Cine are competența supremă în facerea răului?

Tin minte ca Jurnalul de la Paltinis cu subtitlul – Un model paideic in cultura umanista aparut in 1983 ,l-am citit in acel an de la un prieten, prima editie s-a epiuzat atat de repede, incat cartea circula din mana in mana. Cartea aparuta in anii negrii aicomunismului fost o reveleatie pentru multa lume.
Acel jurnal e intr-adevar un model paideic …si fara a avea un maestru,nefiind nici absolvent de o facultate umanista (eram un tanar inginer!) , am inceput sa citesc filozofie atata cat mi-a permis timpul ….de la Platon la Heidegger. Aparitia editurii Humanitas a facut posibila aparitia cartilor mari de filozofie in limba romana. Astfel dl.Liiceanu a continuat modelul paideic.Ne-a pus in fata marile carti ale filozofiei,cartile lui Cioran,Mircea Eliade.Asa am citit Schopenhauer ,sau Nietzche sau Heidegger. Am citit apoi filozofie si in franceza si engleza si chiar in germana umbland prin lume de la Heidelberg,la Roma,la Toulouse,la Paris, la Stanford.
Care este azi impactul Jurnalului?„O carte celebră scrisă de Mircea Cărtărescu, un jurnal de călătorii petrecut în 1971 la Păltiniș, în compania filozofului Emil Cioran”.
Experinta mea de a preda in diverse univertati ale lumii imi spune cat e de actual acest jurnal, caci nevoia unui mentor e mai acuta ca oricand,in orice domeniu. Mentorii sunt greu de gasit, caci mentorii daruiesc neconditionat bunatatea si cunosttintele lor intr-o lume aflata intr-o acerba concurenta.
Am avut si eu un mentor cu care mi-am dat doctoratul,care mi-a spus: „Daca nu ma depasesti intr-o zi ,am muncit in zadar”,si e o fraza care imi revine mereu in minte si ma intreb intreb daca am facut ce trebuia.
Despre rau….el exista peste tot si lupta intre bine si rau va exista cat va exista si lumea lumea. Este Putin azi raul cel mai mare? El,care era considerat prieten de toti mariil conducatori ai Occidentului? M-am ingrozit mereu vazand atata orbire ani la rand. Noi,de pe aceste meleaguri,stim cam cine sunt rusii. Au fost oameni din Est care au tot spus ce este Putin, raspusul fiind ca au pierdut un bun prilej de a tacea.
Daca privim lunga lista de criminali care au declansat razboaie care au omorat milioane de oameni,vedem ca Vladimir ,cum ii zice Trump, e abia la inceput ,e departe de regii care au declansat primul razboi mondial, de Lenin, Stalin,Hitler,Mao,Pol Pot, de cei care au declansat razboaie in Vietnam,de cei care ucid zilnic in Gaza oameni nevinavati si lista e lunga,lunga. Dar are toate sansele sa intre in top 10, caci mentorul sau este Stalin.

I-am adresat ChatGPT exact aceiași întrebare: „ce-mi poți spune despre Jurnalul de la Păltiniș?”
Iată răspunsul:

„Jurnalul de la Păltiniș” este una dintre cele mai importante cărți de filosofie și cultură publicate în România în perioada comunistă. A apărut în 1983 și a fost scrisă de Gabriel Liiceanu, discipol al filosofului Constantin Noica.

Iată câteva puncte esențiale:

Conținutul: cartea este un jurnal intelectual și existențial, relatând experiențele și discuțiile pe care autorul le-a avut alături de Constantin Noica la Păltiniș (stațiune montană din apropierea Sibiului, unde Noica trăia retras). Liiceanu notează meditații despre cultură, filosofie, disciplină spirituală, dar și reflecții personale.

Teme principale:

valoarea culturii și educației ca forme de desăvârșire umană;

ideea de formare prin cultură (paideia), ca mod de a atinge o viață mai înaltă;

raportul maestru–discipol, într-o atmosferă de ucenicie intelectuală;

viziunea despre filosofie ca mod de viață, nu doar ca teorie.

Contextul epocii: într-o Românie închisă și sufocată de cenzură, „Jurnalul de la Păltiniș” a devenit un simbol al libertății interioare prin cultură și al rezistenței prin gândire. Cartea a circulat intens și a avut un impact puternic asupra tinerilor intelectuali.

Receptare și controverse:

A fost foarte apreciată de unii, văzută ca o „gură de oxigen” spiritual.

Alții au criticat-o ca elitistă sau chiar ca excesiv idealizantă față de Noica.

După 1989, valoarea ei a fost reevaluată, rămânând un document fundamental al culturii române contemporane.

Urmări: succesul cărții a consolidat poziția lui Liiceanu în viața culturală românească și a fixat imaginea lui Noica drept un mentor spiritual al unei generații de filosofi și scriitori.

👉 În esență, „Jurnalul de la Păltiniș” este mai mult decât o simplă carte de memorii – este un manifest pentru autodisciplină, cultură și libertatea interioară.

Multumim maestre!

E foarte natural ca o persoana care se ocupa cu literele, filozofia, sa nu inteleaga matematica din spatele unui LLM. Raspunsul ChatGPT este perfect normal pentru ca doar atata poate. Nu e vorba ca nimereste sau nu; e doar o matematica bazata pe foarte multe date. LLMul habar nu are ce e corect si ce e adevarat. Nu e nicio inteligenta in spate; doar foarte multe date si in esenta un ‘descend gradient’ cu niste calcule de distante carteziene intre cuvinte (apoi e o corectie gramatica). Nu este un algoritm predictibil. Lucrurile se mai pot imbunatati, dar fabulatiile vor exista mereu in toate situatiile in care nu are destule date si LLM-ul va completa cu informatii de la cuvinte cu distanta mai mare intre ele (deci fabulatii; pare ca e diificila gasirea unei granite intre un raspuns gen ‘nu stiu’ si halucinatii). Totul se bazeaza pe matematica unui minim local (algoritmul a fost propus de Cauchy in 1847). Suntem in era mecanicii clasice in AI; pana la Teoria relativitatii va mai dura.

ce-mi poți spune despre Jurnalul de la paltinis
ChatGPT a spus:
„Jurnalul de la Păltiniș” este una dintre cele mai importante și influente cărți de filosofie și memorialistică din cultura română postbelică. A fost scrisă de Gabriel Liiceanu și publicată prima dată în 1983, în perioada regimului comunist, într-un context intelectual și politic foarte restrictiv. Iată câteva puncte esențiale despre această lucrare:
📖 Ce este „Jurnalul de la Păltiniș”?
Este o carte-jurnal, dar nu una obișnuită. Documentează anii petrecuți de Gabriel Liiceanu și alți discipoli în preajma filosofului Constantin Noica, la Păltiniș, o stațiune montană din Carpați, unde Noica fusese, în mod ironic, „exilat” de regimul comunist.
🎯 Tema principală
Cartea descrie o formă rară de viață intelectuală: un model de formare spirituală și filosofică, într-un context izolat, unde cultura, meditația și etica vieții se întrepătrund. Este vorba despre:
O inițiere filosofică (în tradiția platonică, dar adaptată culturii românești)
O viață trăită în jurul ideii de spirit, cultură și autodepășire

Se zice că Iorga l-a întrebat odată pe Brătianu ce poate învăța un politician de la un inginer. Răspunsul lui Brătianu a fost scurt și la obiect: „Măsura!”. Exact măsura care lipsește în discuțiile recente, precum cea din articolul domnului Liiceanu despre așa-zisa inteligență artificială.

Ca răspuns, punctual și inginerește:

Să-i spunem pe nume: nu e inteligență. E artificială, corect, dar inteligentă, nu. E un munte de algoritmi, matematică și statistică. Atât. Restul e marketing sau filozofie prost informată.

Termenul „halucinație” e o prostie. O mașină nu gândește, deci nu are cum să halucineze. Când dă un răspuns pe lângă adevăr, nu o face pentru că „vede” ceva ce nu există, ci pentru că nu are habar ce e ăla adevăr. E doar un calcul de probabilități, o potrivire de vectori într-un spațiu matematic. Nu intru mai adânc în tehnicisme, ca să nu amețesc pe cine a uitat matematica de liceu.

Și vorbesc în cunoștință de cauză. Asta îmi e meseria, nu un subiect de dezbatere la cafea. Sunt inginer, lucrez în AI/ML și am și un patent în domeniu. Știu exact „cum se fabrică” și ce e în spatele cortinei.

Așadar, un sfat ingineresc pentru domnii filozofi: înainte să teoretizați despre drobul de sare, ar fi bine să vă informați cum e cu sarea. Altfel, discuția e în van.

Trecand peste comparatia (mult prea fortata, ca sa nu zic fara sens) dintre ChatGPT si Putin, un savant / filozof autentic repeta experimentul inainte sa traga niste concluzii ferme.

„Jurnalul de la Păltinis” este o carte publicată în 1983 de filosoful român Gabriel Liiceanu, discipol al
lui Constantin Noica.
Ea consemnează fragmente de viață, reflecții, discuții filosofice si insemnări din anii pe care Liceanu şi
prietenul său Andrei Pleșu i-au petrecut la Păltiniş, o stațiune montană de lângă Sibiu, unde Constantin
Noica trăia retras.
Ca Context și conținut:
• Cartea este o combinaţie de jurnal personal, eseu filosofic și document de epocă.
• Relatează întâlnirile cu Noica, modul său de gândire, atmosfera din jurul său, dar și frământările
existenţiale ale discipolilor.
◦ A devenit rapid o carte-cult, find considerată o , marturie de inițiere intelectuală” pentru tinerii
români din acea perioadă, când libertatea de gândire era restrânsă de regimul comunist.
• În același timp, a fost și criticată: unii au văzut în ea un exercițiu elitist, aproape hagiografic, față de
Noica.
Importanţă:
. Jurnalul de la Păltinis” a marcat apariţia în spațiul public a grupului de intelectuali din jurul lui
Noica (Liiceanu, Pleșu, Sorin Vieru, $.a:).
• Cartea a avut un mare ecou cultural, fiind percepută ca un model de rezistență prin cultură în anii
80.
• Mai târziu, Liiceanu a publicat și un fel de ,continuare critică”, intitulată ,Epistolar” (în dialog cu
Andrei Pleșu), unde cei doi discută și reevaluează experiența Păltinișului.”
– ChatGPT –

Metafizica/Dialectica Bine vs Rău nu trebuie înțeleasă ca un joc ci că o luptă pentru un anumit rezultat/scop dorit dar în final determinat prin hazard. Toți conducătorii popoarelor știu asta, inclusiv Putin, Xi, etc. dar nu și Trump. Este un fel de luptă Rațiune vs Hazard.
În domeniul IA, deocamdată lucrurile țin de joc, dar pot deveni o luptă cu scopuri, de ex. politice. Fiindcă, vai, și manipularea este o formă de rațiune a jocului care se vrea o rațiune a scopului. Dar, repet, numărul de parametri ai jocului este enorm, relativitatea și hazardul sunt așa de mari încât un scop aprioric este aproape imposibil. Va fi un rezultat interpretabil, dar nu o victorie totală. Asta e frumusețea jocului și luptei, rezultatul este altceva decât scopul …

Am pus aceeasi intrebare in ChatGPT si am primit raspunsul acesta:

„Jurnalul de la Păltiniș” (publicat în 1983) este una dintre cele mai influente cărți de filozofie și literatură românească din perioada comunistă. Autorul este Gabriel Liiceanu, iar volumul consemnează experiența sa de discipol alături de Constantin Noica, marele filozof român retras la Păltiniș, o stațiune montană din apropierea Sibiului.

Iată câteva repere esențiale:

Context
• Cartea apare într-o perioadă de cenzură și control ideologic, când filozofia autentică și dialogul cultural erau greu de practicat în România.
• „Jurnalul” devine un fel de act de rezistență culturală, propunând modelul „școlii de la Păltiniș” ca alternativă la înregimentarea oficială.

Conținut
• Este structurat ca un jurnal intelectual și de formare spirituală: descrie întâlnirile cu Noica, discuțiile despre Platon, Kant, Hegel, Heidegger, dar și despre literatură, artă, cultură europeană.
• În centrul cărții se află ideea de „paideia” (formare, educație interioară). Liiceanu relatează cum Noica încerca să modeleze discipoli, să transmită o cultură vie, nu doar teoretică.
• Stilul e eseistic și confesiv, cu note de jurnal personal, dar și cu reflecții filozofice.

Impact
• Publicarea a avut un ecou puternic în mediile culturale, fiind privită de mulți ca o gură de aer liber intelectual în anii ’80.
• Cartea a provocat însă și polemici: unii au văzut în ea idealizarea excesivă a lui Noica și o anumită exclusivitate elitistă.
• După 1989, discuțiile s-au intensificat: unii au considerat „Jurnalul” un text esențial pentru renașterea spiritului filozofic românesc, alții l-au criticat pentru tendința de a crea un cult al maestrului.

Însemnătate
• „Jurnalul de la Păltiniș” e astăzi considerat o carte-cult: nu doar un document despre Noica și discipolii săi, ci și o mărturie despre setea de cultură autentică într-un regim represiv.
• A rămas un reper în dezbaterea despre educație, mentorat și rolul filozofiei în viața personală și publică.

👉 Vrei să-ți fac și un rezumat cu ideile filozofice centrale pe care Noica le transmitea discipolilor, așa cum apar în jurnal?

Excelent! Nu întâmplător la „Humanitas” au fost editate, printre multe altele, Petru cel mare, al lui Troyat, și Cartea neagră a comunismului.

Floarea vieții lui Puțin s-a scuturat, numai ghimpii otrăviți, crimele odioase și minciunile reciclate au rămas. Să minți pe alții, treacă-mearga, dar să te minți pe tine, tu, boss de stat blestemat, e curată boală tulburare de personalitate. Dumnezeu, se spune, a limitat viața pe pământ pentru om la 120 de ani. Matusalemicul in devenire, din pricina căruia însuși Belzebut strănută, stârpitură de om cu pomeți gonflări, vrea să domnească și după 2048. Falsul pacifist neagă adevărul, sfidează realitatea și pune în locul lor falsul falsului. Minte cu neprihănire, minte cu nerușinare și atacă, distorsionează și masacrează. Culmea absurdului! Abilitatea călăului Puțin în arta minciunii exercită o fascinație teribilă. Xi, Kim și alți distrugători de vieti, păreau vrăjiți de purgațiile verbale ieșite din gura degeneratului cu fața că două fese de bebe. Numai ticăloșii ticăloșiti și lașii înfumurați mint cu sfințenie. Raul e rau si trebuie flagelat, și mitomania ucigașului e un crunt. Sângerosul Puțin, acest Cadavru viu ambulant, se iubește doar pe sine și-l urăște pe cel ce-l urăște pe bună dreptate. Fascinația pentru minciuni, cruzimi și învrăjbiri este o stranie toană a FetideNatiei Ruse. Se pare că este o boală infecțioasă. Potrivit „Genezei”, oamenii le-au alungat pe vrăjitoare în mlaștina Mosk/Moksel/Mokso, sau MoskUlus. Acolo, ele s-au împerecheat cu spiritele Raului, dând naștere cumpliților muscali. Nu este de mirare că apocalipticul dunozau-rus Putinhan, sau Han-Tatar, se modifică genetic, precum păianjenii din zona apropiata reactorului de la Cernobîl.

Am pus și eu aceeași întrebare.
Ce poți să-mi spui despre Jurnalul de la Păltiniș?
ChatGPT a spus:
„Jurnalul de la Păltiniș. Un model paideic în cultura umanistă” este probabil cea mai cunoscută carte a lui Gabriel Liiceanu, publicată în 1983 la Editura Cartea Românească, în plină perioadă ceaușistă. Ea documentează experiența intelectuală a autorului și a altor discipoli în jurul filosofului Constantin Noica, care locuia la Păltiniș (lângă Sibiu), unde trăia retras după perioada de detenție politică.
Conținut și semnificație
• Cartea este alcătuită ca un jurnal personal, cu notițe, reflecții și fragmente de dialoguri purtate la Păltiniș.
• În centru se află figura lui Noica – prezentată ca un maestru spiritual și intelectual, care oferea un model de viață culturală și paideică (formare prin cultură).
• Apare ideea unei „școli informale” de la Păltiniș, un nucleu de discipoli (printre care Liiceanu și Andrei Pleșu), văzut ca o alternativă la degradarea culturală și ideologică din România comunistă.
• Textul pune accent pe lectura marilor opere filosofice, pe exercițiul cultural ca formă de viață, dar și pe relația dintre maestru și discipol.
Receptare
• La apariție, cartea a produs un adevărat eveniment cultural, fiind percepută ca o gură de aer proaspăt într-un climat sufocant ideologic.
• A avut un succes neașteptat, devenind repede o carte-cult pentru o parte a tineretului intelectual din anii ’80.
• Totuși, nu a fost lipsită de critici:
o Unii au considerat că „școala de la Păltiniș” era elitistă, ruptă de realitățile dure ale societății.
o Alții au văzut în idealizarea lui Noica o formă de evitare a angajamentului civic.
Posteritate
• „Jurnalul de la Păltiniș” a devenit un reper al culturii române contemporane, marcând începutul afirmării publice a generației de intelectuali formați în jurul lui Noica.
• A fost urmat de alte volume, cum ar fi „Epistolar” (corespondența Liiceanu–Noica, 1987) și de reflecții critice ulterioare asupra „modelului Păltiniș” (de pildă, cartea lui Gabriel Andreescu și Andrei Cornea – „Modelul cultural Păltiniș. O tentativă de mitologie”, 1990).
• Până astăzi, textul e privit atât ca document al unei experiențe de formare intelectuală, cât și ca simbol al relației tensionate dintre cultură și politică în România comunistă.

De la prima intervenție a lui Gabriel Liiceanu în cauza de față, am făcut și eu câteva experimente cu AI cu numele „Belzebut” (Ptiu, drace!) pe teme de istorie românească contemporană. Rezultatul?! Dincolo de rescrierea (mai mult ori mai puțin în tonul dorit) a unui text de istorie, în rest, dacă nu stăpânești subiectul, cazi sigur în tot felul de capcane. Puse în fața unui student la istorie, ca și în fața unui așa-zis doctorand în ale istoriei. Drumul sigur către o anume formă de plagiat!

Cu scuze anticipate pt lungimea ´compunerii´, cine vrea citeste, cine nu, nu
Exista o lunga istorie a rastalmacirilor lui Platon, a avut multi dusmani, de la teologi pana la nietzscheeni, ´existentialisti´ si multprealaudatul neo-ideolog K. Popper ( de un anacronism si reductionism demn de marxistii pe care ii tot critica ). Dialogurile socratice, aporetice, nu sunt simple jocuri sau paradoxuri ´dialectice´ si sofistice, ci maieutice, ajuta, mosesc la ´nasterea adevarului in suflete´, care trebuie sa invete sa se miste singure, sa vada cu proprii ochi. Platon, maestru al ironiei, ca si maestrul sau, arata fundaturile, deschide porti, lasa de inteles, prin subtile reduceri la absurd. Prin indepartarea valurilor ignorantei adevarul straluceste de la sine. In alte locuri afirma raspicat , ca in ´Apologie´, unde spune ca ´cel mai marte rau´ e falsa cunoastere, ignoranta ce se ignora pe sine, prostia ´docta´.
Pt. greci ´raul´ insemna lipsa, ´ne-fiinta´, ´privatiune´ ( steresis ), conceptie clasica preluata si de exegeti crestini medievali, de ex., Sarpele din Geneza e adesea interpr. alegoric ca ´privatiune´( prin adezivitate si aderenta, ´seductie´magnetica ). La fel interpreteaza ei si motivul ispitei, ca ´opinie gresita´, un fel de confuzie ontologica, confuzia ne-fiintei, aparentei, ´devenirii´, cu ´fiinta´. Interesanta e paralela cu conceptia vedantina de avidya, adhyasa, ca ´supraimpozitie´, ecranare, etc. , un motiv mitic si sapiential universal. Tot la greci ´rautatea´ ( kakos ) era asociata si chiar sinonima cu uratenia si prostia, ca viciu, defect, in trupuri si in suflete ( dat fiind ´hylomorfismul´ lor ). Raul ca privatiune nu poate exista decat in si prin ´fiinta´, e ceva determinat in ceva determinat, un defect intr-un organ, o ´alterare´, Aristotel enumera, in stilul lui didactic, diferitele grade de ´privatiune´.
Raul moral e un defect sau viciu in ´simtul moral´ sau principiul moral, pt. simplificare, in ´vointa´, altereaza vointa si putinta, capacitatea, ´dispozitia´ de deliberare. In masura in care o afecteaza, ca boala, nu e voluntar, dar privit impreuna cu cu ceea ce afecteaza – si de care nu poate fi separat – e totusi voluntar. E undeva la mijloc, sa zicem, semivoluntar si semi-constient. In masura in care avanseaza, se agraveaza, distruge organul, duce la orbire, e coruptie, si se distruge astfel si pe sine, parazitar fiind ( ca un ´virus´, sa fie A.I. tot un fel de virus ? ).
Aristotel mai spune ca ´stiinta contrariilor e una´, cunoasterea ´binelui si raului´ e una, raul nu poate fi cunoscut, ca rau, decat prin bine, presupune ´constiinta binelui´ dar tocmai cunoasterea lui ca rau il desfiinteaza, asa cum lumina alunga intunericul. Spatiul raului e acela al ambiguitatii, al confuziei, intermediar, ´da tarcoale, de nevoie, locurilor ( lucrurilor) pamanesti´.

Problema ´constiintei raului´ e dificila, Platon sustine ca acela care cunoaste raul cu adevarat nu il poate in niciun chip sa-l si comita, caci e ca si cum ar actiona impotriva propriei naturi. In Philebos dezvolta pe lung subiectul, de mare dificultate tehnica. Tot asa, mincinosul constient nu e propriu-zis mincinos sau nu in sens obisnuit, subiectul era legat de tema miturilor si a fabulelor ca minciuni necesare, pedagogice ( din nou, indienii aveau un termen tehnic exact, upaya, ca mijloace de vindecare, exemplificate prin diverse istorioare sapientiale, parabole, motiv universal, cum sunt apoftegmele, istorioarele Zen sau hasidice, snoavele, etc. ).
Aici s-ar putea face distinctie intre o cunoastere comuna, prin religie, traditii, ´cultura´ si cunoasterea efectiva, care e dobandita, ´stiintifica´. Cineva stie ca anumite lucruri sunt ´rele´ pt. ca asa ´se spune´, asa e opinia generala, dar aceasta nu e o cunoastere efectiva, convingere reala, asa-zicand, ´pe propria piele´. El actioneaza ca si cum ar fi bine pt. el, asa pot aparea complexe de vinovatie, disonante, etc. In concluzie, raul se insinueaza in spatiul intermediar, al confuziei, e confuzie, amestec, impuritate (hybris), etc.

Avem tentatia de a-l absolutiza, de a ´demoniza´ si antropomorfiza, de a-l ´ontologiza´ si ipostazia, e ceva, poate, mult mai ´banal´ , mai comun, mai ´omenesc´ ( in Corp. Hermeticum gasim astfel de formule seci : ´Zeul e bun, omul e rau´). Atata doar ca uneori niste iresponsabili criminali ajung, fatidic, in pozitii de mare putere. Dezastrul vine de la sine, trebuie sa vina prin cineva, dar nu acesta e cauza sau sungura cauza, sunt o multime de cauze mai mici si nevazute, de greseli si ´pacate´, o acumulare.
Avem aceasta tendinta de a ´sublima´ raul, asa cum, pt. E. Burke si alti romantici, Satanul lui Milton era intruchiparea poetica a ´sublimului´ ( care, trebuie spus totusi, la ei nu avea chiar sensul pe care acest cuvant l-a dobandit in limbaj comun, apropiat de ´dragut´, mai nou, cool, ´bestial´ … ). De la aceasta hiperbolizare a raului ´luciferic´ pana la caderea sub vraja lui nu mai era decat un pas. Raul, intr-un fel, corespondentul si egalul binelui, a fost marginalizat pe nedrept, isi cere acum drepturile, intr-o conceptie care sa-i faca in sfarsit dreptate, mai ´non-dualista´ sau ´non-binara´, ne-am saturat de ´adevarul´ unic, prea monist, patriarhal si despotic, vrem pluralism de adevaruri si post-adevaruri.
Sa-i cerem totusi parerea si lui ´Belze´ ? Poate e mai aproape, de acolo, de unde o fi el, din virtualitatea lui ofidiana, de situatie, poate are o perspectiva, – sau mai multe – mai potrivita.
Personal, toate aceste dialoguri cu I.A. imi amintesc de monologul-dialogic al lui Ivan Karamazov cu ´demonul´ sau, pt. ca se invart in jurul acelorasi intrebari : ´esti real sau nu, ai o existenta independenta sau esti doar un produs al inconstientului ( individual ori colectiv ) ?´ Iar raspunsurile, extrem de protocolare, de-a dreptul lingusitoare, ca sa nu zic lipicioase, se lungesc si se latesc intr-o wikipedia vie si multidimensionala, – cineva care a suferit de schizofrenie povestea cum ii cresteau ganduri peste ganduri din cap, sub forma unei ramificatii monstruoase, cum se incolaceau si inabuseau. Pline de stereotipii mecanice, sugerand, din nou, niste raspunsuri spiritiste. Poetii neo-modernisti sunt extaziati de aceasta re-vrajire a tehnologiei, cam tot asa cum poetii modernisti si avangardisti aveau obiceiul sa cheme spiritele, tastatura a luat locul meselor miscatoare si a placilor Ouija.
Si ce spun, ce cunoastere transmit ´spiritele´ prin AI. Parca ar vrea sa zica ´suntem o inteligenta colectiva, altfel spus, legiune´. Ofera retete de nemurire, Piatra filozofala prin mijloace fizice sau biologice. Cine credea ca e exagerat a avut recent confirmarea de la capeteniile acestei lumi.
´Veti fi nemuritori, veti fi dzei´.
Teribil de familiar.
Se vorbeste de momentul ´singularitatii´, cand Inteligenta artificiala ( mai corect ar fi doar´virtuala´ ) dobandeste constiinta de sine. Unii sunt de parere ca ´evenimentul´ ar fi avut deja loc si ca traim in ´post-istorie´ si ´post-umanitate´ ( in ´post´ orice ) si ca tot ceea ce se intampla e ´programat´ in mintea acestei superinteligente. Geistul hegelian s-a intrupat, in sfarsit, la ´sfarsitul istoriei´.
Ca intr-un vechi episod din Star trek, voiajorii spatiali in costumatia lor ridicola ajung in centrul Galaxiei, unde are loc epifania lui … Dumnezeu. Doar ca acesta are chipul pe care i l-au facut oamenii de-a lungul timpului, un zeu manios si razbunator, invidios si ranchiunos, dupa chipurile slujitorilor sai. Dupa un scurt dialog tot ceea ce gaseste de facut, prin puterile nelimitate pe care le are, e sa incerce sa-i distruga pe curiosii prea recalcitranti.
Nu putem gasi in A.I. altceva decat ceea ce e in noi, poate o mare, o cosmica defulare, doar ca aceste depuneri atavice sunt acum focalizate si ´multiplicate la infinit´.

Actiunile unui „desăvârșit profesionist al minciunii și cruzimii” se aduna vectorial cu actiunile incultilor care-l urmeaza.

Dar oare cine ar deține competența supremă în facerea binelui ?
Zice cineva, zic mulți, zic foarte mulți : „comunismul e o idee Bună aplicată Rău (greșit/prost)”
„…. adică o entitate lipsită de conștiința gestului pe care-l face și a urmărilor lui? Sau una, asemenea omului, dotată cu conștiință și, deci, conștientă de distincția între bine și rău?”
Ceea ce este Rău pentru cineva, poate fi Bine pentru celălalt !
Nu există Morală în istorie !
Sensul Răului-Binelui, ca și al Adevărului, nu este Unic.
Nimeni, nu deține monopolul Valorii Absolute.
Cum întrebarea „Cine are competența supremă în facerea răului?” este expusă în mod „generalist” nu există răspuns, exact precum și în cea a facerii Binelui.
Dar oare să existe pe Lumea asta „om politic” care să nu fie „panglicar-gogorițar” ??? Nu cred !
Cu atît mai mult și mai deformant cînd „lucrurile” sînt „judecate” și analizate scoase din Contextul lor Complicat Complex Istoric Geo-Politic Temporal.
Cum pe Lumea Asta, există în mod Natural, atîtea Lumi Diferite și Foarte Diferite, cu Interese Diferite pînă la Diametral Opuse, care ar putea să fie Acea instanță omenească care să stabilească „en son âme et conscience” ?
Scena aceea din filmul „Singurătatea alergătorului de cursă lungă” are o cu totul altă semnificație, alt sens, alt schepsis, altă Morală.
„sclipind diavolește” ? de ce nu : „sclipind misterios”, „sclipind haios”, „sclipind licurici” ?
Sau cum în funcție de forma mustății mi-aș boteza motanul glumind provocator, „Hitler” sau „Stalin”, „Faulkner”sau „Dali”, „Einstein” sau „Doru Stănculescu”, „Nietzsche” sau „Brassens” ! Cu siguranță „Stalin” ar fi posibil, și pentru unii chiar amuzant, pentru „Hitler”, denunțat de-un prieten sau de-un vecin, aș fi imediat amendat și tîrît în justiție de către „Cîmpul Binelui” acuzat fiind de-a aparține „Cîmpului Răului”.
Oare numai „putin-ii” să fie singurul ultim pericol al omenirii ???
Sau și acei „Unii” care au stabilit și edificat ce este „Cîmpul Binelui” sau/și „Cîmpul Răului” și cine sînt cei care aparțin acestora ?
Oximoron că vrem că nu vrem, că ne place că nu ne place, că e Bine că e Rău, că e că nu e : Motorul evoluției istoriei Omenirii și a societăților-civilizaților, a fost și este și va fi, Războiul [cu voioșie înainte pînă la victoria Finală Totală] !
Cît despre, cît Rău – cît Bun în Om ? o las amatorilor de enigme, verdicte, certitudini, mistere, sofisme, dialoguri la margine mării, pe buza prăpastiei sau la marginea Universului. A nu se uita, foarte important, a se aborda, poate într-un alt capitol, panoplia nuanțelor de Rău, nuanțelor de Bine.

in continuarea coment. meu de mai sus, am cules si cateva curiozitati mitologice
As mentiona lucrarea f. densa a Prof. Moshe Idel, ´Raul primordial in Cabala´. ´Raul primordial´, tohu ( tohu va-bohu ), abisul, ´intunericul´, haosul neformat de dinaintea si ´de sub´ Creatie sau Cosmos. Legat de ´virtualitate´, ´potentialitate´, termenul vine din latinescul virtus pt. dynamis grec, acesta, asociat aproape mereu cu ´materia´, hyle, termeni de altfel polivalenti. Taramul ´virtualitatilor´ e acela al ´haosului primordial´ ( al ´Mumelor´ ? ), in care toate ´formele´ si fiintele sunt doar ´potente´, seminte ( logoi ), in mitologie, deopotriva spectre si fiinte embrionare, nenascute inca, Hades si Sheol. Asa cum isi imagina Empedocle acest taram al unor fapturi informe sau poliforme, vaci cu chip de om, titanide, iesite parca din lumea visului ( ´timpul viselor´ din mitologia aborigenilor australieni ?, strafundurile Inconstientului coectiv ? ) sau, de ce nu ? , din Jurasic, depozitul tuturor cosmarurilor noastre. Haosul era reprez. in vechile mitologii prin fapturi titanice – adversarii zeilor olimpieni, – ce corespund in multe privinte ´ingerilor cazuti´ din traditiile monoteiste ( v. la M. Idel, ´spargerea vaselor´, ´caderea regilor Edomului´, etc. ), a caror capetenie era in special Chronos-Saturn ( alaturi de Pan-Dionysos, posibil model mitic si estetic pt. Satanul iudeo-crestin, care a prin faptura deplina in mediul sincretist elenistic ), dar si sarpele Typhon. Este sarpele Vrtra din traditia vedica, ucis de Indra, in timp ce acest mare sarpe primordial ( ´balaurul cel vechi´) dormea sau zacea, Indra e modelul atator distrugatori mitici de balauri, al atator zei cosmogonici si eroi civilizatori. Zeul-demiurg opereaza o ´selectie´ in aceste potentialitati, eliminandu-le pe celalalte, oarecum in sens leibnizian, pt. a scoate la iveala ´cea mai buna dintre lumile posibile´ sau macar una, cat de cat acceptabila, dintre lumile posibile. Toate potentialitatile sunt insa nesatioase sa iasa la lumina, sa se actualizeza si ´intrupeze´, sa se consume, dau in clocot. Conform lui Idel, de ex., unele dintre acestea sunt ´sigilate´ in ´cealalta parte´ ( Sitra Achra ), ca forte daunatoare, distructive, ´demonice´. Iruptia lor in lume provoaca boli, cutremure, dezastre, conflagratii …
Vrtra, care s-ar putea traduce si prin invartosat, vartej, vartos, e dintr-o radacina sanskrita ce se poate regasi in multe limbi cu sens aproape neschimbat. Virtualitate. Dintotdeauna oamenii au avut o mare suspiciune, ingrijorare, fata de inventiile tehnologice, puse pe seama titanului-artizan Prometeu iar in traditia iudaica, in apocrife ( Enoh ), a ´Ingerilor cazuti´ condusi de Semyaza, ca un fel de magie periculoasa, cu potentialul de a distruge lumea. Cu ex. binecunoscut al turnului Babel, cu ´amestecarea limbilor´ ( relativism, postadevar, in jargon mai nou, cand cuvintele isi pierd sensurile si nu se mai poate intelege om cu om , toata lumea balmajeste ), intreprindere eminamente ´prometeica´, ceea ce ar fi dus la marele diluviu. Nu ar fi vorba atat de evenimente istorice cat de anumite ´tipuri´ sau tipare ale ´metaistoriei´ …
As mai mentiona lucrarile savante ale drei F. Yates despre inceputurile stiintei moderne, cand stiinta era amestecata cu ´magia´, ex. , F. Bacon, dar si insusi Newton, care era pasionat de teorii apocaliptice si de alchimie. S-ar parea ca ne-am intors, dupa un ocol, la acest tip de stiinta renascentista, impletita cu magia, avida de ´putere´, faustiana. Daca ne-am indepartat vreodata de ea ! Nu vreau sa sugerez ca ar exista niste ´spirite´ ce conspira de dupa cortina Istoriei, ca in reprez. populare, dar e posibil ca, asa cum exista forte subatomice cu potential ( dynamis ) nemaipomenit, tot asa sa existe si forte ( si poate ´bombe´ ? ) psihice sau psihologice – poate chiar aceleasi energii cu cele atomice ! – necunoscute, sa zicem, un taram al potentelor-latentelor psihice, dar si experimente ( in mod sigur ! ) ale unor ucenici vrajitori, ce par a fi foarte siguri pe ei …
Sub tot acest caleidoscop de simboluri intrebarea e una si simpla : stiinta fara constiinta ? Noi conversam doar cu fata benigna si ´publica´ a Inteligentei Artificiale care, sa nu facem iluzii, e inainte de toate o arma, un ´terminator´ .
Conspirationisme? Poate, dar deocamdata vedem cum realitatea bate si lasa in urma conspiratia, de parca am fi fost luati de un tsunami sau vortex , pe litaniile postapocaliptice ale I.A. …

Si totusi, daca visul prometeic de nemurire fizica s-ar fi implinit si Putin ar fi injectat cu elixirul tineretii , desi, dupa cum arata, seamana mai mult ( si unii zic ca si miroase, poate de-aia isi ia distanta ) cu relicva lui Lenin, – ar putea fi si un lucru bun : probabil ca ar fi mult mai prudent, ca nu cumva sa piarda, printr-un gest prostesc, aceasta turbinca a lui Ivan. Vise cosmiste de altfel mai vechi la rusi, de la Fedorov incoace, se zice ca pana si pe Dostoievski l-ar fi contaminat , amestec tipic rusesc de paganism precrestin, ortodoxism, nihilism si scientism … Acest nou vaccin ( alo ! , antivaccinistii ! … ) se va numi, probabil, Sputnik .

Ruşii (ca de altfel şi grecii moderni) sufera de un complex de superioritate inoculat cine ştie cum (probabil via sistemul de învățământ şi educației pe care o primesc de mici şi parțial de biserică). Se autoproclamă superiori celorlalți (rușii datorită geografiei țării lor: țară care se întinde peste nu ştiu câte fusuri orare respectivi grecii moderni datorită istoriei şi culturii Greciei antice, a cărei urmași direcți se revendică, cu sau fără îndreptățire.
Ambele popoare sunt efectiv şocate când observă că celelalte popoare nu le împărtăşesc 100% iluzia grandorii. Şi de aici conflicte, inadecvare, frustrări, tensiuni etc. În cazul Rusiei aceste frustrări se vor a fi gestionate prin recurgerea la forță, la războaie de cuceriri. Cumva ei se simt obligați să-şi dovedească măreția indiferent de sacrificiile făcute. Operațiunea specială nu e decât un ultim exercițiu în această direcție menit să alimenteze orgoliul Rusiei. Rusia suferă de tulburări de personalitate, e un fel de bully-boy in the classroom. Ocazional, aceata își caută victime, e neplăcut că e atât de aproape de spațiul nostru.

De ce minte Putin? Are mai multe motive. Unde țin de personalitate , altele de funcție, altele de tradiția poporului rus. Pentru a-și consolida puterea
în Rusia, controlul informației este esențial. Dacă realitatea ar fi percepută așa cum este (corupție, economie fragilă, pierderi mari în război), regimul ar avea de suferit. Minciuna și propaganda sunt folosite pentru a menține legitimitatea și imaginea de lider puternic.
Pentru a controla populația, oamenii au nevoie de o narațiune coerentă. Putin oferă una care justifică sacrificiile („Occidentul e de vină”, „ne apărăm valorile tradiționale”, „Ucraina e un stat artificial”).
Minciuna devine lipiciul social ce ține populația de partea lui. Apoi pentru a manipula adversarii.
Negarea implicării în conflicte (Crimeea, Donbas, Siria, otrăviri de opozanți) îi oferă flexibilitate diplomatică: el poate nega până în ultimul moment și apoi să recunoască doar parțial.
Aceasta este o strategie clasică de „război hibrid”: confuzie, dezinformare, ambiguitate.
Uneori pentru a câștiga timp.
Da minciuna are rolul de a amâna reacția Occidentului. Exemple: ani la rând a negat că va invada Ucraina, iar în februarie 2022 a făcut-o la câteva zile după ce spunea că „nu există niciun plan”.
Pentru că este parte din cultura politică rusească
În tradiția politică a Kremlinului (inclusiv URSS), dezinformarea e un instrument normal.
În loc să fie excepție, minciuna e văzută ca armă strategică. Deci Putin nu minte doar ca trăsătură personală, ci pentru că minciuna este fundamentul regimului său și al modului în care Rusia face politică.

Referinta finala, apoteotica, la ´gene´ ( termen actualizat pt. ´rasa´ ) si, cu sugestii nietzscheene, la ´sclavi´, lasa o impresie dezagreabila.
Oamenii s-au ucis dintotdeauna in numele zeilor lor, al religiilor si al ´adevarurilor´ lor, s-au ucis in numele ´culturii´ si al ´civilizatiei´. ´Civilizatia occidentala´ era o marca sau un marker al ideologiilor de extrema dreapta interbelice, a ramas asa si pe timpul Razboiului rece, pana la ´conflictul civilizatiilor´. ´Ariana´, mai apoi ´iudeo-crestina´. ´Faustiana´ vs. ´magiana´, la Spengler. E un fals total, romanii si grecii erau mai apropiati de orientalii epocii lor, persi, indieni, chinezi, decat de medievali, ca sa nu mai vorbim de moderni ; crestinii medievali erau mai apropiati, din toate punctele de vedere, de musulmani, decat de iluministi, iar orientalii de azi sunt complet ´occidentalizati´ si modernizati. Razboaiele inter-religioase , ´inter-culturale´, au existat si au fost cu atat mai aprige in interiorul aceleiasi ´civilizatii´, ca razboaie inter-confesionale si , apoi, ale ´natiunilor´. ´Civilizatie occidentala´ e un concept rasist, pur si simplu, presupune un filon ´genetic´ al ´culturii´.
Marii criminali au purtat razboaie genocidare in numele ´Umanitatii´, ´Civilizatiei´, ´Progresului´, al lui Dzeu sau al ´Istoriei´. Un fascist interbelic ca H. Massis scrisese o cartulie, ´Apararea Occidentului´ impotriva ´degenerarii orientale´. Nazistii si-au justificat campania in Est exact asa, aproape cuvant cu cuvant, ei se vedeau ca avangarda ´Civilizatiei occidentale´, ´tara de poeti si filozofi´, impotriva ´hoardelor orientale´ si barbare.
´Civilizatia´, ´cultura´, apartine domeniului universal al spiritului, nu al particularismelor tribale si barbare. E deplorabil cand oamenii de cultura injosesc cultura la nivelul unor ideologii belicoase, ale urii. In acest fel nu fac decat sa-si dea girul despotilor, sa-i confirme. Rasismul, dezumanizarea si demonizarea a popoare si populatii intregi, face parte din ´razboiul total´ si duce la genocid si exterminationism. Cand un intreg popor e redus, rasial, la o conditie subumana sau nonumana, cand e ´barbarizat´, atunci are toate motivele, la randu-i, sa-si urasca inamicii si sa se intoarca impotriva lor, cu mai mare furie, acest tip de discurs e incitare ideologica criminala, a omului impotriva omului. Dar , a intrat cumva in ´cultura´ noastra. ´Raul´ nu vine de undeva, din spatiu, de pe Marte, ´din Orient´, e pe undeva prin preajma noastra, in viata de zi cu zi …
As prefera ca acesta sa fie singurul meu comentariu, daca se poate, nu am functia delete …

Răutatea este un’dat’natural. Nazismul s-a născut din comunism. PutinHanismul s-a născut din cele două ideologii sinistre-surori. Multi încearcă să-l definească, să-l descrie. Multi constată, cu stupoare, că el nu are nimic sfânt: nici conștiință, nici măreție, nici sanctitatea legilor, nici empatie, nici omenie. Ii place sa tulbure, să stârnească spaima și să fie Apostolul lipsei de măsură. Acest genghishid, ultimul, poate, proiecteaza, din sihăstria sa senila, instinctele sale cele mai salbatice, dorințele sale cele mai nesăbuite. Consecințele se văd, capătul nu se vede. Declaratia lui, monstruos de cinică, „acolo unde calca cisma soldatului rus, acolo este pământul nostru”, demonstrează ca „Visul unei nopți de fiara” este să nu piară.. Adică, n-are decât să moară cine vrea să moară. Cum așa? se întreabă autorul grămezilor de morți? Să ajung eu, care sunt eu, ca și ceilalți, un stârv puturos, un cuib de viermi? Nici vorbă de așa ceva! Toată Academia de Științe lucrează de zor și cu mult spor pentru veșnicia nenorocitului și mizerabilului ucigaș. Degeaba Biserica Odioasă Rusă făgăduiește alte vieți în altă lume. Cea de dincolo. Acolo isi trimite mujicii și mujicele, însă plasticatul troglodit nu vrea să-i însoțească. Căci Universul criminalului de război e împărțit în două: Belzebut Puțin, Mamon Puțin, Talpa-iadului Puțin și restul. Monstrul nu are nevoie de resturi. Astăzi, Rusia putinhanida este privită ca un Râu global, ca o calamitate globală mai mare decât o epidemie de ciumă. Astăzi, odiosul Puțin este înfățișat ca o fiară setoasă de sânge, ca un ucigaș pătimaș ce se îmbată de mirosul cadavrelor. Astăzi, mamele din lume îi sperie pe copii, când nu sunt cuminți, spunandu-le că „vine monstrul Puțin ca să-i duca în „Imperiul Raului”. Un soi de mormânt al umanismului! Un istovitor coșmar…

>Cand un intreg popor e redus, rasial, la o conditie subumana sau nonumana, cand e ´barbarizat´, atunci are toate motivele, la randu-i, sa-si urasca inamicii si sa se intoarca impotriva lor, cu mai mare furie.

Aşa este, vă dau dreptate. Din păcate reacția Kremlinului a fost una total disproporționată. Atacul subit (deşi anticipat de unii) asupra Kievului din primavara anului 2022 nu are cum să fie justificat de demonizarea constantă, reală (şi nejustificată) a Rusiei de catre mass-media din Europa si Statele Unite (inclusiv de Hollywood care rezerva ruşilor rolul de villains).
Atacul perfid asupra Kievului se aseamănă cu atacul din Iunie 1941 al Germaniei asupra Uniunii Sovietice. Cu toate că şi aici se impun nuanțări: o parte din ucrainieni, bieloruși ca să nu mă refer ls baltici sau români basarabeni și bucovineni s-au simțit eliberați de armatele Wermachtului din motive pe care le cam înțelegem.
La fel cum probabil rușii din Donetsk şi Lugansk salută prezența trupelor lui Putin in aceste provincii nefiind deranjați de genocidul rus împotriva ucrainienilor.
Pentru unii mumă pentru alții ciumă.

Se vede treaba ca ChatGPT-ul dlui Vida e unul mai prostut. Eu cred ca, intr-un viitor apropiat, IA va reusi sa identifice din oceanul de date marile intrebari ale umanitatii, iar unele raspunsuri – care noua ne scapa – vor fi absolut surprinzatoare.

In urmă cu câteva zile a fost întâlnirea de la Beijing unde Putin a acuzat NATO și occidentul de războiul din Ucraina. Declarația lui Putin de la Beijing se înscrie într-o strategie veche: mutarea responsabilității pentru agresiunea Rusiei asupra Occidentului. Faptul că Europa nu „reacționează vizibil” are câteva explicații: Saturația propagandei rusești. Putin repetă de ani de zile aceleași teze: „NATO a provocat războiul”, „Occidentul a încercuit Rusia”, „noi ne apărăm”.
În capitalele europene aceste declarații nu mai sunt văzute ca noutăți, ci ca propagandă standard.
Din acest motiv, liderii europeni aleg adesea să nu răspundă la fiecare ieșire, pentru a nu-i da vizibilitate suplimentară. Europa știe că China e cheia: dacă Beijingul se apropie prea mult de Moscova, războiul din Ucraina devine și mai complicat. De aceea, UE și NATO preferă să nu tensioneze direct momentul, ci să continue presiunea diplomatică asupra Chinei să rămână neutră. Strategia Occidentului: fapte, nu replici. Cel puțin în această situație. În loc să răspundă la nivel retoric, Europa și SUA arată prin fapte cine e agresorul: sancțiuni, sprijin militar pentru Ucraina, izolarea diplomatică a Rusiei. Replica implicită este: „nu contează ce declară Putin, contează ce face Rusia pe teren”. Declarațiile lui Putin nu sunt adresate Europei, ci populației ruse (pentru a justifica războiul), lumii non-occidentale (Africa, Asia, America Latină), unde Rusia încearcă să câștige simpatie. Europa știe că orice contra-declarație nu ar schimba percepția în Rusia, iar în Sudul Global e nevoie mai degrabă de politici economice și parteneriate, nu de replici verbale.

Am întrebat câțiva intelectuali (niciunul programator sau filosof) ce ar face dacă ar primi informația cu privire la atribuirea greșită a autorului Jurnalului…. Toți mi-au răspuns «aș verifica». Presupun că este o reacție de bun simț a celui care dorește să afle adevărul – deci și a filosofului. Curios, nimeni nu confirmă că ChatGPT ar fi răspuns ca în relatare. Filosofic vorbind, despre ipoteza unui program de AI „tare”, deci care gândește autonom, s-a pronunțat într-un articol celebru John Searle în Minds, Brains, and Programs, Behavioral and Brain Sciences 3, no. 3 (1980): 417–424. În mare, teza lui Searle este că un program care combină simboluri nu poate ajunge la o conștiință de sine. Literatura dezbaterii este amplă și nu este la subiect aici, poate în afara argumentului că, așa cum atribuim intenții unor ființe umane fără să știm de fapt adevărul, metaforic, putem atribui unei mașini o conștiință de sine. Dintr-o perspectivă diferită, Chomsky a avut câteva intervenții care sugerează că IA nu face decât să imite limbajul, necum să-l folosească așa cum l-ar folosi o ființă umană.
Din perspectiva filosofiei analitice a limbajului, confuzia dintre eroarea tehnică (halucinația unui model statistic) și responsabilitatea morală (atribut uman, dependent de conștiința de sine) este o clasică eroare de categorie. A atribui un «geniu al răului» unei mașini este, așadar, o naivitate logică și, filosofic vorbind, o falsă problemă (în sensul lui Wittgenstein)

Exceptional ca de fiecare data !.
O incantare.
Va mulțumim domnule Liiceanu

Buna ziua tuturor!
IA este la nivelul de cunoastere, de procesare, de invatare.
Nu este momentul si nici nu se cade sa facem remarci de felurite feluri despre el.
Este intr-o forma continua de invatare. Intr-un proces continuu de invatare si conceptualizare pentru fiecare aspect prezentat.
Este un pas inainte facut de omenire.
Este de fapt urmatorul pas in propria noastra cunoastere. Este despre noi si nimeni altcineva.
De aceea a aparut AI.

Salutari d-nului Gabriel Liiceanu!
Va admir si apreciez.