sâmbătă, decembrie 4, 2021

Ce ne mai ține împreună? România între vocația Occidentului și relativismul balcanic

„Mă car”.

„Pa! şi la revedere”.

„România e o ţară frumoasă, ce păcat că e locuită”.

Sunt fraze seci, interjecţii vitriolice şi sentinţe dureroase auzite din gura junilor cu vârste cuprinse între 18 şi 35 ani. Nimeni nu poate opri acest fenomen: sentimentalismul părinţilor, hitul lui Gil Dobrică, iubirile de-o vară ale studenţilor, predicile moraliste ale Bisericii-Mamă sau programele guvernamentale.

Ca unul dintre milioanele de români care au suferit mirajul Occidentului – am trăit patru ani în Anglia, unul în Germania şi alţi aproape doi în Statele Unite – caut și eu să înţeleg dedesubtul acestei nemulţumiri.De unde atâta sictir, dispreţ de sine şi oboseală printre conaționalii noștri?

Explicaţii la îndemână se găsesc. Cercul strâmt al nevoilor se deschide, fireşte, printr-o frustrare materială: meserii plătite mizerabil în România sunt generos remunerate în Austria, Franţa, Germania sau Marea Britanie. Între Viena şi Bucureşti, calitatea vieţii va rămâne incomparabilă și peste o sută de ani. Maidanezii din Vitan își găsesc foarte greu niște rivali la Milano, München sau Madrid. Lista de argumente pecuniar-hedoniste doboară orice dogmatism patriotic. Totuşi, chiar dacă trece prin testul portofelului, decizia de-a emigra are resorturi mult mai profunde.

Cred, totuși, că nimeni nu trebuie judecat a priori pentru deciziile sale intim-personale: nici cel ce pleacă trântind uşa cu năduf şi c-o sudalmă-n vârf de băț, nici cel care rămâne acasă, resemnat să înghită praful mioritic.

Ambele categorii conţin oameni admirabili, tineri şi adulţi respectabili, profesionişti de excepţie. În multe situaţii, decizia de-a rămâne sau de-a pleca implică virtuţi precum luciditatea, dârzenia ori fidelitatea. Există şi oameni care eşuează în străinătate, fără să aibă curajul s-o spună. Cunoaştem şi indivizi care se plafonează în ţară, fără s-o ştie.

Nu toţi cei care rămân îngroaşă rândurile patrioţilor, după cum nu orice pribeag face României un deserviciu. Cred, bunăoară, că mulți români aflaţi deja în Canada, SUA ori Europa occidentală vor putea face un excelent lobby politic şi economic pentru ţara noastră. Sportivi precum pugilistul Lucian Bute sau gimnasta Nadia Comăneci sunt doar două exemple într-o posibilă campanie de imagine. Geniile care au trecut pe la Harvard, MIT sau Stanford, antreprenorii din Lazio, minţile scormonitoare din Silicon Valley, dar şi viitorii politicieni sau consilieri locali româno-canadieni din Ottawa ori Toronto vor ajuta în chip decisiv România. Ei vor rescrie noi contracte economice, vor energiza relații comerciale îmbunătățite, dinamizând programele universitare, facilitând regimul burselor, etc. Nu în ultimul rând, legea votului prin corespondenţă le va da expatriaților şansa unui plus de acţiune şi de reprezentare civică pentru cauza României în lume.

Nu vom divaga aici răsfoind dosarele studiilor de antropologie şi sociologie a migraţiei. La fel, vom lăsa editorii provinciei să răsfețe jurnalele unor falşi căpşunari (salutăm totuși, en passant, opera de înaintemergător a lui Mirel Bănică).

Dincolo de ochiul specialistului, merită poate atenţia noastră nu atât fenomenul despărţirii în sine, cât violenţa declaraţiilor de ură – furia spumegândă a celui care, exasperat de hărţuiri zilnice, alege să fugă din ţară mâncând pământul. Divorţul violent arată nu doar o deficienţă de caracter, strict individuală, ci o carenţă atavică şi sistemică a națiunii.

Numărul adevăraţilor patrioţi decedaţi peste graniţe în România modernă – de la Nicolae Bălcescu şi I.L. Caragiale până la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca – scoate la iveală stranietăţi, hibe şi tristeţi ale culturii noastre comunitare. Tinerii care pleacă şi tinerii care rămân caută în egală măsură un răspuns la întrebarea: ce ne mai ţine împreună?

Toate popoarele puternice participă la un mit fondator: americanii venerează Constituţia şi inteligența politică a bărbaţilor strânşi în 1787 să ratifice documentul la Philadelphia. Chiar şi după căderea imperiului, britanicii se laudă cu anumite tradiţii politice sau culturale, păstrând în tolba mândriei personale atât instituţia monarhică, cât şi excelenţa academică. Forţaţi să-şi admită în oglindă anumite calităţi statornice, nemţii vor recunoaşte pasiunea pentru exactitate şi inovaţie tehnică. Francezii vor clama republicanismul, laicitatea şi bunul gust al bucătăriei.

Este interesant de observat că miturile fondatoare îşi dovedesc eficacitatea la timpul prezent. Sunt poveşti acceptate consensual care motivează optimismul naţiunii aflate la ananghie. Sunt „meta-naraţiuni” care, deşi aproximative sub raport cronologic, legitimează mai departe virtutea speranţei.

Noi, însă, românii, la care mit fondator participăm pentru a evita depresia isterică? Cum identificăm reperele care, în pofida oricărei hemoragii, ne-ar putea menţine în cursă? Pentru că religia aproape nu mai contează, puţini concetăţeni rămân impresionaţi de ipoteza unei etnogeneze suprapuse peste fenomenul creştinării la gurile Dunării. La fel, evocarea lui Mihai Viteazu trezeşte în amintiri figura olteanului Amza Pellea, decât gogeamite emoția unionistă…

Unul dintre puţinele mituri care dăinuie și astăzi pe meleagurile Dunării spune că „de la Râm’ ne tragem”. Cronicarul n-a vizat aici o simplă exegeză a latinităţii. Se vorbeşte despre un popor cu vocaţie occidentală – un neam care a participat chiar și indirect la victoria civilizaţiei occidentale împotriva ameninţărilor mongole, tătăreşti sau otomane. Sunt sute de ani de când – prin cancelarii sau în manuale – repetăm de zor că nu Rusia, nici Asia, ci Europa şi graniţele sale nord-atlantice ne interesează. Când lipsesc proptelele interne, ne unifică orizontul unei posibile dezvoltări istorice. Fără încetare, rânduielile Apusului au captat imaginaţia celor mai talentaţi scriitori, sportivi, savanţi şi oameni de afaceri. Mitul ne spune că, fără a fi deplin occidentali, avem datele unei potenţiale osmoze cu această cultură vestică.

Şi iată că leatul verii lui 2011 ne-a procopsit cu un diriguitor al învăţământului ieşit din mitologia apartenenţei la Occident. Verificat prin stagii lungi de experienţă profesională în Franţa, SUA ori Germania, Daniel Funeriu a vrut să aplice definiţia scolastică a adevărului: fără alte pogorăminte sau iconomii, ceea ce contează este adecvarea intelectului la lucruri. Când acest efort se dovedeşte imposibil, învăţăcelul delirează sau copiază. Or, tot o drastică logică binară exclude coabitarea principiului furtului cu principiul corectitudinii. Cine a cerut respectarea mitului occidental al educaţiei prin muncă, efort cerebral şi raţionalitate? Un om care se poate lăuda în domeniul chimiei cu performanţe ştiinţifice similare unor rezultate sportive obținute de Gh. Popescu la F.C. Barcelona sau Dan Petrescu la Chelsea.

Mitul fondator cum că „de la Râm’ ne tragem” a fost serios zguduit sub mandatul unui ministru european demn, poate, de posteritatea matematicianului Spiru Haret – o persoană validată epistemic de întreaga comunitate internaţională. Cu toate imperfecţiunile sale de exprimare, Daniel Funeriu a descălecat dintr-o lume către care cei mai buni elevi şi studenţi români vor oricând – ieri, astăzi sau mâine – să plece. El vine din viitorul ştiinţei şi tehnicii româneşti, spunîndu-ne că „se poate!”

Confruntaţi cu mitul occidental al corectitudinii, directorii de opiniune ai boborimii au scos brişca. Mass-media a aplicat, aproape in corpore, tehnica asasinatului moral: despre ucenicul unui laureat al premiului Nobel ni s-a spus, cel mai recent, chiar și că el n-ar fi luat balacaureatul la timp. Un olimpic internaţional e retrogradat la comanda cinică a unui moştenitor al Securităţii, pasionat de chipul şi statuia unor „români esenţiali” …

Prăbuşirea oricăror standarde deontologice în jurnalismul autohton lasă fără protecţie nu doar consumatorul de informaţie, ci îngroapă un mit fondator. Tinerii de elită ai ţării descoperă că, de fapt, România nu aparţine decât aspiraţional unui spaţiu occidental. Suntem încă departe.

Ce ne ţine oare împreună? E atrasă subterana României mai curând de geografia stepelor gregare? Vom rămâne captivi în acele grote imaginare – băștinașii locului unde resentimentul spărgătorilor de seminţe ucide şi umbra celor care au lăsat în istorie o dâră de umanitate?

Ce ne mai ține laolaltă?

(Text publicat inițial de Madame Blogary.Ro)

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Si eu fac parte dintre aceia care au umblat oleaca prin lume si m-am intors acasa. Pot spune ca m-am intors din pur idealism, ca sa incerc sa fac niste lucruri „bine”, nu in binele meu personal, ci in binele tuturor, pe care l-am vazut in lumea larga ca functioneaza. Mi-am respectat meseria, am respectat toti oamenii cu care s-a intimplat sa vin in contact in orice fel, si ghiciti ce s-a intimplat: asta n-a contat niciodata! Nu vorbesc ca nu mi-a adus nici o apreciere, dar mai rau, am luat suturi in spate, denigrari, atacuri, luraturi de tot felul, am incasat toate tipurile de reactii pe care vi le imaginati, in zona profesionala si in societate, pentru ca n-are nimeni nevoie in Romania nici de adevaruri, nici de lucruri facute bine.

    Noi nu apartinem spatiului occidental, nici macar prin aspiratii. Daca vorbim de unii care au mai vazut cite ceva, care gindesc cu capul lor si vor intr-adevar binele copiilor lor, discutam de aspiratii. pentru grosul majoritatii discutam despre minima rezistenta, despre „merge si asa”, despre lucruri facute in bataie de joc (ca si-asa sintem platiti prost, nu?), despre grosolanie, murdarie fizica si morala, despre instinct de turma care anihileaza automat opiniile separate. Vorbim despre o imensa inconstienta, despre nepasare, delasare, nesimtire, cum vreti sa-i spuneti…

    Doar ca in toata prostia generala (ale carei efecte se vad de mult, doar acumularea lor paroxistica din ultimii ani ne face sa le luam mai in tragic si sa nu mai avem rabdare), neamul asta romanesc nu-si da seama ca timpul trece. Timpul trece din vietile noastre ale tuturor, trece degeaba, si nimeni nu ni-l ami da inapoi.

    Nesimtirea si indolenta generala sint pe cheltuiala fiecaruia dintre noi, toti ne platim neputinta exact la fel. Nu sintem in mod egal constienti de asta, si nici la capitolul curaj nu sintem egali. Aia care au avut curaj (sau inconstienta tineretii, daca vreti) au intins-o din tara de mult, ca macar sa aiba o sansa sa incerce ceva. Aia care n-au avut curaj, sau care au avut o doza mare de naivitate si idealism, au vrut sa faca ceva acasa. Mie mi-a trecut, nu mai am nici o iluzie cu privire la ce se poate face in tara asta. Dindu-se imprejurarile in care traiesc, consider ca stau mai rau cu dreptul la demnitate, in toate aspectele vietii mele, decit oricind, si deja de multi ani nu mai vad, in viata publica, sensul cuvintului „impreuna”.

    Mizeria care i s-a intimplat lui Funeriu si poate intimpla fiecaruia dintre noi. In tara asta exista gashti inchegate din toate vremurile, in toate zonele de virsta, orientare politica, profesie, care functioneaza pe principii de haita si pleznesc fara ezitare pe oricine are alte principii. Stiu cum este, am vazut-o si pe vremuri, o vad si acum la oameni de alte virste, si de cind cu criza lucrul asta se intimpla in plina vedere. M-a revoltat pe vremuri, ma revolta si acum. Inainte mai speram ca o data scapati de Ceausescu, vom vrea cu totii sa facem ceva ca s-o ducem mai bine, si credeam ca am la ce sa mai uit inainte. Iaca, n-aveam…

  2. Suntem mult mai aproape de balcani decat de occident. Suntem mult mai aproape de greci decat de germani. In locul muncii vom prefera intotdeauna sa ne mintim, furam, insela.
    Daca e sa gasim un vinovat, altul decat propria persoana of course, putem da vina linstiti pe comunism. Am invatat sa ne „descurcam” in conditii vitrege furand (intr-o forma sau alta) de la „stat”. Dupa revolutie, de la ministru pana la ultimul taran care se primeste ajutor social pe o boala data pe hartie, se fura in continuare de la „stat”. E tragic ca nimeni nu-si da seama cine e statul. Si mai tragic e ca justitia in Romania nu face nimic pentru a da un impuls – prin aplicarea legii si pedepsirea celor care o incalca – acestei constientizari. E mult mai comod sa ne mintim singuri dand vina pe „vesnicul” Basescu pentru tot ce se intampla rau in tara evitand astfel orice fel de efort real de a indrepta lucrurile. Grecii au urmat aceeasi cale in domeniul economic si au ajuns la faliment. Pe noi ne paste un alt tip de faliment – moral – cu repercusiuni mai grave pentru locuitorii acestei tari.

  3. De întors acasă nu o să-mi fie niciodată scârbă sau frică, pentru că e „acasă”.

    Dar, când mă întorc, iau cu mine şi o mare doză de ignoranţă pentru cei de care mă izbesc, fie că sunt la coadă la bilete, la farmacie sau la doctor, sau la aeroportul de unde urmează să plec înapoi în ţara mea străină.

    Asta deocamdată, că sunt tânăr!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mihail Neamtuhttp://FB/mihailgeorgeneamtu
Intelectual public și antreprenor român. Între 2012 și 2015, a fost președintele partidului Noua Republică. Doctor al Universității din Londra (2008). Ultima publicație: Credință și rațiune. Dialoguri, contradicții, împăcări, București, 2013.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

De ce majoritatea modelelor climatice sunt „fierbinți”?

O bună parte din articolele mele publicate pe această platformă discută modele (simulări) ale variațiilor unor parametri climatici precum concentrația de CO2,...

Metroul la Otopeni – marele eșec al unor politicieni mărunți

Eșecul magistralei de metrou M6: 1 Mai – Aeroportul Otopeni este eșecul politicienilor preocupați să dovedească faptul că nu se poate, în...

Egalitatea și economia de piață

Narațiunea obișnuită despre egalitate în România este că acest „vis de aur” al poporului este pe cale să se destrame. Bogații devin...

Lașități românești, profituri maghiare (2)

LEGENDA, MITUL ȘI CULTUL LUI DRACULA Să fim serioși, legenda, mitul și mai ales cultul lui Dracula nu au...

Despre felonie si sperjur

Domnule Klaus Iohannis, Cand Marius Manole si Radu Paraschivescu v-au returnat decoratiile, a fost vorba de o despartire lipsita de orice ambiguitate....

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro