Cultura cea mai înfloritoare (în sensul masivității cantitative) este cea de popularizare, de tip almanah. (La plural almanahuri, cu toate că alamanahe precis sună mult mai șugubăț, așadar amuzant, ludic și lubric – chiar că grămăticii de serviciu ar trebui s-o admită; fie și doar ca formă secundă sau alternativă, tolerată de dragul juvenilității sale zglobii.) Desigur, e o cultură de duzină, șablonardă, rutinieră, mimetico-redundantă, satisfăcătoare de curiozități, de un enciclopedism simplu, superficial, mediocru. Iar în cadrul ei, una din cutumele „obligatorii” face și-ajută mult ca fitecine, dintre mulți nepuțini, să se agațe de aniversări.
Până mai ieri coloană de mană cerească pentru orice reviste/revistuțe și bloguri culturnice, a devenit tic inclusiv pentru varii posturi tele ca, neavând ceva mai interesant ori creativ de expus, să facă concurență minutelor de zodiac/astrologie (poate doar o diversiune de similară coloratură însemnând umplutură), efectuând pomelnicul nașterilor și morților din fiece dată calendaristică. Zi de zi, semană de semană, lună de lună și-an de an. Așa încât cei mai lipsiți de spirit dintre onorabilii noștri colegi, plini însă de multă stimă și religiozitate formală, să ocupe timp și spațiu mental pomenind pe diverși inși și inse cu Nume. Și s-o facă angro, mai rău decât înduratul și insistent rugatul Dumnezeu ca să-și aducă aminte de robii Săi.
(Stimat drag popor: tu însuți ești Dumnezeu. Adu-ți aminte și cinstește pe merit cât mai sfruntat și pe-o cuviință cât mai dezgrănițată pe cei ce chinuitu-s-au, izbândit-au și stinsu-s-au – care pe culmile disperării de a fi fără de-a și avea, care pe culmile realizărilor socioprofesionale de cea mai teribilă chivernisire și carieră!)
Așadar (revenind la ce, cum și cât se produce la nivel de comunicare populistă și mai mult sau mai puțin evident politică): de la suprasațiu până la scârbă (părerile-s totdeauna împărțite și despărțite), se vorbește și se tot vorbește, se scrie/rescrie și răsscrie despre o grozăvenie de aceiași. Nicidecum după chipul și asemănarea Calendarului Deptcredincios (căci acolo sfinții-s îngrămădiți pentru pomenire, per zi, cu modestia simplei nominalizări), ci după chipul unui Mamona diluvian, plin nu numai de eliziuni delicate ci mai ales de împopoțonări egal personalizate și discutabile. Discutabile deoarece se fac selectiv și părtinitor, ba cu detalii îngroșate, ba dispensabile, dar întotdeauna/obligatoriu cu adjective encomiaste cât mai bombate pe deasupra și pe lângă substantivele cele banale. Și cu multă cantitate prioritizată deasupra oricăror calități. Dar mai ales (alt ingredient obligat) cu patriotice chemări la armele stimelor și considerațiilor naționale. Cu: (1) chemări cazone la sentimente și resentimente care să umfle tuturora mândria identitară și referențială, cu (2) îmboldiri întru îmbătarea poporeanului cu aerele unui trecut istoric debordând de valori culturale canonizate pe veci, cu (3) scopul subînțeles al afirmării tuturor politrucilor zilei drept stindard și portavoce a întregului trecut patriotic și-a tuturor valorilor naționale. Desigur, toate respectivele expuneri encomiastice apelează și la o sumedenie de citate și opinii ale înaintașilor, trebuind să se ridice nu negreșit la măsura adevărului ori măcar a simțului măsurii, ci la nemăsura proeminenței sau convexităților imaginației „la datorie” și interes a textierului exhibitoriu.
Pentru prezentele Zile ale Sfinților și Păcătoșilor de pe Urmă, iată că mă vâr și eu (tujur nechemat/neplătit/dezinteresat, deci inadecvat) să contribui la policroma paletă a prohodurilor și pomelnicelor, reamintindu-vă (cu plăcere) despre unul dintre aniversabili. Se numește, mai exact i s-a spus, Urmuz. După umila-mi și insinifianta-mi părere, cel mai mișto de mișto centenar al lui 2023 îi aparține acestui musiu.
S-a împușcat pe fix 23 noiembrie 1923. Dată până la care făcuse și fuse destul de toate: de la sărac la bogat (teoretic, prin funcție publică), cu mâna sa decizând să devină, brusc, totul. Sau să termine totul. Dar n-am să mă strofoc aici să-l portretizez, nici să sugerez aprecierea sa pentru motivul iX, Ygrec, sau măcar pt Zet. În zeci de cărți – dedicate lui (celui de pe urma căruia au rămas doar câteva zeci de pagini și câteva fragmente de partiturele așazis muzicale) – au făcut-o un pumn de mulți alții, precis deștepți. Lângă un om mare și-aparte merită mai degrabă să rămâi mic. Așa că mai bine zic doar atât: mergeți fraților și măcar de pe net cetiți câte ceva, minunându-vă cât de deschis la minte a fost respectivul nebun, cât de avangardist și fertil va fi fost (poate mai exact ar fi putut fi) acest sinucigaș respectabil. (Eventual: etc, etc. Și terminând, tot eventual, cu:) Acest minuscul, care-ar fi putut face de râs pe mulți mari de tot, toți pompoși, gomoși, carieristici, nemuritori.
Iară pe 10 noiembrie a.c., vedeți că-n Aula Bibliotecii Centrale „Carol I” e programat un eveniment cu intrare pe gratis. Care pe lângă vorbe-vorbe (și cărți) despre Urmuz, mai pune-n concert și muzică contemporană, în premieră, pe „versuri” de Urmuz. Ba chiar și-o sonatină pianistică compusă de însuși respectivul.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Se cuvine sa ilustram muzical, in proza:
Cronicari
Cică nişte cronicari
Duceau lipsă de şalvari.
Şi-au rugat pe Rapaport
Să le dea un paşaport.
Rapaport cel drăgălaş
Juca un carambolaj,
Neştiind că-Aristotel
Nu văzuse ostropel.
„Galileu! O, Galileu!
Strigă el atunci mereu –
Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi.”
Galileu scoate-o sinteză
Din redingota franceză,
Şi exclamă „Sarafoff,
Serveşte-te de cartof!”
Morală
Pelicanul sau babiţa.
In ceea ce ma priveste am mare incredere in horoscop, mai ales dupa ce am aflat, de fapt, banuiam f tare, ca zodia mea, Varsator, cuprinde cei mai inteligenti barbati ai neamurilor de pretutindeni uniti-va.
Ca de-obicei, neamțule dragă, ne grăbim să credem (în noi înșine) fără să cercetăm… Căci în caz dimpotrivă, am fi putut constata (fie și măcar de pe afișul frumos colorat al Muzeului Literaturii Române) că această piesă pe care-ți permiți s-o numești proză (și vei plăti pt blasfemia asta cu înc-o tonă-2ă de ignoranță privată trădabilă/manifestabilă public) se va juca în curândul câtorva ore, în preafrumoasa Aulă a BCU-ului din dosul statuii Domnului Carol 1. Și nu într-o singură dramatizare performativ muzicală, ci în taman 2ă! Consecutiv (și cu repetări/reveniri interioare!) sub pana și travaliul câinesc impus nu de 1, ci chiar de 2 („doi”) compozitori, ambii de-un dat în paște mondernism/postmodernism și-avangardism pe pâine/lapte/corn/cozonaci. Nicidecum recitat tâmp și simplist, ci după regula binecunoascută de circa peste 10 persoane pe tot mapamondul, căci e de aritmetică super-avansată, numită „Canonul lui Vuza”. Poate gugălești și mata (în calitate de reprezentant masiv) expresia asta, ca să vezi și să nu crezi câtă sofisticăraie poate fi, e și fi-va nu doar în matematicile românești (v-u-z-a, da?), ci și-n îmbârligatele componistici simfonistice autohton-riverane.
„BCU-ului din dosul statuii Domnului Carol 1.”
Ma pelegrinam pe la dosul Domnului Carol chiar inainte de a exista, ca p-acolo imi faceam leacul in sesiuni, pe acolo si pe la BCS. Prin 89, inainte de inceputul sfirsitului, nu mai puteam munci cu folos la Inst. de aviatie, ca vroiam sa plec in RFG, a trebuit sa-mi caut alt job. BCU cauta ITisti, pe vremea aia aveam ceva notiuni, chiar ma puteam considera specialist. Totul era f elegant, biroul opera de arta. M-a primit o directoare, bunaciune, as putea spune, care m-a placut f mult, aratam si f bine si era chiar fericita sa-mi dea mult rivnitul post de digilizator biblioteca.
Cind sa semnez contractul de munca m-am simtit dator sa-i spun ca nefasta deja e fugita in RFG si ca… N-am terminat sa termin ca m-a dat afara din birou, spunindu-mi ca BCU se afla in apropierea Consiliului de ministri.
încă un miscomunicheișăn & misendârstending: BCU nu era atunci „în apropierea” CC/miniștrii; era chiar AL Cons.miniștrii/CCului. Și mai exact, adăpostea toată infrastructura de suprastructură securistică și poate chiar uslașă, bașca toată arhiva/documentele (de rigoare). Astea toate urmau să fie digitizate și astea toate au obligat/justificat incendierea întregii clădiri (cu subsoluri cu tot) pe 22-25 Dec.89. Deci cum era biata fată (cu epoleți bleu, desigur, de nu ea personal fix tătuca-i și mămuca sa, ori doar amantul general cutare) să bage un spion refegist taman în ventrele celor mai secrete și criminale mizerii politice și securistice? Să zici mersi. Că dacă tăceai și apuca fata să te bage-n respectivele birouri/subsoluri, acolo pe veci pururi dispăreai.
Esti tare ca fularul .
Ne-ati invatat si firesc ati dorit a ne spune prin textele dumneavostra aratate noua „muritorilor ”de rind, toate pline de savoarea umorului uneori sturlubatic sau uneori compilate aidoma zicerilor populare din povestirile nemuritorilor Pacala si Tindala,o anume forta a scrisului ce cuprinde si romanismul cel atit de neos si necesar .Nici macar nu ne interesa subiectul propus dezbaterii .Ne amuzam copios de fiesce data admirind formula stilistica atasata subiectului .De data asta ne-am fi asteptat la mai mult chiar daca „almanahe” inca este viu chiar si cind el este aflat undeva in subsolul intelighetiei neamului ,fie el denumit de noi toti romanesc si usor amuzati „tujur ” asteptam cu sufletul la gura noul text pe care il vom citi probabil a bientôt sau poate chiar la prea romanescul „paste al cailor „atit de sarbatorit de noi toti toulejour .
Indeed!
Trebuie sa fie vorba despre un bicentenar cel mai probabil si urmuz prescurtarea lui HUrmuz.
Exista litera H in chirilice? Stiam ca H se citeste N, iar C se citeste S… Iata de ce scrieti si azi Kogalniceanu cu K, chiar daca inca mai exista riul Cogalnic peste Prut – deoarece i-ati fi spus azi SHOWGALNICEANU, ieri shoguniceanu/ shogalniceanu imediat trecuratzi la alfabeta latin
Ar trebui sa prinda bicentenarul!
Ce DA-DA-ism, ce cuvinte spuse de la coada la cap, ce hippy, ce hear, ce woodstick… absurdul fara noima si Maimutele care pana la urma nimeresc a rescrie LUCEAFARUL tot schingiuind o tastatura.
Frumos! Mulțumesc pt acest articol!
” Palnia si Stamate” a fost pusa in scena in chiar liceul Gheorghe Lazar in care a studiat Demeter Demetrescu ,in vremea in care Alice Georgescu tocea ( era tocilara clasei) pentru a analiza peste un deceniu , pe toate muchiile, opera lui Urmuz.
„Palnia si Stamate” a fost tradusa in 23 de limbi.
Incitati de Radio Romania International prin elegantul text publicat in luna Aprilie, elevii scolilor din Curtea de Arges l-au omagiat pe scriitor compunand mici texte in stilul Urmuz.
https://la-neamtu-tiganu.blogspot.com/2023/11/urmuz.html