ’80 și ’90 – cea a canonului (a listei autorilor semnificativi dintr-un domeniu) – a devenit azi irelevantă. Problema nu mai e de canon, ci de aducere la lumină a unui autor sau a altuia, indiferent dacă e cunoscut sau necunoscut. Maneaua e cultură? Unii ar zice da, alții ar zice nu; în orice caz e un fenomen social, care poate fi transformat în vector al unor melodii / texte fusion, poate fi subiect de parafrază sau parodie culturală. Când totul e cultură, nimic nu mai e cultură. În locul ei rămân alegerile personale, părerile și trăirile în marginea lor și grupurile  (sau bulele) în care acestea rezonează. Și, bineînțeles, pentru cei ce inteționează să trăiască din asta, strategiile de promovare și abilitățile de vânzare a ceva (ce poate fi orice) ambalat deopotrivă a ca ”mare cultură” și ”necesitate a societății”. Prestigiul, la fel ca și tradiția, e un brand de marketing.

2 Cu ce se ocupă universitățile?

Cineva care nu cunoaște mediul universitar și-ar putea închipui că oamenii ce-l populează se ocupă cu marea tradiție a culturii europene (deopotrivă umanistă și științifică), pe care o desfășoară în cursuri și o aprofundează în seminarii și colocvii de cercetare. Cu adâncă tristețe – o spun ca unul din interior –, nu acestea sunt preocupările noastre. Suntem la două decenii și jumătate după acordurile de la Bologna și la două decade după cele de la Bergen: universitatea a ajuns un soi de postliceală ce se vrea onestă, căci asta e ceea ce a consacrat formula învățământului universitar de scurtă durată. Practic, în cei trei ani de studii superioare, tânărul nu mai are timpul de a învăța (așa cum trebuie) structura și devenirea disciplinei lui. Și nici nu i se mai cere acest lucru. Acum, totul se reduce la formule de predare simple, în cel mai bun caz semestriale, dacă nu modulare (de 3 – 4 cursuri) în care se deprind, rapid, ”metode și tehnici” valabile oriunde și cu privire la orice. Un pic de matematică rudimetară, arta făcutului de tabele pe ecran, liniuțe și puncte cu ideile principale (care, de regulă, nu mai au nevoie de nimic în plus), câte un articol ”cotat” decupat cu copy-paste, America first pretutindeni și examene cu x și 0. Universitatea nu te mai învață ceva, ci – cel mult – cum să studiezi / cercetezi dacă viața îți va da șansa de a face așa ceva. Cam asta e ”știința” furnizată studenților, agrementată – ocazional – cu mici pusee ”inspiraționale”. În vremuri mai bune, asemenea lucruri ar fi trecut ca jocuri de societate – nițeluș absurde – ale unei găști de subingineri ce așteaptă, cu noaptea-n cap și înfrigurați, să li se deschidă poarta marii uzine pentru practica obligatorie. Acum, sunt mainstream-ul a ceea ce se face în universități. Nimeni nu-și mai pune problema culturii din care s-a născut universitatea și pe care aceasta a ridicat-o – în secolele XIX și XX – la demnitatea de esență a lumii civilizate.

Vaga mea bănuială e aceea că valul de impostură – penală – care a infestat învățământul superior (mai ales la noi, dar și în alte părți) are o legătură directă cu această decădere a lumii academice. O disciplină serioasă, cu reperele ei consacrate, cu autorii și tratatele obligatorii, desfășurată de-a lungul câtorva ani de câte un profesor cu har, care-și identificase viața cu ea, impunea respect. Și, ca atare, tentația fraudei era limitată nu doar de spectrul legii (și al moralei publice, încă relativ unitare), ci și de umbra unei remușcări ce asimila impostura cu profanarea. În schimb sarabanda ”metodelor și tehnicilor”, ce se schimbă tot mai repede – în ritmul în care americanii inventează tehnologii și europenii metodologii –, are ceva neserios. Faptul de-a ”înșela sistemul” mințind, copiind, obținând hârtii fără acoperire seamănă cu cel de-a face bășcălie de o glumă proastă. Cred că pentru mulți dintre cei care-și cumpără o diplomă, ”știința” pe care aceasta o acoperă valorează la fel de mult cât oamenii cu care-au încheiat tranzacția.

Cei ce vin pentru o ”înțelegere” sunt cei care-au înțeles cel mai bine ce mai face universitatea: eliberează diplome care dau dreptul (licența) de practică. Nici universitatea, nici cartea nu mai sunt cele contează, ci diploma. Dreptul la educație tinde să devină drept la diplomă. De ce? Dat fiind că aceasta din urmă le permite multora inserția – ca funcționari – în sistemul administrativ de stat sau legitimează deschiderea unei afaceri profitabile în mediul privat. Ceea ce are de făcut funcționarul (în sens larg: orice persoană plătită de stat) sau întreprinzătorul privat e stabilit prin proceduri domeniale care – cel mai adesea – nu au nici o legătură, sau au una vagă cu lucrurile deprinse (de cei ce le-au deprins) în sălile de studii. Ideea e aceea că, pentru a intra în viață ai nevoie de o diplomă; acoperirea ei e facultativă. În felul acesta, probabil fără a-și da prea bine seama, universitatea a ajuns la remorca administrației publice. Nu doar pentru că ”funcționarii” ei sunt plătiți de stat, ci – mai ales – că rostul ei aproape nu mai e deloc cultural și aproape e total administrativ.

3 Când Marx are dreptate

În lumea noastră, Marx a fost ignorat cu desăvârșire pe vremea când numele lui era hipostaziat dogmatic, iar după ce-am scăpat de dogmă a ajuns o corcitură de serial killer și canibal. Dar – din păcate – asemenea judecăți nu ne feresc deloc de problemele pe care el le-a ridicat. Una dintre ele, clasică, e aceea a raportului dintre ”bază” și ”suprastructură”. Pentru Marx, materialist convins, baza e alcătuită din ansamblul mijloacelor de producție (a resurselor și a tehnologiilor – am spune noi) și de relațiile de producție (cele care se stabilesc între oameni în activitatea economică și pe care – parțial – le formalizează legea și administrația) care le pune în mișcare. Sprastructura e ceea ce ținea odată de cultură: educația, artele, filosofia, politica, religia. În logica marxistă, baza primează întotdeauna și determină suprastructura, care se înfățișează ca o reflexie a ei. Altfel spus, într-o societate relativ săracă, cu o agricultură de subzistență, o industrie de lohn și o mare masă de dependenți de stat; într-o lume dominată de nevoia de înavuțire rapidă prin orice mijloace (încadrabilă de Marx în procesul ”acumulării primitive a capitalului”) în care toți tind să marcheze clar diferențele de statut social (dacă se poate în cupluri polare), e suficient de limpede că pasiunea studiului dezinteresat, dorința de cunoaștere motivată de bucuria învățării și coagularea de comunități ale pasionaților (lipsite de suport economic și instituțional) e destul de utopică.

Să luăm un exemplu, pentru ca lucrurile să fie clare: nouă – în universități – ni se cere, imperativ, să facem ”cercetare”. Cercetarea aceasta are o dublă utilitate în lumea noastră: mai întâi pentru cel care o face, dat fiind că – pe baza ei – acumulează ”punctaje” care-i permit avansarea în carieră (și eventual atrage atenția unor străini care-l invită pe la ei, rezolvând astfel spinoasa problemă a deplasărilor în străinătate) și pentru universitate, care adună, și ea, un punctaj cumulat prin care obține o anumită poziție în ranking-urile naționale și internaționale (în funcție de primele obținând și finanțarea de la stat). Dacă toată cercetarea s-ar face – după aceste criterii – doar în matematici pure, în logică, filologie, în filosofie sau în teologie, n-ar fi nici o problemă. În aceste domenii cunoașterea savantă e un pur produs al minții, în raport cu care nu se pune problema aplicabilității. Dar ce ne facem cu cercetarea medicală sau cu cea tehnologică? Toate modelele ”fișelor” de ”angajamente” de cercetare ce ni se dau nouă au în frunte ”biotehnologiile și nanotehnogiile” (varianta apdatată ar trebui să conțină și ceva cu Inteligența Artificială și ”știința” dronelor). Problema e aceea că-n aceste arii de cercetare faptul de-a gândi ceva e validat, aproape instataneu, de posibilitatea de a-l realiza în cadrul unei industrii. De asta contează cercetarea în Occident: pentru că, printr-un mecanism adaptativ, noul gândit e testat și ceea ce funcționează e realizat în industrie, producând avansul tehnologic.

Marea noastră problemă e aceea că noi nu avem o idustrie (și, în general, un mediu extrauniversitar) în care să ne testăm și să ne validăm ideile. Ceea ce funcținează în lumea noastră sunt două tipuri de întreprinderi: cele locale, care – în general – utilizează o tehnologie mai veche, dar accesibilă financiar și care nu-și pun problema dezvoltării prin inventică (ci cel mult pe-aceea a improvizației în reparare) și cele străine, care vin cu propriile rețele – și rețete – de producție și a căror divizii de cercetare sunt în țara mamă (sau în țări cu universități mai bine ”cotate”). Pornind de aici, de la ceea ce în lumea bună e considerat a fi cercetarea adevărată și până la domenii fără mare aplicabilitate, ”studiile” noastre sunt – aproape exclusiv – de uz intern și pentru ”raportări”. Ca să faci o autentică muncă științifică îți trebuie mai întâi pregătirea necesară, apoi grupul împreună cu care lucrezi, fonduri abundente, feed-back-ul cu beneficiarul și industria / administrația / think-tank-ul care să omologheze produsul final. În procente variabile, suntem deficitari la toate. De aceea, suntem și în situația de a improviza la toate; ”de-a ne face că facem” și de-a raporta, ditirambic, ”realizări” fără măsură comună cu realitatea. Scopul ”cercetărilor” noastre nu e acela de a schimba ceva în lume sau în societate, ci de a-i furniza statului dovezi ca să ne mențină sau să ne crească ritmul salarizării. Ne place sau nu ne place, și la noi suprastructura e o reflexie a bazei: tot așa cum acolo, ”în economia reală”, oamenii se descurcă cum pot, în modalități pe care toți ”antreprenorii” le știu, dar de care nu vorbește nicicare, la fel ne descurcăm și noi – de la ministru la educatoare – mai făcând ceva, mai improvizând, mai cu niște ”ore”, mai niște diplome pentru cine are nevoie de ele, dar – tot timpul – atenți la hârtii și la proceduri.

4 De la trucaje la butaforii

Ceaușescu ne-a lăsat cu cel mai mare număr de absolvenți de liceu din istoria noastră. Nu numai că, din 1980, intraseră în liceu generațiile de decreței (mai numeroși decât precedentele cohorte de vârstă), însă – de prin 1985 – 1986 – Cârmaciul hotărăse, după generalizarea învățământului de 10 clase, ca toți tinerii ce treceau prin școală să iasă bacalaureați. Așa că 1990 ne-am pomenit cu o populație enormă, ca la 380 000 de elevi pe an, dispusă să intre în orașe cu garanția unui loc de muncă bine plătit obținut pe baza studiilor universitare. Până atunci avusesem în jur de 40 000 de studenți pe an din care abia 10 000 (la scară națională!) care învățau în alte domenii decât cele ale Politehnicii. Să zicem că din cei 380 000 jumătate n-au cutezat să-și încerce norocul atunci; dar cei rămași sunt de patru ori și ceva cât totalul studenților existenți! Plus că veneau valuri din spate, dintre cei care se opintiseră și nu putuseră, sau – pur și simplu – acum doreau să-și încerce norocul. Și trendul pozitiv s-a menținut până în 1997 – 1998 (când se epuizează decreșeii). Mai ar trebui adăugat un lucru: în acei ani nu făceam parte din Uniunea Europeană și, ca atare, granițele ne erau închise, drept care migrația externă era nesemnificativă. Pentru cei mai mulți tineri ai acelui timp, calea de intrare în viață a fost universitatea.

Și nu orice specializare din cadrul universității, ci în mod particular cele legate de construirea aparatului de stat (marea noastră prioritate de după Revoluție): dreptul, științele economice și nou apărutele studii politice, administrație publică, eventual sociologie, studii europene etc. Numai că aici erau câteva probleme: mai înainte de toate profesorii en titre ai anilor ’90 știau ce învățaseră și predaseră până atunci. Iar tinerii lor asistenți tocmai ieșeau cu burse în străinătate și erau mai mult pe-acolo. Apoi, lucrurile se schimbau atât de repede, că ce azi se preda, mâine era caduc. Drept care, deși învățatul era – încă – ”de modă veche”, nimeni nu miza la modul serios pe cunoștințele pe care el le-ar fi adus. La toate acestea se mai adaugă ceva: inflația de studenți de după ”liberalizarea” (adică taxarea, începând cu 1994) intrării în universitățile de stat, speriate de avântul celor private. Și, oarecum pe cale de consecință, creșterea semnificativă a numărului de angajați din învățământul superior. Cât lucrurile au fost pe panta ascendentă, toată lumea fost mulțumită: studenții de diplome, profesorii de banii ce le veneau din normarea pe grupe, la care se adăugau și cei de la univesitățile private. Cunoașterea nu era o problemă: tinerii știau ceva carte din școală, mai era și curiozitatea, și prestigiul atât al culturii mari cât și al celor ce i se dedicaseră la scară locală. Cât despre ceea ce le trebuia la locul de muncă, învățau din mers și înțelegeau bine că, după integrare, totul se va schimba în mod radical și totul va trebui reînvățat.

Apoi au venit, una după alta: criza din 1998 – 1999, integrarea în NATO, cea în Uniunea Europeană și criza din 2008 – 2012. Plus sfârșitul decrețeilor (tradus ca criză demografică) la care s-a adăugat enorma emigrație externă. Dintr-o dată, mulțimile de doritori de studii superioare s-au redus semnificativ, în vreme ce facultățile și catedrele au rămas cu toate cadrele din vremea marii inflații de studenți. Acum, problema tuturor a devenit aceea a supraviețuirii. Și, uimitor, dar s-a inventat un sistem foarte inteligent – la toate nivelele administrației, inclusiv în universități – prin care oamenii, aceiași oameni, să facă aceleași lucruri, dar la un ”nivel de salarizare superior”. În speță, după ce în deceniul precedent se trecuse de la bacalaureat la licență, acum s-a trecut de la licență la masterat și de la masterat la doctorat. Fiecare grad de studii fiind asimilat peste tot – la stat – altei ”cote de salarizare”. Astfel, de pildă, un polițist stradal de prin 1990 (cu liceu și un an de ”studii”) a făcut în primul deceniu de tranziție o facultate (de regulă drept sau științe economice) pe la o universitate privată. Din plutonier a devenit – cu vechimea aferentă – căpitan. Apoi, după 2000 – 2005, a făcut și un masterat (nu mai contează la ce) și a urcat la maior. În fine, dacă a fost deștept, s-a ales și cu un doctorat – în ”științele ordinii publice” – și, la 48 – 50 de ani s-a pensionat colonel (sau ”comisar șef”, cum i se spune acum). Evident că omul n-a mai stat în stradă să dirijeze circulația, ci s-a închis într-un birou unde n-a mai făcut nimic. Adică a completat hârtii. Statul nu doar că i-a virat salariul și acum îi plătește pensia, dar – respectând ”piramida” funcțiilor din instituție – a mai și angajat măcar doi – trei ”agenți”, doritori și ei de comisariat.

Într-un deceniu sute de mii de oameni din administrație au promovat – grație ”studiilor universitare” – pe posturi mult mai bine plătite, dar în care fac tot ceea ce făceau înainte. Și, pe lângă ei, în schemă au intrat o mulțime de tineri care – culmea! – fac același lucru. Ca să fie clar: pentru ceea ce, în 1995, făcea un om cu o sută de lei, azi avem trei oameni (dintre care unul șef), care fac același lucru cu două mii de lei. Asta în vreme ce tehnologia a simplificat o grămadă de operații! Dacă vom continua tot așa, același lucru va fi făcut – peste cinci ani – de zece oameni pe zece mii de lei. De asta vor toți studenții mei să se angajeze la stat! Idealul lor de viață pare desprins din înțelepciunea conului Leonida: o slujbă militarizată din care te pensionezi rapid (40 +) și cu grad mare; imediat te reangajezi (și cumulezi pensia cu salariul) și, pe lângă, mai faci una – două – trei afaceri profitabile (și, evident, legate de slujbă). Ne place sau ne place, acestea sunt ”valorile” societății în care trăim, de vreme ce copiii le asimilează osmotic, din mediu.

Cuiva nu-i place: domnului Bolojan. De aceea se-ncrută tot mai mult și vorbește tot mai apăsat de tăieri la stat. Cred că dânsul, matematician de formație, a făcut un calcul și va fi ajuns la concluzia că, dacă acum plătim aproape tot bugetul pe salarii și pe pensii, în zece ani (când vor fi ieșit și decreții din ”câmpul muncii”), dacă mergem înainte cu șmecheriile acestea, nici de zece ori bugetul actual al Românie nu va fi suficient pentru plata salariilor și a pensiilor. Așa că nu e de mirare că unii, care nu-l au la suflet, pariază total pe barbarii din Est și pe revoluția violentă pe care aceștia ne-ar (mai) aduce-o (odată). Își vor fi zicând că, dacă noi am ajuns la capătul imaginației atunci – cum spunea Kavafis – poate că ”oamenii aceia sunt, totuși, o soluție”. Cine știe, poate prăbușirea statului, mizeria și ocupația ne-ar uni din nou. Deși, dacă ne uităm în trecut, sunt puține speranțe.

5 Bordurile – etapa pe educație

Învățământul e, mai înainte de toate, o enormă administrație: 26 500 de universitari (în 2021), cărora li se adaugă și personalul auxiliar, probabil undeva în jurul a 40 000 de persoane, ceea ce revine la o mie de oameni în fiecare municipiu reședință de județ (sigur, în marile centre universitare sunt mai mulți, în orașe medii mai puțini și-n unele deloc). Principala problemă a acestui ”sistem” e una internă: cum asigură plata tuturor angajaților – în condițiile scăderii continue (și ireversibile) a numărului de doritori de studii universitare –, altfel spus, cum cointeresează statul în alocarea de fonduri către universități. Există câteva argumente clasice în domeniu: cel cu procentajul european al studiilor superioare. E adevărat, dar – cum am arătat mai sus – numărul studenților și al instituțiilor de învățământ superior e o funcție a economiei și, mai ales, a industriilor. În țările europene acestea sunt mult mai dezvoltate decât la noi și – ca atare – și cererea de personal calificat e mai mare. Apoi e cea cu ”furnizarea de cunoaștere”. E simpatică, fără îndoială, numai că gradul de ”analfabetism funcțional” – care nu se rezumă doar la dificultățile de înțelegere, ci vizează și refuzul științei, tot mai obstinat și mai generalizat – e spectaculos de mare în România. Ceea ce impune, mai curând, constatarea eșecului școlii noastre de toate nivelele.

Ața că ne rămân ”formularele” de ”punctaje” interne. Fiecare an universitar începe cu imeprativul completării altor și altor ”fișe” (a postului, a disciplinei etc.) și ”rapoarte” care, inevitabil, vin – de fiecare dată – în alt ”format”. Ce e formatul acesta? Rubricile și așezarea lor în pagină. Mereu se mai adaugă ceva, câte o nouă ”abilitate”, ”competență” sau mai știu eu ce. De pildă, ultimul răcnet al ”Corelării dintre rezultatele așteptate ale învățării și competențele aferente disciplinelor” spune că, la finele studiilor de semestru, studentul ”găseşte soluţii pentru probleme” și ”relaţionează cu părţile interesate” până-ntr-acolo încât ”dezvoltă relaţii internaţionale”. Lucruri bizare, care la pragul de jos înseamnă orice (de pildă, la ”relații internaționale”: urmărește pe Instagram sau pe TikTok vedetele momentului), iar la pragul de sus (stabilirea unor relații academice de durată) sunt inaccesibile. E ciudat că mai dăm examene; ar trebui să-i punem și pe studenți să(-și) facă ”punctaje” și să se ”autoevalueze” după aceste ”criterii”. Căci, oricum, cunoașterea nu mai contează; ceea ce-i face pe ei ”cetățeni europeni” e atenția la metodologie. În fapt, o metodologie cu adevărat bună își creează singură obiectul. Orice obiect, în funcție de cerere și de ofertă.

Inclusiv fișele acestea. Deoarece n-am avut, în viața mea, nici o tangență cu ”comisiile” ce le alcătuiesc, fi-e-mi îngăduit să fac câteva supoziții și conjecturi. Fișele acestea nu sunt făcute, la nivel central (al Ministerului) nici din generozitate, nici din interes pentru ce se face în universități. Ele se fac pe bani frumoși, din tot soiul de ”proiecte”. De pildă, cred eu, cele trei cuvinte ”relaționează cu părțile interesate” costă cam 20 000 de euro. Doar ele și locul din pagină în care se fală. O fișă întreagă face cam 400 000 de euro, ”grant de cercetare”. O baterie de fișe merge la câteva milioane bune, ”proiect” pe trei – patru ani, cu ”implementarea” la pachet. Și mai e ceva: fișele acestea produc mult mai mult decât banii din proiecte. În 2014 Premiul Nobel pentru Economie a fost luat de un francez, Jean Tirole, pentru teoria sa legată de economia ”cu două fețe” (économie biface). Ideea e simplă și poate fi ilustrată cu rețelele scoiale: acestea câștigă, pe de-o parte (și la vedere), din publicitatea care vine la pachet cu accesul pe platformele lor, pe de alta (în privat) din vânzarea cotidiană a datelor utilizatorilor care le accesează (faimoasele big data). Iar aceste date – prelucrate – atrag publicitatea țintită, care aduce și mai mulți bani rețelei sociale. Cam așa e și cu fișele: dincolo de proiect, e ”centralizarea” lor – după completare – care aduce multiple seturi de date ce pot fi prelucrate în studii pentru reviste sociometrice ”cu factor de impact”. Iar acestea, la rândul lor, aduc ”punctaje” ce permit candidatura la alte ”proiecte” de ”fișe”, cu bătaie și mai mare.

Acestea se schimbă și se vor schimba anual – de ce nu de mai multe ori pe an? – asemeni bordurilor cu ceva vreme în urmă de căre administrațiile locale. Metoda era simplă: când se spălau bani publici, niște ”firme prietene” montau borduri. Că erau necesare sau nu, că erau de calitate sau nu, nu conta, căci nu rămâneau în loc decât câteva luni. Apoi erau schimbate cu altele, în virtutea aceleiași rețete. Cam așa e și cu ”fișele”. Valoarea lor e până la următorul ”proiect”. Dar până atunci sunt obligatorii.

6 Ultimul om

În ”Așa grăit-a Zarathustra” Nietzsche îl evocă și pe supraviețuitorul morții lui Dumnezeu: ultimul om. Într-o lume fără Dumnezeu și fără valori, acesta nu crede în nimic, decât în propriul său interes. Orizontul lui ultim e confortul și satisfacerea măruntelor plăceri și vanități ale unei existențe ce nu se mai proiectează pe nici un firmament, ci se măsoară doar comparându-se cu altele, de acelați tip. E, după caz, jovial și amenințător, grobian și ”motivațional”, infinit adaptabil oricărui contex, dar – mai ales – șmecher și descurcăreț. Din vremea lui Nietzsche până prin anii ’60 ai secolului trecut asemenea ”abilități” evocau ceva respingător; un soi caricatură umană ce forța ușile sălilor în care nu fusese invitată. Azi se studiază cu toată seriozitatea, ba chiar se țin și cursuri – contra cost – de inițiere în arta incertă a ultimului om. Numele acestei arte e ”reziliență”. Pe românește ar fi o combinație de interes personal, cinism și indiferență față de tot ce nu aduce profit. Ni se predică acum ”gândirea critică” și judecata comparativă care – doar ele – ne pot ține la distanță de fake news-uri și de propagandă. Dar în numele a ce le-am rezista acestora din urmă, într-o lume în care cultura nu ne mai spune nimic? Tocmai pentru că nu mai avem repere, enormitățile mediei ne ajung mereu din urmă. Doar ultimul om e imun la ele, căci el e – în chip organic – sceptic cu privire la tot ceea ce n-are de-a face cu bunăstarea și cu confortul lui. Dacă trebuie să mimeze activismul propagandist o va face cu talent, iar dacă e necesar să joace gândirea critică, o va face remarcabil. Căci, pentru el, și una și alta sunt iluzii.

Ultimul om e ”băiatul” ajuns ”șef”. Va scrie ”proiecte” pentru a face ”fișe”, va completa ”fișe” și ”raportări”; când trebuie, îi va amenința pe cei care nu le completează și cînd nu trebuie, le va face șmecherește cu ochiul; când va vorbi de ”marea cultură” vocea i se mlădia în tremolo, dar orele în care-ar trebui să o explice i le va da unui tânăr doctorand (cu o mică fracție din salariu); va fi – mereu – la toate tribunele, cu un aer patern și înțelept, pentru a trage concluziile și, apoi, va invita oaspeții la ”protocol”. Dacă va fi nevoie, va înșela, va turna, va supraveghea și va face orice, având grijă – totuși – să-și mențină și relațiile cu Biserica, căci nu se știe nicicând ce și cum. Ideea e să fie mereu și peste tot șef, să-i intre bănuțul în cont și să-și vadă de-ale lui satisfăcut și punându-i pe ceilalți la lucru.

Restul, tot restul, e poveste. ”O poveste spusă de un nebun, Plină de zgomot și furie, Și care nu înseamnă nimic.”

Distribuie acest articol

50 COMENTARII

  1. Când ne-am folosit noi cultura? Nu! Niciodată. Poporul unui poet tragic, nouă întotdeauna ne-a fost suficientă vestea cea bună că avem și noi un suflet. Dar când interogația acestui suflet a interesat pe aici vreo masă critică? Poporul de la Est, născut din șansa unei necesități de la Vest, înaintează „lăturiș” prin istorie, în timp ce sufletul e pasat convenabil în grija altora, „mai cu carte”. Cum ar fi putu fi mai mult decât o birocrație învățământul unei astfel de lumi? Dacă în ’90 aplicai legile capitalismului peste praful „Epocii de Aur” România trebuia închisă cu zece yale și cheile aruncate în Dunăre. Exact, fără alte datorii externe. Nu. Noi nu ne-am născut încă. Acum, când mai e puțin și vom regurgita democrația, singura care nu ne-a fost băgată pe gât, acum vom vedea dezastrul spălării paharului pe dinafară. Vom fi cum am mai fost: mândri că suntem… în regulă cu toate actele imposturii. Dumnezeu? „Dumnezeu când și-a întors privirea de la Sine, atunci a creat lumea.” Trebuia să fi fost asemenea lui. N-a fost să fie.

  2. Înseamnă că stam bine…….

    În ce privește baza si suprastructură, rolul lor nu a fost niciodata bine stabilit. Pentru ca bază determina suprastructura, dar suprastructura influențează baza . Conform Marx.
    Pînă la urmă, evolutivă relațiilor interumane nu ține cont de baza de producție. În societățile super tehnologizate vedem întoarceri la forme primitive de organizare socială. La suprastructuri de mult uitate. Se vede în societatea contemporană..

  3. perfect adevarat. As adauga faptul ca tinerii au din ce in ce mai mult o mentalitate de tip corporatist (traducerea gandirii „ultimului om” in limbejul secolului XXI) ceea ce in vest macar este eficient economic pe cand in lumea noastra a „formelor fara fond” este catastrofal. Sunt curios cum vor evolua toate pentru ca resursele lui „merge si asa” sunt pe cale sa se epuizeze.

  4. Forme fara fond, cam asta e „viziunea” la noi. Adica sa te acoperi de hartii, dar ca activitate concreta f.putin. IN timpul asta studentii sunt din ce in ce mai slabi si mai dezinteresati, nu invata nimic, toti se gandesc doar cum sa fenteze sistemul, iar profesorii sunt multi vai de capul lor.
    Varfurile sunt marginalizate, cercetarea e finantata cu aproape 0% din PIB, cand in orice stat normal cercetarea primeste fonduri uriase pe criterii transparente.
    Deja de mai multi ani nu e nicio competitie de proiecte de cercetare serioase PCE cu evaluatori internationali, ultima a fost in 2023 cand bugetul a fost ridicol de mic. La fel si la proiectele de tinere echipe sau postdoctorale. Educatia, cercetarea, stiinta, cultura sunt la noi desconsiderate si mult subfinantate. Ce e si cu astia, doar vor bani, dar ce produc?! cam asa gandesc majoritatea din decidenti, gandire de grota, zero viziune …
    Pe urma ne miram ca 50% din populatie sunt analfabeti functional si aproape 75% analfabeti stiintific, ca lumea nu citeste, ca avem printre cele mai mici piete de carte din UE, si ca atat de multi pun botul la manipulari mincinoase, deliruri si conspirationisme de 2 lei.

  5. foarte frumos, bravo domnule Maci!
    Leonardo, Michelangelo, Goya incinta privirea, Beethoven, Bach, Mozart gidila urechea. au urmat apoi liniile strimbe, chipurile fara ochi si zgomotele acustice ce ti zguduie creierul. se cheama modernism. ia i „studentului” de azi iPhonul din mina si nu stie cum il cheama. declinul/scara inversata a valorilor Romaniei de azi isi are obirsia in milioanele de romani fugiti (unii bazindu se pe inteligenta altii mai mult pe harnicie) si lighioanele semianalfabete, puturoase, hoate si nerusinate ramase sa mulga si administreze tara.

  6. Ultimul om e ”băiatul” ajuns ”șef”,adica David , Aurel Pop etc. care au fost perfect portretizati.
    Cat despre Romania care aloca cercetarii 0.08 la suta din PIB cum sa ii sa spunem? Congo?
    Nu e nevoie de Nietzsche, de Heidegger ca sa vezi ca lumea s-a manelizat,si e plina de melteni. E lumea lor ,a celor care voteza , care umplu TicTok cu tampenii,aberatii,ura,frustrare venite din imensa lor mediocritate de care sunt mandrii.
    E un cantec acum: Cand rinocerii pe youtube …deschideti tv pe programele de stiri si o sa vedeti rinocerii imediat!

      • Domnule Revoltat,ar trebuisa fii revoltat ca esti un analfabet functional.Unde scrie in mesajul meu ca ma compar cu David si Aurel Pop?
        Dar ma pot compara cu ei,desi nu imi place ,fiindca astia sunt niste arivisti si politruci,au folosit stiinta sa ajunga mari sefi ,nu pentru cunoasterea lumii.
        Da,am predat si predau la universitati din strainatate. Am predat si in Romania. Cartile mele,nu putine, publicate in Springer Nature, Elsevier etc. se gasesc in mari biblioteci ca Harvard, Stanford, Cambrige sau Sorbona.Ale politrucilor astora unde sunt ? Prin depozitele prafuite ale Acedemiei Romane.
        Din Stanford CA,amindu-mi despre o poezie care zice :De unde curajul/De-a ne da drumul pe toboganul somnului/Până aproape de moarte/ si care se potriveste celui care a scris acest mesaj .

  7. Pe cât de ipocrite pe atât de hilare sunt lamentările cu privire la căderea în irelevanță a valorilor fie că vin din culturile mari sau de la noi. Nostalgia asta după o pretinsă vărstă de aur a civilizației în care valorile erau cultivate și respectate fără să și spună în mod clar care erau păturile sociale și instituțiile responsabile pentru promovarea valorilor. Să fie vorba despre feudalii care își stăpâneau cu mână de fier subiecții sau poate clerul care îî slujea pe feudali și puneau dogma și obediența înainte de orice. Omul obișnuit, împovărat de grijile traiului zilnic , nu poate să pună geană pe geană noaptea de grija valorilor universale pesemne. Cât despre cei care reușesc în viață făcând toate compromisurile posibile, îmi închipui că atunci când iau o pauză din a le face mizerabilă viața celor din jur , citesc și adnotează clasicii literaturii și filosofiei universale, vizitează marile muzee și ostenesc făcând acte caritabile. Cât de departe ar trebui să ne întoarcem în trecut ca să readucem vârsta de aur a civilizației, o readucem la pachet cu sclavia , bunul plac al stăpânilor zilei și mizeria generalizată a imensei majorități ? Chestia asta cu nostalgia după vremurile bune e de fapt modul ascuns în care unii regretă faptul că i s-a ridicat plebei libertatea la cap. Cât despre slăbiciunile învățământului universitar post socialism bolșevic cred că este naiv să fi avut alte așteptări ținând cont de ce s-a întâmplat din 1990 încoace. Să fi justificat calitaea intelectuală și umană a majorității lumii academice la ieșirea din ultima dictatură speranța că învățământul universitar va fi altfel decât mocirla în care ne zbatem aproape fără ieșire?

    • Chiar speram sa gasesc un astfel de comentariu – felicitari pentru aceasta critica adusa articolului! Teza legata de „repere” se simte ca fiind indesata mai mult pentru ca ii este pe placul autorului (si oreacum ciudata, avand in vedere mentionarea lui Marx – aici spre final nu mai e asa interesant, nu?).

  8. „În schimb sarabanda ”metodelor și tehnicilor”, ce se schimbă tot mai repede – în ritmul în care americanii inventează tehnologii și europenii metodologii –, are ceva neserios.”

    F bun articol. Adevarurile spuse de aplica nu numai in Ro, ci in toata Europa cel putin.
    Tragic e ca stiinta se confunda cu activismul gen Greta, descoperirile epocale se confunda cu morile de vint si solarele fabricat de chinezi.
    Cine, in ziua de azi e in stare sa priceapa constructia unui telefon mobil? Cine e in stare sa proiecteze un cip si sa-l mai si fabrice? Citi profesori de specialitate pot explica aceste mistere?
    Tehnologia ne-a depasit, devenim tot mai dependenti de citiva, f putini, care reusesc aceste adevarate minuni.

    Intr-un mare concern s-a folosit si se foloseste un program de calcul dezvoltat cu multi ani in urma. Din anumite motive a fost necesara adaugarea unor optiuni necesare unor noi materiale. Nimeni nu a stiut ce continea programul vechi, nici documentarea acestuia nu era prea bine facuta.

    Cam asa stam, habar nu avem nici macar ce au facut tatii nostri, de unde sa mai fim in stare sa inventam ceva nou?
    Desigur ramin citiva chinezi, japonezi, americani, in rest sufla vintul!

  9. ,,Ultimul om e ”băiatul” ajuns ”șef”. Va scrie ”proiecte” pentru a face ”fișe”, va completa ”fișe” și ”raportări”; când trebuie, îi va amenința pe cei care nu le completează și cînd nu trebuie, le va face șmecherește cu ochiul; când va vorbi de ”marea cultură” vocea i se mlădia în tremolo, dar orele în care-ar trebui să o explice i le va da unui tânăr doctorand (cu o mică fracție din salariu); va fi – mereu – la toate tribunele, cu un aer patern și înțelept, pentru a trage concluziile și, apoi, va invita oaspeții la ”protocol”. Dacă va fi nevoie, va înșela, va turna, va supraveghea și va face orice, având grijă – totuși – să-și mențină și relațiile cu Biserica, căci nu se știe nicicând ce și cum. Ideea e să fie mereu și peste tot șef, să-i intre bănuțul în cont și să-și vadă de-ale lui satisfăcut și punându-i pe ceilalți la lucru.” Cât de actual! Și cât de mulți ,,ultimi oameni” sunt în jur!

  10. Apreciez ironia stilată, domnule Maci. Aș pune alături un gând de-al imoralistului : „Luați aminte, voi, filozofi și prieteni ai cunoașterii, și feriți-vă de martiriu! Feriți-vă să suferiți de dragul adevărului! (Dincolo de bine și de rău, p. 35)”. Gânduri bune !

  11. Revin cu mesaj .Vad ca sunteti un fan al dlui Bolojan,ziceti matematician de formatie. Dar matematicienii fac si calcule gresite. Cateva exemeple: cati bani castiga bugetul Romaniei impozitatand cu cass cei 500 de veterani care ne-au ramas? Cati bani castiga bugetul Romaniei taind bursele olimpicilor si studentilor? Cati bani castiga bugetul Romaniei ajustand pensia de serviciu si asa uriasa a a magistratilor? Domnul Bolojan sufera si la capitolul logica.O decizie CCR spune ca poti cumula pensia si salariul.Dl.Bolojan vrea sa propuna in pachetul 3 exact opusul deciziei CCR. Pe cale de consecinta, se poate ca si decizia CCR de anulare alegerilor la 2 ,e gresita si si dati turul 2 inapoi! Asta vreti ?
    Facturile de electricitate mari(Romania e tara unde electriciataea costa de 30 ori mai mult ca in Germania! ) vor scumpi nu numai viata noastra de la facturi ,alimente , dar vor face si economia si mai neferformanta ajungand rapid la un buget nesustenabil,adica sa nu mai fata fata platilor. Junk va fi Romania inainte sa ne spuna agentiile de rating.
    Pe scurt dl. Bolojan e un matematician slab ,dar un ins populist pe val fiindca a gasit vinovatii bugetului : vetaranii,pensionarii,elevii studenti, batrani profesori,medeci,cercetatori fara de care tara asta ar semana cu acesti domni autori care scriu pagini intregi despre Nietzsche ,Heidegger ca sa justifice ce? Mediocritatea lor ,insi cu index 2-3 ajunsi pe la 50 de ani, scriitori digitali pe la diverse gazete.
    Da,Bolojan si-a facut prost calculele lui intr-un oras de provincie ploios, si a gasit vinovatii fara vina care dau gaura bugetului. Nu stie ca traderii de energie din România au profituri de trei ori mai mari decât în celelalte state europene? Nu ,vinovati sunt elevii ,studentii,pensionarii, judecatorii, olimpinicii veteranii!
    Nu stie ca Romania nu recupereaza 30 la suta din TVA? Nu ,vinovati sunt elevii ,studentii,pensionarii, judecatorii, olimpinicii,veteranii!
    Nu stie dlBolojan ce salarii uriase sunt in firmele de stat falimentare? Nu ,vinovati sunt elevii ,studentii,pensionarii, judecatorii, olimpinicii veteranii!
    Nu mai continui. Nu cred ca acest text va fi publicat ca nu e pe linia de partid si de stat.
    Luati-l Bolojan inapoi la Oradea,nu e matematician, e un populist de duzina,si e cel mare agent electoral al partidului AUR care va aduna toata nemultumirea reala a majoritatii oamenilor facuti vinovati fara vina in timp ce partidele junk PSD si PNLne ranjesc seara de seara la televizor si ne ameninta cu agentiile de rating ceea ce este fals. Romania nu e in situatia Greciei,mai exact nu e inca!

    • E plicticoasa rau viata in Palo Alto daca aveti atata timp sa cititi toate eseurile de pe Contributors. Dar ispita de a critica totul este prea mare, mai ales de la Stanford.

      • E 9.08 aici la Stanford ,plec in 10 minute de acasa. Da,citesc regulat Contributors un loc unic al presei din Romania unde se mai gandeste.Nu ma aflu pe nici o retea sociala,unde abunda mediocrii ,dar vad ca si aici pe Contributors e plin- autori si cititori. Ispita de a critica pe cine?Pe un ins mediocru,un populist de duzina. Stiti ce fac eu de aici? Trimit carti si articole de stiinta colegilor din tara care nu au bani sa le cumpere,trimit bani profesorilor mei azipensionari si colegilor pensionari cand nu se mai ajung cu banii.Le trimiteam si parintilor bani atunci cand traiau.Umblam prin spitale cu multi bani in buzunar sa dau spaga la doctori sa aiba grija de bunica,parinti, colegi. Deci nu ma plictisesc la Stanford, fiindca sunt un fel de guvern in exil al Romaniei care ajuta pe cei care propriul guvern i-a uitat!
        Eu cred că suntem un popor vegetal/De unde altfel liniștea/În care așteptăm desfrunzirea?De unde curajul/De-a ne da drumul pe toboganul somnului/Până aproape de moarte/Asta e tara care in vinovatii nevinovati sunt cei care platesc prostia ,rautatea, coruptia partidelor si a mafiilor din spatele lor.

        • @matrix. Probabil sunteti janitor (om de servici) sau instalator la Stanford, asta daca chiar sunteti acolo.. In rest sunteti penibil cum tot repetati ca sunteti la Stanford, de ca si cum ar interesa pe cineva asta, sau de ca si cum ar conta asta in cadrul acestui forum de discutii.
          Dupa cum va exprimati, cam agramat si cu multe greseli de scriere in toate comentariile, nu cred ca sunteti cadru universitar acolo.
          Iar cu criticile continue si aiurea aduse lui Bolojan, abtineti-va, sunteti pe langa subiect, omul chiar este priceput in managementul public (lucru dovedit in Oradea), e bine intentionat si e corect, spre deosebire de altii.

          • Da,asa e sunt om de serviciu si instalator in timpul liber cu jumatate de norma la universitate.Probabil pentru cultura Dv.provinciala a fi om de servciu sau instalator e ceva injositor. Aflati ca nu este ,orice meserie care ajuta oamenii nu este de dispretuit. Nu am timp sa fac corectii prea multe la ce scriu ca vedeti si Dv.cat sunt ocupat si apoi noi oamenii de serviciu si instalatorii suntem musai analfabeti.In orice caz citind ce scrieti si scriu si altii ma bucur ca sunt aici decat intr-o tara unde critica reala e privita ca un afront si primesc mesaje urate,jignitoare ca l-am criticat pe Bolojan. Ce-ar fi daca l-as critica pe Georgescu sau Simion? As fi injurat,batut , probabil.
            In orice caz ,nu Dv i-am adresat mesajul ci Fizicianului,Dv.ca musca in lapte.
            Astept urmatoarea vizita acasa , care va fi curand, si unde iar trebuie sa umblu prin spitatale,pe la oameni pe care nu ii ajuta nimeni,vinovatii fara vina si ii ajut asa cum pot eu, ca om de serviciu si instalator. Cat despre Dv. ,” istoria românilor avea o constantă în viziunea sa: eşecul. Românii mergeau din eşec n eşec”.,zicea Cioran. Si.Dv. si altii pe care ii admirati faceti azi la fel!
            PS Cautati pe google Emil Cioran…nu,nu este la USR.

    • Cu siguranta ca masurile luate de guvern pot fi imbunatatite. Aveti dreptate cand scrieti ca taierea burselor pentru olimpici ori impozitand veteranii de razboi nu va ajuta bugetul, insa avestea sunt defectiuni ale masurilor luate global. Puteau fi facute exceptii, de fapt ar fi fost potrivit, insa intre bursele eliminate au fost si ele acordate elevilor care au media generala 2, doar pentru ca multi alti colegi au medie si mai mica. De fapt, nu stiu de ce e nevoie sa dai burse elevilor in afara celor legate de performante cu adevarat speciale, cum sunt medaliile obtinute la olimpiadele internationale. Pana la urma, in cazul elevilor familia este cea care trebuie sa le asigure necesarul de trai, iar daca familiei ii lipsesc mijloacele, sistemul asigurarilor sociale ii ofera sprijinul (in masura posibilitatilor).

      Ca masuri in sistemul bugetar, ma intreb de ce trebuie sporuri sau scutiri? Da un salar corespunzator si gata. Ai elimina sporuri gen antena, folosirea calculatorului, cunoasterea limbilor straine (rezumate uneori la „hello” si „good bye”). Sporurile unt un mod de crestere mascata a salarului, ajungandu-se la cresteri cu procente nebanale. La fel, profesorii se plang de cresterea normei didactice de la 18 la 20 de ore? Daca tot vrem sisteme ca in occident, poate ar fi util de spus ca in tari precum DE, NL sau BE profesorii au spre 25 de ore de predare saptamanal, examenele gen bacalaureat intra in datoria de servici fara plata suplimentara, iar vacanta de vara este de 6 saptamani. Sunt doar cateva exemple.

      Mi-e teama insa ca exceptiile, oricat de motivate ar fi, desschid poarta abuzurilor. De indata se descopera o posibilitate de a scuti un grup de la impozitare, ori a da un spor pe undeva, vor veni favorizatii sistemului (gen judecatori, militari – si nu ma refer la cei care au fost pe front, ci cei care nu au vazut vreodata un camp de lupta) si vor cere privilegii. Asa ajungem la pensionari avand 50 de ani, unii chiar reluandu-si vechiul servici in sistem, dar cumuland pensia, in timp ce dosarele zac prin judecatorii pana la implinirea termenelor de prescriere.

      Oricum, continuand ca si pana acum este calea sigura spre un faliment total, trebuia facut ceva. Ca se poate si mai bine, total de acord!

      Cat priveste pretul energiei in Romania, raportat la Germania, cred ca e o greseala de scriere. De fapt, pretul kwh este sensibil mai mic in Romania decat in Germania:
      https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=Electricity_price_statistics
      Sigur ca, raportat la salarii, kwh costa mai mult in Romania decat in Germania, insa nu de 30 de ori.

      • Abuz ? Veteranii in numar de 400 impozitati? E penibil.
        In USA energia electrica costa cu 50 la suta mai putin ca in Romania. Va trimit factura de luna asta.

        • Nu am spus ca neimpozitarea veteranilor ar fi un abuz, ci ca mi-e teama ca orice exceptie, fie una extrem de justificata si de bun simt ca si aceasta, ar deschide calea pentru abuzuri. Pana la urma, chiar si impozitarea/cass a veteranilor poate fi compensata printr-o crestere a indemnizatiei care sa acopere macar aceste taxe, desi de bun simt ar fi o crestere mai substantiala. Nu sunt cei 400 de veterani problema bugetului in Romania, ci modul in care este administrat. La fel si olimpicii, sunt putini si bursele lor au impact 0 asupra bugetului. E un minim de respect aratat celor care si-au riscat viata pentru tara, respectiv celor cu performante exceptionale. Fac insa diferenta intre primii si pensionatii la nici 50 de ani (daca nu ma insel, fara contributii), respectiv busresle acordate unui procentaj al elevilor din fiecare clasa, indiferent de performanta scolara.

          Legat de pretul kwh, mi-am permis sa observ ca raportul 30:1 pe care il mentionati intre RO si DE este, probabil, o scapare. Nu stiu nimic despre preturile din SUA, stiu ca in Europa sunt diverse moduri in care este prezentat pretul kwh, unele incluzand costruile cu reteaua, taxele, etc., altele nu. In final, evident ca totul, inclusiv reteaua si taxele, este platit de catre consumator. Romania are preturi finala sensibil sub cele din DE (ca si din alte tari din vest), doar ca nivelul de suportabilitate este si acela, diferit. Cred ca, in general, Europa are taxe mai mari decat SUA.

          Oricum, nu-mi trimiteti factura :), mai bine cartile si articolele pe care le-ati mentionat mai sus. O spun cu toata sinceritatea, fara urma de ironie sau sarcasm. De fapt, nici acelea nu trebuie sa le trimiteti, le gasesc si eu la edituri si biblioteci.

    • Nici dl.Bolojan și nici cei asemenea dânsului nu vor ști vreodată!
      Și întotdeauna vor fi vinovați copiii, veteranii, pensionarii( cei care vor mai apuca!!!), olimpicii etc.
      Ar trebui să nu mai avem nici un fel de așteptări….și să nu ne mai uităm la televizor!

  12. „Dispariția valorilor ne lasă într-o lume fără repere…”

    Remarcabil acest pasaj din articolul domnului Mihai Maci, el reflectă o situație de o cumplită tristețe din învățământul [superior] românesc.

    …Dar artizanii acestei stări de lucruri sunt în mare măsură profesorii înșiși, în contextul în care problemele fundamentale în educație sunt subfinanțarea și excesiva politizare.

    Spre exemplu, la Universitatea din Oradea, este susținut în funcția de Rector domnul Constantin Bungău, târșâit prin tribunale ani de-a rândul pentru procese de corupție, un foarte apropiat de PSD. Ei bine, cadrele disactice ale Universității din Oradea îl sprijină neîncetat, cu efuziune.

    https://newsweek.ro/educatie/rector-milionar-cu-4-mandate-la-universitatea-ce-adaposteste-politicieni-plagiatori-6000eur-venituri

  13. „…te pensionezi rapid (40 +) și cu grad mare; imediat te reangajezi (și cumulezi pensia cu salariul) și, pe lângă, mai faci una – două – trei afaceri profitabile (și, evident, legate de slujbă).
    Cuiva nu-i place: domnului Bolojan. De aceea se-ncrută tot mai mult și vorbește tot mai apăsat de tăieri la stat.”

    Dl. Bolojan nu e acolo de capul lui, e parte dintro coalitie NEREFORMATA de POMPIERI-PIROMANI (partial) pe post de INTERFATA cu publicul bun-platnic de tarife, taxe si accize caruia i se cere nitica rabdare pen’ca luminita de la capatul tunelului nu se vede deoarece exista o curba cu obstructie vizuala pe traseu :)).

    Coalitia mentionata ori se reformeaza profund, ADICA ejectarea permanenta la lada de gunoi a istoriei (si unii la inchisoare cu consficari extinse) pentru toti grindenii, badalaii, ciucii, catzii, dumitrestii, buzatii, cacaraii, hrebenciucii, mocioalcii, stanestii etc. si rudele lor sugative de bani publici, ori dispare la urmatoarele alegeri (da, sunt optimist, cred ca vor mai fi alegeri euro-parlamentare :)).

    Lipseste SEPARAREA REALA A PUTERILOR IN STAT SI SOCIETATE, d-aia e cum e (nu numai) la noi.
    Dpmdv si NEexhaustiv dar esential pentru separarea mentionata, cateva masuri legislative necesare, care ar trebui sa fie puse in practica eficace si adecvat:
    – interdictia angajarii la stat(local, judetean, national/central) a rudelor pana la gradul 4 a celor deja angajati la stat, inclusiv demnitarii/cei alesi prin vot public
    – interdictia accesarii de bani publici pentru persoane juridice de orice fel(inclusiv non-profit) care au angajati SI/SAU actionari SI/SAU beneficiari finali reali ce sunt rude pana la gradul 4 cu angajati la stat, inclusiv demnitarii/cei alesi prin vot public
    – interdictia acumularii pensiei cu salariul pentru angajatii la stat, DACA pensia e platita din fondurile publice ale RO, inclusiv pilonul 2 si demnitarii/cei alesi prin vot public
    – interdictia angajarii la stat in functii cu PUTERE DECIZIONALA pentru persoanele care detin una sau mai multe cetatenii si/sau vize preferentiale
    – finantarea partidelor si candidatilor independenti INTRE SI IN (pre)campaniile electorale NUMAI din fonduri publice SI in baza unui procentaj subunitar din incasarile ANAF – orice alta sursa si forma purtatoare de valoare trebuie scoase inafara legii.

  14. Of, Doamne! Drumul spre Iad este pardosit cu cele mai bune intenții….
    Repet ce am mai spus pe aici: în România NIMENI nu știe ce trebuie făcut în domeniul educației/instrucției. Nici în România, nici în Lume. Așa că toate aceste lamentații mi se par ridicole sau ipocrite.
    Dar totul se va rezolva în curând prin mijloace tehnologice. La naștere ți se va face o analiză ADN din care va rezulta ce predispoziții ereditare ai pentru o anumită activitate/profesie apoi ți se va implanta un cip cu informații generale și de specialitate, inclusiv un PC și un telefon inclus. Nu prea este SF și nici o glumă proastă…

  15. Foarte bun articolul.

    Salvarea sistemului universitar romanesc va fi aceeasi care a fost si in occident: aducerea de cohorte de studenti straini care sa suplineasca deficitul. Pentru un loc la camin, o masa la cantina, si o diploma europeana(!) obtinuta usor se gasesc destui doritori.
    In felul acesta cei 40.000 de profesori isi vor pastra obiectul muncii iar Ministerul de Externe se va mandri cu un nou record in ceea ce priveste diplomatia culturala.

    Functioneaza, fiti optimist!
    Modelul a fost deja testat in occident, nici la capitolul acesta nu trebuie sa inventam noi ceva nou.

  16. Mna, ce să spun. Nu documentezi, nu exiști. Nu publici, nu faci cercetare, nu exiști.

    Citeam lateral cum se plângea un „diplomat” de numărul fișierelor pe care trebuie sa le tina updatate an de an. Fișiere de la Universitate, de la Facultate, pe parte pedagogică, pe parte de cercetare. Dar …nu documentezi, nu exiști.

    Nu înțeleg de ce munca acesta, de completat documente, este privită atât de „vai, cat de multe se cer de la noi!?”. Frate, nu ai documentat, nu exiști! Nu ai updatat fișierul, nu exista contribuție.

    De aceea există și sintagma: „daca nu este măsurabil, nu poate fi evaluat!?”. Nu poate fi măsurabil daca nu este updatat.

    Mda, poate că astăzi imi exprim și eu frustrarea că tinerii nu înțeleg importanța documentării. In industrie, testele, daca nu sunt documentate, nu exista! Se pot plânge tinerii de overtime, de munca multa, de orice. Dar dacă nu documentează (corect), munca lor nu exista.

    Probabil aceasta lipsă a exercițiului documentării începe în Universitate, cu profesorii care se plâng de „cat de mult muncesc, dar de ce mai trebuie să și documentez!?”

    Mulțumesc domnule Maci, adaug și eu un minus, la lunga lipsă a competențelor așteptate de la studenti. Lipsa exercițiului documentării.

  17. Sunt complet de acord cu mesajul si cu ideile din text dar parerea mea e ca Nietzsche e cel mai putin potrivit ca ´ghid´ pt. redescoperirea sau ´revalorizarea valorilor´. Nu sunt un purist si nu ´il urasc (nici) pe Rousseau´, cum afirma un ilustru intelectual roman. Sigur, Nietzsche a fost interpretat si rastalmacit in toate felurile, a fost ´martirizat´, fiecare a scos ce a vrut din el, l-au facut fascist, anarhist ( probabil cel mai aproape de adevar ), ´conservator´, liberal ( Kaufmann, care l-a americanizat ) sau ´libertarian´. Nu mai stiu cine spusese, pe la inc. sec. 20, ca putea scoate un citat din Nietzsche pt. orice cauza si ocazie. Nietzsche e depozitul ideal de ziceri, de aforisme si sentinte, nici nu se ferea de contradictii, mai ales ca a trecut prin cateva faze destul de diferite. Dar, probabil ca au dreptate cei care vad in el un tip de ´reactionar´ nihilist. Un ´moralist´ nihilist, in sensul acelui moralism ´fiziologic´, ce demistifica, reduce ´idealurile´ la instincte si omul la animal, descoperind josnicia preaumanului – asadar, un moralism decadent.
    Perspectiva nietzscheana e foarte putin inteleasa, multi conservatori il considera, complet gresit, unul de-al lor, deoarece se opresc la partea lui de ´critica culturala´, mai superficiala, nu au acces sau pur si simplu nu ii intereseaza miezul filosofiei lui – in general nu ii intereseaza decat ceea ce le confirma cele cateva idei fixe ideologice. Care e un ´nihilism activ´, revolutionar. Nietzsche critica ´nihilismul pasiv´, inconstient, al societatii burgheze, ´fara suflet´, ipocrite, ´fara Dzeu´, dar nu pt. ca ar fi fost un sustinator sau aparator al valorilor traditionale, a fost mai pe la inceputuri, in faza schopenhauerian-wagneriana, admiratorul unor ´idealuri´ idealiste crepusculare, muzicale si patriotice – era fundamental un spirit estetic, – mai degraba de cazarma prusaca decat aristocratice. In realitate, tocmai aceste valori platonico-iudeo-crestine, ´idealiste´ ( ´apolinice´) ar fi fost, dupa el, cauzele ´degenerarii´ vietii – le confunda usor cu socialismul epocii -, ce au dus la lumea moderna ´fara suflet´, dezvrajita, secularizata, iar Weber era si el un nietzschean, in felul lui, Nietzsche a fost ´profetul´ unei epoci. Lipsa de valori sau valorile muribunde, reziduale, ale lumii burgheze si ´socialiste´ ar fi doar devalorizarea valorilor crestine, coruptibile din fasa. De aceea, o ´genealogie´ a moralei, ´morala sclavilor´, ce avea sa duca la revolta ´ultimilor oameni´. Nietzsche nu era un aparator al Dzeului ´mort´´, Dionysos era pt. el un anti-Dzeu si nu e deloc intamplator ca avea fizionomia Satanului romantic, era un cult romantic obisnuit al lui Satan-Lucifer, obisnuit si la unii anarhisti. Viata lui a fost o lupta cu Dezul crestin, o revolta, ´existentialista´. Nietzsche l-a citit foarte atent pe Dostoievski, pare iesit dintre filele lui Dostoievski, care i-a anticipat argumentele si cuvintele, in ´omul din subterana´, un Ivan si, mai ales, Raskolnikov, un ´Napoleon´ palid. Interesant, povestirile despre ingenuncherea ultima lui Nietzsche la vederea unui cal cazut e una apocrifa, dar semnificativa, o repetare a visului lui Raskolnikov, care probabil il impresionase foarte mult si ii afectase nervii epuizati.
    Nietzsche avea o imagine fantezista, romantica, despre o era eroica precrestina, aristocratica, o paganitate ´barbara´ de supraoameni, numiti uneori chiar ´arieni´, un paganism inteles cam ca in felul lui Machiavelli, estetic, polemic fata de Crestinism ca religie universala si slaba, un paganism ca religie mundana, a puterii, politica – homo totus polticus. Pe gustul neoconservatorilor de mai tarziu, carora le placea sa se inchpuie urmasii romanilor. Machiavelli avea ex. contemporane in micile tiranii italiene, mercenarii, condotierii, al lui C. Borgia, exemplar suprauman si pt. Nietzsche ( alaturi de Alcibiade, Napoleon sau Goethe). Supraomul e un ´om prometeic´, revoltat impotriva lui Dzeu. Ceea ce nu inseamna ´ateist´, pana in ultima clipa Nietzsche a tot conversat cu ´Rastignitul´ – cu care a ajuns chiar sa se identifice, s-a tot certat cu Sf. Pavel si cu Socrate, vocile constiintei lucide. Sa nu uitam ca a fost un apostat, tatal lui, care murise in tinerete de o boala asem. cu a lui, si credea ca fusese blestemat, fusese pastor. Deci a pastrat ceva din aceasta formatie timpurie ´preoteasca´, ca si Heidegger, a continuat sa predice o religie ´fara Dzeu´, a ´supraomului´.
    Deci Nietzsche opunea presupusului nihilism vulgar, al maselor, un nihilism, mult mai real sau autentic, aristocratic, ´dionisiac´, visa uneori chiar la un Crestinism dionisiac, frenetic, pe care poate ca l-ar fi recunoscut in fundamentalismele de azi. Valorile care stau sa cada trebuie ajutate sa cada, ca in parabola cu pastorul si cu sarpele ( interesant, e similara cu un mit al lui Shiva , asimilat inca din Antichitate cu Dionisos), o asimilare si distilare a ´veninului´ nihilist, ceea ce nu te omoara te face mai puternic, etc. Seamana, de asemenea, si cu monologurile lui Kirilov : ´Daca nu exista Dzeu, eu sunt Dzeu!´, ceea ce trebuie dovedit, printr-un act de suprema revolta, sinuciderea. Ce nu trebuie neaparat sa fie ´fizica´. In locul lasat gol de Iahweh isi face aparitia Dionysos, un zeu ´diadic´, al contradictiei ( al ´diferentei´ , cum ar spune nietzscheenii mai rafinati ). Deci Nietzsche nu deplange vechile valori, corupte pt. ca erau coruptibile, se bucura de devalorizarea lor, de moartea lui Dzeu, pe care chiar l-ar ajuta sa moara definitiv, un deicid. Nietzsche e apostolul autodivinizarii omului, ca ´supraom´, ´credincios pamantului´, solipsism – coroana lui de spini e ´eterna reintoarcere´- , care sa ia locul vechiului Dzeu apolinic si tiranic, e aici si un fel de ´gnosticism´. Nici nu era foarte original, aceste conceptii fiind destul de obisnuite in subteranele romantismului, formula ´mortii lui Dzeu´ o gasise la Ph. Mainlander. El se inscrie cumva si in traditia criticii istorice a Crestinismului a tinerilor hegelieni. Avea o conceptie naturalista, ´fiziologica´, materialista, destul de banala, deci foarte moderna in spirit, ´stiintifica´, despre acea epoca antica eroica, ideala, in care ´morala stapanilor´ era un fel de ´morala naturala´, chiar darwinista, desi criticase darwinismul prea englez si burghez, sa zicem, un darwinism alternativ. Nietzsche criticase, desigur, antisemitismul ´vulgar´, dar filosemitismul lui era foarte ambivalent, prin ´transvaluarea valorilor´ prin care ceea ce trecea negativ devenea pozitiv, de fapt o inversare a valorilor, o pozitivare a negativului, in stilul nocturn al romanticilor, stereotipuri traditionale despre ´evrei´, mercantilism, siretenie razbatatoare, rezistenta ( sugerand ceva ca un sobolan ) etc., erau ´transvaluate´, pozitivate, ´evreul´ era un trickster, ´evreul ratacitor´. Supraomul trebuia sa fie o incrucisare de ´arian´ si ´evreu´, de vultur si sarpe, de contrarii. Ceea ce a fost numit si un ciudat filosemitism antisemit, nu e singurul caz ( L. Bloy, Rozanov, dar multi ganditori religiosi, de diverse confesiuni, erau tributari unor prejudecati antisemite ´religioase´ char cand criticau antisemitismul ´biologic´, Maritain, Berdiaev si insusi Barth, dar unde era granita intre unul si celalalt ? , fara a mai adauga ca antisemitismul nazist nu era pur ´biologic´ ci si cultural , ca ´biologia´ si ´cultura´ nu se exclud, ci adesea se includ – o ´biologizare a spiritului´ ). Nietzsche nu era un nostalgic al traditiei crestine, medievale sau antice clasice, era dusmanul Crestinismului si Platonismului, aruncand vag banuiala ca Socrate nici nu ar fi fost grec ( si atunci, ce ar fi putur fi ? … ) . Visa la o varsta eroica presocratica nicicand existenta, o utopie retrospectiva, foarte moderna in spirit, o lume a supraoamenilor primitivi, a ´stapanilor´ eliberati de moralitatea decadenta, de ´spiritualitatea´ ce ar fi slabit ´viata´ si ´puterea´, o destul de banala si bolnavicioasa ´religie a vietii´, ´dionisiaca´, aproape ca un cult al electricitatii recent descoperite. Aceasta epoca avea sa reinvie, printr-o revolutie eugenista, supraomul colectiv, ca rasa viitoare. Nietzsche era profetul unui Protestantism inversat.
    Intrebarea e, de ce rezoneaza Nietzscheanismul – in moduri poate deformate – in sufletele atatora dintre contemporanii nostri, de ce se recunosc in el, ai zice ca eonul nostru, ´post-metafizic´ ( ma rog, post-ontoteologic ), Zeitgeistul, este ´dionisiac´. Nietzsche a fost canonizat – desi se prefacea ca nu si-ar fi dorit, de ´ultimii supraoameni´ … In primul rand, desigur, pt. stilul sau, stilul, ultimul om e mai presus de toate un estet, lesina pt. arta, arta de dragul artei.
    Invatatura lui e, in esenta, o eliberare de propria constiinta, el s-a luptat cu propria-i constiinta asa cum s-a luptat Iacob cu Ingerul, toata noaptea. O fi suferit vreo strafulgerare finala ? Posibil, dar avand in vedere ce a mai ramas din el … Dupa vechile mituri omul prometeic e fulgerat de Zeus, care ´mai intai ii ia mintile´.
    am crezut ca aceste reflectii capricioase despre cel mai mare filosof al modernitatii tarzii ar putea interesa.
    Cunoscuta formula : ´tot ce e bun e mostenire´, avea de fapt la Nietzsche un sens lamarkian, biologist, acela ca insusirile dobandite, individuale, se mostenesc, e normal sa satisfaca vanitatea urmasilor unor aristocrati sau personalitati, tot un soi de girafe sau macar gansaci cu gatul tot mai lung si cu nasul mai aproape de nori …

    • Cu scuze, iarasi am divagat de la subiect.
      Incerc sa aduc informatii sau interpretari, mai curioase, mai provocatoare.
      Despre articol nu am ce sa ´comentez´, sa obiectez sau sa completez, nu as sti.

      Doar asa, tot ca o curiozitate, as inclina sa cred ca defectiunea ´sistemului´ de educatie modern in general, una ´funciara´ si ´originara´, poate avea cauze si in naturalismul iluminist, care facea din om o tabula rasa, o foaie alba pe care se poate scrie orice, daca nu direct o masinarie, un ceasornic. Idealismul transcendental kantian reflecta acest ´model´ stiintific timpuriu, un ceasornic super-compartimentat – culmea stiintei ! – intors la inceputuri de ´demiurg´ si care apoi functioneaza exact, meticulos, ticaind monoton spre ´pacea eterna´. Acest model iluminist este unul ´stiintific´, tehnologic, hiper-rationalist, cantitativ si implica o anumita dez-umanizare ( de vreme ce Dzeu e identificat cu ´natura´, mai apoi cu ´istoria´). Comunistii nu au facut decat sa duca la absurd acest proiect naturalist, intr-un irationalism scientist. ´Omul nou´, socializat, evoluat, fara probleme sau complexe de constiinta, voios si optimist, ´pozitiv´, luminat prin stiinta, privind tot inainte spre viitorul azuriu, – daca nu chiar fara o ´constiinta´ individuala distincta, aceasta povara, cauza tuturor relelor, cauza a alienarii, cum stia si Hegel, care voia sa-i integreze dialectic, sa-i mantuiasca pe indivizii atomici sub obladuirea Spiritului-Stat, Paracletul pogorat la ´sfarsitul istoriei´ ca Stat !
      Si daca ´suflet´ nu mai e, totul e permis, nici un pret nu e prea mare, oamenii sunt interschimbabili si dispensabili, caci ceea ce e important si real e societatea (´sociomorfism´), iar utopia devine un cosmar totalitar. Revenind la Nietzsche, dar si la Heidegger, unde omul nou, eliberat de religie, este ´credincios pamantului´, obedient acestei lumi, ca fiinta exclusiv istorica, fara vreo perspectiva transmundana, denuntata ca evaziune si instrainare, ba chiar ´nihilism´, deci trebuie sa se dedice trup si suflet, fara rest, unor cauze si religii imanente, mundane, politice. Acesta e intelesul heideggerian al ´autenticitatii´, omul autentic asculta chemarea ´spiritului´ timpului sau, este ´hotarat´, inflexibil, fanatic, intr-un stil militar. Ceea ce, pt. nostalgici, trece drept barbatie. Intotdeauna bunicii – nu parintii !, erau mai curajosi si mai destepti, o idealizare a trecutului recent la care nu avem acces. Doar ca trebuie mereu sa platim pt. pacatele lor.
      Sacralizarea politicii, nihilismul revolutionar, ´palingenetic´, numit si ´realism´. Socrate, intruchiparea Constiintei, – Daimonul sau ´ingerul´ lui, era inamicul lui Nietzsche, il chinuia teribil, precum vulturul lui Zeus pe Prometeu, filosofia acestuia era un proiect contracultural extraordinar, de deconstructie a constiintei, cauza a ´degenerarii´. Antiumanistii au inteles f. bine acest aspect, trebuia ucis si acel ´Dzeu din om´, cum spunea Stirner, ´subiectul´, ´autorul´. ´Viata´ trebuie sa se elibereze de ´constiinta´ si ´cunoastere´, printr-o ciudata re-interpretare a mitului caderii, o dez-individualizare, dizolvarea ´principiului individuatiei´ ( inca din ´Nasterea tragediei´. L. Sestov a dus la extrem acest anti-intelectualism si ´nihilism religios´ as zice, atat de rusesc ). Disolutie extatica ´dionisiaca´, Rausch, ce avea sa se intample de multe ori, in teribilele secole profetite de Nietzsche, in extazele colective de pe marile stadioane, omul nou, supraomul, e turma, ´rasa´,´legiune´, Behemot ( un model pt. ´rinocerul´ lui Ionesco, fara indoiala).
      Acest sistem de educatie e un esec evident, educatia trebuie sa se adreseze mintii si sufletului, dar si corpului, mai intai trebuie educat ´sufletul´, este esential o problema de etica, o cultivare a caracterului care, ca si fizionomia, e diferit de la om la om, o educatie ´universala´, la gramada, nediscriminata, e ceva la fel de absurd ca reteta universala in medicina. Educatia, formarea caracterului, e prin definitie ceva individual, inter-personal, nu ´institutional´. Statul nu stie sa formeze decat supusi. Foucault poate sa fi avut partea lui de dreptate, aceste metode de ´ascultare´ reflecta ceva si din canoanele de penitenta si ispasire, ca retetare, tot asa cum pt. Crestinism ´sufletul´ e ceva transmis material, fara predispozitii individuale, etc., s-au remarcat de multe ori afinitatile teocratice ale totalitarismului, comunist in special, cu riturile si penitentele publice inaintea Partidului-biserica reprez. de clerul-nomenclatura, acea ´carisma impersonala´.
      Se toarna toate la gramada in micul geniu, intr-un talmes-balmes. Mai degraba decat stiintific acest proiect naiv e stiintifico-fantastic si utopic. Dar modernitatea pozitivista neaga sufletul iar ´mintea´ e ceva mecanic, chimic, behaviorist. Omul nu mai e cultivat, ci setat si resetat, programat. In acest fel, se urmareste cultivarea unor reflexe conditionate, ale unor functionari, muncitori, soldatei si alti robotei obedienti. Unde nu mai exista capacitatea de discriminare toate iluziile devin realitate.
      Imi cer scuze pt. lungime.

      • Vreau sa adaug o nota pt. ´autenticitatea´ heideggeriana. Nu stiu daca s-au subliniat indeajuns relatiile lui Heidegger cu gandirea orientala, asa cum era ea re-interpretata de intelectuali contemporani, in special de ´scoala de la Kyoto´ si de Zen-ul militarist, o specie de fundamentalism. ´Vidul´ era interpretat, printr-o neintelegere tipica, intr-un sens ´nihilist´ occidental, hegelian, schopenhauerian, nietzschean. Voga occidentala Zen incepea in interbelic ( T. Suzuki, un ´Jung´ japonez ). Spre sfarsitul vietii Heidegger a ajuns la o anti-filosofie sau post-filosofie ( post-metafizica) ´Zen´ originala si aproape ininteligibila, un fel de pasareasca oraculara, a fost primul si ultimul profet al unui Zeu necunoscut si personal. O forma idiosincratica de ´zen´ in combinatie cu deformari ale unor invataturi mistice, eckhartiene si cu un tip de ´ecologie profunda´ – corelata cu antiumanismul, destul de obisnuita in nazism. E interesant insa ca exista in epoca interbelica, fundamentalista, militarista, o adevarata retorica a ´samurailor´, a ordinelor de cavaleri, ´soldati politici´.
        Paralela autenticitatii cu o ´etica terorista´, de kamikaze, nu era prea fortata. Aceasta inseamna ca ´omul autentic´ isi urmeaza propria vocatie si propriile-i ´principii´, oricat de absurde, pana la ultimele consecinte, la sacrificiul de sine, chiar daca asta inseamna si sacrificarea celorlalti, cu atat mai mult daca sunt ´neautentici´, ´bovine´, cum le zicea Nietzsche, ´ingrasamantul supraomului´. O epoca bantuita de fanatism. In perspectiva, asa pot fi intelese si anumite interpretari ´existentialiste´, trans-confesionale si trans-ideologice, ale Crestinismului, un Crestinism ´existentialist´ si ´viril´ sau musculos – evident post-crestin – ´dionisiac´, frenetic, prometeic ( v. la Nae Ionescu, inca din ´problema mantuirii in Faust´, ´faustianism´ ), contrapus religiei liberale umanitariste si ´degenerate´, slabe si efeminate, ´degenerate´, a ´stupidului sec. al 20-lea´. Aceasta retorica a ´samurailor crestini´ o intalnim la N. Steinhardt, care cauta o religie ´autentica´, inradacinata, peregrinarile lui prin confesiuni amintesc de ´alegerea traditiilor´ heidegeriana. Un Crestinism cult, literar, stilizat, mereu nesatisfacut. Zelul profetic al neofitilor. De aceea N. Steinhardt a ajuns sa admire niste fanatici, era un cult al barbatiei, al ´tineretii´ si al energiei. El spera ca Dzeu, ´Dzeul cu barba´ al copilariei si al unei credinte ´primitive´ si irationale, deci ´autentice´, sa-l transforme in ´roman´, devenise, paradoxal, un Pavel tarziu al naeionescianismului ! Il gasise vinovat pe Iorga in fata tinerilor legionari, pe care impozantul carturar ii provocase ! ´Dzeul cu barba´, stai sa te gandesti, ´in carne si oase´, epifanie sacroprofana, aproape sigur acelasi cu ´Mosul´ lui Petrache Lupu dar si cu Wotanul care, asa cum banuia Jung, bantuia lumea germana. Un Dzeu tribal. care, ca si ´Marele Anonim´ al lui Blaga ( sau cu demiurgul teribil al lui Sestov ) seamana mai mult cu un demon, Dionisos nietzschean, poate, spiritul timpului. Tot asa cum ´Arhanghelul´ care strapungea balaurul rasial, ´strainul´ arhetipal, era o deghizare a unui zeu (neo)-pagan razboinic si razbunator.
        Sunt, fara indoiala, niste complexe ´identitare´, reflectari, fatete ale ´spiritului vremii´, fapt este ca N. Steinhardt, exemplu rar de eroism anticomunist, fara indoiala ( dar acest fapt nu confera automat vreo garantie, au mai fost si altele … ), a ajuns si un fel de trofeu al extremistilor, cam ca nefericitul Weininger. El are celebrele cuvinte despre ´angelism´ dar uneori ai impresia ca unui ´angelism´ ipocrit i-ar fi preferat un ´demonism´ onest …

    • O sa fiu si mai radical si spun ca, dupa parerea mea, intregul sistem de educatie modern, ´liberal´ si democratic, e gresit, nu doar pe ici, pe colo. Pleaca de la o imagine gresita, idealizata si idilizata, despre om. E irealist, cam asa cum erau ´sistemele lumii´ iluministe, care credeau ca pot calcula exact starea lumii viitoare peste zeci de mii de ani. La capatul intregului ciclu, liceal, tanarul ar trebui sa fie un geniu multilateral, tot un fel de ´supraom´, universal, ar fi o societate de genii, chiar daca ar asimila doar pe jumatate, din doua, trei scheme ti-ar rezolva orice problema. Cat de departe de realitate !
      Acest fel de utopii sunt periculoase. In multe materii, indeosebi acelea de stiinte exacte, dar nu numai ( si la limbi straine ), trebuie sa se tina pasul cu ele. Altfel, copilul e pierdut pe drum, e pierdere de vreme si pt. el si pt. profesor. Dar nu numai, efectele sunt inverse, de respingere, rezultatele sunt rebuturi, o invatare proasta e mai rea decat ignoranta inocenta, e o de-formare, ireversibila. Chiar daca se insista, calea corecta ar fi repetitia, repetitia e mama invataturii, cu rabdare. Multi elevi de la liceu, cei mai multi, sunt ramasi la nivel de generala la matematica, dar si la chimie, fizica si practic cam la toate materiile. Indraznesc sa spun ca niciunul nu poate tine pasul, cat de cat, pt. a face fata, cu toate. Sunt prezenti degeaba la cursuri si nu e vina lor. E foarte multa cantitate de cunoastere inutila, dupa parerea mea nu e nevoie de atata stiinta exacta pt. un om oarecare, viitor muncitor etc. E evident ca ar trebui insistat mai mult pe latura practica, oamenii ar invata, de mici, sa faca ceva util si placut, si-ar descoperi vocatiile, ar fi mai impacati cu ei insisi si cu lumea din jur. Omul nepotrivit la locul nepotrivit e o catastrofa si un destin ratat. Dar se merge inainte asa, educatia e parte, esentiala, dintr-un intreg ´sistem al lumii´, ar insemna sa negi validitatea acestuia, ceea ce e foarte periculos, aceasta ´lume´, oricare lume, te tolereaza cata vreme nu ii negi fundamentele. Acest sistem e absolutist, la baza, se pretinde singurul valabil. Cu diminuarea si eliminarea progresiva a disciplinelor umaniste, ´nestiintifice´, necuantificabile, altfel spus, inutile pt. societatea multilateral dezvoltata, efectele nu pot fi decat in sensul dezumanizarii, poate ca e prea dur, dar e o zombificare scientista, ´futurista´. E, intr-adevar, ceva ´fara suflet´, ´nihilist´, fara orizonturi, diagnosticul lui Nietzsche e totusi corect, solutiile lui erau problematice, disperate, radicale. Intr-adevar, lumea moderna, pozitivista, materialista, si-a pierdut, undeva, ´sufletul´, boala si ´criza´ omului modern e acest ´nihilism´ generalizat, difuz, cronic, pierderea sensului. Toate crizele ei de aici provin, e o ´alienare´ fundamentala. Se transforma intr-o carcasa goala, locuita de tot felul de fantome ce iau locul ´zeilor´ sau valorilor alungate. Suntem deja o lume populata, invadata de spectre si nu mai e o simpla metafora.

      In paranteza, aceste utopii futuriste, ´cosmiste´, aparent atat de optimiste si surazatoare, seamana destul de mult cu afisele proagandistice comuniste, cu lumea radioasa a viitorului, cu acei oameni noi veseli, robusti, fara varsta si fara ´insusiri´ individuale, ca niste semizei, pe banda rulanta. Cu cosmonauti serafici. O imaginatie ´prometeica´, pe care o putem gasi si in productiile populare ´liberale´, in filme – cu nenumaratele specii si subspecii de mutanti postumani marvel, de eroi civilizatori neoliberali, musculosi si neinduplecati – , in universul paranoic al lui Ayn Rand, cu intreprinzatorii stelari, incarnari ale rationalitatii si ´obiectivitatii´ pure si imbatabile, ce au depasit toate prejudecatile si au rupt toate conventiile. Daca privesti mai bine, de pilda la productiile lumii interbelice, deopotriva culte si de masa, acestea, indiferent de ideologie, fasciste, comuniste, liberale etc. ( si exista un izomorfism cu stilurile artistice, aceste ´stiluri´, Gestalt, sunt niste ´forme´ sau modele, pattern ), aveau un aer comun, fie ca era vorba de muncitori, soldati sau intreprinzatori, in nenumarate variatiuni, erau manifestarile, deghizarile aceluiasi Zeitgeist, polimorf, tot vreun ´donator de forme´. Comunismul si nazismul erau doar ducerea la limita si la absurd, exacerbarea, supralicitarea anumitor tendinte, esentiale, ale ´spiritului occidental´ si ´lumii moderne´, orice pom dupa roade se cunoaste – descarcari de energie, precursori – , modele exportate apoi pretutindeni, ´globalizate´. Nu din ´Asia barbara´ ( desi ´leaganul civilizatiei´ ) au venit amenintarile, nici din Africa salbatica si exotica, Rusia, China, au suferit procese de modernizare si industrializare accelerate, fortate, cu efecte cu atat mai devastatoare, in goana lor cincinala de a ajunge si depasi America.
      In lumea viitorului, deja prezenta, toate razboaiele vor fi si sunt deja ´totale´, ea este aici, aceasta e adevarata cauza a ororilor naziste, care se puteau si se pot intampla oriunde, exterminarea in masa, razboiul actual rade totul, e o combustie totala, ca in ´Terminator´, doar masinile, robotii, vor putea inainta prin flacari si norii atomici. Omul viitorului e masina. Deja remarcam aceleasi tendinte, mult mai generalizate, de tribalisme si demonizare reciproca, in mii de metastaze ale unui ´antisemitism´ difuz si fara nume, ´omul vechi´ si valorile lui, ´constiinta´ lui, trebuie acum exterminate. Ne place sa punem toate acestea intre paranteze, in carantina, le exorcizam cu spaima, numindu-le ´totalitarism´ si vazand in ele ceva total strain si contrar lumii noastre, ´cea mai buna dintre toate´, pt. a ne linisti constiintele si, eventual, a ne spala pe maini. Sa trasam niste granite, ritualic, cat mai nete si groase. O adevarata demonologie prin care cauzele reale sunt mai mult ocultate si refulate. Dar ceea se intampla acum sub ochii nostri, in ritmuri vertiginoase, e ceva logic, firesc, ceea ce am sustinut si predicat si noi tot timpul, supravietuirea celui mai adaptat, ´Evolutie´, aceste forme, mentalitati, cinice, reci, de ´nihilism activ´, sunt mult mai ´evoluate´ in raport cu lumea noastra liberal-democratica, benigna, calduta, convenabila, deja ´lumea de ieri´, pe care ne-am mai ramas doar sa o deplangem, in putinul timp pe care il mai avem, vaca a fugit de mult din tarc. Raptorii au crescut si au scapat din laboratoare. Trebuia sa fim mai atenti la incruntarea si la privirea intunecata si amenintatoare a acelui ´om nou´ prometeic din afisele cubiste si futuriste, puteam presimti din ea viitorul. ´Omul nou´ il calca in picioare pe cel vechi, identificat, simbolic, ca ´burghez´, ´evreu´ sau, mai nou, ´progresist´ etc.
      Sau, vorba lui Morpheus : Welcome to the desert of the real …

  18. Stimate Domnule Ștefan,

    nu știu ce să spun cu documentarea asta. Mă tem că sunt lucruri esențiale ale vieții care nu pot fi documentate. Dacă v-ar întreba cine cum documentați faptul că vă iubiți copilul, ce i-ați răspunde? I-ați duce lista cheltuielilor de la bloc, unde apare și el? Ați merge împreună la doctor să vă înregistreze variația bătăilor inimii când vă îmbrățișează? Eu cum pot documenta faptul că-mi petrec nopțile citind? Citând a doua zi ce am citit? Umblând ziua cu cartea subliniată noaptea la mine? Paradoxul e acela că cea mai bună documentare ar fi înregistrarea non-stop a vieților noastre de la naștere la moarte și punerea – în timp real – a înregistrării la dispoziția tutor, pentru a putea verifica (prin măsurători exacte) orice. Atunci, într-adevăr, tot ce există va fi măsurabil. Cred că în direcția asta bat chinezii, cu ”creditele sociale”.
    Pe de altă parte, e uimitor câte lucruri care nu există pot fi documentate. De pildă întreaga industrie socialistă cu ”performanțele” ei. Dacă pot fi documentate, înseamnă că erau. Raportul lui Ceaușescu de la Congresul al XIV-lea – din noiembrie ’89 – care ne spunea că trăim mai bine ca niciodată în istoria noastră, se baza pe date tehnice, culese de instituții specializate, în care lucrau oameni calificați pentru aceste activități. De ce nu l-am crede? Nimeni n-a demonstrat vreodată, punct cu punct, pe baza altei documentări – mai bune – că se-nșela sau mințea. Și ”performanțele” educației actuale sunt perfect documentate la Minister. Să știți că nu stăm deloc rău cu documentarea. ”Ce se cere”, aia se dă. Marea noastră tristețe – ca țară – e că nu putem trăi numai din documentare.
    Aș avea și o rugăminte: să-mi documentați pe ”mna” și pe ”mda” în limba română. Eu nu le-am găsit în ultima variantă disponibilă a ”Dictionarului Ortografic, Ortoepic si Morfologic al Limbii Romane” (Editura Univers Enciclopedic, București, 2022 – pentru documentare).

    Cu toată considerația,

    Mihai Maci

    • Apreciez la superlativ ceea ce ati scris. Recent s- a facut o larga documentare pentru acceptarea tarii in OCDE, ce include si scoala. Dar dincolo de aceste date adunate din ministere si alte institutii ale statutului nu ne alegem cu mare lucru. OCDE ofera know how si expertiza in multe domenio dar cum in Romania moralitatea este aproape nula, nu vom castiga nimic ci doar vom bifa calitatea de membru, alaturi de alte 38 de tari membre.

  19. „Fișele acestea nu sunt făcute, la nivel central (al Ministerului) nici din generozitate, nici din interes pentru ce se face în universități. Ele se fac pe bani frumoși, din tot soiul de ”proiecte”. De pildă, cred eu, cele trei cuvinte ”relaționează cu părțile interesate” costă cam 20 000 de euro. ”
    meserie grea consultanta in birocratia europeana, comparabila cu magistratura;
    „Mereu se mai adaugă ceva, câte o nouă ”abilitate”, ”competență” sau mai știu eu ce.”
    pai la cate s-au tot adaugat, e nvoie sa se reia adaugirile anterioare ca is greu de regasit in lista devenita prea lunga:
    https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:32020H1202(01)
    textele astea ar trebuie sa aiba bulina rosie, pot fi traumatizante pentru ce-i ce-si amintesc de cel de-al XIV-lea Congres
    Poate ca ar fi bine sa incepeti cu sfarsitul (de evitat ANEXELE cu Indicatorii)
    „36. Asigurarea unei monitorizări calitative și cantitative în conformitate cu obiectivele comune definite în prezenta recomandare, precum și cu alte date relevante, inclusiv date referitoare la investiții, și utilizarea acestor date în semestrul european și în cadrele europene de monitorizare și de raportare relevante, precum și raportarea către Consiliu cu privire la punerea în aplicare a recomandării, la fiecare cinci ani, pe baza datelor disponibile la nivel național și la nivel european și pe baza monitorizării anuale de către Cedefop.”

  20. Domnule Maci, chiar va respect! Apreciez foarte mult opiniile dumneavoastră și cred că ați stabilit în precedent curajos, pentru învățământul universitar. Aveți curajul a va expune public părerile. Ganditi-va la mulțimea de universitari care nu au curajul propriilor opinii, in afara sălii de curs. Opinii orale, nedocumentate. Opinii pe care ei le considera „legi” sau „axiome”, de necombătut, dar care nu se regăsesc nicăieri, decât în mintea lor. Nici măcar în cursurile lor publicate, unde totul strălucește corect.

    Revenind la ale noastre, poate că nu toate dovezile de iubire trebuie documentate. Taj Mahalul exista acolo, tocmai pentru a documenta iubirea.
    Acum știm, documentat, că sunt 5 limbaje ale iubirii, și poate fiecare se regăsește în relația cu părinții, intr-unul din acele limbaje.

    Sigur, multe lucruri care nu exista pot fi documentate. Începând cu scrierile antice, povesti și basme. Chiar a existat Ghilgameș? Dar documentarea poveștii lui a ajutat, cumva omenirea, punandu-si, generație după generație, aceleași probleme și frici, in fața morții. Codul de conduită a lui Confucius, Arta războiului a lui SunTzu, documentarea din interiorul religiilor. Marile biblioteci ale Vaticanului. De ce sa ne oprim la trecutul apropiat?

    V-ați pus problema, vreun moment: daca documentarea privind recolta la hectar era corecta? Știu și eu că nu era, dar măcar se tindea către. (Acum recolta este mult mai mare, datorita agriculturii de masa).
    A, încă un exemplu: dupa retragerea romana a rămas un „gap” nedocumentat pe teritoriul actualei Românii. Se caută acum marturii documentate prin bibliotecile din vest, poate, poate, cineva pomenește de populația romana.

    Probabil documentarea pare inutilă, ne-necesara. Obositoare chiar. Dar documentarea nu este pentru generațiile actuale, este pentru generațiile viitoare. Ganditi-va la nepoții, nepoților dumneavoastră, cum vor găsi documente despre dumneavoastră. Poate nimic despre alți frați sau surori din familiei. Dar articolele dumneavoastră vor rămâne peste generații.

    Ok, îmi cer scuze pentru „mda” și pentru „mna”. Dar citirea și înțelegerea unei documentații, de oricare tip: contract de munca, contract cu banca, contract la apa/canal, etc. Precum și documentarea muncii, rezultatelor, testelor, ar trebui sa fie printre cele mai importante competente de dezvoltat la elevi / studenți. Da, documentarea sub forma de rezumat al unei cărți citite, documentarea ca și review pe Internet, documentarea că și părere susținută public.

    Părerile mele nu exista daca nu le public/documentez, sub forma de comentarii, la articolele dumneavoastră.

    Sper că m-am făcut înțeles.

  21. Undeva, la punctul 5, al treilea paragraf: „fi-e-mi îngăduit”. Sper că a fost doar o scăpare. Totuși, ar fi fost preferabil să recitiți ce-ați scris, pentru a nu exista astfel de greșeli.
    Sunt de acord cu multe dintre ideile expuse, în special cele privind nivelul de „cultură” al studenților, cu vânătoarea de diplome și mediocritatea, nu și cu laudele aduse domnului Bolohan, care face erori grave, impardonabile. Din această perspectivă sunt întru totul de acord cu ce a scris „Matrix”!

  22. Bolojan (am recitit și eu, acum, dar autocorectorul meu a fost mai rapid, din păcate) Și nu știu de ce îmi corectează mereu din Bolojan – Bolohan…:)))

  23. Am citit multe din articolele superbe ale domnului Maci insa acesta este scris in asa fel incat poate fi retinut in proportie de 99% de la prima lectura fara nici un efort. Altfel, un articol pe care daca il citesti rupt de oboseala inlocuieste cu succes cel mai odihnitor somn. Felicitari domnule Maci!
    Cu privire la punctul 2 al articolului, cu permisiunea domnului Maci as dori sa fac urmatorul comentariu: imediat dupa alegerile din anul 2000 cred ca a inceput sa fie usor perceptibil la nivelul societatii romanesti ca invatamantului superior s-a aliniat unui comandament politic axat pe protejarea mediocritatii interne (angajati) si a mediocritatii externe (student si absolvent) prin contributia de tip cap intors a universitatilor la facilitarea obtinerii facile a unei diplome din care absolventul si-a construit un zid cu care s-a inconjurat pentru ca oricine ar dori sa il extraga din spatele zidului pentru o discutie profesionala aplicata sa aiba o sarcina grea. Masteratele si doctoratele au creat inca doua ziduri in jurul absolventului si numeroasele cursuri finalizate cu diplome de participare au imunizat absolventul in fata oricarei incercari de a identifica la ce poate fi folosit cu adevarat in viata profesionala reala. Nici o universitate din Romania nu ar fi putut contribui la crearea, protejarea si ridicarea pe piediestal a analfabetului functional fara sprijin politic activ de la varful clasei politice romanesti sprijin bazat pe intelegerea exacta de catre clasa politica romaneasca a faptului ca pe pasivitatea societatii romanesti te poti baza fara sa gresesti 4 ani fara o zi. La ce a folosit transformarea universitatii in gardianul mediocritatii? La un lucru simplu respectiv la inundarea a orice insemna valoare autentica sau forma de meritocratie si inecarea ei in oceanul analfabetismului functional deoarece in perioada 1996-1999 Romania incepuse sa devina atractiva pentru romanii educati in Occident si intoarcerea lor in pozitii de decizie profesionala prin concursuri autentice si transparente, ameninta cel putin sa fragilizeze daca nu chiar sa distruga morisca universitara autohtona deja creata pentru a produce in serie analfabeti functionali cu staif. Daca credeti ca macar 10% din ce afirm ar putea fi adevarat atunci argumentatia mea ar putea reprezenta un punct de reflexie pentru explicarea plecarilor masive peste hotare a celor care nici nu mai doresc si nici nu mai vor sa isi piarda vremea pentru a face apostolat din propria competenta in Romania. Pana la urma cel care a facut in Romania efortul corect si deseori nu usor cerut de dezideratul realizarii profesionale doreste sa se implineasca profesional si in extenso si in viata privata nu sa lupte in zadar pentru o cauza care nu se doreste castigata de majoritatea celor care se indreapta in fiecare dimineata spre universitati doar ca sa aiba de unde merge acasa si la camin.
    In legatura cu capitolul care vorbeste despre cercetare sunt convins ca cele comunicate in acest articol pe aceasta tema reprezinta fondul real al situatiei. Din contactul direct si indirect cu procesul de cercetare desfasurat in una din marile companii occidentale pot doar spune ca tot procesul este legat, in principal, de ce solicita piata (clientul) iar universitatile indiferent de forma lor de organizare a procesului de cercetare nu pot evita sa raspunda prezent atunci cand le bate piata la usa pentru ca atunci cand piata iti bate la usa nu vine niciodata cu mana goala.
    Domnule Maci, punctele 4,5 si 6 ale articolului cred ca sunt de o factualitate, concizie, claritate, precizie si relevanta greu de egalat. Felicitari, inca o data.

  24. Am scris f. mult aici – imi dau dureros seama cat e de ´indecent´, m-am mutat putin mai jos, poate scap neobservat, imi promit ca e pt. ultima oara – dar tot nu am reusit sa exprim ceea ce voiam. Am facut aluzie mai sus la ´a pedepsi si a supraveghea´ a lui Foucault. Oamenii prinsi intr-un anumit ´sistem´ sunt ca pestii in apa, il respira inconstient, daca ii scoti se sufoca, nu pot nici macar sa conceapa altceva. Pt. azteci, cu sacrificiile lor umane, aceea era normalitatea, iti venea randul, te prezentai, sau ca in ´Masina timpului´. Acest ´sistem´, nu stiu cum sa ii zic altfel, pt. simplificare, e utopic si distopic, comunismul, pe care il cunoastem ( si putini realizau si atunci absurditatea lui totala, nici in inchipuire nu indrazneau ) e ca o supraacentuare sau supralicitare a acestuia, parodica. Si, intr-un fel, revelatoare. Dar au cam aceleasi premise, pozitivism, materialism, evolutionism etc. , intr-o dezolare spirituala, intr-un fel de teologie scientista materialista. Interiorul omului e interzis, confiscat, absorbit sau contrafacut, a devenit o camera de tortura. Pt. ceea ce ne intereseaza insa, se pun prea multe poveri pe capul omului, omul e superstresat, incepand de la scoala, viata lui e supraincarcata, parca pt. a nu-i lasa timp pt. altceva, pt. reflectie, e´supravegheata´, disciplinata, aceasta parca ar fi adevarata ratiune a programului S.f. de ´educatie´, de a disciplina, de a face din om o fiinta supusa, ´integrata social´, neproblematica, ca o furnicuta. Una care in scurtele ragazuri sa se creada avion, racheta. Nu conteaza ce si cat inveti – nu intereseaza pe nimeni ce naiba stii tu despre univers si legile lui, destul sa stii sa tabla inmultirii – nu si pe cea a impartirii, sa scrii cat de cat, socotesc altii si pt. tine , – important e sa crezi in dogma oficiala, sa nu mai fii curios, e uciderea pasiunii – , sa inveti sa asculti si sa respecti regulile. Cum era in Comunism? , sa fii prezent la scoala, la serviciu, chiar daca nu stii nimic, nu faci nimic, nesupunerea era pacatul cel mai grav, punea ´sistemul´ in pericol, toti anticorpii erau alertati. Statul ca ´zeu pamantesc´, ca ´super-eu´, pedagog, chiar daca mai din fundal, mai discret, mai soft, dar cu atat mai eficace. ´Statul vrajitor´. Acum totul e colorat in pastel si roz, cu niste zambete foarte mari si artificiale, cu atat mai inspaimantatoare, parca pt. a adormi vigilenta, teroarea pura e ineficienta – s-a incercat, e nevoie de niste dozaje foarte fine. Dar nu merge nici cu blandetea caci e nevoie si de ´muncitori´, de soldati, de sudoare, de sange, de spermatozoizi sanatosi. Nu e vreun conspirationism, ci ceva mult, mult mai adanc, in ´firescul´ lucrurilor, indiferent de ´regim´. Conspirationismele, milenarismele, spontane, sunt ca un nor de fum ce se ridica, atacuri colective de panica, tresariri spasmodice. Valorificate prompt de pradatorii din subterane, evident. S-a tot spus ca ´statul´ ( intre ghilimele ) isi trateaza supusii ca pe potentiali inamici, o masinarie impersonala, ´rece´, nonumana. E o anxietate generala, de fond, se adauga micile griji zilnice, care sufoca, stai mereu cu spaima ca ti se poate lua totul a doua zi, ca oricum esti insignifiant, ca oricum nu poti realiza nimic important, ca nu ai timp, esti strivit, impartit, multiplicat, disectionat, ca intr-un insectar. Iar gadgeturile informatice au dus acest sistem la o sofisticare infinit mai insidioasa si mai eficienta decat aceea orwelliana, brutala, primitiva, din primele experimente, e o hipnoza in masa si epuizarea ultimelor resurse nervoase, am devenit propriile noastre ´avataruri´, am intrat inapoi in propriile gaoace putrede, suntem pe cale de a deveni armate de strigoi, morti vii. C. Ginzburg povestea de acele adunari nocturne in care ´dublurile´ unor asa-zisi vrajitori se bateau nu mai stiu cu ce, cu trestii, pana la epuizarea totala, in ceea ce se crede a fi fost niste rituri ´de fertilitate´. Tot imaginarul interzis era defulat. Intre timp, s-au inventat receptacule diurne si mult mai performante ale inconstientului, cu aceleasi scopuri ´fertilizatoare´, pe seama resurselor noastre vitale. Daca lumea noastra ar fi sincera si consecventa, daca mai-marii ei, clericii, strategii, binevoitorii, ar fi in conformitate cu idealurile predicate, ar insemna ca tot ceea ce vedem si ascultam sa fi arta si stiinta pura, geometrie pura, in schimb, respiram prin toti porii ´pornografia´, in plina zi si aproape public, si la propriu si la figurat.
    Groaza ca cineva poate intra dimineata peste tine in casa si te va ridica, in pijamale, cu rusinea ca esti si un pic murdar, ca poate ai sosetele rupte, sa-ti zgarme printre lucrurile intime in dulap, sa ti le imprastie, cu usile deschise la perete, sub privirile curioase, sa-ti intenteze cine stie ce ´proces´ existential absurd, totul ca un mare si nesfarsit ´proces´ in care dai socoteala pt. insasi existenta ta. Un fel de ´totalitarism´ ontologic, asa cum il percepeau, poate, gnosticii, antici sau moderni, ca ar exista niste ´arhonti´, niste ´veghetori´ sau supraveghetori, ca esti urmarit pas cu pas, ca tot ceea ce faci, vorbesti si gandesti e undeva vazut si ascultat, ca cineva e f. interesat de existenta ta insignifianta. Sentimente pe care le ai din primele zile de scoala, cel putin noi, care am apucat comunismul, aveam o frica teribila la scoala, tremuram ca varga in banci, cu mainile la spate, apoi toate etapele prin care treci, pana pe patul de spital, in care te simti ca un hot, prins, in sfarsit, fara scapare, ti se joaca viata si moartea la zaruri, in acel alb sinistru, intr-o galagie ca in gara, agonizezi cu usi izbite, strigate, rasete, femei de serivciu care tot intra si ies cautand nu se stie ce, bucatarese, hoti de buzunare … ( In America, patria indepartata a viselor noastre, totul e pe bani, pe multi bani, ai macar satisfactia ca uneori si bogatii crapa … ) Sigur, erau si cativa carora le placea, intotdeauna sunt, ii vedeai prin uzinele alea monstruoase, adevarate iaduri, cum erau fascinati de tot felul de fieratanii, balauri de cosmar scotand flacari. Ieseai de acolo definitiv traumatizat, ca din infern, te urmareau si noaptea, podurile alea uriase care urlau si tot izbeau, zogmotul, mai ales zgomotul de fiare, lumea viitorului !, dar pana la urma incepeai sa te obisnuiesti, cu simturile amortite, asteptai, placid, sa se termine toate odata … Tot ceea ce doreai era sa treci neobservat, mai era elixirul binecuvantat, alcoolul.

    Si totul e o masinarie kafkiana, cu sensibilitatea lui, asta a vrut sa descrie Kafka, absurdul pe care il respiram inconstient. Si multi oameni sunt niste rotite bine unse, le vedeai chipurile, incruntate sau degajate, pandind, gata sa se repeada, ca ulii, de dupa geamuri, in unele locuri aceasta birocratie structurala e doar mai stridenta si imprudenta, s-a perfectionat, e ascunsa vederii, camuflata, supraveghetoarele sunt acum la mini, iti fac cu ochiul gales, cosmarul a dobandit culori perverse, sondand in adancurile inconstientului, ofera acel ambient linistitor, matern, embrionar, adormitor – doar putini au aceasta sensibilitate si si mai putini o constientizeaza si o si rationalizeza, acestia trec drept a-sociali sau direct nebuni sau niste anarhisti mistici, exista si pt. toti acestia culoare speciale ce dau in insule amenajate de ´contra-cultura´, droguri, prin care sa-si satisfaca fanteziile si sa-si descarce frustrarile. Nu vreau sa spun ca ar fi fost vreodata mai bine, in ´evul mediu´ ( si pana si Foucault era un nostalgic, un ´medievalist´, oricum, in felul lui complicat, admira ceea ce critica, ´puterea´ , ceea ce e cu atat mai valabil pt. mentorul lui, Nietzsche, cum presimtise, inghitit de monstrul-vartej … ). Lumea crestina era hipermoralista, puritana – multi viseaza, sado-masochist, sa ne intoarcem acolo, intr-un Ev mediu cadaveric resuscitat, postmodern – , cum s-a spus, a vrut sa impuna un ideal de sfintenie, ascetic, tuturor. Un ideal ´eroic´, apoi, de perfectiune, imposibil, sa faca ´oameni noi´, ingeri intrupati, tot pe banda sau pe scara rulanta, impersonali, copiati la indigo, oi in tarcurile ceresti si ´mirese ale Domnului´ hiperviril, taurul ceresc, si e f. adevarat ca cine imita ingerul ajunge fiara. Sau´bestia blonda´. Sau rumegatoare. Intr-un fel, lumea seculara, cu toate ´mecanismele´ ei impersonale, e doar defularea, revarsarea, tsunamiul ce mesteca totul, in raport cu lumea crestina, medievala – nu am iesit din cadrele ei, doar am inversat – atat de paranoica, asa cum manualele inchizitiei, tratatele de ´vrajitorie´, erau adevarate genuri pornografice. Totul era deja ´inventat´, gaseai tot ceea ce visai in secret acolo – sau ti se sugera, fructele interzise, incaperile sigilate -, si mult mai mult, totul era permis, in anumite imprejurari, ca in saturnalii sau bachanale, o complicitate secreta intre inchizitori si eretici sau ´vrajitoare´, care parca li se aratau traseele, cadrele, interpretarile, ´mijloacele´, intr-un misticism ´dionisiac´. Cu industria New-Age nu ne-am indepartat foarte mult, totul a fost in schimb oficializat. E o teocratie pe dos, cu susul in jos, dezafectata, amestec straniu de puritanism si libertinism, de disciplina si permisivitate, de angelism si demonism, amintesc inca o data metafora foarte puternica a ´Cumatrei Lumi´, Frau Welt, de pe catedralele medievale, vazuta din fata, ca o Matroana f. respectabila, binevoitoare, pudica precum o burgheza victoriana, din spate, despicata, plina de cele mai respingatoare lighioane …
    La inceputurile calatoriei sale la capatul noptii are Celine, hatrul si complicatul Celine, o imagine izbitoare: sub bombardament, o sarmana oaie cazuta pe marginea santului, lovita de obuz si cu maruntaiele iesite, continua linistita sa rumege iarba rosie …

  25. Cred că dta, contributorule trebuie să fii tare pesimist..

    La această analiză filozofal-supercalifragilistică, s-ar putea răspunde pe scurt: DA, a mai rămas câte ceva de distrus. Tot timpul mai rămâne câte ceva de distrus.

    Apoi punctual:
    1. Dumnezeu n-a murit.
    2. Universitățile se ocupă cu „rezistența”. Unele chiar sub formă de „prostituție”
    3. Tot timpul și niciodată
    4. Sistemul nu este o butaforie. El chiar este.
    5. „Bordurile” se pun peste tot. Plan de țară: Nimic fără „borduri”
    6. Ultimul om e de fapt printre primii. Uite la sistem: ultimii oameni sunt la butoane. E bine să fii ultimul om.

  26. Apropo de „Problema e aceea că-n aceste arii de cercetare faptul de-a gândi ceva e validat, aproape instataneu, de posibilitatea de a-l realiza în cadrul unei industrii. De asta contează cercetarea în Occident: pentru că, printr-un mecanism adaptativ, noul gândit e testat și ceea ce funcționează e realizat în industrie, producând avansul tehnologic.” Mai e un factor foarte important: in mediul universitar de azi avem conferentiari si profesori care nu au lucrat nici macar o zi in „industrie”, in lumea reala. Ei/ele predau doar din carti, fara a avea experienta proprie a domeniului, limitarile si nevoile lui. De aceea, multi nici nu ar putea inova, in sensul de a transforma cunoasterea teoretica intr-un obiect nou sau semnificativ imbunatatit. Si chiar daca unii pot face acest demers cognitiv, nu au nici cea mai mica idee despre cum acest produs sau serviciu nou trebuie pus in practica, industrializat.
    Si un al doilea aspect, din pacate in intreaga Europa universitatile s-au contaminat de aceasta goana dupa „articole cu index” indepartandu-se de inovatia de produs. Consiliul European pt Cercetare (European Research Council) a finantat peste 17,000 de proiecte incepand din 2007. Estimand 1 million € per project, finantarea totala depaseste 17 miliarde €. Rezultatele practice: peste 200,000 de articole stiintifice si 2,200 patents. Adica aproape 100 de articole stiintifice la un patent si 8 million € per patent din finantarea European Research Council! Aceasta inseamna ca doar 1% din toate rezultatele produc drepturi de proprietate intelectuala. Prin urmare, intreaga Uniune Europeana se indeparteaza de aspectele practice si deci nu e de mirare ca UE e depasita de SUA, China, Coreea de Sud.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

anunt

Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române și Societatea română pentru Istoria Religiilor organizează la București, în perioada 20-25 septembrie 2026, Congresul mondial al disciplinei.

Tema generală a Congresului – Religions 360° – va reuni sute de savanți din șase continente, care vor prezenta cercetările actuale desfășurate în toate centrele semnificative ale discipline la nivel global – vezi mai multe

Carti noi

Despre alegere şi discreţia binelui

Despre alegere şi discreţia binelui

„Vorbim tot mai mult despre viață în termeni de optimizare și eficiență; nu ne mai atrage atenția decât ceea ce ni se pare convenabil. Aderența la un mesaj de credință, imaginat doar ca poliță de asigurare, va mai putea oare să ne sugereze marile întrebări ale ființei și să ne ferească de ratare? Ar mai putea perplexitățile credinciosului de la noi să intre în dialog cu mirările lumii, astfel încât să nu lase impresia negocierii sale cu fatalitatea? Mai putem aspira la luciditate sub influența unui mod contorsionat de a concepe tradiția?“ — MIHAI FRĂŢILĂ - vezi mai mult

Carti noi

 

Carte recomandata

Ediția a II-a adăugită.

„Miza războiului purtat de Putin împotriva vecinului său de la vest este mai mare decât destinul Ucrainei, echilibrul regional sau chiar cel european. De felul în care se va sfârși acest conflict depinde menținerea actualei ordini internaționale sau abandonarea ei, cu consecințe imprevizibile asupra întregii lumi pe termen mediu și lung. E o bătălie între democrație și dictatură, între regimurile liberale și cele autoritare... Cumpara volumul de aici

Pagini

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro