Pentru a opri recesiunea, a corecta dezechilibrele macroeconomice și a reveni la o situație „normală”, unii analiști, economiști și politicieni din România recomandă schimbarea modelului economic prin trecerea de la o economie bazată pe consum, finanțat parțial prin împrumuturi publice, la o economie bazată pe investiții, reindustrializare, tehnologie avansată și creșterea salariilor în funcție de productivitate.
Unele componente ale așa-zisului „nou” model au fost aprobate de guvern, dar aplicarea acestora este blocată, nesigură și oricum necesită timp. Principalele elemente anunțate oficial sunt: scheme de ajutor de stat, investiții strategice, stimulente pentru producția autohtonă, industria de apărare și tehnologii „zero net” (net-zero technologies), valorificarea resurselor minerale, credit fiscal de 10% pentru cercetare-dezvoltare și inovare etc.
Un adevărat nou model economic implică însă numeroase alte schimbări importante, cum ar fi, de exemplu, privatizarea întreprinderilor de stat, reforma administrativ-teritorială, comasarea unor ministere și agenții, atragerea de fonduri europene etc. Dezbaterile în legătură cu toate aceste subiecte oscilează puternic între, pe de o parte, propunerile menite să satisfacă presiunile externe și ale mediului de afaceri pentru eficientizarea economiei, iar pe de altă parte, rezistența naționalistă sau electoralistă față de măsurile de reformă structurală, de austeritate și de atragere a capitalului străin. „Suveraniștii” contestă soluțiile, recomandate atât de către economiștii români, lucizi și responsabili, cât și de către organismele internaționale, pentru reducerea deficitelor „gemene” (twin deficits: deficitul bugetar și deficitul balanței comerciale/contului curent) și restructurarea economiei, critică marile corporații multinaționale și, în general, propovăduiesc protecționismul economic.
Adversarii reformelor structurale au blocat procesul legislativ implicat de implementarea „noului” model economic. Privatizarea clasică (vânzarea pachetului de acțiuni majoritar al statului) a fost oprită, iar guvernul a fost nevoit să se axeze exclusiv pe reorganizarea regiilor autonome și plasarea de participații minoritare la bursă. Dar chiar și aceste reforme limitate au provocat demiterea guvernului și o criză politică prelungită. Camera Deputaților a adoptat o lege, inițiată de PSD, care blochează, până la 31 decembrie 2027, vânzarea oricăror pachete minoritare de acțiuni ale companiilor de stat, inclusiv listarea la bursă. Aceste decizii, intervenite după ce susținătorii acestei legi, PDSR, AUR și Partidul S.O.S. România, s-au opus vehement și timp îndelungat planului guvernului de a reforma companiile de stat, au dus la scindarea coaliției de guvernare, retragerea unor miniștrii și căderea guvernului prin moțiune de cenzură. Formarea noului guvern întârzie de mai bine de două luni, iar în ultimul timp criza politică s-a accentuat .
Dincolo de aceste evenimente politice, discursul public al unor economiști, politicieni și formatori de opinie din România relevă consensul larg al elitelor economice și politice asupra necesității intervenției statului în economie și aplicarea unei politici de stimulare a cererii.[1] În acest cadru, „noul” model economic este unul etatist și bazat în continuare pe o politică fiscală laxă. Chiar dacă ar fi aplicat, acesta nu rezolvă problemele economice reale ale României.
Situația economică actuală a României este deosebit de gravă, deoarece se caracterizează prin recesiune, amintitele deficite gemene, datorie publică nesustenabilă pe termen mediu și inflație ridicată. Această stare este consecința menținerii unui uriaș sector public (peste 1.500 întreprinderi de stat și 1.274.999 de salariați în instituțiile și autoritățile publice) și aplicării unei politici fiscale laxe și populiste. Acțiunea conjugată a acestor factori a provocat ineficiența întregii economii, dezechilibre de plăți majore și inflație. Ea a stimulat înclinația spre consum, a diminuat înclinația spre economisire și a dat naștere situației paradoxale că deși statul alocă sume record pentru investiții ca procent din PIB, eficiența lor reală este extrem de redusă.
Rezultă că „vechiul” model economic, apărut mai mult sau mai puțin spontan după căderea comunismului, conține numeroase stimulente perverse și cu efecte negative durabile. Altfel spus, dificultățile economice actuale sunt consecința menținerii unor importante elemente ale sistemului economic comunist. Deși autoritățile „emanate” din revoluție au declarat, după numeroase ezitări, că aderă la regulile economiei de piață, iar România a intrat în NATO și UE, structurile sale socio-economice au încă puternice trăsături ale economiei cu planificare centralizată, a cărei trăsătură esențială a fost ineficiența, risipa de resurse și penuria generalizată. Cauza a fost însăși natura acestui sistem economic, care a făcut ca fenomenele respective să nu fie nici temporare și nici specifice anumitor țări, ci, dincolo de deosebirile dintre țările comuniste, realități întâlnite în toate economiile planificate.[2]
În aceste condiții, soluția la problemele economice actuale ale României nu poate fi schimbarea superficială a politicii economice populiste, aplicate mai ales în anii 2006-2008, 2015-2019 și 2020–2024, ci privatizarea întreprinderilor de stat și efectuarea tuturor celorlalte reforme necesare pentru finalizarea tranziției la economia de piață.
Ineficiența și pericolele politicii economice expansioniste
Politica economică expansionistă este, prin definiție, un ansamblu de măsuri luate de autorități pentru a stimula creșterea economică, a mări gradul de ocupare a forței de muncă și a impulsiona consumul. Ea constă în două tipuri de politici specifice: politica fiscală și politica monetară.
Sursa de inspirație a politicii economice expansioniste este analiza conținută în principala lucrare a celebrului economist englez John Maynard Keynes (1883-1946), Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor.[3] Conform acestei teorii, cererea stimulează producția, iar rolul ofertei agregate și al economisirii în procesul de creștere economică este redus.
Teoria keynesiană este contrazisă de „legea Say”, descoperită de celebrul economist francez Jean-Baptiste Say (1767-1832), care arată că cererea este creată de ofertă. Spre deosebire de teoria keynesiană, care este valabilă doar în anumite condiții – existența unor capacități de producție, forță de muncă și resurse naturale nefolosite, orizont de timp scurt, rigiditatea prețurilor și salariilor, existența capcanei lichidității[4], deficit de cerere agregată –, legea Say este universal valabilă. Implicația este că aplicarea unei politici economice expansioniste de inspirație keynesiană are adesea consecințe nefaste.[5]
Pentru a demonstra această afirmație, este suficientă analiza sumară a comportamentului normal al oamenilor. Un individ își stabilește activitatea economică în funcție de capacitățile lui, de posibilitățile de alegere (muncă sau timp liber), de modul în care poate beneficia de veniturile sale, care îi permit să consume imediat bunuri și servicii, ori să facă economii pentru a consuma mai mult în viitor. Cererea sa este determinată de oferta sa.
Ceea ce este valabil pentru un individ este valabil, de asemenea, pentru un grup de indivizi, de exemplu, cetățenii unei țări. Oferta totală de bunuri și servicii a acestui grup mare este consecința activităților economice ale membrilor săi, efectuate de ei fie în calitate de vânzători de servicii productive (salariați sau lucrători independenți), fie în calitate de întreprinzători sau alte categorii de producători (mici meseriași, artizani, fermieri etc.). Aceste activități productive permit membrilor grupului să creeze bunurile de consum, serviciile și bunurile de capital (mijloacele de producție) pe care le doresc. La modul fundamental și pe termen lung, consumul agregat la nivelul unei țări este strict limitat de capacitatea de producție a acesteia.
În ceea ce privește structura producției, aceasta este determinată, într-adevăr, de structura consumului. Un producător sau vânzător își adaptează activitățile economice la cererea de bunuri ce îi este adresată pe piață. Această cerere evoluează în timp, deoarece nevoile, gusturile, preferințele și capacitățile productive ale oamenilor (în particular, capacitățile lor de inovare) se modifică. Caracteristica esențială a economiei de piață este că activitățile productive se adaptează la structura cererii prin mecanismul prețurilor.
La un volum dat al producției, determinat în mod obiectiv de factorii de producție existenți (capital, forță de muncă, cunoștințe tehnice, resurse naturale) și de randamentul marginal descrescător al acestora, modificarea structurii cererii, în sensul creșterii cererii față de un anumit bun și reducerii corespunzătoare a cererii față de alt bun, face ca producătorii să se adapteze la noile condiții. În consecință, în cazul în care statul își mărește artificial cererea de bunuri și servicii – de exemplu, vânzând titluri de credit public băncilor comerciale, care le revând apoi băncii centrale, determinând astfel creșterea masei monetare –, această creștere a cererii nu determină mărirea volumului producției, ci schimbarea structurii acesteia. Unii producători își vor diminua producția de anumite bunuri pentru a putea produce bunurile pe care le cere statul. Prin acțiunea sa, statul nu mărește, deci, cererea agregată, ci modifică structura consumului și a producției.
Analiza de mai sus a avut în vedere o economie închisă. Concluziile sale sunt însă valabile și în cazul examinării unei economii deschise. În acest caz, apare totuși o mutație, deoarece cererea agregată dintr-o anumită țară este parte a cererii mondiale. Ca urmare, afirmația că insuficiența cererii agregate dintr-o anumită țară – susceptibilă să explice, eventual, recesiunea economică și șomajul din țara respectivă – nu mai este deloc valabilă. Într-adevăr, pentru o țară de dimensiune medie și cu economie deschisă, cum este în prezent România, cererea mondială este practic nelimitată. De aceea, singura problemă care se pune într-o economie deschisă este a ști de ce producătorii autohtoni nu produc mai multe bunuri și nu angajează mai mulți lucrători, deși cererea mondială față de mărfurile lor este practic nelimitată?
Răspunsul logic la această întrebare este că agenții economici autohtoni nu produc mai multe bunuri, deși au o cerere externă nelimitată pentru mărfurile lor și sunt liberi să exporte, deoarece nu sunt interesați. Altfel spus, structura costurilor lor de producție, care este dependentă de structura prețurilor mondiale, este astfel încât ei nu își pot mări exporturile, decât dacă înregistrează pierderi sau un profit mai mic. Însă, aceasta înseamnă că nici aici problema nu este cererea, ci structura prețurilor mondiale și structura stimulentelor create de aceste prețuri.
Prin urmare, teza stimulării creșterii economice prin manipularea cererii agregate dintr-o țară cu economie deschisă, respectiv la nivel regional (Uniunea Europeană, Uniunea Economică Eurasiei, Piața Comună a Sudului etc.) sau mondial, este complet lipsită de fundament științific.
Problema este oferta, nu cererea
Politica economică expansionistă este considerată o politică de relansare economică, deoarece, în epoca actuală, deficitele bugetare sunt finanțate prin împrumuturi publice, iar moneda este creată drept contraparte inclusiv la titlurile de stat achiziționate de sistemul bancar (băncile comerciale și banca centrală).[6] Se concluzionează astfel că politica fiscală laxă și politica monetară inflaționistă permit mărirea volumului investițiilor și creștere economică.
În teoria economică keynesiană, investițiile sunt necesare nu pentru că sporesc producția, ci pentru că sunt o componentă al cereri globale.
În economia politică a socialismului, investițiile sunt principalul instrument de transformare structurală a societății și de construire a bazei tehnico-materiale a comunismului.
Teoria economică a școlii austriece, dezvoltată de Ludwig Mises și Friedrich Hayek, arată că ambele doctrine amintite sunt greșite. Conform autorilor menționați și celorlalți reprezentanți ai școlii austriece (Carl Menger, Eugen von Böhm-Bawerk, Friedrich von Wieser, Murray Rothbard, Israel Kirzner, Hans-Hermann Hoppe), teoria keynesiană este o „știință falsă” (pseudoștiință), profund distructivă și inflaționistă, care nu rezolvă crizele economice, ci le creează și le prelungește. Tot așa, economia comunistă este o imposibilitate teoretică și practică, iar regimul comunist este condamnat la colaps economic, fapt confirmat istoric.
Prin prisma discuției de față, concluzia relevantă derivată din aceste doctrine este că politica economică expansionistă – în general – și aplicată într-o economie postcomunistă nereformată – în particular – provoacă recesiune și inflație, fenomen observat cu ușurință în prezent în România. În ambele cazuri, politica fiscală laxă sau politica monetară inflaționistă reduc înclinația indivizilor spre economisire și îi incită să consume mai mult și imediat, nu să economisească pentru viitor. De aceea, în economia postcomunistă, întreprinzătorii privați, atâția câți sunt și așa cum au apărut ei, sunt stimulați să se împrumute mai mult pentru a efectua investiții cu productivitate redusă și pe care nu le-ar face în mod normal. Aceste procese se conjugă cu efectele distorsionării cererii prin creșterea cheltuitelor statului și datoriei publice amplificând distorsiunea structurii consumului și a producției și provocând recesiune și inflație.
Rezultă că politica economică expansionistă implicată de „noul” model economic nu doar că nu va permite relansarea economiei României și corectarea dezechilibrelor congenitale ale acesteia, ci riscă să prelungească recesiunea și inflația și să provoace criză economică. Situația economică actuală a acestei țări este o problemă de ofertă, nu de cerere, iar problema ofertei nu se poate rezolva decât prin continuarea privatizării.
Procesele economice menționate în acest articol limitează oportunitățile de a munci pentru mulți întreprinzători și salariați (cu excepția bugetarilor), ceea ce duce la scăderea producției și a nivelului de trai. Contractarea activității economice și perspectiva crizei declanșează mutații structurale inevitabile, care invalidează teza că mărirea permanentă a cheltuielilor bugetare, contractarea de împrumuturi publice și injectarea continuă de lichidități asigură redresarea sustenabilă a economiei. Adevărata soluție nu este continuarea politicii economice expansioniste, ci privatizarea întreprinderilor de stat și eliminarea datoriilor uriașe ale acestora, depolitizarea managementului lor și crearea mijloacelor legale pentru ca ele să poată atrage capital privat, autohton și străin, în scopul finanțării investițiilor de modernizare sau de supraviețuire pe piață. În paralel, este necesară crearea unei mai mari libertăți de acțiune pentru întreprinzătorii privați astfel încât aceștia să-și poată ameliora activitățile productive și să poată schimba structura producției și consumului.
În concluzie, relansarea și reechilibrarea economiei depind de crearea unor stimulente productive, nu de consum. Aceste impulsuri țin de mediul economic și în primul rând de cadrul legislativ și fiscal. De aceea, politica de relansare și rebalansare a economiei necesită simplificarea și liberalizarea reglementărilor economice și reducerea sarcinii fiscale suportate de salariați.
În cartea lor de referință, Nudge. Cartea ghionturilor pentru decizii mai bune[7], Richard Thaler (laureat al premiului Nobel pentru economie) și Cass Sunstein demonstrează că oamenii nu iau mereu decizii raționale, dar pot fi ghidați subtil spre alegeri mai bune pentru sănătatea, bogăția și fericirea lor, fără a le fi limitată libertatea de alegere. Adevăratul nou model economic ar trebui să satisfacă această cerință.
[1]-De exemplu, în perioada 2017–2019, s-a vorbit insistent despre necesitatea unui model de creștere economică bazat pe creșterea salariilor (wage-led growth). Acest model a fost asumat oficial ca strategie economică în programele de guvernare ale PSD.
[2]-S. Cerna, De ce a eșuat comunismul?, https://www.contributors.ro/de-ce-a-esuat-comunismul/; Economia planificată: un experiment nereușit, https://www.contributors.ro/economia-planificata-un-experiment-nereusit/; Greaua moștenire a economiei planificate (I, II), https://www.contributors.ro/greaua-mostenire-a-economiei-planificate-i/, https://www.contributors.ro/greaua-mostenire-a-economiei-planificate-ii/.
Pentru o analiză aprofundată a cazului deosebit de grav al României, a se vedea: C. Popa, Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu, Editura CORINT, București, 2025.
[3]-J. M. Keynes, Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Publica, 2009.
[4]-Capcana lichidității este o situație economică în care politica monetară devine complet ineficientă deoarece populația și companiile preferă să economisească banii în loc să îi cheltuiască sau să îi investească, indiferent cât de mici sunt ratele dobânzilor.
[5]-Conform teoriei keynesiane, principalul mijloc de intervenție a statului în economie este politica fiscală. Keynes nu s-a ocupat de politica monetară expansionistă, deoarece, în sistemele monetare existente pe vremea sa (etalon aur, Gold Standard), această formă de politică economică nu era posibilă. De-a lungul vieții și activității sale, el a fost însă martorul și criticul principal al transformărilor prin care au trecut sistemele monetare (apariția etalonului aur-devize și a sistemului de la Bretton Woods-1944), care au început să permită o politică monetară expansionistă.
[6]-S. Cerna, Băncile: ”fabrici” de monedă, nu de capital, Ziarul Financiar, 25.10.2016, https://www.zf.ro/opinii/bancile-fabrici-de-moneda-nu-de-capital-15859589.
[7]-R. Thaler, C. Sunstein, Nudge. Cartea ghionturilor pentru decizii mai bune legate de sănătate, bogăţie şi fericire, Publica, 2016.
Economia nu poate decât să aibă o contracție într-un mediu economic în care energia este în creștere de preț. E greu să crești, de exemplu în industria pâinii, când kilowatul cu care produci pâinea te costă de la an la an două pâini, trei pâini, patru pâini, cinci pâini, șase etc. Ajungi să lucrezi o lună întreagă în care două săptămâni realizezi banii pentru plata energiei, iar în celelalte două realizezi banii pentru plata taxelor. Nu merge. Capitalism și energie scumpă nu merge! Când cu doi litri de lapte abia cumperi un litru de motorină începi să te gândești dacă nu cumva era mai bine să stai acasă decât să te apuci să produci lapte la ferma Munca în Zadar. Vrei să distrugi o economie? Scumpește-i energia. Cât mai mult și cât mai peste noapte. În Germania sunt fabrici care opresc producția ziua pentru că la ora respectivă prețul curentului tocmai le-a păpat profitul.
Un comentariu excelent! Exista într-adevăr o corelație directa între consumul de energie și creșterea economică.
Politicile de taxare excesivă a energie au dus la scăderea competitivității României și a întregii EU. Net zero înseamnă creștere economică zero.
Domnule profesor Cerna, cred ca aveti dreptate cand spuneti ca reforma e blocata politic, nu tehnic. Cronologia pe care o descrieti spune totul: moțiunea de cenzura, legea care ingheata privatizarile pana in 2027.
As adauga insa un lucru. Privatizarea clasica nu mai e respinsa doar de „suveranisti”. O resping si oamenii in varsta, care vad in ea pierderea singurului model de siguranta pe care il cunosc, si tinerii, care nu au incredere nici in stat, nici in corporatii, desi intra pe piata de capital mai hotarat decat orice generatie de dinaintea lor. Nu piata o resping, ci institutiile care ar trebui sa o administreze. Iar asta schimba, cred, ce fel de reforma mai are sanse sa treaca.
De aici pornesc si eu cu o intrebare. Ma tot gandesc la o solutie de mijloc, care sa combine trei lucruri deja incercate separat. Intai, spargerea companiilor de stat mari in entitati mai mici, asa cum s-a facut deja la noi cu separarea din energie. Apoi, o clauza care sa oblige o parte din profit sa se intoarca in educatia sectorului, cum face de mult taxa de ucenicie din Franta. Si, in fine, o structura de tip cluster, in spiritul keiretsu-ului japonez, dar fara participatiile incrucisate care acolo au ajuns sa izoleze companiile de disciplina pietei. Adica un consortiu construit pe contracte, nu pe proprietate inchisa.
Va intreb sincer, ca pe cineva care cunoaste materia mult mai bine decat mine: ar putea o asemenea combinatie sa fie mai usor de acceptat, social si politic, decat privatizarea clasica, tocmai fiindca nu obliga pe nimeni sa aleaga intre statul paternalist pe care tinerii il resping si capitalul strain de care batranii se tem? Sau credeti ca orice constructie de acest fel ajunge, pana la urma, capturata de aceleasi interese care au blocat si privatizarea, si guvernanta corporativa din OUG 109/2011?
f buna analiza, dar totusi mi-as fi dorit sa se mentioneze mai concret care ar fi masurile necesare!?
Cam acelasi lucru se-ntimpla si-n Germania, se discuta si se anunta reforme peste reforme, de ani de zile, dar rezultatele sunt mai degraba negative.
Singurul lucru care le da prin cap e reducerea asistentei sanitare a populatiei, marirea taxelor pe tutun, pe codoi etc.
In plus mi-ar fi placut ca articolul sa atinga si contextul EU, ce grade de libertate de miscare are Ro in acest context!
Metodele „noi” prind la aculturati si, fanatici politici si tineri fara experienta directa sau indirecta (studiu).
De asta e nevoie de studierea istoriei si economiei in licee. Si inca a doctrinelor economoice. Sa stie cine a venit cvu ideile respetive, cand, si cu ce rezultate.
1,Economia dezvoltării s-a schimbat întratît ca urmare a globalizării economice postbelice, încît orice discuție despre modelul economic sau tehnicile trecute de creștere economică sînt inutile.
Discuția despre un anume ,,model economic” a devenit non sens, deoarece ,,Averea națiunilor” este realizată nu de unele ci de toate componentele de lucru evidențiate de lucrarea cu același nume a lui Adam Smith.
2.Astăzi dezvoltarea economică-industrială este dependentă de capacitatea națiunilor de a păstra și utiliza ,,resursele naționale” și de a atrage și folosi resursele străine de dezvoltare, devenite ,,libere” de statul de proveniență.
3.Privatizarea intreprinderilor de stat în condițiile ineficienței lor și stagnării economice naționale de azi ar fi dezastruoasă, deoarece le-am oferi pe nimic.
Dacă privatizarea lor nu s-a făcut acum 35 de ani, acest proces devine optim numai după ce Romania adoptă un proiect de reindustrializare conform ,,noii științe a dezvoltării”, axat pe aducerea funcționalității și performanței instituționale la indici către 1, ca al Coreii de Nord ori din Singapore.Privatizarea devine rațională și productivă, numai odată cu articularea acestui proces cu cel de reindustrializare și avem resursele financiare necesare de a fi parte (ca proprietari) ca Ungaria la privatizări în energie.
4.Lipsită de resurse naționale și îndatorată , Romania are ca unică soluție utilizarea CAPITALULUI FINANCIAR ȘI INDUSTRIAL STRĂIN, așa cum face Ungaria, care în 2026 a atras numai în două investiții industriale, 6 miliarde de Euro.
Măsurile punctuale de sprijin, de alocare a unei sume de bani, reduceri modice de impozite, etc. sînt cîrpelile economice ale unei țări eșuate, deoarece încă nu înțelege că vecinii au avansat numai ca urmare a investițiilor străine, majore.
Numai PNRR- urile nu pot scoate țara din criză, deoarece nu finanțează investiții productive, care să genereze produse pentru export aducătoare de valută, impozite și salariile,,industriale” din Vest
5.Este fără noimă a vorbi despre teorii și instrumente sofisticate de conducere spre dezvoltare, unei clase politice lipsită total de cultura politică și economică de administrare a țării, în loc de a construi, dezbate, avansa direct (ori prin publicațiile economice) proiecte operaționale de îmbunătățire a mediului economic și instituțional toxic, care ține de trei decenii investitorii majori la granița Romaniei.
6.Nu există bune ori false promisiuni ale unui model economic, deoarece ,,modele” nu există undeva gata spre a fi preluate și utilizate, ci metode, tehnici și instrumente de dezvoltare economică identificate/construite conform unei viziuni realiste asupra direcției în care se îndreaptă procesele mondiale ale dezvoltării, a identificării resurselor dezvoltării, a atragerii și utilizării lor în beneficiul națiunii.
Apelul la noțiunea de model de dezvoltare denunță incapacitatea de a construi o viziune adecvată de ieșire din criză ori stagnare, la fel de lipsită de conținutul concret ca expresia ,,restructurarea”, mantră folosită de cei care n-au nici o viziune ori soluție pentru aceeași ieșire din criza care necesită schimbarea/îmbunătățirea structurii îndustriale.
7.Schimbarea modelului economic nu poate fi prin renunțarea le consum și trecerea la dezvoltare/industrializare, deoarece orice societate economică națională este deopotrivă de consum și producție. Ceeace se impune, este amplificarea activității productive, pentru a deveni capabilă să asigure consumul național. cît și resurse (interne) de dezvoltare.
Partizanatul teoretic pentru ,,reforme structurale” este lipsit de baza concretă de realizare, reformele structurale nu pot fi ,,planificate” de cineva, ele realizîndu-se în procesul PROGRAMATIC – PROIECT DE ȚARĂ, care dispune de capacitatea păstrării resurselor naționale și atragerii resurselor străine (resurse UE și investitori străini), pe care mediul și piața economică națională le ,,concretizează” ca ACTIVE FINANCIARE ȘI INDUSTRIALE în Romania.
8.Intervenția statului în economie este obligatorie, însă numai pentru a păstra echilibrul între producție și consum și mai ales pentru a construi prin instituțiile sale științifice (Academie, Consiliul Fiscal, Comitetul de Stat pentru Strategie și Reformă, cele de cercetare economică și universitare, etc. proiecte de dezvoltare economică industrială, de reformare a intreprinderilor de stat, a instituțiilor pentru funcționalizare și performanță, etc.
In caz contrar, așa cum PM. Bolojan a eșuat în lipsa unui proiect național cu restructurarea intreprinderilor de stat, orice proces punctual de restructurare este lipsit de fundamentele politice, economice și sociale care-l face echilibrat economic-social și acceptabil de partide și societate.Numai un proiect de țară asigură echilibrul acțional și social al unei schimbări marcată inițial de austeritate, deoarece dispune de metode, tehnici și instrumente capabile să inducă dezvoltarea economică care va depăși criza, făcînd temporară și acceptabilă/suportabilă austeritatea.
Cine își închipuie că 7 ani de austeritate pot fi acceptabili pentru echilibrul bugetar, fără proiecte care să aducă banii lipsă pe care taxele și impozitele n-au de unde să-i colecteze?
9.Pentru cine nu știe de ce Renault a construit noua fabrică de autoturisme în Maroc iar nu în Romania, arăt că această țară a realizat după 1990 zece reforme de îmbunătățire a funcționalității și performanței mediului economic și instituțional, devenind preferata investițiilor străine europene și asiatice!
In schimb Romania refuză evaluarea unicului proiect cuprinzător de reformă instituțională și economică, cu consecința îndatorării și sărăciei naționale!
Industria de stat trebuie listata la bursa.
Acum 30 de ani nu aveam burse si nici oameni cu bani care sa cumpere actiuni.
In plus, marelui gol bugetar reprezentat de speciali, nu trebuie sa li se dea voie sa investeasca in apartamente.case (mai mult de 3 de persoana) si nici in terenuri (constructii/agricole).
Toti bugetarii cu bani (mai ales magistrati, politisti, servicii, militari) trebuie indreptati spre burse si societati pe actiuni.
Statul trebuie sa inceteze cu regimurile speciale si trbuie sa oblige specialii de pina acum sa investeasca si sa administreze firmele de stat privatizate. Plus banci private, nou infiintate.
Trebuia facut asta de la „Marea Privatizare”/
In sectrorul gricol si al perlucrarii produfelor ahricole, trebuie sa incurajeze pe cei care cumpara pamint pina la 100ha si pe cei care vor sa puna de afaceri in industria alimentara.
Statul sa se rezume la rolulk de arbitru in pata. Cu legi corecte.
Sa taie cordonul ombilical al bogatiilor de la stat.
Bogatia tarilor contemporane este concentrata acolo unde sectoru privat este activ si puternica. Nu acolo unde statul da pomeni clientelei de partid.
Si lasata economia libera. Cei capabili sa se imbogateasca cinstit, ceilalti sa ne lase in pace!
Statul (ij fapt partidele ) are o mare raspundere. Dar nu prin pomeni si cresteri pe datorii. Ci prin refacerea sistemului economic si redistribuirea componenentelor. Si reducerea aparatului de stat si a salariilor/primelor/pensiilor mesimtie.
36 de ani am vazut ce rezultat au avut „noile” metode in economie si stat. Au distrus 2 generatii: cei tineri din anii ’90. tinerii care s-au ridicat intre timp. In anii ’90 aveam o scuza: nu aveam experienta. Acum avem.
DESTUL!
Si cei care ies la pensie, sa nu mai aiba voie sa se abgajeze la stat! Tinerii au nevoie de locuri de munca aici, nu peste mari si tari.
În opinia mea de simplu om care trăiește în această țară, din nefericire, orice reformă care nu rezolvă 4 lucruri esențiale și repede și fără echivoc va eșua. Cei 4 piloni (cu accent pe nr 1) ar fi:
1. Stabilitate instituțională și predictibilitate legislativă (Justiție independentă de politic, reguli care nu se schimbă la fiecare ciclu electoral, o asumare clară și credibilă a unui viitor etc)
2. Framework fiscal pro-VC / risk-taking
3. Zone economice speciale conectate la infrastructură tier-1 a Europei/lumii și susținute de energie ieftină
4. Un motor de talent — prin reforma educației pe termen lung, 10+ ani și mai realist prin atragere agresivă de talent străin (care poate însemna idealist și romantic și repatrierea diasporei românești înalt calificate din Vest) .
Ce experimentăm acum este efectul cumulativ a 30 de ani în care nu s-au realizat aceste lucruri. Nu lipsește teoria economică, lipsește voința politică pt ca în esență spre deosebire de Polonia (de exemplu imperfectă și ea) în România aceleași structuri și tipologii umane au rămas și după revoluție în pozițiile cheie și s-au cimentat prin lege.
Este corectă poziția clasică a autorului cum că OFERTA ar trebui să producă CEREREA( nu invers!). De fapt este vechea contradicție dintre liberalismul economic al pieței libere și etatismul socialist/comunism.
Economia României a rămas în vechea paradigmă comunistă, degenerată apoi în mafiotism de partid și de stat. În acest moment, mafioții politici și economici au acaparat STATUL, devenit el însuși MAFIOT.
Ca urmare, nu de teorie economică este vorba ci de Mafie!
Dar cum scăpăm de Mafie asta este o altă întrebare… fără soluție…. deocamdată….
O comparație între Say, Keynes, Mises sau Hayek este, fără îndoială, interesantă. Ideile lor trebuie însă privite și în contextul vremurilor în care au fost formulate.
Legea lui Say a fost formulată înaintea experienței acumulate ulterior a capitalismului industrial matur și a crizelor sale recurente. Keynes a scris într-un context marcat de Marea Depresiune, șomaj masiv și incapacitatea instrumentarului economic al vremii de a oferi răspunsuri satisfăcătoare. Mises și Hayek au scris într-o epocă în care socialismul, comunismul și planificarea centralizată reprezentau modele economice și politice concurente capitalismului și economiei de piață.
Dacă discutăm însă despre un „nou model economic” pentru România anului 2026, avem provocări noi și diferite. Globalizarea producției, mobilitatea capitalului și a forței de muncă, schimbările demografice, transformarea tehnologică și competiția internațională pentru capital și competențe definesc un context pe care nu îl putem reduce la reluarea controverselor ultimelor două secole.
Privatizarea poate fi necesară în anumite cazuri și poate determina o schimbare de model. Dar privatizarea nu este antreprenoriat și nu creează prin ea însăși noi capacități productive sau o nouă structură a economiei pe ramuri. Poate fi un instrument al transformării economice, dar nu reprezintă, prin ea însăși, un model economic nou.
Cred că aici rămâne întrebarea esențială: dacă avem realmente nevoie de un nou model economic, care sunt mecanismele instituționale capabile să răspundă provocărilor economiei de astăzi? Și poate că trecutul nu are soluțiile.
Socialismul, capitalismul, planificare centralizata sunt instrumente de functionare a unei economii. Ele nu „concureaza” intre ele. Acestea sunt proiectii ale vectorului real, care e dinamic functie de nevoi.
Nu exista comunism pur, capitalism pur care sa nu esueze in dinamica realitatii.
Aceste instrumente se aplica diverselor grupuri. Noi cand spunem suntem in capitalism, e o absurditate. Fiecare dintre noi e singur, in familie, in grup de prieteni, familie, e in firma, e in armata, stat sau alta structura. Fiecare grup/structura are modul ei de functionare care creaza proiectii pe axele: capitalism, comunism, etc. Si in cadrul acestui grup se folosesc instrumente ca planificare centralizata, necentralizata, etc. functie de nevoi, statut.
Adica un soldat in armata e in capitalism? El e in comunism cu planificare centralizata, fiindca el face ce poate si primeste ce au planificat superiorii. In familie un copil e in capitalism? Nici nu mai dau exemple cand diferiti indivizi in cadrul aceluiasi grup au proiecte foarte diferite pe axa capitalism, comunism, care se pot schimba in timp.
Autorul acestui articol nu e clar din punctul de vedere al cui analizeaza si pentru cine e bine sau rau. Mie de exemplu nu imi este clar ce se doreste in acest moment. Mi-e clar ca statul are probleme financiare si ca el trebuie sa le ajusteze prin orice mijloace, restul nici nu conteaza, eventual li se mai da niste fum sa ameteasca sau sa nu observe ce face.
Comunismul de exemplu o vad ca pe o idealizare a unui mod de productie si distributie de produse si servicii. S-ar putea si sa existe, dar va exista pe perioada foarte scurta in anumite conditii, e o axa, un caz limita. La fel capitalismul este o idealizare, o alta extrema.
Mai simplu spus, în zilele noastre sunt doar două modele economice: cel din China și cel din SUA. România? E la 100 de ani distanță de cele două modele. Noi suntem în faza primitivă a acumulării de capital, ceva cam cum era pe la 1850 în Occident.
„Altfel spus, dificultățile economice actuale sunt consecința menținerii unor importante elemente ale sistemului economic comunist. ”
Da, s-au menținut importante elemente ale sistemului economic comunist: comuniștii, copiii și nepoții lor, verii, cumnații, finii, nașii, amantele lor! Însă au schimbat modul de operare: înainte furau de la stat, acum au furat statul cu totul.
Articolul este o doină pro-liberală tărăgănată în nota autorului (probabil pofesor de economie politică înainte de 1989, acum răspopit). Sunt ocolite două pârghii extrem de importante pentru „echilibrarea” economiei românești: colectarea slabă a taxelor și ne-depunerea hoților după gratii. Cât despre lăsarea unor asset-uri strategice (sau care pot deveni strategice în vremuri de război sau criză globală severă) pe mâna unor investitori străini, ca măsură liberală, sper să nu ajungem să gustăm amarul unei astfel de măsuri geniale!
Pe de altă parte, revenirea la „normalitate”, în aceste vremuri de intrare în era turbulențelor majore, nu poate fi considerată un obiectiv rezonabil. Supraviețuirea, în schimb, da. Din nefericire, nici „vechiul”, nici „noul” model economic nu par de vreo mare utilitate. Dar sunt extrem de utile în exerciții de masturbare intelectuală antitetică.
”două pârghii extrem de importante pentru „echilibrarea” economiei românești: colectarea slabă a taxelor și ne-depunerea hoților după gratii.”
Nivelul actual de taxare din România este nesustenabil. Știi că STB nu a mai plătit de 5 ani contribuțiile angajaților? Știi că subvențiile de care are nevoie STB ajung comparabile cu bugetul anual al Primăriei Generale? Cum crezi că poți să colectezi taxe de la STB, le confiști tramvaiele și autobuzele? Crezi că a dus directorul acasă banii cu care trebuiau plătite contribuțiile angajaților?
Ideile tale sunt tipice pentru Securistan și mai și jignești autorul, care e printre puținii din țara aceea capabili să înțeleagă economie reală. Asta lipsește în România, activitatea economică reală. Înlocuirea de șine de tramvai și înlocuirea de conducte de termoficare nu reprezintă economie reală, acele activități consumă bani și resurse, nu generează bani și resurse.
Fiindca nu e clar ce ne dorim? Si despre cine vorbim? Despre stat sau despre indivizi, sau despre familii, sau despre actionari? sau despre firme? despre ce fel de firme?
Nu e clar ce structura a societatii ne dorim, cum contribuie fiecare si ce primeste? Fiindca asta e rolul economiei producerea si distribuirea (dupa un anumit algoritm) al bunurilor si serviciilor.
Ne gandim la beneficiul comun, personal? decare? Care sunt beneficiile, durerile, contributiile pentru fiecare individ sau grup? Ce facem cu acei care nu trag sau nu mai trag.
Invit cititorii să vadă interviul de la adresa:
https://www.juridice.ro/839870/alina-matei-impozitele-reflecta-in-forma-baneasca-relatiile-dintre-stat-si-cetateni.html
Economia este nu un fenomen independent, care să fie tratat ca atare – este parte a funcționării societății ca întreg.
Societatea românească este într-o stare de anomie și disfuncționalitate – și economia nu are cum să fie diferită.
Câtă vreme societatea românească nu înțelege că trebuie să se schimbe, nici economia nu are cum să meargă bine: proptelele care i-au corectat dezvoltarea până acum și-au epuizat capacitatea de sprijin.
Dezeducarea, ignoranța ca țintă socială a pseudoelitelor care au distrus învățământul prerevoluționar care oricum nu era adecvat noilor circumstanțe – jumătate din populația românească este analfabetă funcțional! – nu este ceva ce poate fi corectat peste noapte. Care noapte? Noapte fără sfârșit a minții în care ne-a afundat clica moștenitoare a PCR.
Acesta este un material politic, propagandă anti-suveranistă:
„„Suveraniștii” contestă soluțiile, recomandate atât de către economiștii români, lucizi și responsabili, cât și de către organismele internaționale, pentru reducerea deficitelor „gemene” (twin deficits: deficitul bugetar și deficitul balanței comerciale/contului curent) și restructurarea economiei, critică marile corporații multinaționale și, în general, propovăduiesc protecționismul economic.”
Despre protecționism: cine a inventat și impus taxa pe coletele cu valoare sub 150 de euro? Suveraniștii sau bolojenii, suveraniștii europeni sau tovarășii din Comisie?
Dar deficitele? Cine le-a produs? Suveraniștii sau pro-europenii care stau și astăzi la guvernare deși nu au soluții și nici măcar mandat?
Altfel, cred că se-nvârte von Mises in mormânt acum când pretinșii liberali proclamă și-l aduc in spriin tocmai pe el că opoziția față de fiscalitatea dură și imprevizibilă este…populism. Mi se pare ceva cu adevărat extraordinar.
In realitate atât suveraniștii cât și actuala partidă așa-zis pro-europeană sunt la fel de nepricepuți in ale economiei, la fel de debusolați, la fel de pripiți, la fel de lacomi, la fel de socialiști și etatiști, la fel de (ne)principiali, la fel de populiști și, in general, provin din aceleași clanuri comuniste care au pritocit actualul aparat de stat care este de nereformat.
Credeți că privatizarea câtorva active de stat ar rezolva ceva in starea economiei? Asta-i reforma? Păi problemele economiei provin tocmai din falsa liberalizare și privatizare a sectorului economic precum și din taxarea aberantă ce apasă pe acest sector. Tranzacționarea parțială la bursă a energiei a generat prețuri mai mici pentru consumator și pentru industrie? Păi nu. Dar de ce? Păi pentru că „reforma” a fost pusă la cale de niște politruci neaveniți și de tovarășii lor din sfera „privată” pe calapodul servit de alți nepricepuți etatiști din Comisia Europeană. Este imposibil ca acest sistem să ruleze in beneficiul clienților finali, adică al unor consumatori deveniți captivi. Este un instrument de rapt și de sancționare moral-pecuniară al cetățeanului „deplorabil care poluează și distruge natura”. Nu există soluții aici, poate doar pentru supraviețuirea rețelei (prin falimentarea industriilor și manufacturilor, deci prin prăbușirea controlată a cererii).
Romania cred ca ar avea nevoie de economisti si politicieni care sa inteleaga situatia, contextul, si sa stabileasca o strategie pe termen lung. Aderarea la UE a adus investitii si fonduri uriase pentru Ro, economia s-a dezvoltat, e drept ca inegal, si s-a ajuns la „middle income trap”, bazat pe forta de munca ieftina, manuala. Va amintiti de miile de firme de confectii si incaltaminte care au existat in Ro dupa ’90.
Fara o politica care sa stimuleze inovatia si produse de inalta tehnicitate, Ro risca sa stagneze. Exemple pozitiv e industria IT. De asemenea, Ro ar putea deveni o putere energetica regionala, dar acolo sunt prea multe interese personale care franeaza dezvoltarea. Un alt factor care distorsioneaza datele economice sunt sumele trimise in Ro de cei plecati in strainatate. In oraselul din centrul Transilvaniei unde mai merg in vacante in Ro sunt 4 supermagazine alimentare, tot tipul pline, desi practic nu exista industrie, doar cateva ateliere si firme de instalat centrale de bloc. Astfel ca cererea nu stimuleaza productia… . In plus, exista, din cate am observat, sume mari care nu sunt fiscalizate de stat. Exista chiar o „cultura” a evaziunii fiscale.
Ceea ce se uită și este esențial: Economia este nu un fenomen independent, care să fie tratat ca atare – este parte a funcționării societății ca întreg.
Societatea românească este într-o stare de anomie și disfuncționalitate – și economia nu are cum să fie diferită.
Câtă vreme societatea românească nu înțelege că trebuie să se schimbe, nici economia nu are cum să meargă bine: proptelele care i-au corectat dezvoltarea până acum și-au epuizat capacitatea de sprijin.
Dezeducarea, ignoranța ca țintă socială a pseudoelitelor care au distrus învățământul prerevoluționar care oricum nu era adecvat noilor circumstanțe – jumătate din populația românească este analfabetă funcțional! – nu este ceva ce poate fi corectat peste noapte. Care noapte? Noapte fără sfârșit a minții în care ne-a afundat clica moștenitoare a PCR.