Ce caută Turcia în Siria și ce va găsi? Este oare „Turcia mai mare decît Turcia”?

Căderea regimului Assad din Siria reprezintă indubitabil un moment de cotitură pentru întreg Orientul Mijlociu și reprezintă începutul reconfigurării acestuia sau deocamdată doar al teritoriului Siriei. Regimul Ba’ath (un amestec de naționalism arab și socialism de bloc estic) de 61 de ani a luat sfîrșit. Președintele Assad a fost nevoit să părărească în zbor Damascul după ce nici Rusia, nici Iranul nu l-au mai putut proteja. Damascul a căzut în mâinile forțelor rebele în doar 11 zile. O nouă eră începe în Siria, dar ar fi o naivitate să credem că de astăzi înainte pacea va domni într-o țară vastă extrem de divizată pe criterii etnice, religioase și politice.

După căderea regimului despotic din Siria, presa internațională a venit cu analize concludente prin care a căutat să arate cine sunt învinșii și învingătorii acestei reconfigurări politice. Turcia este văzută ca fiind unul dintre învingători, iar în această analiză mi-am propus să înțelegem împreună rolul pe care l-a jucat Turcia în căderea regimului Assad, ce caută Turcia în Siria și care sunt planurile de viitor ale Turciei în regiune. Deoarece zi de zi urmăresc presa turcă, informațiile de mai jos reprezintă un punct de vedere din interiorul țării.

Simpatizanții regimului politic din Turcia au văzut căderea regimului Assad ca pe o victorie în primul rînd a politicii duse de președintele Erdoğan, în timp ce opoziția din Turcia a văzut căderea lui Assad drept un succes al SUA și al Israelului.    

Relațiile diplomatice dintre Turcia și Siria au început în 1946, o dată cu obținerea independenței Siriei. Dar au cunoscut o dezvoltare amplă în perioada anilor 2000, chiar atunci cînd Recep Tayyip Erdoğan devine prim-ministru al Turciei. Tot atunci a fost abolit regimul de vize, Turcia devenind un partener politic și economic privilegiat al Damascului. Dar ceea ce sărea în ochi era relația extrem de caldă  și prietenoasă dintre familiile Assad și Erdoğan. Izbucnirea Războiului Civil din Siria a șters orice urmă de colaborare sau prietenie dintre aceste două familii, dar și țări, asta pentru că Turcia a ales să sprijine opoziția politică siriană și forțele rebele, iar în 2016, Turcia chiar invadează Siria, capturînd oraşul Jarablus controlat de ISIS (DAESH) în cadrul operațiunii „Scutul Eufratului”.

Căderea regimului de la Damasc reprezintă acea gură de aer de care avea nevoie atît de mult președintele Erdoğan pentru a redirecționa atenția opiniei publice turcești spre exterior, și nu pe interior, acolo unde populația Turciei încearcă să țină piept unei crize economice, de care Turcia nu a mai văzut pînă acum. Totodată, situația din Siria permite guvernului de la Ankara să își avanseze agenda geopolitică pentru a rezolva mai multe probleme ce țin de activitatea separatiștilor kurzi din nord-estul Siriei și zdrobirea rezistenței acestora. Kurzii din Siria sunt considerați a fi printre învinșii dispariției regimului Assad, din moment ce rebelii islamiști (care au mai scurtat barba și și-au pus cravată), susținuți de Ankara au cucerit și zone controlate de YPG (Unitățile de Apărare ale Poporului), susținute de SUA, un aliat cheie în campania împotriva Statului Islamic.

 În Turcia orice succes la nivel de politică externă a țării eclipsează orice reușită sau nereușită pe plan intern. Politicienii de la guvernare prin intermediul presei aservite puterii lansează niște narative atît de argumentate și credibile, încît maselor le-ar fi aproape imposibil să nu creadă ceea ce văd la tv. Pe lîngă agenda politică există și interese economice majore pe care le urmărește Turcia în Siria și anume semnarea contractelor de reconstrucție ale Siriei, o țară făcută una cu pămîntul.  Un alt scop al Turciei sau mai bine zis al populației turce este să vadă plecarea milioanelor de refugiați sirieni, din cauza cărora apar o groază de probleme la nivel de societate. De ce spun că populația își dorește mai mult acest lucru, și nu autoritățile? Pentru căacum un an scriam aici despre problema refugiaților din Turcia, referindu-mă la refugiații sirieni și povara pe care o reprezintă aceștia pentru statul turc. O dată cu căderea regimului Assad a apărut și o rază de speranță pentru milioanele de sirieni împrăștiați prin lume, dar și pentru ceiaproximativ 3,35 milioane de sirieni care se află sub protecție temporară în Turcia. În 12 ani de zile, aproximativ 224 mii sirieni au obținut cetățenia turcească. Sondajele de opinie arată că cea mai mare parte dintre refugiați, care au obținut cetățenia turcească își dau votul pentru Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), partid condus de Recep Tayyip Erdoğan. Criticii guvernului de la Ankara afirmă că Turcia, în ultimii 13 ani prin finanțarea Armatei Siriene Libere, dar și sistarea relațiilor comerciale cu Siria a cauzat țării pierderi de sute de miliarde de dolari.

Într-un articol din ziarul Kommersant, jurnalistul rus Serghei Strocani menționează că Turcia este hotărâtă să devină principalul jucător din Siria, ocupînd vidul politic care era umplut în trecut de Rusia și Iran. Dar marele obstacol în calea acestor planuri ale Turciei rămân a fi totuși Statele Unite și Israel, care se opun transformării Siriei într-o trambulină strategică pentru Ankara.

În contextul evoluțiilor politice din Siria, profesorul turc Izzetin Önder în unul din editorialele sale readuce în discuție conceptul de „Marele Orient Mijlociu” lansat de SUA cu privire la delimitarea zonei Orientului Mijlociu. Termenul a fost folosit pentru prima oară oficial de către secretarul de stat american Condoleezza Rice în iunie 2006. Trei state (SUA, Marea Britanie și Israelul) își propuneau atunci prin acest concept să contribuie la retrasarea frontierelor în Orientul Mijlociu, în scopul atingerii obiectivelor geostrategice, în principal americane, în acea zonă. Profesorul Önder sugerează că prin venirea la putere a AKP-ului condus de președintele Erdoğan și numirea acestuia în funcția de co-președinte al ”Marelui Orient Mijlociu” nu a însemnat decît punerea în practică a planului de remodelare a Orientului Mijlociu. 

De altfel într-un discurs pe care l-a ținut pe 5 septembrie 2012, prim-ministrul de atunci Recep Tayyip Erdoğan a spus că va veni o zi cînd: „Vom spune rugăciunile noastre în Moscheea Omeiadă”. Marea Moschee din Damasc, cunoscută de asemenea și sub numele de Moscheea Omeiadă este una dintre cele mai mari și vechi moschei din lume. Ca importanță, această moschee este considerată al patrulea loc sfânt de către unii credincioși musulmani. Situată în inima Damascului, capitala Siriei, Moscheea Omeiadă este unul dintre centrele importante de cult din lumea islamică. Ei bine…acea zi pentru rugăciune a venit. Nu a mers să se roage președintele Erdogan, ci a făcut-o președintele Agenției Naționale de İnformații – İbrahim Kalın. Vizita acestuia la moscheie a atras atenția printr-un detaliu important. Liderul HTS (Heyet Tahrir eş-Şam), Abu Mohammed al-Golani, a fost cel care s-a aflat la volanul mașinii în care se afla Kalın.

Criticii actualei guvernări din Turcia spun că este inacceptabil ca Turcia să dea dovadă de imixtiune în treburile politice ale Siriei sau mai mult, să sugereze că și-ar dori să rupă din teritoriul acesteia.  Traficul diplomatic destul de intens însă ne sugerează că Turcia își dorește să stea neapărat la masa siriană.  

Harta de mai sus ne arată apariția statului Kurdistan, iar apariția înseamnă ciopîrțirea a patru state din zonă: Turcia, Iran, Irak și Siria. În Iraq nu mai există niciun impediment (o regiune autonomă a Kurdistanului există deja, în Siria lucrurile sunt în desfășurare, mai rămîne doar Iranul (al cărui prestigiu a avut de suferit mult o dată cu căderea aliatului său din Siria) și Turcia, care duce o luptă de ani de zile cu gherilele kurde. 

Ziariștii și editorialiștii turci care critică politica AKP-ului afirmă că ceea ce se întâmplă în Siria aduce inevitabil în discuție proiectul „Marelui Orient Mijlociu”, care, afirmă aceștia, este unul dintre cele mai importante proiecte ale imperialismului american din ultimul sfert de secol. După înlăturarea de la putere a familiei Assad, unul dintre obiectivele principale pe care le urmărește SUA în Siria este legitimarea prezenței PKK-YPG în Siria. Pentru aceasta Trump are nevoie de ajutorul lui Erdoğan. Dacă președintele Erdoğan va oferi asistența necesară în acest sens, putem afirma că atît președinția domnului Erdoğan, cît și guvernul AKP va continua în Turcia.

Ultimele declarații ale președintelui Erdoğan cu referire la integritatea teritorială a Siriei sunt pe cît de confuze, pe atît de curioase, pentru că pot arunca orice cititor în ceață. Dacă săptămîna trecută declara că „Nu ne putem limita orizonturile la 782 de mii de kilometri pătrați”,  „Turcia nu poate să se ascundă de destinul său” sau că ”Fiecare incident care a avut loc în regiunea noastră, în special în Siria, ne amintește de acest fapt – Turcia este mai mare decît Turcia”, pe 23 decembrie într-un mesaj pe platforma X, acesta declara că „integritatea teritorială a structurii unitare a Siriei în toate circumstanțele este linia neschimbătoare a Turciei”.

Din cauza politicii pe care Turcia a dus-o ani la rînd în Siria, prima a fost acuzată de implementarea doctrinei neo-otomane în această zonă. Președintele Erdogan însă a afirmat de nenumărate ori că Turcia nu își dorește decît să instituie o politică de control asupra unei zone de securitate de 30 de kilometri în nord-vestul Siriei. Iar aici trebuie să menționăm că aproximativ 10% din teritoriul Siriei se află sub controlul armatei turce.

Strategia militară a Turciei, dar și următorii pași pe care aceasta îi va întreprinde în Siria pot fi văzuți ca o amenințare de către statele arabe din zonă, iar Turcia s-ar putea trezi cu noi inamici într-o zonă geografică extrem de complicată. Acest lucru ar duce și la intensificarea luptei pentru influență și controlul resurselor din zonă. Ultimele declarații elogioase ale lui Trump la adresa Turciei și în special a președintelui Erdogan trebuie analizate cu mare cu atenție, mai ales cînd spune că Turcia „va deține cheia Siriei”. Trădarea este un obicei în lumea arabă și islamică. Dacă nu existau atîtea trădări Orientul Mijlociu nu era cel pe care îl știm cu toții astăzi. Cei care cred că dețin „cheia Siriei” ar trebui să fie atenți la capcanele care există peste tot într-o țară din care vor să muște diferiți actori.