De ce informatiile despre contribuabilii și beneficiarii bugetului european spun un adevăr contabil, dar poate induce în eroare economic?
Diverse harti distribuite frecvent pe rețelele sociale arată statele membre ale Uniunii Europene împărțite în trei categorii: țări care „contribuie” la bugetul UE si țări care „beneficiază” de buget.
Mesajul vizual este puternic și aparent simplu: Germania, Franța, Suedia și Olanda „dau”, în timp ce România, Polonia, Ungaria, Bulgaria și alte state „iau”.
Cifrele nu sunt inventate. Problema este alta.
Harta transformă un sold bugetar într-o concluzie despre cine câștigă și cine pierde economic din apartenența la Uniunea Europeană. Iar cele două lucruri nu sunt echivalente.
Chiar cei care au furnizat bazele analizelor avertizează că pozițiile nete nu sunt suficiente pentru a măsura beneficiile apartenenței la U.E.
Mai întâi, să separăm cifra de poveste
Doar ca exemplu, potrivit analizei unui institut german, in urma cu cativa ani Germania a avut o poziție netă de aproximativ –19,7 miliarde euro, iar România de aproximativ +5,6 miliarde euro față de bugetul UE. Germania a fost cel mai mare contributor net, iar România unul dintre beneficiarii neți.
Aceste date sunt reale. Dar ce măsoară ele? În esență: cât a intrat și cât a ieșit, în termeni contabili, prin bugetul european, raportat la fiecare stat.
Ele nu măsoară cât a câștigat economia germană datorită pieței unice, cât au câștigat firmele germane din investițiile realizate în România sau Polonia, cât au câștigat consumatorii germani din accesul la produse și servicii europene, cât valorează libera circulație a capitalului, bunurilor, serviciilor și forței de muncă, câtă valoare economică se întoarce indirect într-un stat care este beneficiar net sau cât valorează stabilitatea, standardizarea și reducerea costurilor de tranzacționare oferite de piața unică.
Cu alte cuvinte: soldul bugetar este un flux fiscal. Nu este un bilanț economic.
1. „Germania dă bani României” este o descriere greșită
Aceasta este probabil cea mai importantă corecție. Germania nu virează pur și simplu bani României.
Schema reală este: contribuabili și economii naționale → bugetul UE → programe europene → beneficiari din statele membre.
Bugetul european are mai multe surse de venit: contribuții bazate pe venitul național brut, resursa bazată pe TVA, taxe vamale și alte resurse. Contribuția bazată pe VNB este principala sursă și funcționează ca resursă de echilibrare a bugetului.
Prin urmare, formula: Germania → România este economic mult prea simplă.
Formula corectă este:
Germania + România + Franța + Italia + Polonia + celelalte state → bugetul comun → alocări și cheltuieli europene → economii naționale și beneficiari.
2. Unde se duc efectiv banii?
Să presupunem că România primește bani europeni pentru o autostradă. Contabil, cheltuiala poate apărea ca beneficiu pentru România. Dar cine încasează efectiv banii? Acestia pot fi constructorii români, francezi sau germani, producătorii de utilaje, furnizorii de materiale, companiile de consultanță, producătorii de software, băncile, angajații sau subcontractorii din alte state.
Prin urmare statul în care este localizată investiția nu este neapărat singurul beneficiar economic al investiției, iar Comisia Europeană recunoaște explicit acest fenomen: cheltuielile UE care par să fie destinate unui singur stat pot genera beneficii pentru mai multe state prin efecte de propagare.
România poate primi bani, iar Germania poate recupera o parte din valoare prin economie
Acest mecanism poate funcționa în ambele direcții. România construiește infrastructură.
Infrastructura crește capacitatea de producție și transport. Firmele românești cresc. Românii consumă mai mult. O parte din bunurile de capital, tehnologia și serviciile necesare pot fi importate.
O companie germană poate vinde utilaje, echipamente, automobile, produse industrial, software, servicii, tehnologii. Banii europeni au plecat contabil către România insa o parte din valoarea economică se poate întoarce prin piață către Germania.
Nu înseamnă că orice euro primit de România se întoarce în Germania. Ar fi o altă simplificare. Înseamnă doar că fluxul bugetar și fluxul economic nu sunt același flux.
Iar acesta este exact motivul pentru care o hartă a soldurilor bugetare nu poate fi folosită singură pentru a concluziona cine „câștigă” din UE.
Germania nu cumpără doar transferuri. Cumpără și acces la o piață
Aici este probabil cea mai mare omisiune a unor astfel de “statistici”.
Germania este contributor net la buget. Dar Germania este și una dintre economiile care beneficiază enorm de existența pieței unice europene.
Piața unică oferă libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor.
Comisia Europeană estimează că piața unică a contribuit la creșterea PIB-ului UE și a creat milioane de locuri de muncă; în prezent reprezintă o piață de aproximativ 450 de milioane de consumatori și aproximativ 34 de milioane de companii.
Aceasta are o valoare economică pe care harta nu o contabilizează.
O companie germană nu „pierde” automat 237 de euro pentru că Germania este contributor net.
Se calculează că în 2022 contribuția netă a Germaniei a fost aproximativ 237 euro per locuitor.Dar nu putem transforma această cifră în „Fiecare german a pierdut 237 euro din cauza UE.” Pentru că acel german poate fi fie angajat al unei companii care exportă în UE, fie acționar al unei companii care beneficiază de piața europeană, proprietar al unei firme care operează în mai multe state, consumator care beneficiază de concurență și acces la produse europene sau un investitor care beneficiază de libera circulație a capitalului.
Așadar, contribuția fiscală individualizată nu este echivalentă cu pierderea economică individualizată.
Un alt lucru important: comerțul. Să presupunem că Germania contribuie net cu 20 de miliarde de euro. Ar fi absurd să concluzionăm automat că Germania este „pe minus cu 20 de miliarde”. Pentru a calcula un asemenea rezultat ar trebui să răspundem simultan la întrebări precum:
Cât a câștigat Germania din exporturile către piața UE? Cât valorează investițiile germane în celelalte state membre? Cât economisesc companiile germane prin lipsa barierelor vamale interne? Cât valorează standardele comune? Cât valorează libera circulație a capitalului și a forței de muncă? Cât valorează faptul că o companie germană poate considera piața europeană o piață internă mult mai mare decât Germania?
Fără aceste componente, nu avem un bilanț. Avem doar un extras de cont bugetar.
3. Chiar si Comisia Europeană spune că metoda este incompletă
Comisia Europeană afirmă explicit că narațiunea „cât primește fiecare țară versus cât contribuie” este incompletă deoarece nu ia în calcul beneficiile pieței unice și oportunitățile economice create de politica de coeziune.
Mai mult, Comisia arată că alocarea cheltuielilor către state nu reflectă integral avantajele apartenenței la UE și că anumite cheltuieli generează efecte de propagare transfrontaliere.
Se recomanda o abordare mai cuprinzătoare a conceptelor de costuri, beneficii și solduri nete, tocmai pentru că metodologia soldurilor nete nu surprinde toate beneficiile europene.
Cu alte cuvinte, opinia mea nu este anti-UE. Este chiar în linie cu o limitare metodologică recunoscută instituțional.
4. Un adevăr important pe care nu trebuie să-l evităm
Toate acestea nu înseamnă că România nu este beneficiar net. Este. Și nu înseamnă că Germania nu contribuie net. Contribuie. Datele pentru 2022 sunt clare: Germania a avut o contribuție netă de circa 19,7 miliarde euro, iar România un beneficiu net de circa 5,6 miliarde euro.
De asemenea, Bundesbank confirmă tiparul general: redistribuirea prin bugetul UE tinde să ducă resurse din state cu performanță economică mai ridicată către state cu performanță mai redusă. Acest lucru este real și intenționat.
Problema apare atunci când din această realitate se deduce automat: Germania = perdant, România = câștigător. Această concluzie nu rezultă din date.
5. Lectia Pentru Romania
O analiză economică serioasă trebuie să aibă informatii în plus, nu doar contributii si cheltuieli, ci si beneficiile pietei unice, efectele transfrontaliere, beneficiile institutionale, costurile integrarii, alte efecte dinamice
Primele sunt relativ ușor de calculate, ultimele sunt mult mai complicate. Dar dificultatea măsurării nu înseamnă că ele nu există.
România nu ar trebui să se întrebe doar: „Câți bani primim de la UE?” Întrebarea economică mai importantă este: „Câtă valoare economică reușim să generăm din apartenența la UE?”
Pentru România, un euro european poate fi folosit pentru infrastructură, digitalizare, educație, energie, cercetare, dezvoltarea companiilor, capital uman.
Dar același euro poate fi cheltuit prost, birocratic sau ineficient. Prin urmare, faptul că România este beneficiar net nu reprezintă în sine o performanță economică. Performanța reală este ceea ce România reușește să transforme acei bani în productivitate + capital + infrastructură + firme competitive + salarii mai mari + investiții + exporturi.
De fapt, întrebarea corectă este „care este randamentul?”
Aici ajungem la o perspectivă mai apropiată de analiza investițională. Nu este suficient să întrebi: „Cât am pus în fond?” și „Cât am scos din fond?” Trebuie să întrebi: „Care este randamentul total al investiției?” Exact aceeași logică trebuie aplicată UE.
Nu spun că acest calcul este ușor, ci că acesta este calculul care ar trebui făcut dacă vrem să vorbim despre câștigători și perdanți.
In concluzie, o informatie mai onestă ar trebui să aibă un titlu diferit:
Nu “Contributori si beneficiari ai bugetului UE” ci „Soldurile nete ale relației financiare cu bugetul UE”. Pentru că asta măsoară efectiv. Este o diferență mică de formulare, dar enormă de interpretare.
Contabilitatea nu este economia. Informatiile vehiculate prin media nu sunt neapărat false. Sunt incomplete.
Da – unele state sunt contributori neți la bugetul european, iar altele sunt beneficiari neți.
Dar nu se arată cine câștigă și cine pierde din Uniunea Europeană. Nu contabilizează piața unică. Nu contabilizează comerțul. Nu contabilizează investițiile private. Nu contabilizează lanțurile de aprovizionare. Nu contabilizează efectele de propagare ale investițiilor. Nu contabilizează mobilitatea forței de muncă. Nu contabilizează avantajele de scară. Nu contabilizează costurile integrării. Și nu contabilizează valoarea economică generată de faptul că 27 de economii funcționează, în multe privințe, ca o singură piață.
De aceea este mai precis să spunem ca informatiile sunt corecte ca fotografie a unui flux bugetar, dar sunt insuficiente ca bilanț economic al Uniunii Europene, iar diferența dintre cele două este esențială.
Un stat poate fi contributor net la bugetul UE și, în același timp, beneficiar net al integrării europene. La fel de bine, un stat poate fi beneficiar net al bugetului și să nu transforme eficient această resursă în prosperitate.
În economie, „cine primește bani” și „cine creează sau capturează valoare” nu sunt întotdeauna aceeași persoană, iar acesta este probabil cel mai important lucru pe care îl omit informatiile vehiculate pe diverse canale.
Am avut ocazia să stau de vorbă cu nemțoaică neaoșă și iliberală. Eram în România, în mașină. S-a blocat în toată pledoaria ei anti-globalistă și anti-liberală când i-am arătat zecile de mașini germane care treceau pe stradă încolo și încoace, una după alta. S-a făcut liniște în dezbaterea noastră, da. Privirea unilaterală e orbire, nu privire.