„Partidul, Ceausescu, Romania” erau cuvintele imnului neoficial al regimului comunist care s-a năruit in decembrie 1989. In decembrie 2010, impreuna cu exceptionalul critic care a fost Alex. Leo Serban, am prezentat, la festivalul de film romanesc organizat de ICR din New York, filmul lui Andrei Ujica, „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”. Reiau aici cateva din ideile din interventia mea. O fac sub forma unor ipoteze despre dictatura lui Ceausescu, inevitabil succinte, chiar laconice. In cartea mea „Stalinism pentru eternitate” si in alte lucrari am dezvoltat pe larg aceste idei. Saptamana viitoare, IICCMER si Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti organizeaza o conferinta legata de aniversarea celor 90 de ani de la infiintarea PCR.
Imi amintesc de luna mai 1966 cand liderul totalitar de la Bucuresti tinea unul dintre cele mai importante discursuri din cariera sa politica pe tema PCR drept continuator al „traditiilor progresiste ale clasei muncitoare, ale poporului”. Se deschidea la Bucuresti, in prezenta conducerii PCR, noul Muzeu de istorie a partidului, a miscarii revolutionare din Romania, in sediul fostului Muzeu „Lenin-Stalin”, in cladirea in care se afla astazi Muzeul Taranului Român. Intrarea in prima sala a muzeului era strajuita de busturile lui Decebal si Traian. In salile legate de lupta PCdR in ilegalitate erau expuse fotografiile unor militanti azvarliti de Dej in deplina uitare, atunci cand nu erau public stigmatizati: Gh. Cristescu (Plapumaru), Boris Stefanov, Ana Pauker, Vasile Luca, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Miron Constantinescu, Iosif Chisinevschi, Alexandru Iliescu, Constantin Parvulescu. Nu venise inca randul lui Lucretiu Patrascanu, lucrul acesta avea sa se petreaca abia dupa Plenara din aprilie 1968. Tot atunci apareau pe panourile faimei revolutionare militantii ucisi in URSS in anii Marii Terori: Elena Filipovici, Marcel Pauker, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Imre Aladar, David Fabian, Eugen Rozvany, Elek Koblos, Timotei Marin si atatia altii.
Erau avansate in discursul lui Ceausescu tezele fundamentale ale rescrierii istoriei comunismului din Romania ca dezvoltare teleologica din timpurile tulburi ale dacilor si tracilor, trecand prin Mircea cel Batran, Stefan cel Mare si Mihai Viteazul, si pana la momentul stalinismului national inaugurat de Gheorghiu-Dej si imbratisat pasional de succesorul sau. In acelasi timp, era diminuat, pana la disparitie, rolul lui Dej si al echipei acestuia. Nu mai putin important, liderul comunist ataca deschis dogmele cominterniste legate de Romania interbelica drept „stat imperialist, multinational, bazat pe exploatarea minoritatilor etnice”. Tezele Cominternului din 1940 prin care partidele comuniste erau indemnate sa renunte la antifascism (era in perioada Pactului Molotov-Ribbentrop) erau vehement criticate.
Hobby-ul lui Ceausescu
Nicolae Ceausescu nu a fost un tiran de tip obisnuit. Cu sprijinul aparatului de partid si de securitate, el a intemeiat un cult al personalitatii care nu se limita, precum in Albania, la persoana sa, ci se extindea la sotia sa, Elena Ceausescu, si la alti membri ai familiei. Este ceea ce politologul Ken Jowitt a numit „socialism intr-o singura familie”, iar eu am conceptualizat sub denumirea de comunism dinastic. Soarta dictatorului era astfel inextricabil legata de aceea a sotiei sale, propulsata pe pozitia de numarul doi in partid si in stat. Trebuie reluata aici ideea sociologului Daniel Chirot care arata ca exista doua tipuri de tiranii moderne: cele ale coruptiei (Batista, Somoza, Marcos) si cele ale certitudinii, deci ideocratice, simbolizate de personaje precum Stalin, Mao, Pol Pot, Ceausescu, Castro, Mengistu. Mentalul colectiv era asediat continuu de imaginile obsedante ale procesiunilor adulatoare, de imaginea conducatorului ca ghid, calauza, indrumator, comandant suprem. Ideologia oficiala perora la nasfarsit despre Omul Nou (tema comuna cu nazismul si cu legionarismul), agresa fiinta interioara, condamna arta „decadenta” de provenienta vestica, nega valorile autentice si impunea duplicitatea drept norma de comportament. In numele unui presupus scop final umanist, erau acceptate si practicate cele mai abjecte metode de constrangere si umilire a fiintei umane. Tortionarul securist era, in realitate, Omul Nou.
Nicolae Ceausescu a fost un fanatic comunist, deci un true believer. Ar fi eroare sa-l privim doar ca pe un fel de manechin isteric. Imbibat de o ideile din „Cursul Scurt de Istorie a P.C. (b) al URSS” si din „Problemele leninismului”, catehismul stalinist, dar marcat si de de spiritul Congresului al XX-lea si de admiratia pentru comunismul national al lui Iosip Broz Tito, era convins ca promoveaza un nou model al socialismului. Interesat si atras de miscarea nealiniata, s-a dorit mai presus de orice un „militant de frunte al miscarii comuniste si muncitoresti internationale”. Avand de ales intre albanizare si iugoslavizare, intre stalinismul national si despotismul luminat, a ales calea cea mai distructiva, cea mai funesta pentru Romania. Cand a fost intrebat, in 1988, de un reporter occidental, care este hobby-ul sau, raspunsul a venit sec si fara drept de apel: „Construirea socialismului in Romania”. A crezut cu obstinatie intr-o set de dogme rudimentare, insa in egala masura persistente si auto-suficiente. De la inceputul domniei sale, s-a delimitat de Dej prin accentul pus pe spectacol, pe propaganda personalizata, pe falsul, dar ubicuul scenariu al bailor de multimi. A continuat in fapt linia lui Dej a stainismului anti-sovietic, construin un miraj al reformelor, o fictiune a inovatiei permanente. Coregrafia si dramaturgia cultului personalitatii erau contrapartea simbolica a mentinerii controlului total al nomenklaturii asupra resurselor economice ale tarii.
Sosirea lui Nikita Hrusciov la Bucuresti, in iunie 1960, pentru a participa la Congresul al III-lea al PMR. De la stanga la dreapta, Alexandru Moghioros, Nicolae Ceausescu, Gh. Gheorghiu-Dej, ambasadorul sovietic I. K. Jegalin, Nikita Hrusciov, Petre Borila. In spatele lui Borial, Iuri Andropov, pe atunci secretar al CC al PCUS insarcinat cu relatiile cu „partidele fratesti”. Ulterior, Andropv a devenit presedintele KGB si membru al Biroului Politic. I-a succedat lui Brejnev in fruntea PCUS in 1982 si a incetat din viata in 1984. La acel congres s-a produs prima ciocnire directa intre Hrusciov si delegatia P. C. Chinez condusa de Peng Chen (Pan Cijen), membru al Biroului Permanent al CC al PC Chinez si seful organizati Beijing a PC Chinez (Revolutia Culturala a inceput in 1966 cu „demascarea” lui Peng Chen). Baietelul din stanga, in pantaloni scurti, este Gheorghe, fiul Licai Gheorghiu si al lui Marcel Popescu, deci nepotul lui Gh. Gheorghiu-Dej, adoptat de acesta in 1963. Lica divortase de Marcel Popescu, acesta fusese demis din functia de Ministru al Comertului Exterior. Ceausescu l-a reabilitat ulterior si l-a numit vicepresedinte al Camerei de Comert.
Ceausescu facuse parte din grupul din inchisori, condus de Dej. La fel si Moghioros care, in plus, reprezenta, impreuna cu Janos Fazekas, puternicul grup de presiune maghiar din aparat. Petre Borila era cominternistul paradigmatic, fusese ofiter politic in Spania, in Brigazile Internationale, la Moscova lucrase, in anii razboiului in aparatul Internationalei a III-a, era cunoscut ca extrem de devotat Anei Pauker, avea puternice legaturi cu Dimitrov si Kolarov, dar si cu Rakosi si Gottwald. Asemeni lui Dumitru Coliu, alt militant de origine bulgara care s-a aflat la Moscova in anii razboiului, a fost un stalinist din categoria cea mai dura. Revenit in tara cu divizia „Tudor Vladimirescu”, intunecatul „general” politic Borila, devenit membru al Biroului Politic si vicepresedinte al Consilului de Ministri, a fost unul din membrii cei mai influenti ai anturajului lui Dej. Fiica sa, Iordana, a fost casatorita cu fiul cel mare al lui Ceausescu, Valentin, si au fiu, Daniel Valentin. Despre relatiile tensionate dintre familiile Ceausescu si Borila http://tismaneanu.wordpress.com/2009/04/26/senzational-daniel-valentin-nepotul-direct-al-lui-n-ceausescu-traieste-la-bucuresti/
Niciodata, sub nici o forma, Ceausescu nu a urmarit reducerea „rolului conducator al partidului”. Dimpotriva, a sustinut opusul, ideea ca acest rol trebuie sa creasca mereu ca rezultat al unei „legitati obiective”. Aceasta viziunea a fost baza a cea ce putem numi socialismul lui Ceausescu. Unitatea de monoliti a partidului insemna supunerea neconditionata fata de deciziile liderului superem, proclamat fiinta providentiala.Un intreg aparat propagandistic a functionat vreme de decenii pentru a plasmui si a consolida pseudo-carisma lui Ceausescu.
Ilegalist si cadrist
In analizele contemporane, nu se insistă destul, imi pare mie, pe faptul ca Nicolae Ceausescu (ca si Elena, de altfel) a facut parte din PCdR, deci a fost un ilegalist. Intrat in miscarea comunista de tineret in 1933, la doar 15 ani, a fost un participant activ la luptele fractioniste din timpul celui de-al II-lea razboi mondial, sustinand cu devotament de ambitios neofit echipa Dej impotriva lui Stefan Foris si a lui Ovidiu Sandru (o figura importanta la Targu-Jiu). A ramas cu o nostalgie pentru atmosfera fraterna de la Doftana unde a fost detinut o vreme, in perioada 1937-1938. Era extrem de apropiat de Iosf si de Liuba Chisinevschi care au fost, la inceput, patronii sai in Olimpul comunist. In 1958 a primit o sarcina de mare incredere: conducerea operatiunilor de puruficare a elitei comuniste prin anatemizarea, marginalizarea si exluderea unor ilegalisti marcanti (Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Pavel Stefan). Tocmai pentru ca s-a achitat intotdeauna perfect, cu infinit zel, de sarcinile represive incredintate, inclusiv in timpul inabusirii sangeroase a rezistentei taranesti impotriva colectivizarii din Oltenia, Gheorghiu-Dej l-a inclus in cercul sau intim. Lui Ceausescu i-a revenit „onoarea” sa deschida conferinta pe tara din 1962 la care Dej a anuntat incheierea colectivizarii , „lichidarea chiaburimii ca clasa” si „victoria definitiva a socialismului la orase si sate”.
Incepand din 1956 s-a aflat intr-o permanenta competitie pentru favorurile lui faraonului Dej („Amon Ra” cum l-a numit Petru Dumitriu in romanele sale „Intalnire la judecata de apoi” si „Incognito” scrise dupa plecarea din tara), cu Alexandru Draghici, ca si Ceausescu membru al Biroului Politic, ilegalist, ajuns, dupa 1952, atotputernic Ministru al Afacerilor Interne. Draghici controla Securitatea, Ceausescu supraveghea cadrele partidului. Pe amandoi ii tinea sub atenta observatie Gheorghiu-Dej. Elena Ceausescu (nascuta Petrescu) si Marta Draghici (nascuta Cziko), amandoua ilegaliste, prima fosta muncitoare textilista, cealalata fosta croitoreasa, erau nedespartite, desi se urau intens. Dupa moartea lui Dej, in martie 1965, in lupta pentru succesiune a invins, cum se intamplă aproape intotdeauna in sectele bolsevice, seful aparatului, al cadrelor. Susitantorii lui Ceausescu au fost baronii lui Dej, in primul rand Ion Gheorghe Maurer si Emil Bodnaras. In pofida ambitiilor sale, Gheorghe Apostol nu avea nici o sansa. Principalli sustinatori ai noului lider au fost membrii grupului aparatului de partid, intre care Virgil Trofin, Ilie Verdet, Manea Manescu, Gh. Pana, Ion Stanescu, Ion Ionita, Cornel Onescu, Paul Niculescu-Mizil, Petre Lupu, Janos Fazekas, Vasile Patilinet, Constantin Dragan, Petre Blajovici, Maxim Berghianu. Ulterior, aveau sa urce in ierarhie Constantin Dascalescu, Emil Bobu, Iosif Banc, Ion Coman, Teodor Coman, Iosif Uglar, Gheorghe Oprea, Ion Dinca, Cornel Burtica, Stefan Barlea, Stefan Andrei, Aneta Spornic, Suzana Gadea, Ludovic Fazekas, Constantin Olteanu, Dumitru Popescu, Silviu Curticeanu, Cornelia Filipas, Ion Iliescu, Tudor Postelnicu, Gh. Homostean, Ioan Totu, Ion Stoian. Fosilele staliniste gen Dumitru Coliu, Florian Danalache, Leonte Rautu, Gheorghe Stoica si Vasile Valcu au contribuit din ratiuni oportuniste la cultul lui Ceausescu. Petre Borila si Alexandru Moghioros mureau la timp, iar Alexandru Barladeanu era eliminat din Prezidiul Permanent si din Comitetul Executiv in 1968. Chivu Stoica se sinucidea in imprejurari stranii. Dintre ilegalistii faimosi, ramanea pana la capat langa Ceausescu doar Gheorghe (Gogu) Radulescu. Despre ascensiunea lui Nicu Ceausescu, pregatit sa urmeze la domnie, am scris pe larg si voi reveni.
Anii decisivi: 1968 si 1989
Anul 1968 a fost crucial pentru tirania din Romania. In acel an s-a cristalizat auto-definirea dictatorului drept exponent al interesului national. Vizita in Cehoslovacia la inceputul lunii august, raspunsurile heterodoxe de la conferinta de presa, apoi condamnarea vehementa a invaziei trupelor Pactului de la Varsovia au devenit tot atatea argumente (alibiuri) pentru mentinerea controlului strict asupra vietii intelectuale din Romania. Dar Ceausescu nu a fost eroul glorificat de propaganda condusa de Niculescu-Mizil si de Dumitru Popescu, nu a refuzat sa participe la invazie pentru simplul motiv ca nimeni nu l-a invitat:
http://www.youtube.com/watch?v=n9nLH22zvow
Liberalizarea de la Bucuresti, promisa in aprilie 1968, odata cu condamnarea selectiva a abuzurilor epocii Dej, s-a incheiat rapid in luna august. Orice ar spune in memoriile lor fostii potentati gen Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu ori Silviu Curticeanu, Ceausescu nu a urmarit niciodata un experiment de tipul „comunismului cu chip uman”. Dictatura din Romania nu a fost una „de dezvoltare” cum sustine Stefan Andrei in varii interviuri. „Modernizarea” lui Ceausescu a rezutat in mizerie si disperare. Loial doctrinei leniniste, pluralismul ii repugna si il inspaimanta.
Nicolae si Elena Ceausescu au fost singurii lideri comunisti executati in anul revolutionar 1989. Tot ei au fost singurii care, sustinuti de sicofantii din Comitetul Politic Executiv, au ordonat sa se traga in demonstrantii pasnici. Fuga lor din cladirea CC al PCR, tocmai in anul bicentenenarului Revolutiei Franceze, a amintit in chip straniu de evadarea lui Ludovic al XVI-lea si a Mariei Antoaneta. La proces, sotii Ceausescu s-au comportat demn, nu au implorat iertare, si-au sfidat acuzatorii. Stiau ca au de-a face cu interpusi, cu marionete. Probabil ca aceasta auto-incredere provenea din structura inflexibila a convingerilor lor marxiste, primitive, insa consecvente. Omul care fusese aclamat drept „fiinta care nu se naste decat la 500 de ani”, „eroul intre eroi”, „arhitectul destinului national” era acum tratat drept un criminal genocidar. Pentru Ceausescu, procesul era o inscenare, o farsa pusa la cale de un grup de pucisti contra-revolutionari, aflati in slujba intereselor straine. Format in mitul stalinist al fortaretei asediate, Ceausescu se intalnea acum cu proba vie, din punctul sau de vedere, a adevarului spuselor si temerilor lui Djugasvili. De aici si cele doua elemente ale reactiei sale: dispretul si ura.
„Nu voi raspunde decat in fata Marii Adunari Nationale”, proclama veteranul militant comunist. Isi amintea probabil toate momentele de glorie, toate clipele de extaz, ritualurile bizantine ale adoratiei in care se scaldase pana in urma cu cateva zile, intalnirile cu magnatii lumii. Isi amintea poate acele demonstratiile din tinerete, divinizarea lui Stalin si a Uniunii Sovietice, internationalismul mistic, lunile petrecute la Moscova, la Academia Militara „Frunze”. Isi amintea cum „privise din Doftana, prin gratii de fier”, cum „puternic si tanar si plin de avant/Ceruse el paine si-un loc pe pamant”.
Astazi lucrul este confirmat: Nicolae Ceausescu a murit cantand, in fata plutonului de executie, „Internationala”. „Azi nu sunteti nimic in lume/Luptati ca totul voi sa fiti„. Cel care nu fusese nimic in lume a ajuns, timp de peste doua decenii, sa fie si sa se creada totul in Romania. Daca Ceausescu ar fi putut sa vorbeasca in fata Marii Adunari Nationale probabil ca s-a fi dedat unei apologia pro vita sua, prelungind povestea Marii Amagiri Nationale. Istoria dictatorului este astfel una a credintelor, a pasiunilor, a fanatismului, a crimelor, a auto-inselarii, a entuziasmelor de masa, a tradarilor si a infrangerii finale. Cea a regimului este, la randul ei, una a crimelor in masa, a falsului consens creat prin lichidarea oricarei opozitii, reale ori imaginare, prin indoctrinare, represiune si violenţă permanentă.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Eleganta expunere desi se mai agata pe ici pe colo prin pionezele unor exprimari de genul: A crezut cu inversunare intr-o set de dogme rudimentare.
Dar ceea ce este de subliniat: Un intreg aparat propagandistic a functionat vreme de decenii pentru a plasmui si a consolida pseudo-carisma lui Ceausescu… pentru ca, desi „ob’ectu’ muncii” s-a scurs pe zidurile unei cazarmi din Targoviste, „aparatul” inca functioneaza, la capacitate maxima, pentru alte „ob’ecte”. Marea amagire nationala atat multilateral dezvoltata dar mai ales adanc infipta-n „constiinta” nationalist–social-asistata se vinde inca bine la oricare taraba televuvuzista sau tribuna politica (cu precadere parlamentara ori guvernamentala). Halal reconversie profesionala si perfectionare continua. In fapt… o simpla „prelungire” a „revolutiei” inceputa in decembrie 89.
Imi amintesc de o discutie cu Monica Lovinescu cand imi spunea sa ma feresc de „pasunisme”. De acord cu Dvs, am schimbat „inversunare” in obstinatie :)
Dle Tismăneanu, spre deosebire de mine, care sunt inginer IT, dvs. aţi studiat şi cunoaşteţi enorm de mult despre perioada comunistă de la noi. Cred c-ar fi foarte interesant de făcut un studiu despre cauzele care au determinat ca românii să nu ajungă la – sună dur – gradul de îndobitocire ideologică în care se află, spre exemplu, astăzi, nord-coreenii.
Recunosc că e o solicitare cu o foarte mare implicare personală, ceva similar „mersului la psiholog”: am fost pionier nomenclaturist, să zic aşa – fiecare judeţ avea un pionier „ăl mai” în ierarhie, eu eram ăla în judeţul meu. La vârsta, nivelul şi ierarhia aia, conform teoriei ar trebui să fi fost şi să fiu şi-acum îndoctrinat până-n măduva oaselor – n-am fost şi nu sunt. Iar asta e marea enigmă pentru mine – cum de-am „evadat” eu? Nu eram un „medium” propice, în termeni de parapsihologie? Nu era gradul de „presiune” suficient de puternic să mă afecteze? Influenţa părinţilor (erau învăţători)? Mediul uman?
Coreea de Nord nu a cunoscut nici macar efemera, avortata liberalizare din Romania. Autarhia a functionat acolo mult mai lung in timp si mai draconic. Nici nu se poate imagina o vizita in Coreea de Nord a unor grupuri dedicate apararii drepturilor omului. Autonomismul din politic externa al regimului Ceausescu a dus la incetarea bruierii posturilor de radio vestice (de fapt incetarea bruiasjului a fost decisa inca sub Dej, in 1964). Este probabil ca sotii Ceausescu doreau o „kimirsenizare” a Romaniei, dar chair si in aparat existatu destui care priveau acel curs drept dezastruos.
Fluenta, funebra si succinta descriere a caracterului nociv pe care l-a avut abordarea de tip nord korean asupra conducerii Romaniei comuniste, insa am o intrebare dle Tismaneanu, la care dvs ca istoric sper sa imi puteti raspunde: Exista cumva si o parte buna a national-socialismului dezvoltat in Romania comunista? National-socialism care a dus in multe cazuri la o distantare de Moscova sau chiar la pozitii antagonice cu aceasta, stiidu-se ca in epoca se incerca marginalizarea sau chiar eliminarea influentzei sovietice din Romaniei.
Nu stiu daca putem vorbi de o „parte buna”, sa-i zicem mai degraba un avantaj in raport cu alte state din Blocul Sovietic. Este vorba de efectele apropierii de Vest la nivelul politicilor culturale si chiar al vietii cotidiene. Din pacate, dupa 1971, cand Ceausescu a lansat programul de re-stalinizare fortata, aceste consecinte s-au estompat pana la disparitie. Atunci cand frecventarea bibliotecilor occidentale, care functionau oficial, ajunsese se fie o infractiune (dupa 1975), cand exista o lege pe baza careia trebuia raportat orice contact cu un strain, cand nivelul de trai scadea vertiginos, cand o impostoare ca Elena Ceausescu era ridicata in slavi ca „savant de renume mondial”, cand cultul facea ravagii, prea putini mai erau romanii care sa se bucure de „independenta” lui Ceausescu in politica externa. Ceea ce nu inseamna ca nu a existat o differentia specifica in polica externa romaneasca dupa Declaratia din aprilie 1964 si ca ea nu trebuie studiata cu obiectivitate. Tragedia a fost ca, spre deosebire de Tito, Ceausescu nu a permis relaxarea sistemului intern, a mentinut aparatul Securitatii in continua alerta, a largit de fapt baza de informatori (delatori) si a incurajat un climat al suspiciunii si minciunii. A vorbit mult despre „legalitatea socialista”, dar de fapt nu avea nci cea mai vaga idee despre statul de drept. Credea in dogmele bolsevice si le-a ramas loial pana la capat.
Articolul este intetresant si am aflat cateva lucruri noi. Destul de neplacute erorile de tastare, totusi; de ce nu folositi un corector pentru limba romana ? (doar sunt carcotasul de serviciu, nu-i asa ? ;-) )
In legatura cu accesul la bibliotecile straine, sunt mirat sa aud afirmatia ca ar fi fost interzise ! in anii ’80 eram student la Timisoara si am frecventat biblioteca franceza si cea americana, la recomandarea profesorilor de limbi straine.
In legatura cu raportarea contactelor cu strainii, nu a fost chiar asa. Ca militari in termen (sau in concentrare), ni s-a atras atentia ca in timpul serviciului militar ni se interzice contactul cu strainii si ca asa ceva trebuie raportat. In rest, nu exista aceasta obligatie pentru „oamenii normali” (poate ca cei cu anumite ocupatii aveau aceasta sarcina: activisti, secretari de partid, ziaristi etc.)
Ma bucur ca v-a interesat articolul. Sorry ptr erorile de tastare, incerc sa le corectez. Voi verifica, dar stiu ca prin 1979 s-a emis un decret privind obligatia de a raporta la servici orice intalniri cu strainii. Evident, lumea nu o facea (ori cei mai multi). Eu unul n-am facut-o niciodata. Despre biblioteci: am descris situatia din Bucuresti. Este pozibil ca in provincie lucrurile sa fi fost mai putin drastice. Eram sociolog la Laboratorul de cercetari sociologice urbane (actualul CURS) in cadrul institutlui pentru Construcii Tipizate,. Ni s-a comunicat limpede ca nu este cazul sa frecventam acele biblioteci (era, cred, in 1980, eu am plecat din tara in septembrie 1981). N-am tinut cont de aceasta „indicatie”, am mers la Biblioteca Britanica. Cand am iesit, langa Teatrul Nottara, pe Bulevardul Magheru, am fost oprit de doi „cetateni” care m-au intrebat de unde vin, mi-au cerut buletinul, si-au notat numele. Nu mi s-a intamplat nimic dupa aceea, era o actiune de descurajare.
Aici pot confirma şi eu: la mijlocul anilor 80, în Timişoara funcţionau atât Biblioteca Franceză, cât şi cea Americană. Mi-aduc aminte că, la orele de franceză din facultate – ce se desfăşurau în „laboratorul de limbi” din „construcţii noi” – de destule ori ni se proiectau filme aduse de la biblioteca franceză. La fel, au fost câteva „seri ale filmului” organizate de către biblioteca franceză în amfiteatrul A101 al Facultăţii de Electronică şi Electrotehnică sau în cel al Universităţii.
Personal cred ca Ceausescu avea o „slabiciune ” fata de cultul personalitatii .Pe romaneste , dorea sa fie laudat mereu . Ca urmare , toti care doreau o promovare pe linie de partid sau de stat se intreceau in aceasta forma a pupatului in dos . Acelasi „concurs” a existat si intre „intelectualii” natiunii . Destul sa privim un singur exemplu. La „marile creatii” si promovarea rapida a lui Adrian Paunescu . Rezultatul general si final , o „gasca” de nulitati profesionale care au sustinut cultul presedintelui pina in ultimul moment . Si pe linie ierarhica . Chiar daca existau toate informatile internationale ca epoca socialismului „dur si pur” era la apus . Nu conteaza ca sustinatorii familiei erau activisti de partid , nomenclaturisti , generali , ziaristi sau ingineri . A avut grija tovarasul Ion Iliescu , un mare carierist sa recicleze intreaga banda . Rezultatele se pot vedea la ochiul liber si dupa 21 de ani .
Istoria se repeta. Vorbele dvs. sunt potrivite pentru situatia de acum din Romania.
“Trebuie reluata aici ideea sociologului Daniel Chirot care arata ca exista doua tipuri de tiranii moderne: cele ale coruptiei (Batista, Somoza, Marcos) si cele ale certitudinii, deci ideocratice, simbolizate de personaje precum Stalin, Mao, Pol Pot, Ceausescu, Castro, Mengistu.”
Excelentă observaţie. Cu specificarea că dictaturile mesianiste, regimurile politice cu Weltanschauung simplist (e.g., lupta de clasă, antagonismul rasial etc.) şi eshaton de propagandă (Brave New World) întrec în grotesc şi infernalitate satrapiile militare ori autocraţiile fără un patrimoniu de alibiuri ideologice. Să ne amintim cuvintele lui CS Lewis:
“Of all tyrannies, a tyranny exercised for the good of its victims may be the most oppressive. It may be better to live under robber barons than under omnipotent moral busybodies. The robber baron’s cruelty may sometimes sleep, his cupidity may at some point be satiated; but those who torment us for our own good will torment us without end, for they do so with the approval of their own conscience.”
Domnule Tismaneanu!
In urma ca cativa ani, am urmarit la TV o emisiune in cadrul careia Vasile Dumitrescu, fost ilegalist, fost sef la Agerpres, fost ambasador, spunea ca el l-a atras pe N. Ceausescu spre comunisti. Nu a relatat insa nimic concret.
Eu l-am cunoscut pe Vasile Dumitrescu, sub conducerea caruia am lucrat o vreme. Niciodata nu am luat cunostinta de acest fapt, nici de la el, nici de la alt coleg. Intalnind recent pe unul dintre colegii de atunci, care, in mod obiectiv, prin natura sarcinilor lui de serviciu, ar fi trebuit sa cunoasca acest element din trecutul lui Vasile Dumitrecu si caruia i-am relatat despre emisiunea TV respectiva, mi-a spus ca nici el nu a cunoscut acest fapt.
Va intreb acum pe Dvs: cunoasteti cum si de catre cine a fost racolat N.C. la miscarea comunista? Ar putea fi vorba chiar de Vasile Dumitrescu? L-ati cunoscut si Dvs.? Nu cred ca mai este in viata (ar trebui sa aiba cca 90 ani).
Da, l-am cunoscut pe Vasile Dumitrescu, fiul sau, Vlad, traieste aici, in SUA, este arhitect. Din cate stiu, Ceausescu a intrat in PCR prin intermediul fratelui sau, Marin. Unul dintre cei care l-a recrutat, din cate am aflat, a fost Mihail Oisteanu, fratele lui Leonte Rautu. Un alt „naş” de partid, se pare, a fost Jean Coler, care a lucrat si el candva la Agerpres (o institutie a carei istorie ar trebui scrisa). Nu cred V.D. mai este in viata. Era nascut prin 1916. Ilegalist, a fost cel mai apropiat prieten al lui Grigore Preoteasa, de altfel a si prefatat volumul de scrieri ale lui Preoteasa aparut prin 1978 la Ed. Politica (selectie de Octavian Butoi, lector de tehnica presei la Facultatea de Filosofie a Univeristatii din Bucuresti). Dupa Agerpres, Dumitrescu a fost ambasador mai intai in Elvetia, apoi, in anii 70, in Chile. Nu a fost niciodata ales membru al CC al PMR/PCR. Sotia lui V. D. a fost Sanda Cristian, un timp jurnalista la „Conteporanul”. Deci, pe scurt, nu am cunostinta ca V. Dumitrescu sa fi fost cel care l-a atras pe N.C. in „miscare”. Dar se prea poate.
Cred ca se impune o analiza care sa raspunda la intrebarea cum a fost posibilă perpetuarea sistemului (adus de tancurile sovietice) dupa momentul indepartarii de rusi. Cultul lui Ceausescu s-a nascut din lasitatea colectiva. De ce Ungaria sau Cehia au avut momente de „trezie” in vreme ce Romania nu a reusit sa gaseasca o elita capabila de revolta…
Domnule Tismaneanu, sa facem dreptate. Ceea ce dumneavoastra numiti COMUNISM DINASTIC a fost numit cu mult inaintea dumneavoastra SOCIALISM DINASTIC de catre VLAD GEORGESCU. A se vedea POLITICA SI ISTORIE CAZUL COMUNISTILOR ROMANI
Cum mai spus-o, profesorul Vlad Georgescu a decis transmiterea, in februarie 1983, la Europa Libera unde era directorul Departamentului Romanesc, a serialului meu „Socialismul dinastic in Romania. Note pe marginea ascensiunii lui Nicu Ceausescu” (inclus in cartea mea, „Arheologia terorii”). Credeti ca Vlad Georgescu ar fi acceptat preluarea unui concept introdus de el fara o recunoastere a prioritatii? In caz ca puteti gasi o referinta care sa sustina ce scrieti,voi fi primul care va recunoaste paternitatea conceptuluii ca apartinand regretatului istoric. Oricum, cum am mai spus, acest serial este dicat memoriei lui Vlad Georgescu, prieten de valori si de idei. Cartea profesorului Vlad Georgescu a fost re-editata in colectia „Istorie contemporana” de la Humanitas pe care o coordonez impreuna cu dl Cristian Vasile. Nu imi amintesc ca in acea lucrare de analiza a istoriografiei comuniste din Romania sa fie vorba de dinasticizarea socialismului. In 1984, Rene de Flers, analist la RFE, discuta in revista „Survey” problematica „socialismului intr-o singura familie” (aluzie ironica la teza lui Stalin despre socialismul intr-o singura tara).
lucrurile stau cu totul altfel ca dovada avem situatia actuala