miercuri, iunie 29, 2022

Clasa de mijloc n-are clasă

Am fost la Bookfest ’22 și m-am întors cu păreri amestecate. Pe de o parte, târgul a fost mai bine organizat ca în alți ani, diferența s-a văzut; pe de altă parte, eu personal m-am întâlnit cu necunoscuți și cunoscuți. Necunoscuții au fost foarte de treabă, mi-au povestit care dintre cărțile mele le-a plăcut și care nu, mi-au cerut semnături, am făcut poze etc, ca la orice târg. Cunoscuții, însă… m-au făcut praf.

Deși ne întâlneam la un târg de carte – subliniez: de CARTE – nimic nu i-a interesat, în afară de banii pe care îi „fac” eu la Bruxelles: „Ia zi, șmechere! Cât îți iese? Te-ai scos, ai dat de cașcaval, de diri-dari! Ce-ți pasă, ți se rupe, te doare la bască” etc. Am crezut că sunt ager dacă spun adevărul, și anume că deocamdată nu câștig nimic, doar învăț limba și orașul. Abia atunci a urmat adevăratul coșmar; m-au potopit bucureștenii cu sfaturile! Unul mă învăța să mă fac gunoier, altul să îmi deschid un bordel clandestin („Totu’ legal, Mihăiță!”), al treilea îmi explica ce carieră mă așteaptă în meseria de chelner, iar bomboana pe colivă a așezat-o cel care m-a sfătuit să dau lecții de franceză „pentru ăștia mai proști ca tine, fraiere!”. Enfin, nu merg mai departe cu exemplele, că mă deprim la loc. Esențial este că vechii cunoscuți din București mi-au produs un șoc, despre care scriu acum.

Iată ce cred. Toți acești oameni înnebuniți după bani au fost cândva fie scriitori, fie ziariști. Atunci, în anii de după Revoluție, s-au câștigat averi din presă, din literatură și din traducere – dau numai trei exemple: Cornel Nistorescu, Pavel Coruț și Valentin Nicolau (cel care a tradus integrala Sven Hassel). Pe lângă aceste vârfuri (ca notorietate), cu scrisul s-au ocupat zeci de mii de „și alții”, dintre care unii au câștigat mai mult și alții mai puțin, dar „bani din scris” au existat într-adevăr, chiar mult după 2000. Apoi robinetul s-a închis, publicul a migrat spre TV, spre internet și spre rețelele dominate de influenceri, iar „zecile de mii” de care vorbeam mai sus au rămas fără posibilitatea de a-și vinde scrisul, deși cei mai puternici n-au renunțat niciodată (reporterul Viorel Ilișoi, de pildă, și-a făcut propria editură). Nu spun nimic nou, iar despre drama scriitorului lăsat „să se descurce” a scris cu nesfârșit umor regretata Simona Catrina, cunoscătoare mai bună a întregului fenomen de „creștere și descreștere” a pieții scrisului – mai bună, adică mai bună decât mine, care n-am apucat decât descreșterea. Ciupelile. Colaborările. „Proiectele”, evaluările, articolașele, advertorialele. Și multe altele.

Cine erau acești „zecile de mii” de care ziceam mai sus? Indiferent de profesiunile lor, erau orășeni, eram orășeni. De primă generație, dar orășeni. Părinții noștri fuseseră aduși „la oraș” de către comuniști și băgați întâi în casele naționalizate (ha!), iar apoi în blocuri – deci noi ne-am născut între 1964 și 1979 (aproximativ „generația mea”). Ei bine, mie mi se pare că această generație ar fi trebuit să fie actuala clasă de mijloc a României. Și nu-i. Sau este, dar într-o mică proporție.

Actuala clasă de mijloc s-a născut mai târziu, a intrat de jos în lumea politică, a urcat pas cu pas, a obținut acces la putere, la resursele statului, s-a îmbogățit și deci a reușit în viață, în timp ce noi – generația mea – am ratat. Nicio mirare că acești oameni ne-au luat locul: față de ei, noi chiar suntem niște mațe-fripte, niște scârța-scârța pe hârtie, vorba Maestrului (fac o mică paranteză: toți cititorii acestui text vor ști imediat despre ce maestru este vorba, dar ia faceți experiența cu cineva din actuala clasă de mijloc!). Și cum să-i contrazic, după ce-am trăit pe pielea mea la Bookfestul de anul ăsta? Colegii mei de generație se gândesc numai la bani, doar la bani, strict la bani și se fac de râs dându-mi mie – mie! – sfaturi financiare, dar din ce motiv? Pentru că nu-i au. E aici, însă, ceva și mai adânc, și mai tragic, și mai dureros decât lipsa banilor: au fost dați la o parte de unii mai tineri și mai ignoranți. Au pierdut pasul. Am pierdut pasul. Suntem plini de fiere.

Bunînțeles că și eu sunt parte integrantă din generația mea, nu încape niciun fel de îndoială. Nu mă trag deoparte, să zic „Eu nu-s ca voi” – și chiar dac-aș zice una ca asta, tot nu m-ar crede lumea, și bine-ar face. Mai mult decât să pun întrebări – întrebări degeaba, dar întrebări – nu pot să fac. Iată una, furată de la Directorul Dumitru (Toma Caragiu în „Operațiunea Monstru”): unde-am greșit? Ce și când am fi putut face altfel? Cum am ajuns noi, cei care ar fi trebuit să fim clasa de mijloc a României, să visăm la un „bordel clandestin, dar întru totul legal”?

Distribuie acest articol

53 COMENTARII

  1. Nu pot sa ma consolez ca toate creatiile sint pe gratis pe internet, la fel cum nu m-am reparat dupa ce a ars Notre Dame (care nu e proprietatea mea).
    Nici eu nu stiu ce ati gresit. Vedeti citeva filme pe Netflix subtitrate in româneste sa-ti vina sa vomiti de ce limba se foloseste. Sau incercati un telefon la relatii primaria Sector 2 sa ascultați o roboata care te obliga s-o asculti zece minute schelalaind de parca ar fi o Clotilde Arnand beată criță.
    P.S. Nu la toate natiile se subtitreaza analfabet, ci e calitate ds ti-e drag. De aia dau intotdeauna pe subtitrare suedeza, nu româneasca.

    • „Nici eu nu stiu ce ati gresit” – presupun c-ar fi trebuit să plec în 2004, cu ocazia unei burse Erasmus. N-am făcut-o. Dintr-o combinație letală de prostie, fudulie și speranță infantilă („Acum chiar că România se va schimba la față!”). Nu știu când ați plecat dumneavoastră în Suedia, domnule Gheorghe Petrineanu-Clună, fochist – dar îmi pot imagina că plecarea a fost cândva în deceniul 2000 – 2010. Două întrebări, dacă se poate: am ghicit sau am greșit? (1). Și: acum în prezent (20 iunie 2022), cum priviți decizia luată atunci în trecut? (2).

      Vă mulțumesc!

      • Domnule Mihai Buzea, in opinia mea n-ati gresit cu nimic. Ne-am jucat cartea, fiecare cit de bine a putut. Eu am fugit in vara lui 89. A fost o decizie simpla, pentru ca faceam parte dintr-o ,,turma” de est europeni care fugea spre libertate si visa sa schimbe Dacia in Toyota. Cit de repede am putut am renuntat si la cetatenia româna, pastrind-o doar pe cea suedeza. Nu regret nimic, dar cum spuneam nici nu am fost original si in noua tara am avut noroc sa ma impotmolesc. Si in Suedia viata e dura daca vrei sa-ti croiesti o cale. Dar statul, administratia te RESPECTA, nu te vineaza cu pedepse crunte, jumulire absurda si punerea drepturilor sub obroc. Pentru mine asta a fost esential.
        In România n-am avut de lucru sa mai incerc vreo doua proiecte. Daca incerci sa faci totul legal si esti un om marunt, functionarii te sfisie si profita ca sistematic sa-ti refuze drepturi elementare. Un român care primeste cetatenia suedeza (fara juramint pe biblie si ascultare din constitutie) este primit cu covor rosu la un banchet in aceeasi sala a primariei unde se tine banchetul Nobel. Acelasi român solicita, la o obscura primarie de sector 2, o transcriere (nu traducere) a unui act emis de Regatul Suediei. In loc sa se conformeze la o formalite, functionarele analfabete il declara ,,infractor” si incep sa se agate la rund de tot felul de prezumtii false, absurde si care nu au legatura cu spera foarte simpla. Omul le demonteaza pe rind si apoi i se inventeaza o noua piedica pina cind scirbit îsi retrage dosarul si-l rezolva (transciere de document) in 15 minute la Ambasada României din Stockholm. Unde functionarii, tot români, mai au un dram de omenie si competență.
        Scîrbă Eternă!

        • Păi nu îmi povestiți personal, pe mail? [email protected]. Are Radu Pavel Gheo un roman cu frontieriști („Noapte bună, copii!”), foarte-foarte reușit, un vârf al genului dacă se poate spune așa… iar mi-e mi-ar cam plăcea să-i iau fața cu un roman și mai bun. Dar fără mărturii reale, trăite, n-o să izbutesc în veci! De-aia zic. Poate când aveți oleacă de răgaz…?

      • @Mihai Buzea, in primul rind multumesc de intrebari si scuze ca am omis sa raspund la una din ele, am scris in graba.
        ,,presupun c-ar fi trebuit să plec în 2004, cu ocazia unei burse Erasmus. N-am făcut-o. Dintr-o combinație letală de prostie, fudulie și speranță infantilă („Acum chiar că România se va schimba la față!”).”
        Ati vazut ca noi doi am plecat in perioade si conditii diferite. Cind am plecat eu alegerea era usoara daca nu erai prea nostalgic: ,,Afara”, la libertate si poate la un trai mai imbelsugat. De cele mai multe ori asa era, libertate era, traiul era imbelsugat cit era norocul, conjnctura, studiile etc. Nu voi blama pe nimeni care ajungind atunci in Occident nu a primit ce a sperat sau i se cuvenea.
        In cazul dumneavoastra, pentru o plecare in 2004, ,,solutia banala” a ,,ecuatiei” data la repezeala este DA.
        Daca la asta adaug insa o doza de smerenie si modestie, raspunsul e ca nu stiu, probabil inima v-a indemnat sa faceti asa si ati procedat (totusi) bine.
        Eu, chiar daca nu am mai facut compromisuri sa ma reintorc, sa las Suedia pentru o promisiune de normalitate in România, tot m-am fript cu niste proiecte. Primul a iesit chiar nespus de bine, fara spaga fara nimic, un mic bloc construit decent si de calitate in Pitesti. Al doilea proiect, mai mic si mai recent, a fost o foarte frumoasa reusita care s-a scufundat insa in namolul inconjurator. Am cumparat un mic apartament in bloc interbelic in fosta zona exclusiva Dacia din Bucuresti. L-am readus la aspectul arhitectural initial, am facut o restaurare minutioasa, cu toate comoditatile moderne discret plasate. S-ar putea face un film de epoca in el. Namolul a fost blocul pe care asociatii se incapatineaza sa-l mentina in ruina, in buricul Bucurestiului. Am investit inca odata cit am dat pe apartament, am blocat o suma cu care puteam sa am ceva mai bun intr-o zona istorica de vis intr-un oras din Franta. E un proiect care imi da cosmare si de care imi e rusine ca l-am pornit, puteam sa fiu ceva mai istet de atit.
        Deci, viata nu iarta. Planuiesti minutios, faci analize, lasi inimii loc sa-si spuna oful, dai lovitura. Pare promitator o vreme pina cind te dumiresti ca e o iluzie a unei realitati urite. Cu pretul unor ani din viata, efort si investitie sentimentala te-ai pacalit. E tirziu, dar trebuie sa te aduni de pe jos sa o mai faci odata tinind seama de invataminte. Garantii sa reusesti de data asta? Niciodata suficiente. Cred ca asa e crucea pe care o ducem noi ,,clasa de mijloc”, eventual emigrata, incluzindu-i si pe fochisti la coada listei: dispunem atit de forte nebanuite dar in aceeasi masura si de un potential mare de esec. Sintem ,,buricul uneori netaiat al pamintului”.
        La sfirsitul acestui text individualist, va doresc succesul pe care-l sperati. Cred că vă va fi bine.

  2. N-am gresit dar asa cum spunea eroul lui Umberto Eco „ne-am nascut in anii gresiti” . Anii 1955-1990 in Romania respectiv 1960-2000 in Europa au fost practic un etern grafic crescator, orice lucrai in orice domeniu timpul trecea si deveneai mai bogat ( si mai batran ). Dupa 2000 s-a dat lumea cu susul in jos, scara valorilor, etica muncii, azi orice tip mediocru viseaza sa fie un combinator pe afara cu bordel clandestin dar totul legal in loc de onest lucrator intr-o meserie. Fetele? influencer cu excursii de „placere” in Dubai si ceva si mai si decat Dragusanu. Cei de genul Madam Thatcher au plecat si au venit politicieni din Idiocracy.

    • Dimpotrivă, situația actuală e destul de similară cu anii ’80.

      România a intrat de două ori în încetare de plăți, în 1981 și 1986, iar alimentele de bază ajunseseră pe cartelă. Graficul o fi fost ”etern crescător” (România e țara tuturor posibilităților) însă în lumea reală se întrerupea curentul de la 12 noaptea la 5 dimineața inclusiv în unitățile militare. Rămâneam cu centralele telefonice doar pe baterii, pe toată frontiera de nord, de la Izvoarele Sucevei până la Oradea și echipam militarii la lumina lămpilor cu gaz. ”Cursul de schimb” pe aceeași frontieră de nord era 5 litri de pălincă pentru 20 de litri de benzină, am mai povestit asta.

      Iar dacă aveam într-adevăr ghinion, pe la 2 – 3 noaptea trebuia să mă rog de o centralistă de la PTTR să-mi facă legătura cu o colegă de-a ei aflată la vreo 5 sate mai departe, fiindcă de pe la 9 seara nu mai știam nimic despre subunitatea de-acolo. Aveam centrale manuale și noi și ele, din acelea cu fișe, cum se mai văd azi doar în filme, însă ele aveau și un disc de telefon montat vertical direct pe masă, în două șuruburi, așa că ele puteau forma numere ca să vorbim acasă, în timp ce noi nici nu visam la așa ceva :)

      Combinatorii și influencerele sunt o ultraminoritate în zilele noastre, însă asta vor televiziunile românești să lase impresia, că ar fi rețeta succesului.

      • Nu mi-a trecut prin cap că v-ați născut în anii ’50, domnule Harald. După modul de exprimare, păreți mult mai tânăr. Iar ca profesie, la orice m-aș fi gândit, numai c-ați fost ofițer de carieră – nu!

        Vă rog eu frumos să-mi trimiteți un mail la adresa [email protected]. Voi începe lucrul la un roman greuț („Un om la Pesta”) și anii ’60, ca perioadă istorică, sunt o enigmă pentru mine (născut în 1971). Dacă aveți – și aveți! – amintiri pe care v-ar plăcea să le vedeți ficționalizate și publicate, eu sunt omul dumneavoastră.

        • @Mihai Buzea – nu sunt născut în anii ’50 și n-am fost ofițer de carieră. Nu ofițerii echipează militarii trimiși în pază și nu ofițerii negociază cu centralistele de la PTTR, militarii în termen fac asta.

          Iar unitatea aceea era un fel de batalion disciplinar pentru cadre, așa că funcționa mai degrabă datorită militarilor în termen. Cadrelor le plăcea uniforma și băutura, nu ”paza și apărarea frontierei de stat”. Iar psihopații erau selectați intenționat pentru frontiera cu sârbii, așa că la noi era o viață foarte pașnică. Nu s-a tras nici măcar un singur foc de armă în tot sectorul nostru, cât timp am fost eu acolo. Și sunt mândru de asta, am avut practic armata mea :)

  3. Clasa de mijloc ? Din cate inteleg e vorba de un anumit numar de cetateni. Care pot fi (sau nu) reprezentativi pentru clasa de mijloc. Interesant e ca acesti cetateni au mentalitate de bugetari. Nu ii intereseaza ce/cum s-a realizat ceva ci … „cati bani s-au facut”. Pentru ei nu e important faptul ca un cunoscut a produs ceva remarcabil ci doar faptul ca respectivul „a facut bani”. Interesant e ca exact aceleasi persoane vor acuza „inapoierea societatii romanesti” in conditiile in care ei insisi au o mentalitate primitiva. Ne miram ca primarul din comuna X baga mana in bugetul local ? Cu ce-i mai rau ala decat niste unii care se pretind intelectuali dar considera ca orice mijloc e acceptabil atat timp cat „ies bani” ?

    • Așa mi se pare și mie. Asta face un intelectual cu viața lui? Se screme zi și noapte, cugetând ce să facă și cum să facă, doar să-i „iasă și lui ceva”?!

  4. Clasa de mijloc este data doar de bugetari din guv. si ministerele centrale, cons.jud si prefecturi, primariile marilor centre urbane, multinationalele. Ceilalti sunt clasa de de jos, inclusiv f.multi din afaceri private. De ce s-a ajuns aici pentru ca legile au fost proaste, justitia, fiscalitatea mizerabil create, iar hotia si coruptia au fost la loc de cinste. Cei care au vrut afaceri oneste au emigrat demult si nici nu se mai intorc. Cei care au revenit in Ro fac agricultura de subzistenta, inchiriaza 2-3 apart/case cumparate, sau au mici afaceri care asigura traiul de la o luna la alta. In perioada antebelica, negustorii, meseriasi artizani, doctorii, profesorii, scriitorii, artistii buni, functionarii, militarii activi, proprietarii de firme diverse, etc.erau clasa de mijloc. La nivel mondial, se constata o scadere a clasei de mijloc, iar efectele post pandemie si inflatia actuala va adanci fenomenul.

    • Cresterea bruscă, în doua valuri usor sesizabile (unul simultan cu pandemia, celalat mai tsunamian , de la 24 februarie incoace) a numarului de salariati vizibili ai mai tuturor televiziunilor , fie prompterite fie alte fete si baieti de la ”fața locului” tradeaza un ”succes economic” incontestabil al respectivelor oficine .
      E clar ca multi dintre ei vor ingroșa clasa de mijloc, dar radacinile sunt tot bugetare , iar rezultatul tot monstruos.

      • „multi dintre ei vor ingroșa clasa de mijloc” – da, dar până la următoarea criză majoră, care nu pare departe. La criză, aceștia „mulți” vor îngroșa altă clasă decât cea de mijloc, corect? :)

    • „Clasa de mijloc este data doar de bugetari” – așa mi s-a părut și mine, dar dacă e adevărat sau doar parțial adevărat, e nasol rău. Atunci când antreprenorii devin nimeni, în comparație cu bugetarii, țara devine țara lui Papură-Vodă.

      • Domnule Buzea, ceea ce doar vi s-a parut este o realitate. Am lucrat atat la stat, in un minister si la privat si am vazut pe propria piele aceste diferente. Inca nu avem o economie de piata corecta si reala ci inca mecanisme economice, fiscale comuniste cu spoiala capitalista. Altfel, de ce credeti ca au emigrat 4 milioane de romani?!!

  5. ,,s-a imbogatit si deci au reusit in viata ” .
    A reusi in viata asta inseamna ?
    Era o perioada in care imi doream asta . O perioada a imaturitatii . Acum ma bucur de faptul ca nu am ajuns bogat ; material vorbind . De la o anumita virsta am facut in asa fel incit sa ma tin departe de imbogatire . Am inteles prea tirziu , ca pentru a trai omul are nevoie de foarte putine lucruri materiale . Si ca trebuie sa se ,,focuseze ” pe ,,a vietui” si nu pe ,,a trai ” . Viata este despre ,, a fi ” nu despre ,, a avea ” .
    Bogat este cel care daruieste nu cel care stringe pentru sine .

    • Dumneavoastră l-ați găsit pe Dumnezeu, domnule Adrian Popescu. Alții, nu. De aici diferența de viziune între dumneavoastră și majoritatea cititorilor platformei, în privința „reușitei” în viață.

  6. Ați descris generația dumneavoastră – majoritatea sunt copiii primei generații de orășeni trăiți în dictatura. Nepoții unora ca Ion sau Nilă Moromete. De ce clasa sa vorbim? A omului nou. In clasa medie incap toate generațiile.
    Poate 90% din societatea romana visează sa numere zerouri. Iar asta se vede și un jurnale – unde totul are eticheta. De la iahtul nu știu cui la pantofii sau liftingul prietenei sale . Cum de au ajuns prietenii dumneavoastră scriitori contaminați, nu știu, dar își bate dracul joc când scriitorii dau imaginația pe contabilitate ca sa vezi triumful aritmeticii asupra scrisului.
    Va lamentați că cei mai tineri nu mai citesc așa de mult dar reușesc în viața. Mă întreb generațiile anterioare care vedeau promovați tovarășii incompetenți cu școala la seral și dosarul beton cu casa primită de-a moaca pe repartiție de la întreprindere ce vor fi simțit

    • „Va lamentați că cei mai tineri nu mai citesc așa de mult dar reușesc în viața” – aveți dreptate. N-aș fi vrut să sune a lamentație, dar așa a ieșit – of! După ce-am parcurs comentariul dumneavoastră, domnule Marinake, mi-am recitit articolul și am constatat că eu par un moș frustrat, plin de fiere pentru reușitele celor mai tineri decât mine. Nu e chiar lumina în care aș fi vrut să mă prezint în fața cititorilor platformei acesteia, dar acum ce să mai fac?!

      O las așa cum a căzut. Voi fi mai atent data viitoare. Să-mi fie învățătură de minte!

  7. Nu suntem toți ziariști fripturiști frecmentisti, eu am dus-o bine cu ingineria din 88 când am terminat facultatea. Inflația de jurnaliști după 90 am privit-o cu amuzament. Cum îți așterni așa dormi.

    • Din păcate nu numai in România au proliferat facultățile de jurnalistica, de comunicare si de alte BS similare. Pentru ca este mai ieftin sa imporți ingineri din India sau Pakistan.

      • Păi, na. E mai ușor să studiezi jurnalismul, comunicarea și alte bullshit-uri. Ingineria e grea… și mai e ceva, mai e o chestie. Înainte de ’89, toți erau ingineri sau economiști. Fetele se săturaseră de ei, pe când ziaristul era o floare rară. Acum e fix pe dos, ceea ce este foarte amuzant pentru ingineri, dar tristuț tare pentru „comunicatori”. Păi? Tocmai eu să nu știu? :(

    • „Cum îți așterni așa dormi” – corect. Asta e valabil nu numai pentru cei care dorm bine, dar și pentru cei care dorm prost. Depinde de așternut!

  8. Textul este impecabil din punct de vedere literar. Nu poate lăsa indiferent și incită la meditație.

    Îmi e greu însă să văd o realitate sociologica în spatele realității trăite, în mod sigur autentică și crudă. Ce este clasa „medie”? Cei care se apropie de un venit median? Unde intră IT-iștii în toată povestea asta… oare nu sunt ei clasa medie? Pe urma… oare chiar e vorba de o schimbare de generație? Nu există și „oameni de litere” care s-au transformat în inflenceri…

    • „Unde intră IT-iștii în toată povestea asta… oare nu sunt ei clasa medie?” – ba da. Ia gândiți-vă, domnule Mărgicu: în 2006 am publicat romanul „Berile de Aur. Un basm cu programatori și avocate” – iar subtitlul l-am pus tocmai pentru că mă izbise încă de pe atunci faptul, simplu, că singurele profesiuni extra-bugetare care asigurau un trai decent (absolvenților de studii superioare, asta vreau să spun) erau IT-ul și avocatura. Dacă eram un om consecvent, ar fi trebuit să plec încă de pe atunci și să-mi caut un rost în altă parte… dar n-am făcut-o. Și ca mine au fost mulți, foarte mulți, cei mai mulți. Și: „oare chiar e vorba de o schimbare de generație?” – chiar e vorba de o schimbare de generație, sau cel puțin mie așa mi se pare.

      Din moment ce generația mea fie a sărăcit, fie a plecat, iar controlul țării este acum în mâinile celor născuți mai târziu decât noi… nu se poate numi asta „o schimbare de generație”? Întreb, mă întreb și vă întreb.

      • Îmi e greu să vă răspund pentru că realitatea percepută de dvs. e una, realitatea percepută de mine e alta iar Realitatea e vânare de vânt. Textul dvs. are aere de Gattopardo, poate de aceea mi-a plăcut, dar dincolo de literatură cred că programatori, avocați, ingineri constructori, fermieri, antreprenori feluriți au reușit în România. Nu cred că eșecul e generațional, dar ce știu eu? Eu am plecat când a trebuit și nu m-am uitat înapoi și nu mi-am învățat copiii românește.

  9. M-a amuzat articolul dvs, ați tușat bine preocupările elitei romanești de azi. Bani, bani si iarăși bani.
    Mi s-a părut totuși ca v-a cam supărat mobilitatea sociala din anii de dinainte de 1990. A avut indiscutabil si parțile ei negative. De unde clasa mijlocie intr-o Românie in care majoritatea populație trăia la tara atât in 1938 cat si in anii 1970 in regim de agricultura de subzistenta?
    N-as da-o totuși pe mobilitatea sociala de azi din România (si nu numai din România) unde noua elita își trimite plozii numai la licee de stat foarte bune (foarte puține) sau la cele private, si apoi la o facultate mediocra din Occident, de unde se întorc la fel de deștepți precum Guluta a Chiritei. Copiii de la tara, putini cat mai sunt, abia daca pot spera sa ajungă la un liceu din Babadag sau Calafat. Faptul ca in România exista pentru copiii de la tara organizații caritabile de tip „Vreau in clasa a 9-a” spune destul.

    • „Mi s-a părut totuși ca v-a cam supărat mobilitatea sociala din anii de dinainte de 1990” – nu m-a supărat, domnule Cinicul; poate că m-am exprimat prost, dacă v-am lăsat această impresie.

      Fără mobilitatea socială de dinainte de 1990, părinții mei nu ar fi ajuns la Brașov, nu s-ar fi cunoscut, iar eu nu m-aș fi născut ca să vă amuz cu articole pe Contributors. Fără mobilitatea socială de dinainte de 1990, fiica unui țăran din Ghijasa de Sus și nepotul unui țăran din Danachioi (actuala comună Nicolae Bălcescu), nu ar fi putut zămisli, crește și educa doi copii în legendarul cartier bucureștean Berceni. O lume în sine, dragă domnule Cinicul!

  10. Textul domnului Buzea spune un adevăr dureros despre România ultimelor decenii. De fapt, acest adevăr spus de domnul Buzea este mult mai complex, are mai multe fațete, este un adevăr compus din mai multe „adevăruri· fie-mi iertată formularea care siluiește limba română.
    Textul ar trebui studiat de către sociologi, filosofi, ar trebui inclus într-o antologie obligatorie pentru orice analiză serioasă care ne-ar ajuta să răspundem pertinent, cu responsabilitate pentru viitor, la întrebarea: ”
    ” CE S-A ÎNTÂMPLAT CU NOI ÎN ULTIMII 60 DE ANI?”
    Trăim epoca de capitalism sălbatic, un capitalism inspirat de modelul chinez sau rus nu inspirant de o doctrină liberală autentică.
    Cei care au făcut averi în ultimii 30 și ceva de ani reprezintă burghezia roșie, burghezia de partid. De accea nu este delod întâmplător că modelul de afacere propus este un bordel ( clandestin că-i legal!).
    Limbajul curent folosit de aceștia este edificator( vezi textul DUREROS al autorului). Pentru ei viața trebuie să fie o fușăraie, o țeapă, un tun și ” n-o să te doară la bască”.
    Ei nu vor înțelege niciodată că ascensiunea burgheziei a avut două componente inseparabile ascensiunea economică dar cea mai importantă a fost ascensiunea filosofică( impactul filosofiei drepturilor omului și exprimarea lor juridică în toate domeniile de activitate ca pilon central), educțională, culturală, și științifică fără de care burghezia nu ar fi putut exista.
    Mulțumesc domnului Buzea pentru acest text.

    • „Mulțumesc domnului Buzea pentru acest text” – eu vă mulțumesc, domnule Constantin Pop, pentru că v-ați făcut timp de lectură și de scrierea comentariului dumneavoastră.

  11. Am revazut intamplator documentarul facut de Recorder despre Romania la 30 de ani de la revolutie, in care se vorbeste, printre altele, despre anii 90 si inceputurile capitalismului romanesc, cu George Padure si Vanghelie pe post de mici intreprinzatori. Pe vremea aia era plin de sfaturi foarte „out of the box” despre ce mica invarteala fara nicio legatura cu meseria ta trebuie sa faci ca sa te descurci mai bine cu banii. Cu inventivitate multa si capital zero, ca sa fie cat mai simplu. Si erau de inteles atunci. Ii luase tranzitia pe bietii oameni prin surprindere. Inteleg ca, in discutia de azi, e vorba si de o alta tranzitie ce s-a petrecut ceva mai tarziu, cea de la presa platita la aia gratis, dar aici trebuie sa fim de acord ca surpriza a fost mai mica. Nu cred ca isi punea cineva speranta in jurnalism ca sursa de venit stabil nici pe vremea marelui Marius Tuca. Macar sfaturile sa fi evoluat si sa fi ajuns macar ele in pas cu vremurile, nu tot bordelul clandestin. Mai aproape de era internetului, eu zic daca Contributors ar adauga un buton de „donate” / Patreon catre autorul articolului, n-ar fi o chestie rea. Articolele sunt foarte bune si s-or gasi cativa oameni acolo care sa nu vrea sa citeasca totul chiar pe gratis. Una e sa donezi pentru plaforma, si alta e sa te gandesti si la autor. Stiu ca mai e si varianta cumpararii cartilor aceluiasi autor, daca exista, dar in cazul dvs mie mi se par cartile alta marfa, alta mancare de peste. Eu votez clar cu articolele, si as vota si sub forma de bere sau ce altceva se nimereste, ca nu e frumos sa tot primesti pe gratis.

    • Felicitari r2 pentru distincția ‘presă plătită – presă gratis’.
      Cine vrea acces la informații adevărate plătește cu bani adevărați. De la înșelatul in amor (sătul sa bolborosească maiubeste nu maiubeste) până la vârful deciziei (condamnată sa tragă la țintă cu tunul) se cheltuie bani grei pentru știința, fie ca se plătește detectivul privat fie o structura de informații. Altminteri o viața inspirata dintr-o colecție de dileme eșuează într-un bordel mai mult sau mai puțin clandestin dar pe deplin steril. Poate de aceea, mulți, prea mulți aleg sa-și depună lapții prin alte ape in speranța ca progenitura nu se va stinge.

  12. Lucrurile sunt complicate cu generația noastră ( și eu sunt din ’66 deci tot cam pe acolo).
    Mai întâi că ne-am trezit cu fundul în două luntrii: eu personal am început școala în comunism și am terminat-o în… ce o fi fost după, că până în ’96 și poate nici atunci nici capitalism nu poate fi numit. Evident, în anii de școală eram suficient de blazat: era clar că în mod normal nu aveam cum să fac nici performanță, într-o economie care era cam la nivelul anilor ’70, plus că faptul că mă născusem într-o localitate în care doar se auzise de tren, deci aveam repartiția asigurată la vreo fabrică de lighene și stropitori din zonă. Drept pentru care „rezistența prin cultură” părea o opțiune acceptabilă, fie și dacă ne referim la rezistența la năravul beției. Cum știam bine să repar televizoare, nu îmi făceam probleme legate de bani, asta se căuta și în cel mai îndepărtat cătun. După asta te trezești brusc într-o lume a tuturor posibilităților, complet nepregătit. (Cred că am mai zis, cine a trăit primele luni din anul 1990 și acel decembrie de dinainte nu are cum să nu rămână marcat). Iar, imediat după asta, Mineriada. Trebuie să ținem cont că de fapt vârfurile generației noastre au cam plecat în lunile care au urmat mineriadei, deci când vorbim de noi ca generatie, vorbim despre cei care am rămas. De ce? Nu știu, eu am rămas pentru că, așa cum ziceam, eram deja blazat: știam că lucrurile nu o să iasă din prima, că o să fie mai complicat, mineriada a fost dar n-a fost o surpriză pentru mine. Cealaltă discuție e despre jurnaliști. Jurnalismul a fost unul din primele boom-uri pentru intelectuali. ( poate o să povestesc mai târziu și din experiențele mele cu jurnalismul). Deci poate că o parte din jurnaliștii de atunci nu erau „vârfuri” ci „îmbogățiți de tranziție”. În anii ’90 un jurnalist câștiga incomparabil față de un inginer, deci evident și cheltuia incomparabil. Mulți dintre ei s-au avântat în cheltuieli evident nesustenabile și, când domeniul a picat, au avut mari dificultăți. Dacă luați propoziția asta și o comparați cu unele rostite în situatii similare, de exemplu în legătură cu primul boom al HC-urilor sau cu criza dot com-urilor, o să vedeți că nimic nu e nou, firea umană e la fel și în Silicon Valley și în Dorobanți. Doar că e mai trist când ți se întâmplă ție. Există câteva exemple de oameni de succes din generația noastră ( Ostahie, proprietarul Altex, mi-a fost coleg, probabil și frații Dedeman, care însă sunt mai tineri) dar ce e drept noi nu am fost pregătiți pentru lumea asta, și partea proastă e că nici nu existau „exploatatorii” de care aveam nevoie. Adică persoanele cu capital care să ne folosească. Totul trebuia făcut de la zero, inclusiv Nistorescu a vândut ziare în piața Universității pentru că nu existau distribuitori care să le vândă. Generațiile din urmă au venit cu un alt background, pregătiți pentru lumea de azi, lucru care contează. Noi am învățat la economie despre contradicția între mijloacele de producție și forma de proprietate, nu despre investiții și profit…

    • „În anii ’90 un jurnalist câștiga incomparabil față de un inginer” – la asta m-am referit, că fix asta s-a cam uitat! Adică, nu: s-a uitat de tot!

      Iată. La Bookfest m-am întâlnit și cu un cunoscut din presă, fost ziarist la „Curentul”. Nu fuseserăm niciodată prieteni, că eu eram un pârlit în redacția de acolo (m-aș supralicita dacă aș afirma că „Eram un nimeni”! Nope. Eram mai puțin de atât), pe când el făcea pe marele reporter, chit că nu se deplasa niciodată pe teren (de lene – omul era puturos), ci doar dădea telefoane în toate părțile. Pe baza discuțiilor telefonice își scria textele, cu care se mândrea foarte tare. Erau, evident, proaste.

      Din 2005 n-a mai scris un rând. Nici articole de presă, nici cărți. Afirmă despre sine că trăiește „din chirii”, dar lumea spune că trăiește din pensia maică-sii, care a fost „pe funcție” în comunism (salariu mare, deci pensie mare). Acest om s-a ținut după mine ca după mireasă prin tot târgul, cicălindu-mă ca o femeie disperată, bombardându-mă cu sfaturi necerute: „Bagă-te tare pe imobiliare! La Bruxelles e PIAȚĂ, băiatule, o să te umpli de bani dacă m-asculți, că eu de bine te învăț!”. I-am zis să mă lase-n pace, dar parc-am turnat gaz pe foc: „Atunci bagă-te la Comisie! Toți proștii s-au băgat la Comisie, bagă-te și tu! Ceva, acolo, orice! Intri pe leafă de-aia, scapi de toate greutățile, Mihaie!”. I-am spus că n-am niciun fel de greutăți și să se ducă de-acolo, să mă lase naibii-n pace, dar când l-am văzut că deschide iar gura ca să îmi dea un al treilea sfat necerut, m-am prins că n-o să scap așa ușor. L-am luat eu la întrebări, ca să-i tai avântul. L-am întrebat de ce nu mai scrie în presă. El: „Păi asta e presă, mă? Căcatul ăsta e presă? Tu nu vezi c-au ajuns să scrie în ea toți proștii?”. „Păi și eu scriu în presă!”, i-am zis, iar el de colo: „My point precisely!”. L-am întrebat de ce nu scrie o carte, sau măcar de ce nu își adună articolele într-o carte, cum se obișnuiește (cam toți ziariștii fac așa, după niște ani de carieră). „Pentru cine, mă? Pentru vitele astea încălțate din ziua de azi, care nu mai citesc nimica-nimicuța?”. I-am zis că sunt destui oameni în România care citesc cărțile mele, iar unora dintre ei chiar le plac, și desigur am primit răspunsul: „Le plac că sunt proști! Păi alea sunt cărți, mă, ce scrii tu? Căcaturile alea?!”. And so on and so forth.

      Am insistat să port acest dialog absurd, domnule Mihai Badici, pentru că am simțit că din acest dialog îmi va ieși un articol. Și într-adevăr mi-a ieșit. Dar la redactare am lăsat partea asta deoparte, am tăiat-o carevasăzică, intuind că s-ar putea să fie amuzantă doar pentru mine.

      Poate că cititorii nu ar găsi nimic amuzant în ce debitează un bărbat de 56 de ani, fără familie sau copii, care trăiește din pensia maică-sii, nu face nimic din 2005 încoace, urăște pe toată lumea și dă sfaturi oricui vrea să-l asculte (sau nu vrea!). Eu îl găsesc amuzant pe individ, dar în mine e și o mare doză de cruzime, admit. Țin perfect minte aroganța pe care el și cei de teapa lui o afișau prin Casa Scânteii, atunci în anii ăia când chiar existau bani grei în presa scrisă. Acum, papagalii au căzut de pe stinghie. Nu pot să nu văd în asta un fel de justiție!

      Cu toate astea, repet: într-un anumit sens, chiar și omul ăsta ar fi trebuit să facă parte din „clasa de mijloc”. Și, într-o perioadă, a făcut! Ca el sunt mulți, mai mulți decât bănuim: mare parte s-au refugiat în orașele mici, unde traiul e mai ieftin, și au ales, cum să spun, „anonimatul alcoolic”. Bunînțeles că sunt conștient că orice societate sănătoasă este concurențială și că orice concurență produce învingători și învinși, dar revin la întrebare: cu ce sunt mai buni cei aflați acum „la butoane” decât cei din generația mea? N-ar fi trebuit ca, după ce am scăpat de egalitarismul comunist, concurența să nască progres, să producă calitate? Oameni competenți ieșiți din economia de piață? Sunteți antreprenor, domnule Badici, așa că întrebările nu sunt retorice; cunoașteți mult mai multe lucruri decât mine despre mersul real al lucrurilor, de aia mi-am permis să povestesc și să pun întrebări. Sper că nu v-am irosit timpul!

      • Cu timpul simți o irepresibilă dorință de a povesti despre tinerețe, lucru cu atăt mai jenant pentru noi care am mai avut de-a face cu literatura, că te compari cu diverse personaje comice, deci nici un deranj . Cred că ceea ce au generațiile de acum și nu am avut noi e legat de noțiunea asta, de carieră. Oamenii din generația mai tânără au vrut să se facă saxofoniști, s-au dus la școala de saxofoane și meserii și s-au angajat după la o orchestră cu saxofoane. Sau… politicieni. Sau … antreprenori. Căile noastre au fost cu mult mai complexe, așa că am făcut multe, am improvizat, am ocolit…. Îmi aduc aminte într-o discuție din anii ’90 cu Alina Mungiu ( pe vremea aia era un nume în jurnalistică și încerca să pună la punct un proiect de presă în București) cât de fericită se simțea după o zi de muncă la Socola ( după cum probabil aproape nimeni nu știe, Alina Mungiu este medic). Tocmai a publicat pe aici un articol Vlad Zografi, dramaturg și fizician… Cam toți din generația asta suntem așa, cum ziceam mai devreme, cu fundul în două luntrii, ceea ce e probabil lăudabil pentru devenirea noastră ca oameni dar face rău la carieră…

        • Eu știu, dar asta doar pentru că am asistat la câteva cursuri ale doamnei profesoare, la SNSPA. Nu-i eram student, terminasem deja studiile, dar i-am cerut permisiunea să asist la curs (ceva legat de tipologiile conflictelor interetnice) și mi-a acordat-o, deși, evident, fără nici cea mai mică plăcere. Evident! Arătam exact ca un securist care-a călcat pe bec și-a fost tras pe linia moartă :)

        • nu domnule, n ai dreptate, generatia mai veche (a domnului Buzea, si a mea) avea pe linga inteligenta si intelegerea lucrurilor (oamenii au fost prinsi intre lumi) si o bruma de educatie si mai ales rusine si bun simt. unde mai gasiti astea azi la copchilul minune si botoxatele cu doctorat? cei din generatia domnului Buzea nu mai sint in romania, botoxatele cu doctorat si mastersii intelligenceului si interesului national, militienii si catanele, juzii si politrucii va ghidoneaza si va sug ceea ce produceti. aia sint adevaratii „capitalisti” cu lefuri de nababi si pensionari speciali realizati pina n 42 de ani nu dvs. dva sinteti omul care stie sa mesteresca, de care au nevoie sa le sustineti salariile si fericirea!

          • păi bine, așa „botoxați” erau și în generațiile noastre, că aveau copii și activiștii, minim doi după normativ, nimic nou, dar aici vorbeam de generație și clasă de mijloc, nu de parveniți. Eu personal în ’90 am luat hotărîrea inversă, noi am plecat destul, să mai plece și ei . Nu e simplu, dar în 2-3 generații se va întâmpla, o să vedeți :)

  13. UN INDIVID POATE PORNI ORICÎT DE JOS ȘI, PRIN MERITE PROPRII, POATE AJUNGE ORICÎT DE SUS. Dar o întreagă categorie socială nu are cum să devină bătînd din palme cu totul altceva decît a fost. Cu atît mai mult cu cît n-a mai avut în față modelul unei elite autentice, iar procesul de «culturalizare» s-a petrecut în cadrul închis al sistemului comunist, cu insuficiențele și deformările de rigoare.

    Lucian Boia ”De ce este România altfel ?”

  14. Nu am inteles absolut nimic din acest text. Chiar si Popa SAPCA ar fi dat cu sapca de pamanat, de necaz.
    Ce e rau in faptul de a primi sfaturi? De ce nu ar fi bine sa fii chelner ziua si scrietor’ de noapte? Dar nedumerirea este primul pas in cunoastere, n’est pas? Ba spa’!
    @Vasiliu Mircea Paul are dreptate, 100%. La Munca!

  15. Credeti clasele de mijloc din occident au mai multa clasa ? adevarat sunt ceva mai slefuite in comportament, atat, la nivel cultural nu departe de ca avem noi iar jurnalistii, nici nu stiti cat de „supusi” pot fi.

  16. hmm, la o prima citire a titlului te-ai fi asteptat sa urmeze un text despre o clasa sociala, cea mijlocie (categoria cu venituri medii spre mari) si care da dovada de lipsa de rafinament, un Dinu Paturica multiplicat pana la puterea corespunzatoare unei clase. Dupa ce-am citit articolul, s-avem pardon, este despre clasa mijlocie dar mijlocie ca varsta, nici tanara si nici varstnica, care n-are…ce? Educatie sau serviciu? Scop sau „joie de vivre”? Bani multi sau mijloace de subzistenta? N-are curaj, parerea mea. Dupa ce i-am vazut pe ucraineni, pe refugiatii ucraineni, ce tinuta au indiferent de vremuri, mi-a fost foarte clar: nu avem curajul recunoasterii de sine, ne este frica in permanenta de recunoasterea sociala. Nu construim edificii, doar ne traim disperarea pe diverse trepte de constiinta. Nu avem curaj.

  17. Clasa de mijloc, meritocratii si creativii lui peste, noile elite din economie si politica sunt nimic altceva decat niste hiene semianalfabete produse de capitalismul neoliberal postdecembrist. Calcatul pe cadavre intr-un sistem al hiperindividualismului, materialismului extrem, privatizarea completa a spatiului public, inlocuirea lui cu masini, baruri, puburi si etalarea continua pe social media sunt marci ale sistemului structurat in jurul sectei de idioti care slavesc banul, corporatia si marele capital. Fericire pe cei care nu au copii, viata de acum e asa cum spun ei, „overrated”.

  18. Cred ca suntem mai mult sau mai putin imparțiali atunci cand vorbim despre locurile unde am trăit si de cele unde trăim. La un anumit nivel, trăim in peștera lui Platon si devenim mai critici cu locul pe care l-am părăsit , si pe care il vedem acum dintr-o alta lumina. CIneva spunea intr-un comentariu mai sus despre reușitele individuale vs reușită generațională. Cred ca generația d-voastră, din care fac parte (1972) a avut de luptat mult cu șabloanele si stereotipurile de reușită socială setate de comuniști: a face o facultate pe vremea comunismului era garanția reușitei sociale. Va amintiți probabil de “ fii băiat deștept ca țara geme de inginer” :-). E greu sa te adaptezi unei lumi noi cand rămâi ancorat in lumea veche unde eram cu toții la primul nivel al piramidei lui Maslow: ce mancam maine si cum plătim facturile. E greu ca o generație întreaga sa contrazică curba lui Gauss, si sa reușească 100%. Daca înțeleg bine articolul d-voastră, nu reușită este problema, pentru ca s-a reușit, matematic 10% sunt de succes , 40% navighează, iar restul dau sfaturi. Problema este neadaptarea, rămânerea in niște șabloane învechite, neînțelegerea realității, lipsa luării de riscuri, si pe total frustrarea de care suferă o parte a acelei generații care, nepregătită, a trebuit sa redeseneze o societate si o țara. Ca îstorie personală, am plecat acum 24 de ani, in ultimii ani am început sa ma întorc destul de des in Romania, ca turist, pentru spectacole , concerte, piese de teatru. Nu am renunțat la cetățenie dar statul roman, prin funcționarii săi si prin sistem, m-a determinat sa nu imi mai iau un pașaport românesc. Nu stiu daca știți acest lucru dar pașaportul românesc nu este recunoscut ca si document de identitate in Romania. Este unul din singurele state din EU care nu recunoaște pașaportul si carnetul de conducere ca si act de identitate, iar acest lucru face aproape imposibila orice cerere administrativă. Cum spunea domnul din Suedia, administrația românească se ocupa selectiv si limitat de cetățenii romani. Scuze pentru postarea lunga , o zi buna.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mihai Buzea
Mihai Buzea este arborist și scriitor. Ultima carte publicată: „Paralel” (2021)

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carti noi

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mastile-zeului-mastile-zeului-vol-i-1651660196.png

Editura Trei publica primul volum din monumentala lucrare a lui Joseph Campbell, Măstile zeului. Acest prim volum, în editie cartonată, este dedicat mitologiilor primitive. Al doilea volum va fi despre mitologiile orientale. Puteti cumpăra de la Bookfest această carte cu o reducere de 30 %.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro