De ceva vreme, dar mai ales în ultimele zile, una dintre temele majore ale actualității românești o reprezintă ”Planul” liderului unui partid parlamentar (lider care dorește să candideze la președinția țării). Acesta le promite celor interesați că vor putea cumpăra – contra credit, fără dobândă – case la un preț cât se poate de accesibil. Omniprezent/ți pe panourile publicitare, liderul și partidul său au trecut la the next level: au chemat doritorii în diverse puncte ale marilor orașe să se înscrie pe ”liste de așteptare”. Bineînțeles, după obiceiul național (și putem vedea aici cum partidul în cauză are grijă de perpetuarea tradițiilor autohtone), dacă e să se dea ceva ieftin, oamenii s-au îmbulzit la ofertă. Au făcut un soi de cerere/precontract pe care și-au pus datele personale și au dat numărul de telefon. Acum nu le mai rămâne decât să aștepte – activ, nu pasiv – fericita zi în care vor deveni proprietarii ”casei populare” (după Volkswagen, Volkshaus).
La prima strigare, cea cu ”Planul” ce promitea casa la un preț abordabil, Internetul a fost plin de meme ce reluau imaginea afișului, cu liderul promițând de toate, care de care mai fanteziste. La a doua, cea cu înscrierea pe listele de așteptare a izbucnit indignarea: populism la partid și la lider (amintind de un alt personaj meteoric al politicii noastre ce-i promitea fiecărui român 10 sau 20 de mii de euro) și lipsă de discernământ la alegători, colectare de date personale ilegală (nu e clar de ce ilegală, dacă oamenii le-au oferit de bună voie), nou ”Caritas” etc. În fapt, e câte puțin din toate acestea, dar e și mai mult, și mai interesant decât toate la un loc. Spre deosebire de cel cu zecile de mii de euro, care n-a făcut decât o simplă promisiune, liderul actual al partidului (ce se consideră) ”de opoziție” a mers mai departe. Mai întâi, a ieșit – cu această ofertă – din apele (nămoloase) ale partidului lui și s-a deschis către un public mult mai larg. Sunt vizați tânărul ce n-are nici o perspectivă de-a se vedea la casa lui, omul matur sau pensionarul care ”a pus ceva la ciorap”, poate mai vinde și mașina și e dispus ”să facă o investiție” care să-i aducă o mică rentă pecuniară, micul ”afacerist” local care nu poate intra pe piața mare a localității în care stă, dar caută mereu o oportunitate de gheșeft. În realitate, o lume foarte diversă aflată nu la granița sărăciei, dar nici la nivelul high-life-ul orașelor. Sunt oameni care trăiesc onest și care simt – la fiecare val inflaționar – cum le fuge pământul de sub picioare și cum mai coboară o treaptă a declasării. Ei sunt ceea ce s-ar putea numi ”clasa mijlocie” a României actuale. Ei, nu cei care câștigă peste 5000 de euro pe lună. Aceia aparțin păturii superioare (și destul de restrânse) a lumii noastre.
Această ieșire din ograda partidului și de socializare a mesajului lui e o noutate în politica noastră. Dar e ceva care a adus puncte unor partide radicale europene, cum e cel al Marinei Le Pen. Spre deosebire de tatăl ei, care a creat un partid de clasă, al unei burghezii reacționare (în sens politic) și, ca atare, fatal limitat la nivelul electoratului, d-na Le Pen a deschis partidul către populația rurală ce vede declinul terroir-ului și către populația urbană care e victima exploziei demografice a orașelor, ba chiar și către alogenii de a doua – a treia generație care se văd asimilați migranților actuali. Toți au probleme și marea politică trece prea ușor peste ele, preocupată doar de ”grandoarea” Franței. La noi, liderul partidului galben nu a mers atât de departe; el a prins o singură problemă – cea a penuriei de locuințe în urban și a prețului lor deplasat (cel puțin în marile orașe) – și a făcut din ea un stindard care să atragă cât mai multă lume. Un tânăr care nu e informatician, medic, magistrat sau ofițer de poliție și nici nu are vreun părinte primar sau senator, are puține șanse să se instaleze repede în altă casă decât cea moștenită de la părinți și, până atunci, la fel de puține de a-și întemeia o familie. Și, cum bine se știe, disperarea copiilor e suferința părinților. Putem să spunem ce vrem de populismul ”Planului” de pe afișele stradele, însă un lucru e cert: el a atins o coardă extrem de sensibilă a populației votante din România.
Al doilea lucru remarcabil a fost translarea în politică a ceea ce folosim zi de zi la cumpărături: cardul de fidelitate. Ce înseamnă înscrierea pe ”listele de așteptare” și cedarea, de bunăvoie, a datelor de contact? Un lucru simplu: faptul că partidul în cauză are acces la telefonul mobil al clientului. Și, de acum înainte, îi poate trimite fie reclamă personalizată, fie câte un reminder, din când în când. Liderul de partid e mare meșter în filmările din Parlament; închipuiți-vi-l fugărindu-l pe ostașul acela nefericit (care nici numele nu și-l poate spune fără ă-uri) și cerându-i să acorde terenuri pentru viitoarele locuințe ieftine. Evident că acela va fugi sau se va bâlbâi în stilul lui caracteristic, iar șeful de partid va trimite filmarea tuturor ”abonaților” cu mesajul: ”Vedeți, noi facem totul, dar ei nu vor. Ajutați-ne să scăpăm de ei!” Cum ar spune cei din publicitate: un mesaj emoțional, care – în plus – ajunge direct la destinatar. Nu vă mirați dacă va avea și efecte. Înscrierile acestea (sau precontractele) au fost o mișcare foarte inteligentă; un soi de Cambridge Analytica a săracului: fără să facă nimic altceva decât să vânture niște promisiuni, partidul în cauză a avut acces imediat la o bază de date – repet, cedată voluntar – cu mult peste ceea ce oastea de strânsură a membrilor lui poate aduna. Toți cei care-au venit și și și-au dat datele pot deveni ținta discursului liderului / partidului și – ”pas cu pas” – pot fi radicalizați de așa manieră ca o parte semnificativă din ei să-și dea votul celor cu care au făcut ”(pre)contractul”. Ba, într-o logică de multi-level marketing, pot fi motivați că vor ajunge în prima mie de destinatari ai locuințelor, dacă share-uiesc mesajele paridului la încă zece prieteni.
Cee ce uimește, retrospectiv, este faptul că nici unul din marile partide nu s-a gândit la o asemenea inițiativă. De pildă, având aproape toate primăriile marilor orașe, puteau da – pe canicula asta – o duminică de gratuitate la un Aquapark contra scanării a nu-știu-ce QR cu care să intre în telefonul cetățeanului. Și, după aceea, ostașul i-ar fi dat ringtone-uri cu ”Nu știu ce s-a întâmplat, s-a mărit armata…” și covrigarul cu crantz-uri care, ambele, ar fi stârnit fie nostalgii, fie glume; oricum i-ar fi ținut în actualitate. De ce n-au făcut-o? Deoarece, în marile partide, publicitatea electorală e o mega-mașină de spălat bani și nimeni nu e interesat decât de calapodurile tradiționale: panouri, pliante și diverse șabloane rulate – din anii ’90 – prin media plătită. Ideea de bază e aceea că la alegeri sunt mobilizați primarii care, la rândul lor, activează asistații social și aceștia, pe lângă personalul instituțiilor publice, activul partidului, ce mai aduc cultele (și ”ce mai cade” la numărătoare), dau greutate urnelor din fiecare așezare. Lucrurile acestea au în spate decenii de rodaj, așa că nimeni nu se mai preocupă de felul în care merge, efectiv, o campanie electorală. Așa cum bine o vedem, aceasta e un sprint de două săptămâni în care nimic nu e la vedere și totul e permis. Partidul cu panouri galbene, care nu are acoperirea media a marilor partide și nici primari care ”să-i aducă” voturi e nevoit să funcționeze precum gherilele: inventând altceva; ceva la care cei mari nu s-au gândit. Și cum nu prin gândire păcătuiesc aceștia din urmă, nici nu e greu de inventat.
În fine, liderul și partidul cu promisiunea nici nu riscă prea mult: casele sunt fezabile doar dacă omul de pe panouri ajunge președinte, ba – mai mult – are și ”guvernul lui”, cu care să le facă. Ceea ce e la fel de posibil precum cvadradura cercului. Așadar, după deschiderea urnelor va putea spune, asemeni spartanilor: ”Dacă…” Important e să mobilizeze până atunci cât mai multă lume să-l voteze (pe el și partidul) căci, asta se înțelege de la sine, mai multe locuri în Parlament înseamnă mai multe funcții și acestea din urmă permit fidelizarea (și cointeresarea) mai multor aderenți. S-ar putea, foarte bine, ca după aceea să arunce pisica promisiunii în ograda viitorului (și atât de trecutului) guvern: ”Dacă noi eram dispuși să facem ’casa populară’, voi de ce nu vreți s-o faceți?!” Și, după rituala fugă de pe culoarele Parlamentului, să transmită pe telefoane, către clienți: ”Vedeți, nu vor!” Sau, mai deștept, ar putea trece la al treilea pas, ceva mai aproape de alegeri: să arunce pe piața media unu – două – trei cazuri de conivență între politicienii marilor partide și ”dezvoltatorii imobiliari”. Bănuiesc că nu e un secret pentru nimeni, construcțiile de blocuri în marile orașe sunt – alături de bănci și de jocurile de noroc – una din cele mai mari afaceri ale deceniului. Probabil profitul unei asemenea investiții e undeva peste 300 %; 100 se duce pe teren, acte, materiale, utilaje și salarii. A doua sută se duce ”la cine trebuie”: prin primării, inspectorate tehnice, comisii de tot soiul etc. A treia și ce e peste e a investitorului. Și – reinvestită – îl duce mai departe. Așa că n-ar fi deloc de mirare să aflăm că cutare ministru, parlamentar, primar, șef de-ce-vreți e ”în spatele” unei firme de construcții (condusă de soacră sau de șofer) care câștigă licitații pe bandă rulantă. Sau ”un prieten al tuturor”, în genul anonimilor descendeți din nomenklatură care – ocazional – ajung sub lupa, demult crăpată, a justiției noastre.
Într-o lume onestă, cineva din partea autorităților ar fi apărut pe ecrane și ar fi explicat – cu datele în mână – cum se ajunge la prețurile scandaloase ale imobiliarului din România de azi. La noi, cum bine se știe, sunt doar câteva explicații standard: ”piața”, ”criza economică internațională”, ”fluctuațiile prețului materiei prime”, ”creșterea cererii”. Lucruri care nu explică prea multe. O explicație mai simplă ar fi aceea că, de pildă, contrucția de locuințe e mai avantajoasă – pentru constructor – decât ce a de autostrăzi (ultimele fiind intrate în stand by). Și e mai avantajoasă, doar dacă profitul e mai mare. Iar acolo unde e mare profitul și se adună banii, inevitabil, există și un drenaj către politic. N-ar fi deloc exclus ca, pe ultimele luni de campanie, omul galben să mobilizeze întreaga medie pe câteva cazuri, nu neapărat spectaculoase, cât mai curând scandaloase. Ostașul s-ar bâlbâi (căci – veche poveste pe meleagurile noastre – nici cu furniturile armatei lucrurile nu stau tocmai bine), iar celălalt, oricât ar încerca s-o dea pe întorsură, și-a trăit toată viața în mediul ”învârtelilor”, de așa manieră încât – orice-ar spune – nimeni nu l-ar crede. Morala: în spatele gogomăniei cu promisiunea caselor ieftine poate fi un calcul eficient de destabilizare a campaniei. S-ar putea ca acesta să fie ”Planul” celui de pe panouri.
Promisiunea e una; ea nu devine forță reală decât în măsura în care e creditată de cetățeni. Și, după cum o arată imaginile cu cozile de la ghișeele de înscrieri – aceștia s-au îmbulzit s-o ia în serios. Cine sunt ei? Nu sunt nu-știu-ce minoritate excentrică care să inflameze media; dimpotrivă, sunt majoritari. Sunt cei care-au făcut ”economia de piață” în România. Pe vremea răposatului ”procurau” de toate: Kent-ul, cafeaua, un pui, (sârmu)lițe pentru siguranțe, lucrau la instalații, la zugrăvit, la orice. După ”evenimente” au început să cumpere și să vândă de toate, din portbagaj, din butic, din ABC: lucruri aduse din străinătate (second hand-uri), mașini la mâna a doua, a treia, piese rezultate din dezmembrări. Au lucrat în construcții, în tâmplărie, în abatoare, au fost peste tot (din Spania în Rusia și din Turcia în Suedia) și s-au mai lovit de lege, dar cel mai adesea au ocolit-o. N-au strâns mult căci, asta e, și Revoluția, și țara le-au fost ”furate” (se subînțelege, ”de alții” – ”străinii”), însă cât de-o casă ”pe pământ”, de niște conturi în bancă și de posibilitatea unor vacanțe în străinătate tot au. Unii s-au ”învârtit” mai bine – pe la ceva funcții, alții au rămas ”liber profesioniști”; unii se văd pe ei înși în centrul lumii, alții mizează pe copii.
Oamenii aceștia sunt oportuniști; ei se consideră victimele istoriei, niște eterni neîndreptățiți (refuzații primului val de urbanizare, ai primei generații de studii universitare, ai posturilor ”bune” de la stat), obligați mereu – într-o societate din ce în ce mai ”competitivă” – să recupereze și, ca atare, consideră că scurtătura ”e dreptul lor”. Și-au pus banii la ”Caritas”, au cumpărat o diplomă de la o ”privată”, ”s-au băgat” în banii europeni, au încercat diverse și pe-afară; în fine, au înțeles că ”în lumea tuturor posibilităților” se poate orice și singurul lucru care contează (cu adevărat) e să te vezi cu sacii-n căruță. Într-o atare lume, scrupulele sunt un handicap. Dacă ”ai norocul” să pui mâna pe ceva, după aceea vezi cum mai e, dar – în general – e pe ”principiul bunului câștigat”. Ceea ce la început arată ca noroc chior, după aceea se dovedește a fi ”mâna lui Dumnezeu”. Oricât de straniu ar părea, oamenii aceștia sunt autenticii nostalgici ai lumii noastre. Și nu fără rost, căci – în majoritatea cazurilor – ei sunt cei care-au făcut cel mai mare salt în cel mai scurt timp în ceea ce privește condițiile de viață. Porniți dintr-un cătun și dintr-o casă cu pământ pe jos, au ajuns în vile din marile orașe. Într-un anume sens, echilibrul lor – atâta cât e (căci îl tulbură orice petrecere) – e dat de faptul că, mergând în salturi înainte, privesc cu nostalgie înapoi. Ar vrea ca ”lumea de ieri” să mai învie o singură zi; aceea în care ei – cei de azi – s-ar întoarce cu SUV-urile pline de ”de toate” la părinți și la bunici și tot satul, cu copil, cu cățel, desculți, cu basmaua la gura, ar veni să se holbeze să vadă ce-a ajuns ”ăla lu’ X”. Și-atunci ar fi generoși, ar da ceva fiecăruia și-ar râde cu toții de tot ce a fost. Dar cum nu e să fie, nu le rămâne decât să plângă pentru tot ce n-a fost.
Să ne-nțelegem bine: oamenii aceștia nu sunt nici răi, nici proști, nici certați cu legea. Sunt oameni pe care secole de sărăcie i-au învățat cu supraviețuirea și, acum, când au ajuns la prosperitate, încă nu cred în ea. Vor ”să se asigure”, să aibă mai mult, ”să mai pună mâna” pe ceva, căci – nu se știe niciodată (mai ales în acest cotlon al istoriei) – lucrurile se pot schimba oricând și casa de pământ (aceea după care suspină) poate reveni în actualitate. Așa că, dacă e ”să se dea ceva”, de ce să nu? De ce să nu iau și eu? O casă, un pliant, orice e bun. În general nu cred în politică, căci experiența i-a învățat că aceea e o altă lume și că ”cei de sus” fac ce vor ei, tocmai pentru că au mijloacele de-a face ce vor. ”Cei de jos”, trebuie să se ferească, ”să se învârtă” și ”să se descurce”. Așa că zic „S’ trăiț’ șefu’!” și înhață tot ce apucă. Căci șefu’ de regulă dă doar directive și sancțiuni; dacă ”mai scapă” ceva, aia e direct de la Domnul. Omul de pe panourile electorale le-a făcut o promisiune și acum îi chemă să semneze un ”contract” – cine știe? – dacă merge, cu atât mai bine, luăm un apartament pe mai nimic; asta e o ocazie unică, altădată n-o mai apuci. Dacă nu, asta e; dar să nu disperăm, peste patru ani s-o mai ivi ceva. În mod ciudat, nimeni nu s-a interesat de ei, nici sociologia, nici antropologia: pare că științele noastre, cu metodele lor rigide, se tem de versalitatea acestor conaționali care apar și dispar în cicluri sezoniere, nu sunt acolo unde-i caută statisticienii și răsar dezinvolți acolo unde nimeni nu se-așteaptă să-i întâlnească (de pildă, la doctorate).
Spuneam mai sus că omul de pe afiș a numit o problemă reală: cea a locuințelor, în particular pentru tineri. Să nu uităm că, în țara aceasta, vreme de 20 de ani, nu s-a construit decât artizanal, de către cei care și-au permis-o. Abia în ultimii 15 ani au demarat construcțiile la scară largă și acestea le rămân greu accesibile celor care ar avea cea mai mare nevoie de ele: cei care intră în viață fără alt capital decât mintea și mâinile lor. Neavând posibilitatea unui trai decent în țară, mulți dintre ei au ales să se ducă-n Occident, unde alte posibilități de câștig au părut a le da alte perspective. Azi îi numărăm cu milionele. Un lucru e cert: transformând imobilarul într-o piață pur speculativă, nu facem decât să accelerăm plecarea tinerelor generații, să degradăm peisajul și să supralicităm utilitățile comune. Soluția omului galben e simplistă și demagogică. Dar ceilalți, cei care se împăunează cu ”exercițiul guvernării”, ei ce-au de spus descpre această problemă? Ambii ”s-au asigurat” rapid cu case; nici ostașul n-a mucezit prin cazărmi, nici pescarul nu s-a adăpostit pe la poalele munților. Cât despre tatăl lor, are atâtea case că ni-l închipuim la bătrânețe – singur și urmărit de remușcări – rătăcind ca un spectru prin ele. Dar cei care nu au nimic, deși sunt la vârsta la care ne-ar putea da – nouă, tuturor – rodul muncii lor? Cei care nu s-au îmbulzit la precontracte, cei care învață, care gândesc, care muncesc, care nu-și judecă părinții care-au încercat și-au făcut de toate. Cei cărora le spunem mereu că ”a venit rândul lor”, deși în învălmășeala lumii noastre nu e nici un loc pentru ei. Casa lor e amărăciunea.
Sincere felicitari pentru aceasta analiza a legaturilor dintre trecut si prezent din societatea autohtona. Personal sunt contra acestor afaceristi imobiliari care au speculat la extrem nevoia de locuire. Au construt haotic, dens, prost, scump, poluant, fara minime utilitati. Nivelul ridicat al coruptiei se regaseste in aceste afaceri imobiliare. Dar toti guvernantii de sus pana jos, la nivel de primarii le au dat mana libera acestor afaceristi iar legile au fost de sanchi. Nu am vazut un guvern care sa subventioneze macar pe 5 ani, chiriile pt tineri si familiile tinere cu 1-3 copii. Doar pomeni electorale de castigat voturi.
„Laboratoarele strategice” repetă isprava din urma cu 22 ani. Atunci: alegeri locale-n Constanța, R.Mazăre(PSD), apartamente ANL promise la preț bun, înscrieri, tombolă pentru ales primii beneficiari, ales R. Mazăre. Promisiunea despre preț nu a fost onorată. Si nici numărul de apartamente. Pe scurt, „țeapă”!
Scuze, au trecut doar 12 ani de atunci, nu 22. Pare mai mult cu nătărăii ăștia!
F bun articol.
Fiecare partid are propria strategie de a atrage electorat:
– unu e cu partea materiala, veti avea case, bani, blonde cu tzitze mari, un nou sistem caritas.
– altu e cu sperietoarea, nu ne alegeti pe noi vine Putin, vine pirjolul global, generatiile viitoare.
Ca un guvern ar putea sa amelioreze situatia materiala a populatiei, nu prin cadouri, ci prin masuri care sa incurajeze economia e de la sine inteles.
V-am promis ca voi scrie despre Oradea https://la-neamtu-tiganu.blogspot.com/2024/07/oradea-1.html
Ha ha , se putea sa nu traga cineva din DE si un pamatuf asa subtil la domnu Putin?!
Nea Zinedin, te-ai exprimat f elegant, dar mi se pare o blasfemie, sa sa nu spun mare o mare obraznicie sa-ti iei nickul unui adevarat magician al fotbalului. Ti-ar sta mai bine sa-ti spui Fane din Ferentari.
Gogomania cu apartmanetele ieftine nu este intru totul gogomanie, si o sa aduc cateva argumente:
1. O casa individuala in 2024 costa 800 euro/mp la gata, poti scadea la 700 daca faci in regie proprie unele activitati. („La gata”, adica incluzand finisaje standard, de Dedeman si Hornbach, ca altfel, evident „sky is the limit’.) Deci un apartament ar trebui sa fie mai ieftin, pentru ca se imaprt costurile fixe la mai multe apartamente (pretul terenului, inchirierea utilajelor, etc.) Deci un apartament cu 2 camere, de 55mp cat prevede codul civil, ar trebui sa poata fi facut cu 600 euro/mp, adica 33.000, la care mai pui 5% marja de profit (adica atat cat ii trebuie sa ramana deasupra „apei”, se practica pe piata la firmele „de lohn” din IT, si se poate replica modelul si la o eventuala companie de stat insarcinata cu dezvoltarea acestor proiecte) ajungi exact la 34.650, rotunjind ca sa pui pe panourile publicitare – 35.000 de euro.
2. Unul dintre liderii partidului Aur este Lulea Marius Dorin, care are firma de constructii cu mult inainte de a se ocupa de politica activa, sunt sigur ca este la curent cu calculele acestea, si suma de 35.000 nu a fost aleasa intamplator. Altfel puteau spune 25.000 ca sa fie apetisant pentru si mai multi oameni, sau 29.725 ca sa sune a calcul brutal. (De fapt si Simion a fost implicat in afacerile acestea din constructii si imobiliare, stie si el cu ce se mananca afacerea imobiliara.)
3. Agentia Nationala pentru Locuinte a mai existat. La sfarsitul anilor 90, inceputul anilor 2000 a dezvoltat la marginea fiecarui oras resedinta de judet cate un cartier de blocuri (care acum arata jalnic, dar nu neaparat mai jalnic decat sorele lor capitaliste – Militari Resindence, Cartierul Latin, etc.) dar la vremea lor erau vanate de toti parintii tinerilor care puteau activa ceva pile pe la primarie sau prefectura. (De fapt si acum exista o piata pentru ele.)
Deci nu vad de ce modelul nu ar putea fi readus la viata.
4. O astfel de companie de stat insarcinata cu dezvoltarea imobiliara nu este nici ilegala, nici imorala. Deja avem Compania Nationala de Investitii, Compania Nationala de Investitii Rutiere, si sute de companii private cu actionariat de stat pe langa primariile si consilii judetene din toata tara).
Prin urmare una in plus nici nu s-ar vedea in peisaj.
5. Preturile din piata oricum nu sunt realiste, mai ales in cele 7 orase mai maricele ale Romaniei. Sunt tinute sus de dezvoltatorii mari prin transferuri intre firmele proprii, conform unor surse din piata pe care nu o sa le dezvalui :).
Deci faptul ca se vinde la 2000 euro/mp la marginea Bucurestiului, Clujului sau Constantei si 6000-8000 in „zonele bune” (ca si cum in orasele din Romania, ar exista „zone bune” dpdv urbanistic), nu este o reflexie a pietei libere ci a uneia manipulate.
6. Pe piata gasesti deja garsoniere sau apartamente in jurul acestei sume. Le puteti gasi pe situri de anunturi la o simpla cautare. Putine, este adevarat, dar suficiente cat sa demonstreze ca exista aceasta piata de locuinte ieftine.
Nu scriu acestea ca sa justific ce face Aur. Scriu asta ca sa arat ca nu este o campanie pur emotionala, ci are si o oarecare logica „rece” in spate.
(N-am niciun interes, nu sunt in publicul lor tinta. Sun suficient de sarac incat sa nu fac 5000 de euro pe luna, ca sa ma incadrez la upper class, conform acceptiunii autorului, dar suficient de bogat incat sa permit suficient incat un apartament de 35.000 de euro intr-o zona marginasa, cu finisaje de duzina, sa nu mi se para „o afacere” ci mai degraba o bataie de cap.)
Deci cei care combat AUR ar face bine sa isi ajusteze discursul de la „țicnitul de Simion propune ceva complet nerealist și populist” la ceva mai realist si cu mai mare impact politic. Nu stiu ce, pentru ca nu sunt consultant politic, ci sunt IT-trist, dar ar trebui ca partidele mari sau presa mare sa gaseasca niste baieti adevarati care sa stie sa combata.
eh, va ajunge si la „Omul si pogonul”! „Nitica rabdare…”
„Înscrierile acestea (sau precontractele) au fost o mișcare foarte inteligentă; un soi de Cambridge Analytica a săracului:” Intr-adevar, insa in opinia mea, „omul galben” nu a prevazut o criza de lichiditati a bancilor datorata miilor de credite pe care oamenii si le vor face si pentru care nu vor mai avea bani in viitor, mai ales intr-o lume nesigura ce va trece la o economie de razboi, dominata de inflatie si avand un razboi mare la usa. Este o inselatorie, practic. Casele acelea nu costa 10000 EURO bucata, iar fara credit bancar omul din clasa medie nu-si va putea achizitiona locuintele. Poate ca unii au ceva strans prin banci, insa majoritatea nu prea. Cu mii sau zeci de mii de oameni incheind contrate de creditare cu bancile, se va crea mediul perfect pentru o criza economica. Poate este si motivul pentru care guvernul nu schiteaza nici un gest si nu spune nimic, pentru ca „omul galben” va declansa o isterie nationala din care nu se stie cum vom iesi. „Omul galben” speculeaza o situatie sociala precara si o stare proasta de spirit a unei mase a populatiei fara a se gandi la consecinte.
pentru un credit ipotecar de 30.000 de euro pe 30 de ani, la o banca comerciala, ai nevoie de un salariu intre 1858 lei si 2155 lei, in functie de banca.
rata lunara, iarasi in functie de banca, este intre 743 si 893 de lei.
salariul minim net in Romania este 2400 de lei incepand cu luna aceasta.
in Romania sunt 5 milioane de salariati. salariul minim este minimum obligatoriu pentru toti angajatorii, ca de-aia ii zice salariul minim.
prin urmare avem 5 milioane de oameni care se incadreaza pentru un credit de 30.000 de euro, si care au potential sa stranga inca vreo 5000 pentru avans.
deci nu vad un risc prea mare de șoc financiar din cauza asta.
in al doilea rand in cazul unui asemenea proiect, evident se va crea un fond de garantii de stat pentru creditele acestea, altfel bancile nu se vor baga in afacere. deci orice soc oricum va fi absorbit de stat (prin credite daca va fi cazul, care adauga la deficitul bugetar, evident, dar cui ii pasa, bancile comerciale se vor tine la adapost).
dar nici asta nu este o noutate. programul „prima casa/noua casa” functioneaza deja de vreo 20 de ani, si exact asta este, un program de garantii de stat pentru bancile care acorda credite imobiliare prin acest program.
deci poate aparea un alt program „casa sociala”, similar cu acesta.
bancile se dau in vant dupa astfel de programe cu garantii de stat pentru ca desi le aduc profit mic de tot sau deloc, le sunt utile ca sa capeze alte riscuri operationale pe care le au din alte sectoare de activitate mai riscante.
iarasi m-am facut avocatul diavolului… dar faceti niste calcule inainte sa veniti cu contra-argumente.
„nu se poate dom’le, este ala extremist de dreapta” nu merge mereu. mai ales la oamenii din clasele sociale mai putin educate. sunt mult mai pragmatici decat credeti, nu prea le pasa de ideologii ci sunt foarte receptivi la calcule si sume. (de-aia versurile manelelor si hip-hop-ului sunt preponderent despre bani si stilul de viata extravagant, nu despre filozofia lui marx sau kierkegaard).
Sincer, ideea lui Simion de a creea locuinte sociale la pret de dumping nu mi se pare deloc cretina.
Evident ca are o doza de populsim, dar ce idee de campanie nu are o doza de populism?
In Romania exista o problema a locuintelor, este o problema reala.
Singurul mod in care poate fi combatut AUR este prin alta propunere mai realista.
De fapt si ideologiile criminale, nazismul si comunismul, au pornit tot de la probleme reale. Exploatarea fara limita a munctiorilor in fabricile din secolul 19 si prima parte a secolului 20 a fost o problema reala. La fel si suprapopularea Germaniei si crizele sociale de tot felul de dupa Primul Razboi Mondial, care au stat la baza ascensiunii nazismului. Insa solutiile propuse de cele doua ideologii au fost mai proaste decat problema insasi si s-au dovedit criminale.
Si in cazul acesta, problema observata si exploatata de AUR este reala.
Solutia este discutabila, populista, nerealista, cum vreti sa ii ziceti.
Dar celelalte partide, daca vor sa il combata trebuie sa vina cu solutii alternative, mai realiste, pe care sa le propuna electoratului.
Sa ignore problema nu merge, pentru ca electoratul simte problema pe propria-i piele. Faptul ca majoritatea tienerilor nu isi permit o locuinta urbana nu este o problema de ideologie ci un aspect concret/practic al vietii.
Altfel, o sa va treziti cu Simion presedinte si nu o sa stiti de ce…
Nici in urma cu 4 ani nu am stiut de unde a aparut partidul asta si a intrat in parlament. Acum o sa stim.
Societatea omenească, de orice culoare politică ar fi, nu este tărâmul Fericirii. Nicăieri. Au propovăduit-o unii, dar în loc de Rai au adus Iadul….
În România totul este ridicol, după ureche, și cam de domeniul psihiatriei. Evidența este ignorată de politic chiar dacă este demonstrată matematic. Nici măcar aritmetica nu este acceptată ca demonstrație. E o minciună, lasă că știm noi cum stă treaba!…
Problema este dacă această stare de lucruri este periculoasă pentru societate și stat. Cu răspunsul imediat și atoateștiutor: ce ne trebuie nouă stat?
Din punct de vedere GDPR, aceste liste care colectează date sunt ok? Orice instituție poate strânge date senzitive, cu scuza că oamenii le dau gratis acele date?
Nu stiu prea bine regulamentele, dar pentru candidatura la președinție va fi nevoie de liste de susținere. Partidul va folosi atunci aceste liste? Este acum perioada legală, dinainte de alegeri, când se strâng aceste liste?
Datele sunt o „marfa”. Este ok, dpdv legal că „partidul” să le colecteze? Chiar vânzând o iluzie?
In rest, daca totul este legal, oamenii pot face ce doresc cu datele lor. :|
Accesul la locuinte in proprietate a tinerilor e problematic in majoritatea oraselor mari, oriunde in lume. De asta exista chirii & credit cu toate ca ar fi multe de comentat aici. In orasele mari locuiesti in casa proprietate daca vrei si iti permiti, nu este o obligatie. Nici macar nu e obligatoriu sa stai in chirie acolo. Prea multi romani tineri sau batrani care asteapta para malaiata…
Cat despre aur, nu avem noi noroc de un partid de dreapta polineuronal si asta e.
Va exista mereu o patura de oameni care chiar cred promisiunile politicienilor, nu vad de ce ne-ar mira cozile la apartamentele de 30k euro. Presupun ca le livreaza la rosu ;))
La treizeci de ani de la legea caselor naționalizate ne mai punem întrebări despre dereglarea pieței locuințelor! Asta ca să nu spun „la peste treizeci de ani de la rererereconfiscarea terenurilor”. Mi-a plăcut finalul cu „nu-și judecă părinții”. Ok, să nu-i judece, dar să bage la cap diverse: cu de-alde Petrov&Ilici pe-aici ne găsim. Și, mai înainte în istorie, că scrie autorul despre „secole de sărăcie”: cu de-alde Brătianu pe-aici ne găsim.
Ce se dă? Un Catavencu obraznic, pentru care scopul scuză mijloacele, pune in undița exact rama cu care știe că ademenește. O fi Simion dobă de necarte, dar la înșelăciune se pricepe bine. Există o expresie, care spune că e „prea tentant sa fie adevărat”. Ei bine, daca sună frumos ca sa fie adevărat, înseamnă că naivii care s-au bulucit acolo, nu au ieșit din fantasmagoria comunismului sălbatic pe care pruncul tovarășului îl reactivează. Sărman popor, o momeala vopsita nu atrage vânatul. Dacă auzi promisiuni ce din coada sună tentant sau prea îmbulinat, n-ar fi rău să îți pui niste semne de întrebare. Nu contează că faci parte din categoria insipide peuple, contează că tu să nu te lași tras pe sfoară. Or, acest Simion are o scula care îi ține loc de inteligență: tragerea! Pe sfoară, de limba, de mâna, pe margine etc. E clar și chiar mai mult decât clar că avem de-a face cu o proiect-fantomă, cu un show frenetic aplaudat de creduli. E multa șmecherie. Prea mult zgomot pentru nimic! Dar când termină șmecherii cu semnatul, râd de crapă. Evident, se vor duce pe apa sâmbetei hârtiuțele. Pentru că, să recunoaștem, trișorul înzestrat cu forța hipnotica și cu ochi galbeni, cunoaște foarte bine mecanismele inducerii in eroare. Deocamdată, însă… Ca prizonier al orizontului propriu (îngust), jucătorul boss, încremenit în proiect, se întoarce în in smarcurile pestilențiale ale trecutului întunecat, pentru ca oocaua mica cu care încearcă să păcălească lumea să nu pară cantar fals. Reactiile tardive ale „beneficiarilor” vor fi inutile. In fine, va fi ca la bal mascat. Când lumea le va scoate măștile hlizande, se va termina distracția, șarlatania, cacealmaua. Pentru că această oaste de strânsUră a adunat, ca într-o cloacă pestilențială, nu numai indivizi fără palmares și fără școală serioasă, fara principii și fără drag de țară, ci și apucături, și etichete și semnele simbolice ale comunismului. Și meschinărie odioasă, și învârteli cețoase, și conjuncturi dubioase, și mitocănie crasă! Așadar, ce se dă aici? Se da de zor și cu mult spor povestea suptă din deget „Găină populistă dătătoare de salasne comuniste”. Ieftine ca braga. Din ciclul „Gargara epoci de aur”. Un „proiect” scris pe genunchi, impregnat de populism și minciună, nu poate fi decât o brânză in burduf de câine. Propagandistic, rostul lui Simion pe aceasta lume este de a o schimba in lume comunistă. Pentru fiecare câte o salasna mare!
E trist dar asta e tot ce avem. Locuințe.
Nu vrem chirie dar nici rate cât un salariu.
Nimeni nu a făcut nimic în direcția asta. 35 de ani.
A fost poate cea mai mare bula imobiliara din lume.
E un punct bun de speculat.
Chiar dacă aur are tot atâtea șanse sa trimită oameni în spațiu, tot e o palma data mafiei imobiliare și speculei.
Acestea fiind zise aur nu pot fi credibili. Nu știu cum de mai exista încă.
ma mir ca nu stiti de manevra de la Constanta din 2008 cu apartamente la 30.000 de euro. Care erau 14.000 dar s-au făcut 1000 și ceva, evident a prins cine era pe lista :). Cică tineri și săraci dar nu e loc de Mercedesuri și bmw noi în parcare.
btw se zice prin piață ca sunt al dracu de multe apartamente nevândute la prețuri de peste 80k. cum ar fi pune statu 50k și la 30k poate merita mizeria aia la marginea marginii de oraș. Scoate din default și o grămadă de prieteni dezvoltatori da scăpa și de case la porumb.
Imi place ideea, a dat de munca multor postaci auriti care au punctajul de la partid cu bancile dobanzi piata imobiliara etc etc
Nicio diferență între Simion ctitorul de mahalale de beton și predecesorii săi socialiști – Ceaușescu, Iliescu, Năstase, Băsescu, Ponta, Orban, Câțu și Ciucalacu. Toți au ajuns la putere cu promisiuni populiste și s-au menținut prin ungerea și activarea mecanismelor de redistribuire a banului public, ori către pomanagii ori către căpușe (și alte lighioane din clientela de partid și stat). Numai că pomanagiii au ajuns să fie tot mai mulți, se apropie de 99% din populație, deci competiția dintre ei incepe să semene cu lupta de clasă…Desigur, există pomanagiul de lux și măreț și nobil cuget, omuleț care se crede îndrituit să primească de la stat (adică de la semenii lui jefuiți de statul socialist) 5.000 de euro ca să salveze planeta prin achiziția unei rable electrice chinezești, dar există și pomanagiul sărăntoc care se bucură de o găleată de mămăligă instant. Avem buni patrioți care au impresia că e de la sine înțeles ca toată lumea să contribuie la avântul lor reproductiv, precum și la creșterea copchiilor rezultați, dar avem și juni înfierbântați care consideră un drept câștigat prezervativul ori ora de educație sexuală. Toată suflarea țării e ahtiată după cadouri guvernamentale! In pandemie milioane de omuleți cerșeau, implorau guvernul să le cumpere zdrențe, spirt și pilule ca să țină virusul ucigaș la colț (câtă ignoranță!), alte câteva milioane au zbierat cu disperare să le cumpere guvernul câte țâșpe doze de ceva zeamă poreclită vaccin. Sute de mii de intelectuali de bine susțin că Statul trebuie să plătească sute de mii de intelectuali ca să dea poporului Justiție, Asistență Socială, Educație, Servicii medicale, Cultură și alte felurite servicii care mai de care mai…indispensabile. Niște mii de intelectuali care se numesc jurnaliști au cerut sau acceptat bani de la guvern ca să dea in noi cu panică, pardon cu știri despre pandemie.
Milogii patriei, de la cel mai avut la cel mai necăjit, s-au inghesuit la programele socialiste de tip Prima Casă, Prima Rablă, Primul Copchil, Al doilea, al treilea, Primul Panou Solar, Prima de Crăciun, de Sărbători, de Vacanță, de…
Becul pavlovian a fost montat de 80 de ani încoa. Simion e ucenicul care l-a tot văzut in laborator și acum pune laba pe el și se joacă de-a liderul iubit (așa crede el, ca orice figurant trimis pe scenă fără să știe nimic de scenariu), chit că se va arde și el in final (neînțelegînd consecințele și faptul că, la un moment dat, banii altora se vor termina).
Unii vor să „cumpere” vrabia din mâna altora la schimb cu vrăbiuțele de pe gardul caselor altora,
Alții sunt cu mititei gratis,
Alți întind asfaltul și pe pâine numai ca să nu dea in gropi, …
La tot felul de oferte tot se aud însă strigăte:
„Băăă, și dincolo e mai ieftin, și mai bun!”
Ce n-am inteles in nici un fel este cum un partid zis nationalist a propus pretul apartamentelor ieftine in euro, pai noi n-avem lei, tovarasi?