Chipul îngeresc al doamnei Violeta Barbu

Pe doamna Violeta Barbu am întîlnit-o doar de cîteva ori la Colegiul „Noua Europă” din București și în „medii ecleziale” catolice. Era profesoară la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității din București. Prin primăvara lui 2013, am audiat o prelegere a ei publică pe teme de teologie și spiritualitate, în sala de conferințe a Facultății de Teologie de pe str. Berthelot. M-a impresionat modul în care combina o erudiție fenomenală, de cărturar autentic, cu o intuiție spirituală și un rafinament psihologic ieșite din comun.

Impresia aceasta a fost și motivul pentru care am invitat-o să vorbească la lansarea volumului meu de debut în poezie, Pustietatea aprinsă,  la librăria Cărturești, în toamna anului 2014. Am fost măgulită că a acceptat să fie unul din vorbitori – ceilalți fiind poeții Adrian Popescu și Sebastian Reichmann. Deși a recunoscut că nu era un specialist în literatură, și cu atît mai puțin în poezie, doamna Barbu mi se părea cititorul ideal al acelui volum. Tocmai pentru că itinerariul volumului este jalonat de o poezie mistică adresată unui „Tu” transcendent și o poezie diferită, cu accente „imanente”. Doamna Barbu a observat cu finețe un parcurs „de la un drum mistic” la o poezie care își urmează propria chemare poetică, descoperind că poeticul este în sine „mistic” sau „spiritual”.

Am reîntîlnit-o la scurtă vreme după acea lansare la o prelegere ținută la Colegiul „Noua Europă” de o politiciană din Franța care asumă valori catolice tradiționale, dna Elisabeth Montfort. Prelegerea a fost urmată de o discuție în tête-à-tête cu dna Montfort, la care au participat și cîțiva călugări ioaniți, dintre care unul francez, și dna Barbu . Ea a intervenit în discuție numai discret, dar cu comentarii și întrebări pertinente.

Ultima oară am revăzut-o pe doamna Barbu, însoțită de soțul ei, dl Daniel Barbu, într-o biserică din București, în perioada Paștelui din 2017. Țin minte că m-am uitat lung, după ce am recunoscut-o, la chipul ei, care mi se părea de o candoare ireală. Transfigurat, frumos, blînd. Doamna Barbu avea un chip de înger…

Am aflat cu stupoare că, în urma unui cancer galopant, doamna Barbu ne-a părăsit, trecînd la cele veșnice. Este o mare pierdere și pentru comunitatea catolică din București. Am prieteni care i-au fost studenți la masterat și care își binecuvîntau zilele cînd participau la cursurile ei, la care aveau uneori adevărate epifanii. Suntem cu toții întristați de această veste. Dar și consolați cînd ne amintim de chipul ei frumos și angelic. Lumina acelui chip nu putea să fie atras decît de tainele cerești, pe care le va putea contempla mereu. Requiescat in pacem!