Ce mai vedem la Teatrele din țară

1.Viața ca o modă

În urmă cu aproape zece ani, atunci când am scris despre excepționalul spectacol cu Mobilă și durere, realizat la ceea ce era, nu știu dacă mai este, Centrul Cutural pentru UNESCO, de regizorul Victor Ioan Frunză, scenografa Adriana Grand și o extraordinară echipă de actori tineri (e vorba despre azi foarte cunoscuții Andrei Huțuleac, George Costin, Nicoleta Hâncu, Sorin Miron, Adrian Nicolae, Mihaela Velicu), făceam observația că despre literatura dramatică scrisă înainte de 1989 circulă prejudecata că toată e proastă, datată. Că nu mai spune nimic, că e inutil să mai fie cercetată, cu atât mai puțin să fie readusă pe scenă.

Criticii teatrali nu au urmat exemplul confraților lor, criticii literari, nu au propus revizitări, s-au mulțumit să spună că ceea ce s-a spus și s-a scris la data apariției textelor e bun spus și că nu ar fi nimic de rectificat, ca și cum Dumitru Solomon, D.R. Popescu, Iosif Naghiu, Marin Sorescu puteau fi puși laolaltă cu Petre Ispas, Elena și Nicolae Roșu sau Angela Bocancea. Asta în vreme ce criticii literari au purces la o nouă lectură, așa cum a făcut-o Alex Ștefănescu, însă pentru puține cazuri de dramaturgi, nedând prea multe șanse vechilor piese. Până la urmă tot de la regizori a venit salvarea, iar spectacole precum deja amintitul Mobilă și durere sau cel cu schițele/parabolele dramatice ale lui Dumitru Solomon, pus în scenă tot de Victor Ioan Frunză la Teatrul Maria Filotti din Brăila, Opinia publică, montat la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu de Theodor Cristian Popescu, chiar și Trei generații, regizat la Teatrul Odeon de Dinu Cernescu au produs surprize. 

Iată acum, acest acum însemnând în urmă cu aproape un an, un regizor încă tânăr care nu și-a petrecut, cred, decât o parte din copilărie în comunism, e vorba despre Cristian Ban, s-a apropiat și el de Mobilă și durere. Piesă despre care foarte mulți se mulțumesc să spună că surprindea felul în care se trăia, se muncea și se mințea în comunism. Da, e adevărat, Sile Gurău, directorul sau președintele cooperativei Avântul Mobilei, nu voia cu nici un chip să îndeplinească planul, fura cât putea el din avutul obștesc și nu se speria decât de Miliție și de Controlul financiar. În schimb, făcea orice spre a-și distruge rivalii. Asta reușește și sărbătorește într-un dans nebun pe o melodie cântată de Aurelian Andreescu, nu el, ci rivalul său, Paul Arnăutu.

Numai că regizorul Cristian Ban surprinde în spectacolul său de la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe faptul că Teodor Mazilu a practicat un realism de o cu totul factură decât cea obișnuită. În cele mai bune piese ale sale, Mazilu nu redă pur și simplu și terre à terre o epocă. Escrocii săi, fie ei sentimentali, fie somnoroși, fie  sub clar de lună, cu toții amorali prin definiție, formează un univers în sine. Ei se inter-condiționează, se hrănesc unii pe alții, trăiesc printr-o aventură a limbajului, au plăcerea de a se auto-defini, vorbesc cu evidentă plăcere despre sine. 

Sigur, precum acum aproape zece ani Victor Ioan Frunză, și Cristian Ban și-a propus să cerceteze rezistența la proba contemporaneității a piesei Mobilă și durere. Însă nu oricum, nu urmând căi bătătorite. Poate că desfacerea subliniată pe scene (la capătul fiecăreia dintre ele, actorii cer aplauze de la public, le primesc și mulțumesc cu plecăciuni, precum copiii la serbările școlare) fragmentează continuumul piesei. Poate că scena din final, cea a căderii măștilor, scenă creată pe muzica interpretată de Aurelian Andreescu și de grupul vocal Aurora, e mult prea lungă,  Însă ceea ce e cu adevărat important e că spectacolul ne arată și cum erau în forul lor intim cei care delapidau, furau, treceau fără probleme dintr-o tabără în alta. Cum se manifesta cu adevărat ceea ce Valentin Silvestru a numit odată „sindromul mazilian”. Ce se întâmpla în profunzime cu eroii lui Teodor Mazilu. Rămâneau ei la fel de nemernici, de imorali sau de amorali, de fățarnici, de pradă somnoroasei lor aventuri de la un capăt la altul al piesei? Se mulțumeau ei să fure și se limitau ei doar să se teamă de atotputernicia „controlului financiar”? Oare nu cumva se petrecea cu ei ceva anume, oricum mult mai mult, ceva similar cu „entartuffierea”  binecunoscutului personaj molieresc, operație despre care vorbea undeva Gérard Genette?

Cristian Ban a înțeles și a arătat și spectatorilor de ce Teodor Mazilu a dorit inițial să își numească piesa Viața ca o modă. Sile Gurău (Sebastian Marina), Gore (Nicholas Cațianis), Lizica ( e foarte bună în rol atât de versatila Oana Jipa),  Paul Arnăutu (Daniel Rizea, Melania (savuroasă  Mădălina Mușat) primesc și acceptă o lecție de îmburghezire de la șoferul Urechiatu, admirabil interpretat de Costi Apostol.

Spectacolul are gaguri, are umor, are rezolvări neaștepate. Dispune de o scenografie creată de Irina Chirilă  ce amintește de interiorul caselor de cultură de odinioară. Acolo unde se vorbea despre etica și echitatea socialistă.Al căror faliment era surprins de scrierile lui Teodor Mazilu. 

Teatrul ‘’Andrei Mureșanu’’ din Sfântu Gheorghe

MOBILĂ ȘI DURERE de Teodor Mazilu

Regia: Cristian Ban

Scenografia: Irina Chirilă

Cu: Sebastian Marina (Sile Gurău), Nicholas Cațianis (Gore), Costi Apostol (Urechiatu), Oana Jipa (Lizica), Daniel Rizea (Paul Arnăutu), Mădălina Mușat (Melania)

2.Destine

Istoria veselă și tristă pe care ne-o spune Leta Popescu, deja binecunoscută în dubla ei calitate de autor de literatură dramtică și de regizor, istorie în care regăsim acel celebru și inspirat amestec de râsu-plânsu cu care ne obișnuiseră pe vremuri poeziile șaizeciștilor Nichita Stănescu și Marin Sorescu, se petrece undeva într-o comună din Moldova zilelor noastre.

Grigore (Dan Căpățână), străbunicul, tatăl Valeriei (Oana Mogoș), simte că i s-ar cam apropia sfârșitul. Aceasta în pofida faptului că sufletul îi este încă tânăr și inima zburdalnică.. Dovadă faptul că s-ar cam angaja într-o relație cu cea pe care gura satului a numit-o Leididi (Tamara Constantinescu). Drept care, prevăzător din fire, Grigore vrea să-i fie pe aproape toți membrii familiei. Aceasta însemnând deja amintita Valerie, femeie aprigă și sentimentală deopotrivă, bărbatul ei, simpaticul și vajnicul Lămbiță (Ciprian Brașoveanu), alături de care femeia a trecut prin bune și prin rele așa încât cei doi au ajuns să semene, fiicele, dintre care două, adică Aurora (Cristina Uja) și Silviana (Carmen Albu), sunt încă îndatorate ruralului în vreme ce celei de-a treia (Petronela Buda) emanciparea citadină era, pesemne, firesc să-i impună schimbarea numelui din Ileana în Elena și poate chiar divorțul de un soț ce dă semne că nu prea înțelege cum merg în vremea noastră lucrurile,  nepoții Clara (Ama Beschieru), Norbert (Vlad Volf), Călin (Răzvan Clopoțel) și Doru (Radu Horghidan ).

Fiecare dintre cei enumerați în înșiruirea de mai sus și pe care îi vedem aduși pe scenă în spectacolul Teatrului Fani Tardini din Galați are povestea lui proprie. Pe care Leta Popescu ne-o spune pe îndelete, cu lux de amănunte. O face însă în așa fel încât încât cu fiecare nouă ocazie să aflăm câte ceva și despre blând/apriga Valeria.

 În poveste mai intervin oamenii satului, de la deja numita Leididi la cea botezată când Tarzan, când Crina (Elena Ghinea), personaj bizar despre care gura satului are certitudini că ar fi fiica celei numite după Regina Inimilor. Ca și un Țap (Ștefan Forir) înzestrat cu funcții de povestitor, o pisică-mâță (Flavia Călin), o moțată multicolorată căzută cloșcă  (Elena Emandi) și, desigur, o cucuvea (Elena Anghel). Însă cum așteptatul deces al lui Grigore întârzie să intervină, viața familiei și a comunei merge mai departe, cu învolburări, certuri, explicații și clarificări de toate felurile. Și cu periodica evocare a enigmaticei Regine a Nopții. Cu care se va identifca de la un moment dat încolo Valeria(remarc încă de acum inspirata scenă din finalul spectacolului, realitatea transformându-se în metaforic în clipa în care femeia își rânduiește marea trecere. Deloc patetic, nicidecum lacrimogen, ci cu acel firesc al omului care știe că viața înseamnă trecerea prin mai multe etape. Naștere, botez, nuntă și, în cele din urmă,  moarte.

Poate că textul scris de Leta Popescu nu este întotdeauna chiar o mostră de organicitate. În ceea ce mă privește, am simțit că, de la un moment dat încolo, intervine adăugatul pe orizontală. Numai că ceea ce nu i-a ieșit tocmai perfect autoarei de literatură dramatică este îndreptat abil, inteligent de regizoarea omonimă. Care știe când trebuie să plaseze un episod comic, când să facă apel la tradiție și la muzică ( se cuvine lăudată obligatoriu contribuția compozitorului Boros Csaba) și cum să administreze emoția.

Spectacolul Teatrului Fani Tardini din Galați mi se pare a fi o reușită în primul rând fiindcă de-a lungul timpului actorii, cei mai mulți dintre ei tinerii, au ajuns la condiția de trupă. Asta neînsemnând deloc că nu ar fi loc pentru câteva admirabile evoluții. Începând cu aceea a titularei rolului principal, Oana Mogoș, riguroasă, spumoasă, sigură pe sine, autoarea portretului unei Valerii pe care nu ai cum să nu o ții minte. Și pentru care chiar nu poți să nu nutrești duioșie. Continuând cu Ciprian Brașoveanu pe care îl descoperim aici într-un rol de o cu totul altă factură decât cele în care l-am văzut cu ocazii anterioare. Dan Căpățâna îl joacă firesc, fără îngroșări inutile pe Grigore, Vlad Volf este absolut notabil în rolul Norbert, Petronela Buda surprinde riguros versatilitatea impusă Ilenei. Mi-au plăcut și Cristina Uja, și Carmen Albu,  am apreciat amestecul de supunere și revoltă din care își compun rolurile cele două actrițe. Mi-au plăcut și Radu Horghidan, și Răzvan Clopoțel cu aparițiile lor în oglindă, și stranietatea trecerilor prin scenă ale Tamarei Constantinescu, și ambiguitatea impusă personajului său de Elena Ghinea. Universul zoomorf dobândește consistență grație contribuțiilor bine calibrate ale lui Ștefan Forir, Flaviei Călin, Mihai Păun, Elenei Anghel (Elena Anghel semnează și coregrafia spectacolului) și ale atât de  promițătoarei Elena Emandi. Încă masterandă.      

Teatrul Dramatic “Fani Tardini” din Galați

REGINA NOPȚII de Leta Popescu

Regia: Leta Popescu

Scenografia: Bogdan Spătaru

Mișcarea scenică: Elena Anghel

Muzica: Boros  Csaba

Versuri: Oana Mogoș

Cu: Oana Mogoș (Valeria, mamaia, fiica lui Grigore), Ciprian Brașoveanu (Lămbiță, tataia, soțul Valeriei), Dan Căpățână (Grigore, străbunicul, tatăl Valeriei), Petronela Buda (Ileana, fiică), Cristina Uja (Aurora, fiică), Carmen Albu ( Silviana, fiică), Ama Beschieru (Clara, nepoata Valeriei), Vlad Volf (Norbert, nepot, fiul Silvianiei), Răzvan Clopoțel (Călin, fiul Aurorei), Radu Horghidan (Doru, fiul Aurorei), Tamara Constantinescu (Leididi, străină), Elena Ghinea (Tarzan/Crina, posibila fiică a lui Leididi), Ștefan Forir (Țapul), Flavia Călin (Pisica Mâță), Mihai Păun (Câinele Tuchi), Elena Emandi (Găina Moțată), Elena Anghel (Cucuveaua)

3.Relații complicate

Liceul de Stat Sheffield din Massachussets. Ultima zi de școală de dinaintea vacanței de primăvară. Doctorul în filosofie Danielson, directorul adjunct, face la microfon câteva anunțuri organizatorice de final urmate de tradiționalele urări de vacanță plăcută. Omul pare a afișa o veselie de circumstanță, un optimism, o bună dispoziție presupuse de fișa postului.Poate nițelus cam exagerate. Sau poate că, așa cum va spune el însuși mai târziu, dr. Danielson chiar este mândru că el, un fost elev al școlii, a ajuns să facă parte din conducere.

Dr. Danielson este ceea ce se cheamă un om al datoriei. Știe tot sau aproape tot despre mai toți elevii școlii, știe și de unde ar putea apărea problemele. Firește, suferă că anul trecut, când s-a vacantat postul de director, a ratat șefia în favoarea unei colege. Are și o explicație pentru asta, i-o va împărtăși, printre alte ziceri, lui Khadim Asmaan. Un elev de dată relativ recentă, cu o bună situație materială, inexplicabil transferat aparent din voință proprie de la un excelent liceu particular. Convocat fiindcă din câte se pare conduita lui lasă de dorit.

Doctor Danielson se dovedește a fi la început amabil. Chiar familiar cu tânărul care e de origine arabă. Născut la Riad, stabilit în Statele Unite, loc unde părinții lui au o firmă de transport, pesemne prosperă. În mod ciudat, Khadim e cel ce afișează o evidentă ostilitate față de directorul adjunct. Ceva nu e tocmai ok în relația dintre cei doi, iar acest ceva va deveni tot mai evident, mai exploziv pe măsură ce conversația avansează, iar directorul adjunct își va lăsa la o parte cabotinismul, dobândind un ton inchizitorial.

Bref. În vremea din urmă, în liceu s-au întâmplat câteva lucruri ciudate, iar dl. Danielson nutrește convingerea că tânărul arab nu este chiar străin de ele. Khadim respinge toate acuzațiile, acuză că este discriminat, că este supus unei operațiuni de bullyng, că toată întrevederea e ceva de genul călău contra victimă. Călăul este înarmat, scoate exact când trebuie tot felul de dovezi materiale aflate la îndemână, depozitate în cutii de carton. E clar. Acționează după un plan.  Khalim admite că mulțimea de haine, de poșete găsite în dulapuri pe care el s-a înstăpânit din vrere proprie și împotriva regulilor școlii erau destinate comerțului. Printre ele se află însă, în mod ciudat, și un flaut. Instrument la care cânta Lya Winston. Fostă elevă a liceului. Care s-a sinucis în condiții neclare. De aici, discuția deloc confortabilă dintre cei doi se complică încă și mai tare. Fiindcă Lya avusese cu ambii relații complicate. Dincolo de marginile iertate pentru profesor, cu năbădăi, în cazul lui Khalim. Traumatizante pentru ambii. Unica șansă de salvare pentru cei doi dovedindu-se în final iertarea reciprocă.

Acesta este în linii mari subiectul piesei Bazinul de Nord, scrisă de multipremiatul dramaturg american Rajiv Joseph, tradusă în românește de Elena Morar și montată în regia lui Alexandru Mâzgăreanu la ArCuB.

Regizorul Alexandru Mâzgăreanu dozează remarcabil materialul dramatic. Spectacolul regizat cu discreție de el are un crescendo admirabil. Te ține cu sufletul la gură. Fiecare dezvăluire, răsturnare de situație, lovitură de teatru este inteligent pregătită. La început, nici unul dintre cele două personaje, nici profesorul cabotin, nici elevul parcă mult prea obraznic nu îți este simpatic. Nici Șerban Pavlu, interpretul doctorului Danielson, nici Vlad Lință, în a cărui sarcină cade interpretarea lui Khalim, nu intenționează să fie favorit în ochii spectatorilor. Fiecare și dă, și încasează. Pentru moment, între cei doi nimic nu e definitiv. Aparent, Khalim al excelentului tânăr actor Vlad Lință are replici la toate, cum se zice se scoate, parează. Însă câștigă numai pentru moment. Dr. Danielson, jucat ca la carte de Șerban Pavlu, pierde controlul confruntării doar pentru câteva momente, însă redevine stăpân pe situație.

Lucrurile din confruntarea dintre cei doi se complică însă în clipa în care intervin în discuție întâmplările din ziua sinuciderii Lyei. Așa ies la iveală vulnerabilități cumplite. Trauma lor comună. Fără cusur jucată de actori, concentrat  proiectată de regizor în decorul simplu, economicos creat de Alexandra Boerescu, bine punctată de muzica anume creată pentru spectacol de Alexandru Suciu.  

ARCUB BUCUREȘTI

BAZINUL DE NORD de Rajiv Joseph

Traducerea: Elena Morar

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Scenografia: Alexandra Boerescu

Muzica originală: Alexandru Suciu

Cu: Șerban Pavlu (Dr. Danielson) și Vlad Lință (Khadim Asmaan)