Comunism și cultură

Colaborarea dintre binecunoscutul universitar și politolog Vladimir Tismăneanu și Radu Stern, profesor universitar, istoric de artă și curator a zămislit în urmă cu doi ani cartea Communism and Culture. An Introduction al cărei rost era ca, într-o succesiune de opt studii să analizeze, declarat fără pretenții exhaustive,  complicata dinamică a raporturilor dintre comunism și cultură. Adică chipul în care feluriții lideri comuniști, de la Lenin, Stalin, Brejnev și, tangențial, Gorbaciov în Uniunea Sovietică la Mao în China și Che Guevara în Cuba sau Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu în România au înțeles să instrumentalizeze cultura umanistă, artișții și intelectualii, totul în vederea edificării conceptului de om nou. Unul esențial pentru tot ceea ce a însemnat mitografia comunistă.

Pornind de la ceea ce se înțelegea în spațiul învățăturii marxiste în ceea ce privește cultura, interpretată și pusă în practică în moduri diferite încă de Lenin și Stalin, trecând prin ceea ce s-a întâmplat după 1945 în așa-numitele țări satelite din Europa de Est, în China, Coreea sau Cuba, ca și în Franța și în Italia unde au funcționat, cu subvenții sovietice,  puternice partide comuniste ce au pus în practică învățăturile și ordinele Moscovei și asta în pofida faptului că au existat destule diferențe între liderii Maurice Thorez și, respectiv, Palmiro Togliatti și ajungând până la Nicolae Ceaușescu sau Mihail Gorbaciov. Despre acesta din urmă găsim în cartea tradusă în românește de Marius Stan și apărută în 2023 la editura Curtea vcehe doar câteva note pasagere și un scurt subcapitol intitulat Glasnost. Însă chiar și astfel putem deduce că dincolo de, la un moment dat, fermecătoarele, generoasele concepte de glasnost și perestroika, nici Gorbaciov nu a acceptat chiar necondiționat sau în totalitate liberalizarea. Nici măcar punerea în circuitul public al romanelor până la el drastic interzisse ale unui Pasternak sau Soljenițin.

Foarte adesea se vorbește despre faptul că Lenin a trăit o anumită parte a vieții sale în Elveția. Că a frecventat celebrul cabaret Voltaire. A însemnat însă asta oare că, odată ajuns la Sankt Petersburg si apoi la Moscova și preluând acolo frâiele puterii,  Lenin s-ar fi manifestat ca un gânditor luminat în ceea ce privește cultura, libertatea de creație și de conțtiință a artiștilor și intelectualilor? Nici pe departe. Capitolul Comunism și cultură demnstrează fără putință de tăgadă că Lenin a perceput cultura nici mai mult, nici mai puțin decât o unealtă practică în accelerarea noii societăți și în edificarea conceptului de om nou  care va străbate ca un fir roșu întreaga existență a comunismului. În concepția lui Lenin nu putea să existe decât o singură cultură, modelată de o concepție globală marxistă. De aici raporturile sale nici pe departe tandre cu ceea ce s-a chemat Proletcult ori cu cu avangarda.Din care nu înțelegea mare lucru. “Lenin- scriu autorii cărții- a respins experimentalismul avangardist ca pe ceva absurd”. Ulianov a lăsat cultura pe mâna soției sale, iar celebra Krupskaia i-a interzis pe Platon, Nietzsche și chiar pe Tolstoi calificându-i nocivi pentru educația tineretului.

Lenin s-a situat deschis împotriva artiștilor iconoclașți și le-a cerut artiștilor să se adapteze gustului maselor. Scriitorii, pictorii, arhitecții, regizorii, actorii au trebuit să se supună noilor ordine (Cine nu e cu noi e împotriva noastră, a edictat Lenin), iar sus-menționatul capitol din volum oferă un număr consistent de exemple în acest sens. Sigur, la un moment dat, mult mai înțelegătorul Troțki a venit cu conceptul de tovarăși de drum, supus și el unor numeroase critici.

Cel mai consistent și, aș îndrăzni să spun, chiar dacă e vorba despre o carte de știință, cel mai palpitant capitol al cărții e cel consacrat Culturii staliniste. Cu umorile de toate felurile ale vojd-lui, cu Marea Teroare și ravagiile cultului personalității, cu sângerosul an 1937, cu telefoanele date pe neașteptate, uneori chiar în puterea nopții, artiștilor și scriitorilor (e evocat acela dat lui Pasternak, după arestarea lui Mandelștam, episod pe care e construit și un roman al lui Ismail Kadare), cu respingerea drastică a avangardei și a tot ceea ce însemna formalism, cu ucigătorul realism socialist care, cum bine a observat într-un discurs celebru Camus, numai realism nu era, ci falsificarea și instrumentalizarea politică a realității,  cu interzicerea și persecutarea lui Bulgakov sau a lui Meyehold, cu anexarea contra-cost a conștiinței și scrierilor lui Gorki (și prețul a fost mare), cu dresajul la care a fost supus Sostakovici, cu eliminarea lui Troțki și atotputernicia lui Jdanov, cu povestea metroului, falsă operă de artă, a cărui vizitare a devenit absolut obligatorie de către toți oaspeții de seamă din străinătate ce trebuiau cumpărați și transformați în propagandiști ai sovietelor. Sunt puse în antiteză atitudinile lui Gide, cu al său devastator Retour de L’URSS și Feuchtwanger.

Se citesc cu interes maxim paginile dedicate fabricării la commandă a unor mituri. Precum acela al lui Pavlik Moruzov, eternizat într-un film de Einsenstein, al lui Pavel Korceaghin din care s-a născut Bildungsromanul comunist Așa s-a călit oțelul, al Zoiei Kosmodemiaskaia și al romanului lui Fadeev Tânăra garda. Care a avut și el parte de critici și rescrieri. Lucru normal fiindcă în tot acest timp, dar și mai departe a vegheat cenzura.

De altfel, Comunism și cultură. O introducere conține și un incitant capitol în care sunt examinate raporturile dintre cenzură și autocenzură. Din care aflăm, de pildă, că, la un moment dat, până și celebra Maia Plisețkaia a fost cenzurată. Cartea conține, de altminteri, numeroase studii de caz care-I fac lectura încă și mai incitantă.

Ce s-a întâmplat în cultură după moartea lui Stalin? Ce s-a întâmplat după celebrul Raport secret  al lui Hrusciov, de la al XX lea Congres al PCUS? Cât de mare, de autentic a fost dezghețul? De ce a fost permisă, cu directa intervenție a lui Hrusciov, publicarea în Novîi Mir a surprinzătoarei O zi din viața lui Ivan Denisovici și de ce aceeași publicație a refuzat tipărirea unor fragmente din Arhipelagul Gulag? Cum a ajuns acest roman să circule în samizdat? Cum a fost el primit în Occident? Ce rol a jucat el în dezvrăjirea acestuia?  Cum au privit destalinizarea (analizată în capitolul al treilea al cărții), ceilalți lideri comuniști din Europa de Est, cum a reacționat Partidul Comunist Francez, unul fidel Moscovei, luat cam pe nepregătite? Dar Mao, despre a cărui Revoluție culturală găsim ceva mai încolo pagini intersante? Sau cum a refuzat în fapt destalinizarea Gheorghe Gheorghiu-Dej? Semnalez și aici studiile de caz. Acela al filmului Zboară cocorii ori al lui Boris Pasternak, silit să refuze Premiul Nobel pentru literatură.

Studiile despre contracultură, despre mai mult decât bizar ezitantul Picasso, un fel de Brecht stabilit în Franța,  despre  Mao și Che Guevara completează remarcabil cartea.

Radu Stern, Vladimir Tismăneanu- COMUNISM ȘI CULTURĂ . O introducere; Traducere Marius Stan ;  Editura Curtea Veche; București, 2023