luni, iunie 21, 2021

Ce, cum și când invață dictatorii?

Învață dictatorii din lecțiile istoriei sau cel puțin din cele ale timpului prezent? Pot demonstra oare inventivitate, imaginație, chiar flexibilitate atunci când sunt contestați de forțe cu caracter emancipator? Sau din contră, orbiți de propriile vise de putere totală, prizonieri ai cercurilor sicofante care îi înconjoară, acești tirani rămân imuni la semnalele unei realități în schimbare? Chiar și Putin, nu-i așa, a fost șocat în primăvara lui 2012, când demonstrații în masă au izbucnit în semn de protest față  de alegerile falsificate? Nu disprețuiesc liderii autoritari orice formă de libertate spontană, ajungând chiar să ignore existența acestora?

Jurnalistul William Dobson a pornit pe o direcție fascinantă, încercând să descifreze răspunsul la aceste extrem de importante întrebări. Volumul său, The Dictator’s Learning Curve: Inside the Global Battle for Democracy (London: Harvill Secker. 2012) reprezintă o pertinentă analiză a tribulațiilor politice ale regimurilor care, în pofida folosirii accesoriilor de suprafață ale democrației, instrumentează instituțiile în moduri fundamental non și anti-democratice. În acest fel, Dobson oferă un echivalent empiric excelent la literatura de specialitate contemporană despre democrațiile iliberale, de fațadă. Cartea îndeplinește astfel un obiectiv esențial: scoate în evidență metodele folosite de dictatori impenitenți și imuabili pentru a menține o putere prezumtiv eternă.

Bazându-se pe o  cercetare extensivă, care acoperă diverse regiuni, de la Moscova la Kuala Lumpur, de la Caracas la Beijing, Dobson ajunge la o concluzie judicioasă, în mod particular relevantă pentru perioada care a urmat revoltelor succesive cunoscute drept Primăvara Arabă: „În zilele noastre, dictatorii si liderii autoritariști sunt mult mai sofisticați, abili și flexibili decât cei din trecut. Confruntați cu o presiune crescândă, cei mai inteligenți dintre ei nu își radicalizează regimurile în state polițienești și nu se izolează de restul lumii. În schimb însă învață și se adaptează. În cazul a numeroase regimuri autoritare, provocările create de progresul democrației au generat experimente, creativitate și inventivitate. Autoritariștii moderni au adoptat cu succes tehnici, metode și formule noi de prezervare a puterii, adaptându-și dictatura la epoca modernă”.

Cu alte cuvinte, suntem într-un perioadă a regimurilor post-totalitare. Ceea ce nu înseamnă că nu asistăm, mai cu seamă în ultimii ani, la resurecția autoritarismului, în Europa, America Latină și în alte zone. Principala diferență în raport cu experimentele ideologice monstruoase ale secolului trecut pare să fie această slăbiciune, sau chiar absență, a impulsului utopic. Dictaturile examinate de Dobson nu încearcă sa creeze un Om Nou, să transforme condiția umană. Chiar și Venezuela răposatului Chavez, cu socialismul său bolivarian de mascaradă, nu s-a transformat într-un stat ideologic. Aceasta este o distincție majoră între Chavez, de altfel un lider vindicativ și obsedat de putere, și frații Castro în Cuba. De fapt, așa cum arată Dobson, astfel de „dictatori moderni înțeleg că este mai bine să apară ca și cum ar fi câștigat alegerile la limită, decât să le falsifice pe față”. Nu este vorba așadar despre democrații, dar nici despre autocrații tradiționale. Profesoara Karen Dawisha le-a numit pe buna dreptate electocrații.

Cazurile discutate de Dobson sunt excelent alese. El oferă informații excelente asupra tacticilor dictatorilor cât și în ceea ce privește strategiile opoziției în asemenea tiranii moderne (am fi tentați chiar sa le numim post-moderne). În ciuda unui sistem la suprafață multipartinic, Rusia lui Vladimir Putin este clar dominată de politicile extrem de personalizate, uneori capricioase, ale acestui lider. Nu este vorba de totalitarism: cetățenii călătoresc liber, forme minimale ale societății civile sunt tolerate (dar nu încurajate). În același timp, mass-media este strict controlată și jurnalismul independent este atacat, existând o rata alarmantă de crime și alte forme dure de hărțuire a ziariștilor. Într-un astfel de regim, persecuția este greu de anticipat. Regulile jocului se schimbă frecvent, liderii încercând sa prevadă și să prevină planurile opoziției. Dobson consideră  că „este vorba de o chestiune de abilități – acelea ale regimului versus cele ale oponenților săi”. Ceea ce contează nu este doar capacitatea liderilor de a învăța, dar și a opozanților de a răspunde rapid la orice oportunitate care apare. Chiar acest lucru s-a  întâmplat în Tunisia unde dictatura sclerozată a lui Ben Ali a fost clar depășită de provocarea valurilor de rebeliune civica.

Revoluțiile  anti-autoritare ale epocii noastre au fost inspirate de idei, dar ele nu propun modele ideologice. Aceasta a fost trăsătura esențială a revoluțiilor din 1989, care mi s-a părut totodată insuficient accentuată în analiza provocatoare a lui Dobson. De fapt, în timpul revoluțiilor în cauză am fost martorii triumfului filosofiei drepturilor universale ale omului asupra minciunilor sponsorizate de stat. A face legătura între mișcările anti-autoritare din prezent și moștenirea acestor revoluții mi se pare extrem de relevant din punct de vedere conceptual, dar și legitim in plan istoric. Este așadar puțin surprinzător că nu găsim în volum de față referințe la ideile despre puterea celor fără de putere ale lui Vaclav Havel și la rolul societății civile în înlăturarea dictaturii. Spun acest lucru pentru că știu cât de puternic a fost impactul acestor noțiuni asupra dizidenților din Birmania, Cuba, și China. Nu a fost o coincidență faptul că manifestul lui Liu Xiaobo, pentru care a fost condamnat si intemnitat, a purtat titlul „Charta 08”, un ecou direct la Charta 77 din Cehoslovacia.

Opoziția non-violentă este un concept care a fost intr-adevăr formulat de gânditorul american Gene Sharp, dar care a fost dezvoltat și de către dizidentul polonez Adam Michnik în eseul său fundamental despre noul evoluționism, scris în 1976. Dobson menționează execuția dictatorului român Nicolae Ceaușescu din decembrie 1989. Soarta sa nu a fost însă decisă de „popor”, ci de membrii eșalonului secund al nomenclaturii comuniste conduși de Ion Iliescu. În timpul Primăverii Arabe, numeroși activiști și-au reamintit această lecție a anului 1989 atunci când au susținut o ruptură radicală cu vechiul regim. Dictatorii învață unul de la celălalt, dar același lucru se întâmplă și în cazul revoluționarilor democratici. Acest remarcabil volum ne ajută să înțelegem cum sunt posibile asemenea transformări.

Articol transmis la posul de radio Europa Libera

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Poate ca suntem intr-un moment favorabil reconsiderarii eseului „Dictatorships & Double Standards”, semnat de distinsa neo-conservatoare Jeane Kirkpatrick in Commentary Magazine, in urma cu peste trei decenii. Distinctia „dictatori rai” vs. „dictatori de treaba” s-ar putea sa fie inca actuala… Depinde, in fiecare caz, cu ce echipa tii :)

    „Traditional autocrats leave in place existing allocations of wealth, power, status, and other re- sources which in most traditional societies favor an affluent few and maintain masses in poverty. But they worship traditional gods and observe traditional taboos. They do not disturb the habitual rhythms of work and leisure, habitual places of residence, habitual patterns of family and personal relations. Because the miseries of traditional life are familiar, they are bearable to ordinary people who, growing up in the society, learn to cope, as children born to untouchables in India acquire the skills and attitudes necessary for survival in the miserable roles they are destined to fill. Such societies create no refugees.

    Precisely the opposite is true of revolutionary Communist regimes. They create refugees by the million because they claim jurisdiction over the whole life of the society and make demands for change that so violate internalized values and habits that inhabitants flee by the tens of thousands in the remarkable expectation that their attitudes, values, and goals will „fit” better in a foreign country than in their native land.

    https://www.commentarymagazine.com/article/dictatorships-double-standards/

  2. Scuze dar as dori sa va contrazic, domnule Profesor, pe un aspect si anume ” soarta nu a fost decisă de popor ci de…”. Poporul care era atunci în piață (muncitorii mai ales care, după crimele din noaptea de 21 decembrie, au ieșit în stradă și au salvat Romania de oribilele agramate și culturofobe personaje de la vârf ) le-ar fi arătat o ”justiție” pe loc, dacă nu zburau cu elicopterul. Știu de la un unchi care a fost atunci în Piață și nu doresc să redau citatul, în brutalitatea lui, despre starea de spirit a mulțimii, a lumii care era acolo și soarta care le-ar fi fost aplicată. Nu regret execuția lor. Din toate motivele. Au distrus în așa hal Romania că nu-și revine de 25 de ani.

  3. dar oare dictatorul suprem nu este o insumare a tuturor dictaturilor infinitezimale latente din fiecare cuanta familiala sau individ preocupat de capra vecinului ? fortele cu caracter emancipator n-ar fi neaparat inamicul nr.1 al dictatorului, cat perceptia subiectiv refractata a mesajului lor in starea inconsecventa de agregare sociala: dictatorul modern se foloseste mai eficient de forta subtila a sentimentului si aparentelor de slabiciune umana fireasca, asa cum forta slaba a gravitatiei in mod firesc se impune fortei nucleare tari la scara macrouniversului

  4. Cred că sintagma ”regimuri post-totalitare” este valabilă doar dpdv cronologic.

    În realitate, societățile proaspăt ieșite din regimuri totalitare s-au întors într-un punct din trecut, unde progresul lor se oprise. În decursul istoriei, în mod natural, regimurile autoritariste au fost încet-încet democratizate, însă asta a durat uneori secole. În regimurile totalitare nu a existat democrație, iar autoritarismul este indiscutabil un progres, în cazul lor.

    Să nu uităm că pe Brejnev nu l-a ales nimeni, el conducea țara din postura de Secretar General al Partidului și nimeni nu îi contesta legitimitatea. Din punctul ăsta de vedere, faptul că Putin organizează alegeri este un progres indiscutabil. Chiar și cu alegeri trucate, simplul fapt că acele alegeri sunt considerate obligatorii pentru a legitima puterea înseamnă realmente un progres al societății rusești.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Carte recomandată

Iata o carte cu un subiect in aparenta simplu: o familie de romani cu un copil mic se muta in strainatate si invata incet-incet sa depaseasca o serie de neajunsuri si sa se impace cu altele. Mihai e scriitor (adica veniturile lui sint subtirele), sotia lui are un job nou de care e foarte multumita… vezi aici continuarea

 

 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Claudiu Iordache, înlocuit cu Gelu Voican Voiculescu la conducerea Institutului Revoluției

Ieri 30 martie 2018, membrii Colegiului Național al Institutului Revoluției Române l-au destituit pe Claudiu Iordache din fruntea acestui institut, numindu-l în...

Commento ergo sum

Progresul frustrează. Iată ideea principală a acestui articol și, la drept vorbind, singura; nu este nevoie de continuarea lecturii, în caz că...

Roexit prin decizia CCR 390/8 iunie 2021?

Curtea Constituțională a publicat motivarea Deciziei 390/8 iunie 2021 prin care confirma legalitatea Secției speciale pentru investigarea infracțiunilor din justiție. Nimic din raționamentul CCR...

In război cu Școala de Război

Pe 8 decembrie 1939, în prezența regelui Carol al II-lea și a membrilor guvernului, se inaugura la București noul sediu al Școlii...

Căderea în trecut: Partidul Comunist Chinez la 100 de ani

Regimul de la Beijing sărbătoreşte în luna iulie centenarul comunismului chinez. Fastul pregătirilor şi intensitatea propagandei sunt fără precedent, doar că exact...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

 

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro