Cel bun, cel drept și cel curat. Flavius  Domide (1946 – 2025)

          Vestea dispariției lui m-a surprins. Căci părea a fi dintre acei puțini oameni care înfruntă timpurile și le traversează cu seninătate, iar noi – care ne imaginăm atât de diferiți, prinși fiind într-ale noastre – nu facem decât să-i urmăm. Am stat, m-am gândit și tot ce am putut să adun sunt imaginile fugare a două întâlniri. Prima e din clasele primare: eram cu părinții, în fața școlii și de noi s-a apropiat un domn care mi-a zâmbit. Mi-a plăcut deopotrivă felul în care venea și cel în care mi-a surâs. Mersul lui avea ceva seniorial, o eleganță și o noblețe care-i marcau întreaga prezență și care parcă iradiau, asemeni unei aure, în jur. Când s-a apropiat de noi, s-a salutat cu tata, mi-a spus și mie ceva, mi-a ciufulit părul cu mâna și mi-a zâmbit. Până la el nici un om mare nu-mi mai zâmbise așa: nu doar prietenește, ci și complice, ușor șmecherește. S-a comportat cu un firesc total, dar m-a cucerit. Un altul, în locul lui, s-ar fi-ncruntat la vederea mea și i-ar fi apostrofat pe părinții mei.

          Căci avea de ce! De multe ori va fi auzit despre mine, la școală sau acasă, și – în mod cert – nimic din ce va fi auzit nu era de bine. Eram coleg de bancă (cred că din al doilea trimestru al clasei I) cu fiica lui. Dar, mai înainte de toate, în acel timp eram un soi de mic sălbatic – care venise abia cu un an în urmă de la țară –, ce nu vorbea limba literară, ci mai curând una neaoșă și se comporta de așa manieră că era, cu o dezagreabilă constanță, ”copilul problemă” al școlii. Fiicei lui îi mâncam mâncarea (când părinții ei s-au gândit să mă mulţumească punându-i două porţii, i le mâncam pe amândouă), îi mâzgăleam caietele şi cărţile, când mă ridicam din bancă (erau băncuţe din acelea de modă veche) la răspuns îi trânteam şi ei lucrurile pe jos – căci ale mele cădeau de la sine –, ba, când mă apuca, îmi mai şi deschidem pixul dându-i cu el în cap. Pe deasupra, îi luam fără nici o jenă din lucruri. Tatăl ei mai ieşea la meciuri prin “ţările vecine şi prietene” şi ducea de acolo carioci cehoslovace, creioane (HB) şi penare ungureşti, truse de matematică est-germane, etc. Evident: tot ce ducea, ducea în dublu exemplar: unul pentru copilul lui, altul pentru mine. Numai că eu – mic demon distructiv – foarte rapid pierdeam ori rupeam lucrurile respective. Şi-atunci, cu toată naturaleţea, mi le completam de la fiica lui.

          El era o celebritate: a-i rosti numele – la finele anilor ’70 – era ca și cum ai spune acum David Popovici sau Simona Halep. Era 10-le echipei UTA (”Uzinele Textile Arad”) – pe vremea când aceasta era campioană națională, vârf de atac legendar ce jucase de nu-știu-câte ori în Cupa Campionilor Europeni (între care în celebrul meci cu Feyenoord Rotterdam de la Arad), fusese selecționat de aproape douăzeci de ori în Națională și chiar pentru Campionatul Mondial de Fotbal. Eu nu sunt un amator al acestui sport; nu cred c-am reușit să mă uit vreodată mai mult de cinci minute la un meci. Dar oameni diverși care l-au văzut, erau marcați – peste ani – de tehnicitatea lui calculată și de spiritul lui colegial. Pe scurt, era în acel timp cineva. Și faptul de-a fi coleg de bancă cu fiica lui era, pentru oamenii din satul unde am copilărit, un titlu de glorie ce parcă mai răscumpăra puțin din isprăvile scandaloase pe care le făceam (și acolo, la fel ca la oraș). Și totuși, niciodată, dar absolut niciodată în trei ani și jumătate nu li s-a plâns de mine părinților mei. Și asta ca părinte! Dimpotrivă, atunci când ai mei încercau să se scuze pentru comportamentul meu, el încerca să-i liniștească, spunându-le să nu-şi facă probleme, că va trece şi etapa asta şi că – în general – copiii dinamici la-nceput se liniștesc mai apoi.

          Și fiica sa era asemeni lui: când eu mă ridicam la tablă răsturnam totul în calea mea; la întoarcere găseam fiecare lucru la locul lui. Îmi linia caietele, îmi repeta la dictări şi-mi dicta în pauză ce nu apucasem să scriu (în bună măsură pentru că citeam în bancă). M-a uimit și mă uimește încă – pentru că e un miracol, pe care în mod cert nu l-am meritat – gentilețea celui mai cunoscut arădean din acele vremuri și devoțiunea fetei frumoase, cuminți şi harnice faţă de sălbaticul ce eram. Dar tocmai grija lor – și cea a bunei noastre învățătoare – au făcut ca, indiferent de împrăștierea şi de dezinteresul meu, să pot urmări lecţiile şi să rămân up to date cu cunoștințele ciclului primar. Mai târziu, o prietenă ce le era vecină mi-a povestit cum își crescuse copiii: să înfrunte cu curaj toate încercările, să se ridice singuri atunci când cad, să nu se plângă niciodată, să-i ajute pe toți ceilalți. Acestea sunt titlurile de noblețe ale unui om deosebit!

          L-am mai întâlnit o singură dată, pe aceeași străduță unde ne fusese școla primară. Eram în ultimii ani de liceu sau poate la facultate, cert e că eram cu tata și – din nou – l-am zărit venit spre noi, cu același pas seniorial. Mi-a zâmbit iarăși, dar – de astă dată – zâmbetul îi era ușor melancolic. Sunt oameni care zâmbesc cu buzele, alții cu toată fața, el zâmbea cu întreaga ființa. Și, de aceea, îi lumina și le făcea ziua mai bună celor cu care se-ntâlnea. S-a interesat de mine, eu de fosta mea colegă de bancă și ne-am despărțit dându-ne mâna. Peste mulți ani, pe vremea burselor franceze, într-un aeroport, am primit de la un alt călător un ziar din țară în care era și un interviu cu el. Și mi s-a părut că acolo – dincolo de nori – îi regăsesc zâmbetul cald. Povestea, cred pentru prima dată, de ce a abandonat fotbalul atunci când era la zenitul carierei. Deoarece a ales să stea alături de mama lui, pe care boala o incapacitase. Fără îndoială, e aici un înalt sacrificiu. Dar în primul rând e expresia acelei noblețe umane care l-a caracterizat întotdeauna. Sir Basil Liddell Hart spunea despre Scipio Africanul că a fost mai mare decât Napoleon, deoarece cel din urmă a pus politica în slujba războiului, în vreme ce primul a subordonat mereu războiul politicii. Până într-acolo încât a abandonat orice putere și a ales exilul. Trebuie să ai o rară puritate pentru a putea – la ceasul victoriei – să te retragi de pe podium împlinindu-ți, cu dragoste și dedicație, datoria de fiu. Un astfel de om are ceva din limpezimea unui cristal străbătut de lumină.

          Iar noi s-ar fi cuvenit să-l cinstim mereu nu doar pentru succesele care au adus glorie echipei UTA și Aradului, ci și pentru această umanitate desăvârșită – și totuși prezentă printre noi – care ar trebui să ne fie model. Nu cred că el se imagina model; în culmea succesului era de-o modestie și de-o discreție uimitoare. A fost multă vreme antrenor și nu cred că le cerea tinerilor dornici de realizare să fie ca el, ci să fie ei înșiși. Și bănuiesc că-n mulți vocea lui, zâmbetul lui și prezența lui vor mai rezona multă vreme. În ce ne privește pe noi, ceilalți, cei ce l-am uitat încă de pe când trecea cu eleganța lui printre noi, lumea noastră e mai tristă nu pentru că el s-a dus, ci pentru că noi nu mai eram în stare să-l vedem. Pentru că, mereu cu ochii-n ecrane, nu mai suntem în stare să vedem binele, surâzător și discret, din jurul nostru și – fără să ne dăm seama – orbim puțin câte puțin.

          O poveste ebraică spune că Dumnezeu rabdă lumea aceasta, cu toate păcatele și derivele ei, pentru că undeva – în cuprinsul ei –, necunoscuți, se află treizeci și șase de drepți care o țin pe umerii lor. Abia când unul dintre ei se duce, pe noi, ceilalți, ne lovește spaima: oare câți trebuie să ne adunăm pentru a putea purta – măcar o clipă – pe umerii noștri slabi greul pe care el îl ducea de unul singur, zâmbitor, sportiv, cu pasul lui seniorial?

A Dio, nobile Domn!