Oracolele puterii de la Daniil Sihastrul la consultantul cu PowerPoint
Alegerile parțiale pentru primarul general al Bucureștiului din 7 decembrie sunt deja câștigate la televizor și pe rețele sociale înainte de a fi fost organizate la urne. De săptămâni întregi, talk-show-urile discută procente, marje de eroare, „trenduri”, în timp ce consultanții repetă, cu o siguranță aproape teologică, cât de decis este electoratul deși campania abia a început. Analizele privind cauzele, programele sau responsabilitățile sunt înlocuite de grafice și „narative” produse de cei care își fac din fabricarea opiniei o profesie.
Nu e un accident, ci rezultatul unui mod de a gândi politica prin intermediul unor cifre care pretind că măsoară, dar care de fapt prescriu. Sondajele nu mai sunt – dacă ori fi fost vreodată – instrumente de cunoaștere, ci mecanisme prin care se anticipează, se orientează și, mai ales, se fabrică votul. Adevărata miză nu este doar ghicirea rezultatului final, ci și cum poate fi făcut să pară probabil și cu atât mai mult, inevitabil. În spatele limbajului neutru al procentelor se întrevede, tot mai clar, o adevărată industrie a anticipării care modelează atât opinia, cât și comportamentul electoral.
Dacă privim însă lucrurile pe termen lung, această fascinație pentru cei care „știu dinainte” nu e deloc nouă. La vremea sa, Ștefan cel Mare se sfătuia cu Daniil Sihastrul în chilia acestuia de lângă mănăstirea Putna pentru a afla cum să se descurce în ceața Timpului său. Mai aproape de zilele noastre, la alegerile din 1996, Emil Constantinescu îl evoca, la rândul său, pe Părintele Vasile, duhovnicul discret care îl încuraja în momentele de cumpănă. Generalizând, și nu neapărat pripit, putem considera că, în fond, fiecare lider pare să fi căutat, în funcție de timpuri, să cunoască viitorul și să afle care sunt deciziile cele mai profitabile.
În vremurile vechi, grecii făceau apel la preotesele lui Apollo de la templul din Delfi, pe când romanii, mai pragmatici, nu se dedau la costisitoare călătorii inițiatice, ci apelau la alte obiceiuri, așa că fie priveau zborul păsărilor, fie măsurau norii, fie, mai scabros, consultau viscerele animalelor sacrificate.
Politicienii români de după revoluție, sceptici, dar nu mai puțin superstițioși, apelau la ghicitul în cafea, la datul în bobi sau la astrologi improvizați. Fiecare epocă a avut propriile oracole, în funcție de gradul ei de disperare.
Astăzi însă, oracolul poartă costum, susține cu dexteritate și convingere prezentări PowerPoint și, mai ales, nu uită să factureze clientul lunar. Politicianul contemporan nu mai caută sfat în mănăstire, chiar dacă o frecventează cu camerele de luat vederi după el, nu se mai bazează pe ghicitul în ceașca de cafea, ci apelează la sondajul de opinie. În locul duhovnicului astăzi este consultantul politic, în locul icoanei, graficul, iar în locul rugăciunii, o întrebare zilnică adresată oglinzii fermecate „Cine e cel mai popular din țară?”. Iar oglinda, calibrată electronic, îi răspunde cu două zecimale și o marjă de eroare.
Politicianul de azi, de aici sau de aiurea, nu mai așteaptă semne de la Cer, ci „adevăruri” de la eșantion. Sondajul a devenit noul oracol, un fel de substitut al transcendenței într-o lume în care credința este simulată cu ardoare. Când sensul și valorile se disipează, procentul devine noua Revelație. În România, în campaniile recente, fiecare punct procentual a fost tratat ca miracol, așa cum fiecare variație de tendință a fost considerată dovada unui destin. În realitate, toate aceste grafice nu măsoară altceva decât propria lor vanitate.
Oglinda fermecată nu spune și nu a spus vreodată adevărul, ci doar ceea ce „stăpânul” vrea să audă. Politicianul, asemenea unui ucenic vrăjitor, crede că, dacă privește suficient în cifre, poate controla viitorul. Înainte de orice sofisticare teoretică, succesul sondajelor ține însă de logica lor comercială. Câtă vreme reușesc să ofere așa-zisului public certitudini rapide, care transformă politica într-un spectacol ușor de consumat și creează iluzia unei participări fără costuri, acestea sunt acceptate. Ca orice produs de marketing, creează dependență prin simplificare și vizibilitate, nu prin adevăr. Dar exact aici începe problema, căci ceea ce pare o radiografie a opiniei este, de fapt, o construcție care influențează ceea ce pretinde că măsoară.
Miturile adevărului statistic între Platon, Popper și sociologia sondajelor
De aici încolo, teoria sociologică și metodologia devin indispensabile, fiindcă arată cum produc sondajele realitatea socială, și nu doar o reflectă, și cum instrumentele lor tehnice, prezentate drept neutre, vehiculează forme de putere simbolică ce modelează atât întrebările cât și răspunsul. Sondajele moderne se sprijină pe un dublu mit care a început cu Gallup și continuă astăzi prin obsesia calibrării pe indicatori demografici.
Gallup nu a introdus doar o tehnică statistică, ci a schimbat însăși structura politicului, transformând opinia într-un substitut al adevărului. În clipa în care opinia devine măsurabilă, cuantificabilă și prezentată ca fapt, democrația începe să se orienteze după percepții în loc să se orienteze după realitate. Este momentul în care doxa, în sens platonician, își revendică puterea asupra epistemei. Platon avertiza că opinia este reflexul instabil al aparențelor, un joc de umbre în care comunitatea riscă să confunde oscilațiile afective ale cetățenilor cu structura lumii. Gallup a oferit acestui joc o infrastructură tehnică, iar mass-media i-a dat autoritate. Astfel, ceea ce era un simptom al spiritului devine criteriu de guvernare.
Critica formulată de Jürgen Habermas la adresa „transformării structurale a sferei publice” anticipează această mutație și arată cum ceea ce ar trebui să fie un spațiu de deliberare devine o piață de audiență, în care rațiunea publică este înlocuită de managementul opiniei și de competiția pentru vizibilitate. La Habermas, offentlichkeit (tradus ca sferă publică) nu este un simplu spațiu public, ci o autentică agoră a deliberării democratice, un spațiu generat istoric de burghezie dar total redefinit astăzi de mediile digitale. . Iar dacă, în Făgăduința politicii, Hannah Arendt descrie spațiul public drept un „spațiu al apariției”, atunci această agoră devine deplin reală doar când oamenii se întâlnesc efectiv, devin vizibili unii pentru alții, își pun rațiunea în comun și transformă vorbirea în acțiune, acesta fiind punctul unde cele două perspective – de multe ori privite ca divergente – converg și întemeiază politicul.
Dar nici această tehnologie a opiniei nu ar produce efectele actuale dacă nu ar fi consolidată de credința că un sondaj devine credibil atunci când este „calibrat pe baza recensământului”. Argumentul are aparența rigurozității, însă se prăbușește la prima verificare epistemologică. Recensământul măsoară populația demografică, nu populația politică, și oferă o fotografie statică care nu are nimic de-a face cu fluxul continuu al politicii și ritmul acesteia. Eșantioanele reale sunt marcate de non-răspunsuri, de diferențe sistematice între cei care răspund și cei care refuză s-o facă, de mobilitate internă și externă, de migrație, de structuri de oportunitate și de tipuri de expunere la media foarte inegale. Niciuna dintre aceste dimensiuni nu apare în recensământ. De aceea, a potrivi un sondaj cu indicatori care nu au legătură cu comportamentul politic nu înseamnă validare, ci cosmetizare. Datele par ordonate, însă ordinea lor este doar o geometrie a aparențelor.
În această tensiune se regăsește actualitatea lui Platon și a lui Popper. Platon rămâne relevant pentru că a dovedit că opiniile, volatile, dependente de context, prizoniere ale percepției, nu pot genera cunoștințe (episteme), ci mituri. Iar Popper nu poate fi neglijat pentru că a stabilit criteriul minimal al adevărului științific, anume posibilitatea de a fi contrazis. Or, opinia nu poate fi nici verificată, nici falsificată. Poți doar să o măsori, dar măsurarea nu o transformă în cunoaștere. Adevărul, fie în forma ideală a lui Platon, fie în forma critică a lui Popper, presupune testabilitate, consistență și raportare la o realitate independentă de percepții. Opinia nu are aceste proprietăți. Sondajele, în forma în care sunt folosite astăzi, transferă politicul din registrul cunoașterii în registrul impresiilor colective. Rezultatul este o democrație condusă de ceea ce oamenii cred că văd, nu de ceea ce poate fi demonstrat.
Nu întâmplător, Bobby Duffy, fost director al Ipsos, a arătat în volumul Pericolele percepției. De ce ne înșelăm în aproape toate privințele că publicul nu greșește doar din când în când, ci sistematic, supraestimând pericolele, subestimând realitățile plicticoase și confundând aproape reflex zgomotul mediatic cu starea lumii. Cartea sa este o anatomie statistică a iluziei de informare, care arată cum percepțiile se îndepărtează constant de date, iar industria sondajelor și a comunicării politice exploatează cu o dexteritate rece acest decalaj.
Astfel se închide cercul început cu Gallup. Transformarea opiniei în adevăr statistic și credința că recensământul îi conferă legitimitate metodologică marchează trecerea de la o politică a adevărului la o politică a percepției. Platon ar recunoaște în acest mecanism întoarcerea la peștera umbrelor, Popper ar vedea imposibilitatea falsificării, Habermas ar identifica reducerea deliberării la consum de date, iar sociologia constată că instrumentul menit să descrie lumea a ajuns să o substituie.
Încă de acum mai bine de cincizeci de ani, de la conferința sa devenită eseu din 1972, Pierre Bourdieu avertiza că opinia publică nu există ca entitate coerentă. Ceea ce „apare”, exact ca într-o apariție spectrală, sunt răspunsuri la întrebări impuse la care respondentul nu reflectase niciodată, adunate statistic și transformate în „realitate”. Sondajul nu descoperă, ci produce și, mai ales, nu măsoară, ci (re)configurează. Din acest motiv, Michel Foucault ar fi putut considera sondajul ca pe unul dintre dispozitivele puterii, un tip de tehnologie de disciplinare a discursurilor, prin care adevărul devine ceea ce poate fi cuantificat.
Pe de altă parte, trecând dincolo de arheologia psiho-filosofică a puterii de a controla, descoperim că problema nu e doar teoretică, ci și tehnică și epistemică. Howard Schuman și Stanley Presser au arătat că răspunsurile depind mai mult de formularea întrebărilor decât de convingerile reale ale oamenilor. Atunci când Norbert Elias observa că societatea este proces, constata și că aceasta nu poate fi redusă la un moment, nu poate fi tratată ca un instantaneu, așa că a o măsura punctual înseamnă a o trăda structural. Edgar Morin atrăgea atenția asupra riscurilor pe care patologia simplificării, această obsesie modernă de a substitui sensul prin cifră, le generează.
De la sondaj la algoritm în societatea informațională
Și mai grav, în cazul sondajelor de opinie, este efectul lor performativ. Bernard Manin și Patrick Champagne au demonstrat că sondajele nu doar descriu, ci prescriu pentru că nu reflectă realitatea, ci o orientează. Publicarea unui sondaj nu informează, ci influențează astfel încât cifrele devin instrument de manipulare simbolică. Tocmai de aceea Loïc Wacquant avertiza că sociologia aplicată riscă să devină un instrument de management politic. În democrațiile mediatizate, sondajul oferă iluzia controlului, o certitudine aritmetică într-o lume imprevizibilă. Politicienii îl iubesc nu pentru adevăr, ci pentru liniștea pe care o oferă.
Jean Baudrillard a dus critica mai departe și a sugerat că sondajul este o simulare a unei realități care nu există. Ceea ce numim „opinie publică” este o hologramă statistică, un decor menit să întrețină aparența raționalității. Iluzia transparenței este, paradoxal, forma cea mai eficientă de opacitate.
Dar, odată cu societatea informațională, critica trebuie reluată. Dacă în secolul XX opinia era declarativă, în secolul XXI-lea ea este dedusă. Nu mai e nevoie să întrebi, pentru că platformele digitale știu deja. Shoshana Zuboff a numit acest sistem „capitalismul de supraveghere”, o industrie care transformă comportamentul în date și datele în profit. Dominique Cardon vorbește despre „algoritmul opiniei publice”, un sistem care înlocuiește chestionarul cu analiza fluxurilor de interacțiune.
Evgeny Morozov descrie acest fenomen drept solutionism digital, tentația de a înlocui deliberarea democratică prin soluții tehnice bazate pe predicție. Politicienii nu mai comandă sondaje, ci dashboarduri. Nevoia de certitudine s-a amplificat, așa ca nu mai este vorba de măsurători trimestriale, ci de urmărirea continuă a „stării de spirit” a publicului. În acest sens, Byung-Chul Han observa în Infocrația că transparența totală distruge condiția gândirii publice. „Cifra nu are memorie”, scrie el, iar democrația fără memorie devine o succesiune de reacții. Sondajul digital nu mai produce consensuri, ci polarizări și mai ales nu mai construiește sens, ci exploatează emoții.
Continuitatea supravegherii – de la Securitate la rețelele de consultanță
În România comunistă, relația dintre putere și cunoașterea socială a avut o istorie particulară. În 1965, prin intervenția politică a lui Miron Constantinescu, sociologia este reînființată ca facultate și specializare universitară, dar într-o formulă strict ideologizată. Dar după aproape două decenii în care supraviețuise marginalizată, reîntoarcerea disciplinei părea să dea semnalul unei relaxări. Totuși această recuperare n-a însemnat și autonomie științifică. În aceeași perioadă, Silviu Brucan înființează în cadrul TVR primul laborator de cercetare a opiniei publice, un hibrid între empirism sociologic și instrument propagandistic. Liberalizarea controlată se încheie însă rapid și în 1976, facultățile sunt din nou desființate, sociologia fiind redusă la o specializare anexă. Iar o parte a domeniului este transferată către Academia Ștefan Gheorghiu, unde devine tehnică de formare politică. Această istorie a subordonării disciplinei explică de ce, în anii ’80, cercetarea socială era tratată ca domeniu strategic, iar orice sociolog devenea automat suspect
În 2002, într-un articol din Observator Cultural, Radu Ioanid arăta cum, în anii ’80, cercetarea opiniilor, a mentalităților și a comportamentelor publice era atent supravegheată de Securitate, iar informatorii erau chiar colegi sociologi. Aparatul nu controla doar oamenii, ci și modul în care era produs „adevărul social”. Iar întrebarea care se insinuează astăzi este inevitabilă: dacă regimul comunist își proteja cu gelozie monopolul asupra interpretării opiniei publice, nu cumva noile rețele de consultanță, relații publice și „analiză” continuă, în forme comerciale, aceeași tradiție a supravegherii simbolice?
De la informatorul cu pseudonim la consultantul cu PowerPoint, mecanismul rămâne același, pentru că cei care controlează instrumentele de măsurare a opiniei ajung să controleze și „realitatea” pe care publicul crede că o vede. Cazul descris de Radu Ioanid e revelator pentru că informatorii care îl supravegheau în anii ’80, ca să „protejeze” monopolul statului asupra adevărului social, au devenit, după 1990, piloni respectabili ai noii sociologii autohtone. Schimbarea de regim i-a prins doar cu un alt tip de legitimație, din rețeaua Securității s-au mutat, firesc, în rețeaua sondajelor.
Nu e o coincidență că exact acești oameni au ajuns să definească, în anii tranziției, ce înseamnă opinie publică, ce merită măsurat și cum trebuie interpretat „poporul”. În locul aparatului de partid s-a instalat aparatul de consultanță, iar în locul notei informative, raportul de opinie, iar în locul supravegherii ideologice, supravegherea comercială. Continuitatea e structurală, același tip de control simbolic, doar că ambalat ca serviciu pentru „democrație”.
Ceea ce Bourdieu și Foucault vedeau ca mașinărie de fabricat opinie publică s-a transformat astăzi într-un mecanism de provocare și captare a reacției, un dispozitiv care nu doar înregistrează ceea ce cred oamenii, ci-i împinge să reacționeze într-un anumit fel. Dacă înainte legitima, acum divizează, dacă înainte oferea stabilitate, acum alimentează volatilitatea. Într-un univers algoritmic, politica nu mai e guvernarea oamenilor, ci administrarea percepțiilor. Adevărata întrebare nu este ce cred oamenii, ci cum sunt făcuți să creadă. Și, mai ales, cum se pot construi politici publice pe o bază care se mișcă neîncetat. Democrația nu se poate sprijini doar pe cifre, pentru că cifra nu are conștiință, nu știe ce înseamnă dreptate, suferință sau speranță.
Până când vom redescoperi sensul, dacă nu ne vom rătăci definitiv prin ceață și fum, vom continua să fim convinși că vedem clar doar pentru că algoritmii ne spun cât la sută credem că vedem.
Bibliografie selectivă
Platon, „Cleitophon. Republica (Statul)”, în Opera integrală, vol. III, București: Humanitas, 2022.
Popper, Karl, Logic cercetării, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1981.
Bourdieu, Pierre. „L’opinion publique n’existe pas”, Questions de sociologie.Paris: Éditions de Minuit, 1984 tradus în românește în 2013 în Critic Atac.
Champagne, Patrick. Faire l’opinion. Le nouveau jeu politique. Paris: Minuit, 1990 și Champagne Patrick, „Quand les sondages se débattent – Débat entre Patrick Champagne, Manin Bernard, Parodi Jean-Luc”, Politix, vol. 2, n°5, Hiver 1989.
Schuman, Howard; Presser, Stanley. Questions and Answers in Attitude Surveys: Experiments on Question Form, Wording, and Context. London, New Delhi: Sage, 1996.
Elias, Norbert. Qu’est-ce-que la sociologie ?. Paris: Pocket, 2003.
Morin, Edgar. La méthode. 1. La Nature de la Nature. Paris: Seuil, 1977, în românește Metoda II. Viaţa vieţii, Iași: Carte Românească Educațional, 2022.
Foucault, Michel. Histoire de la sexualité, tome 1 : La Volonté de savoir. Paris: Gallimard/Seuil, 1976 în românește Istoria sexualității, Voința de a ști, București: Univers, 2004.
Habermas, Jürgen. Strukturwandel der Öffentlichkeit. Frankfurt: Suhrkamp, 1962 în românește Sfera publică şi transformarea ei structurală. București: Comunicare.ro, 2005
Wacquant, Loïc. Punir les pauvres. Le nouveau gouvernement de l’insécurité sociale. Paris: Agone, 2004.
Baudrillard, Jean. Simulacres et Simulation. Paris: Galilée, 1981.
Duffy, Bobby. The Perils of Perception: Why We’re Wrong About Nearly Everything. London: Atlantic Books, 2018. tradusă în românește Pericolele percepției. De ce ne înșelăm în aproape toate privințele. București: Publica 2019.
Zuboff, Shoshana. The Age of Surveillance Capitalism. London: Profile Books, 2019 în românește Era capitalismului de supraveghere, București: Publica, 2023.
Cardon, Dominique. À quoi rêvent les algorithmes. Nos vies à l’heure des big data. Paris: Seuil, 2015.
Morozov, Evgeny. To Save Everything, Click Here. New York: PublicAffairs, 2013.
Han, Byung-Chul. Infocracy: Digitization and the Crisis of Democracy.Cambridge: Polity Press, 2022 în românește Infocrația, Digitalizarea si criza democrației. Timișoara: Contrasens, 2024.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Dacă ar fi după mine, aș interzice institutele de sondare, mass-media mainstream, rețelele sociale, jurnaliștii, popii și… comentatorii politici. Toți au aceeași poruncă: să prostim proștii și să le luăm banii.
E buna sugestia, sa ramana doar o sursa de informare, Pravda. De ce nu mergeti in Rusia sau Coreea de Nord? Acolo nu va deranjeaza libertatea de exprimare. Poate doar o data, inainte de caderea de la etaj. Si mai bine, ca sa confirmati ca aderati la interzicerea comentatorilor politici, nu mai comentati pe-aici propaganda impotriva valorilor democratice.
Gresit! Credeti ca sondajele dau masura democratiei?!! De ce nu scrieti ca de la KWI nu mai avem stat democratic, adica guvernare si opozitie, ci doar o coalitie de fripturisti!! Si in trecutul recent, G.Firea era data de sondaje ca va castiga un nou mandat?!!
Perfect adevarat!!! Toti traiesc din banii dati de partide.
@Lucifer _ „…să prostim proștii și să le luăm banii”
Se numește marketing politic și funcționează aproximativ după aceleași principii precum marketingul comercial.
…Doar că ceea ce se tranzacționează este votul cetățenilor și viitorul lor.
expert in siguranta nationala, expert in comunicare, expert in ascultatul cu urechea si lista expertilor i nesfirsita. astia au nevoie de academicieni sa i scoleasca. in ajutor le vin academiile militiei, armatei si sri ului. nu se rasucesc Newton si Edison in mormint? bani multi la buget sa fie ca de experti si academii n o sa ducem lipsa.
Personal, nu dau doi bani pe sondaje, oricât de ”științifice” ar părea. M-a suna și pe mine una pe telefon la plesneală, adică aleatoriu… Probabil vreo studentă angajată să câștige și ea un ban… Repezită că n-am înțeles cine e, ce studii are, cu se ocupă, din partea cui e angajată, dar gata să afle despre mine o mulțime de date și de preferințe socio-culturale, politice sau alte tâmpenii de felul ăsta și la care să răspund doar sau nu. I-am spus că-s ambasador și – merci – nu!
Oricând, persoană important cum mă cred, pot discuta orice temă, cu oricine, că tot n-are importanță dar, deștept cum sunt și informat te tic-tok – știu totul și ceva pe deasupra. Dar să nu mă-ntrebe pe mine cu da sau nu, că nu-i chip… Putem sta de vorbă, dau eu cafeaua dar, sigur, pe imprevizibili ca mine nu poți pune nicio bază, dar recunosc, îmi place să sar coarda pe curba lui Gauss… Un sondaj poate da o fotografie de moment pentru o masă de inși care, peste o zi, se ”mișcă” în altă direcție, doar că nimeni nu poate spune cu cine votez sau, mai exact, cu cine nu votez!
Te cam saturi de societatea asta hiper comercializată, hămesită de profit pe gratis și gata să-ți ofere orice ca unui guguștiuc căzut de pe cracă…
Altfel, sincer, ca-ntre măcelari: sondajele de opinie – acesta e un mod de a papa nici bani de la guvern, bani dați la partide și de aici la tot felul de inși cu firme de sinecură… În cel mai bun caz, rezultatele sondajelor pot fi un fel de profeții cu autoîmplinire. În rest, vorba unui vecin de la țară: Da, mi-au și o găleată roșie cu biscuiți și făină, dar nu-s prost să votez cum vor ei!
Mai înainte de Foucault și Bourdieu, cred că Walter Lipppman a folosit expresia „fabricarea consimțământului” (a opiniei publice). Și dacă urmăriți istoria capitalismului modern (și postmodern), veți vedea că propaganda (merci, oncle Freud pour Edward Bernays!), fabricarea consimțământului, industriile culturale (Adorno – nomine odiosa pe această platformă!) nu sunt niște aspecte minore și marginale. Dimpotrivă, ele sunt COSUBSTANȚIALE capitalismului neoliberal (merci, encore, W. Lippmann!). Întrebați-l pe Elon Musk de ce bagă camioane de bani în cercetările privind comunicarea om-mașină la nivel neuronal sau întrebați-vă de ce se dezvoltă atât de rapid neuromarketing-ul.
Ne alienăm și ne proletarizăm, cum a zis … nu mai știu cine…
Institutele de sondare de la noi sint la glezna broaștei. Ele măsoară in continuare pe metode invechite, de mult abandonate in alta parte. Criteriile lor demografice cu sex, virsta, urban/rural si-au pierdut relevanta. Exista de la institutul Sinus de mult categorii socioculturale mult mai bine calibrate, care grupeaza oamenii pe mentalitati si interese, nu pe datele din buletin. Dar costa sa adaptezi sistemul, iar daca partidele sint dispuse sa dea bani unora care o dau in bara nonstop, de ce sa nu ramii la ce ai. Desi… partidele dau din buzunarul nostru, nu le doare prea tare.
Bun articol, informativ și actual.
Votul universal, combinat cu analfabetismul funcțional și cu dependența de Social Media, naște monștri. Ca și cum n-ar fi de ajuns, avem și tâmpenia sinistră a alegerilor într-un singur tur. Și, peste toate astea, avem și dictatura banului – cine cheltuiește cel mai mult, are cele mai mari șanse.
În ceea ce privește sondajele, depinde cine le comandă, cine le face, care sunt metodologia și marjele de eroare, cine și cum le face publice.
Sunt convins că se fac și sondaje corecte, profesioniste și nepărtinitoare, dar sunt la fel de convins că acelea nu se fac publice.
Cât despre algoritmi, dacă tot fac parte, pe veci, din viața noastră, n-ar trebui să învățăm să-i folosim, la maximum, în favoarea noastră? Și-mi vine un gând năstrușnic: cum ar fi să creeze premierul un departament și un proiect-pilot de explorare a introducerii Inteligenței Artificiale în Justiție? În judecarea evoluției proceselor și a sentințelor judecătorești, de exemplu. Cu rol consultativ, la început. Omul e supus greșelii, cu sau fără voia sa, judecătorii sunt și ei oameni, deci nu am fi mai liniștiți cu IA? Nu cere nici salariu, nici pensie specială… 😊
Bine de știut, mulțumim! Până nu o spune cineva parcă nu îți vine să crezi că vezi bine :)
‘…cum trebuie interpretat „poporul”…..exact, unii s-au făcut că măsoară poporul și au ajuns….a ajuns ministru …încă mai e pe yu tub cum îl „desființează „sociologi veritabil ca Rughinis, Cosima.
Sincer, mă bucur că nu m-am alăturat vreodată sondorilor de piață sau de opinii politice!
Institutele de sondare de la noi au alte scopuri
Să creeze manipulare, vezi pe cine au în spate și cu ce legături sunt conducătorii institutelor
Să împingă în față nulități, nulități împinse în față de mafia politică
Mafia politică nu dorește oameni competenți
Dorește nulități care să semneze tot le pune în fața mafia politică
https://defapt.ro/politica/analiza-aproape-toate-institutele-mari-care-efectueaza-sondaje-in-campania-2024-sunt-controlate-de-clientii-psd
Orice om de la baza societăți dorește să se asocieze cu un câștigător
Și aici intervine manipularea sondajelor zero barat
Dacă scoți din pix un câștigător, o mare parte din alegători este posibil să îl voteze
Omului needucat îi place să creadă ca alegând un câștigător va fi mai bine pt el
Pt ca sub 10 % din alegători au timpul analizei/sintezei și capacitatea de a înțelege ce vrea să spună candidatu și care este adevărul din spatele lui
Ajută și tembeliziunile, tiktoku, yutubu, feisbucu, insta, etc
Astăzi e înmormântarea lui Ilie Ilascu
Mă gândesc la mintea mea nepricepută, ca Ilie Ilascu a făcut mai mult pt națiunea română decât toate institutele astea de sondare la un loc
Și cu mult mai mult ca majoritatea conducătorilor
Cine simte românește, are un pic de timp, și poate să se deplaseze la cimitir, ar trebui să încerce să se apropie cu un gând bun față de familia lui Ilie Ilascu – să le arate ca nu sunt singuri
Ca aceea ce a făcut Ilie Ilascu nu a fost în zadar
Pt ca patria este norodul și nu tagma jefuitorilor cocoțați pe scaune
Dumnezeu să îl odihnească în pace !
Să fi mare nu-i mirare
Să fi om îi lucru mare
Institutele de sondare reprezintă cea mai abjectă metodă de manipulare.
La finalul lui 2023, Europa Liberă publica un articol despre aceste instituții; din cele treisprezece analizate toate aveau șefi legați de pesedea , citește PSD.
Îmi pare rău că trebuie să spun: d-l Pârvulescu, chiar dacă nu face parte de acolo, este tot un manipulator .
La fel , un profesor numit Țăranu, un altul numit Carp…
Nu ne mai facem bine.
Iau cu întârziere cunoștință de acest text, dar – ca vechi sociolog ”ceaușist”, coleg cu de-alde Mușetescu, Ioanid, Tismăneanu, A. Teodorescu, Kivu, ba chiar și Alex. Florian – mă simt împins la câteva fugare note la un text despre, până la urmă, sociologie.
Este un text bizar, marcat de sincope logice și obnubilări etice, lăcrimând în marginea modernității și afurisind demoscopia, trădând nostalgii mai degrabă retrograde decât conservatoare.
Textul începe bine, zugrăvind pătrunzător instrumentalizarea politică a demoscopiei, alunecarea sondajelor spre instrumente de divinație invocate de politicieni vanitoși și superstițioși.
Pornind de la aceste premise pertinente, aș fi așteptat o analiză în amonte, spre cauze, în încercarea de a înțelege de ce s-a ajuns la exacerbarea mercantil politicianistă a sondajelor de opinie electorală în România, cu atât mai mult cu cât peisajul demoscopic local este unul transparent în brutalitatea lui rudimentară, profund necinstită și coruptă.
Cu foarte notabile excepții, demoscopia electorală românească este o farsă sinistră, unde așa zise ”case de sondaj” nu sunt decât oficine de manipulare a opiniei publice, deversând valuri toxice de rezultate viciate, falsificate, chiar inventate în scopul manipulării și inducerii în eroare a tuturor: public, electorat, partide, militanți, simpatizanți, adversari, conducători.
Cauza pentru care sondajele electorale din România au devenit o infamă piață a minciunii publice, unde producătorii de sondaje vând minciuni unor beneficiari doritori să le cumpere și exploateze, stă probabil în caracterul funciarmente fals al unui post-comunism construit pe impostură și ”democrație dirijată”.
În textul pe care-l citim acì, nimic din toate astea, nimic despre pielenii, bublii, palazii și toți ceilalți impostori care otrăvesc piața sondajelor electorale, nici un cuvânt despre marasmul structural al demoscopiei electorale din România.
Textul caută cauzele ”divinației mercantile” sub aparența științei nu în situația specifică românească și post-comunistă, ci – surpriză – în esența însăși a sondajului de opinie.
Adică, vinovată pentru mocirla manipulărilor pre-electorale cu ajutorul sondajelor n-ar fi nesocotirea abisală a deontologiei și profesionalismului demoscopic, ci însăși esența sondajului de opinie, instrument esențialmente inapt să afle adevărul, de fapt o îndeletnicire pre-științifică, un fel de alchimie a părerilor, o numărare a fulgilor de nea.
Atacul este nu lipsit de panaș, sunt aduse în sprijin detașamente de autori, siliți să ateste cât de amăgitoare și fugace sunt opiniile întru aflarea Adevărului. Mai aflăm, ca la un curs introductiv, și despre spații și constructe sociale, despre dinamici, forță simbolică, structuri, manipulare și normare. Tot așa, sondajul mai este și demascat metodologic, o mașinărie de construcție a unor false adevăruri, bazat pe picioarele de lut ale unor prezumții demografice și false convingeri populare.
Un singur lucru trece această demonstrație cu vederea: sondajul de opinie nu este chemat să afle ”adevărul” (care va fi acela), ci să prevadă comportamente, or, aici sondajul de opinie și-a dovedit solida utilitate. Comportamentele umane sunt predictibile, iar opiniile sunt un predictor valid și fiabil al acestor comportamente. Deasupra acestei tehnicalități, noi sociologii nu ne încumetăm, cum probabil că și medicii ar ridica din umeri dacă i-ai întreba despre ”esența vieții”, prea preocupați să te țină-n viață.
Textul se încheie sumbru, avertizându-ne asupra pericolelor pe care demoscopia deja le generează, manipulând convingeri, prescriind comportamente, influențând decizii, pe scurt, subminând democrația, probabil cea privat-consultativă și deliberativă, așa cum o deplângea Habermas acum cinci decenii pe cea din secolele pre-moderne.
Nu văd în acest text doar un simplu exercițiu deconstructivist. Poate că acum câteva decenii, într-o lume încă neintoxicată de ignoranța și prostia rețelelor sociale, un savonarola vituperând contra fizicii atomice, din cauza căreia avem primejdia nucleară, n-ar fi fost privit decât zâmbind. Acum însă, asemenea ieșiri pot alimenta neo-obscurantismului care cuprinde zările.