Istoria e trepidantă, timpul nu mai are răbdare cu noi, spre a folosi o formulă cunoscută ce trimite la un curs misterios al lucrurilor, la niște curenți “epocali” pe care nu-i putem înțelege decât, cine știe, mai târziu, retrospectiv, în caz că mai ajungem la un liman.
Într-un climat de instabilitate, de polarizare, cu discursuri la ONU în care se afirmă cu egal aplomb lucruri vădit contradictorii, în care se operează tot mai mult cu îndreptățiri tribale și mai puțin cu idealuri universale și concepte integratoare, când emoțiile par să domine raționalul și civilizația pare fragilă ca o coajă de ou, în Franța se întâmplă ceva grav: fostul președinte al Republicii, Nicolas Sarkozy, este condamnat pe 25 septembrie a.c. la închisoare cu executare (mandat de dépôt).
Nu este prima sa condamnare, nici prima pentru fapte de corupție sau legate de corupție; totuși, în premieră se dispune executarea în detenție a pedepsei (de 5 ani) aplicate pentru asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni (association des malfaiteurs, potrivit sintagmei din dreptul francez), dispunându-se achitarea pentru alte trei capete de acuzare.
Faptele au o particulară gravitate. În esență, s-a reținut că Nicolas Sarkozy a negociat începând cu 2005, când era ministru de interne, finanțarea de către regimul libian a campaniei sale prezidențiale ce urma să se desfășoare în 2007, prin intermediul a doi apropiați. Aceștia au discutat direct cu un personaj sulfuros, Abdallah Senoussi, cumnat al lui Gaddafi și înalt demnitar el însuși, condamnat anterior de justiția franceză la închisoare pe viață pentru coordonarea unui atac terorist comis în 1989 când un avion a fost doborât provocând 170 de victime.
În schimbul sprijinului bănesc, regimul libian a primit promisiuni cu miză juridică (reglarea situației lui Senoussi), diplomatice și economice (ajutor la recăpătarea de către libieni a respectabilității în plan internațional, în special în Occident, și redeschiderea unor piețe de desfacere).
Folosind un standard probator extrem de înalt, faptele de corupție pasivă (primirea efectivă a banilor) nu au fost reținute în sarcina lui NS, dar au fost reținute în sarcina coinculpaților din grupul infracțional. În ce privește pedeapsa pentru asociere în vederea săvârșirii unor infracțiuni, formula juridică aplicată a fost aceea a executării provizorii, prevăzute de articolul 471 din codul de procedura penală francez, adică de punere în aplicare imediată, fără a se aștepta eventualul apel și judecarea căii de atac.
Instituția ce intră în oarecare tensiune cu prezumția de nevinovăție (care are de regulă drept corolar efectul suspensiv al căilor ordinare de atac) a fost introdusă în legislația franceză în 1994 și e menită să aducă un plus de fermitate politicii penale, se dispune motivat de către judecător ținând seama de gravitatea faptelor, persoana condamnată, riscurile pentru victimă și pentru societate. Dacă se schimbă soluția în apel, e deschisă calea solicitării de despăgubiri. Dar acest lucru se întâmplă, statistic, extrem de rar în Franța.
Condamnarea doamnei Marine le Pen pronunțată de Tribunalul judiciar din Paris la 31 martie a.c. a fost însoțită de aceeași executare provizorie în ce privește pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales. Așa cum era de așteptat, și de această dată, regăsim în spațiul public două lecturi opuse ale acestei decizii:
Prima – potrivit căreia condamnarea reprezintă un pas în plus pe drumul consolidării statului de drept, constituind o sancționare binevenită și riguroasă juridic a atingerii aduse valorilor legate de probitatea oamenilor politici, printr-un tratament egal cu cel aplicat oricărui alt cetățean. Este, în general, poziția stângii politice și a sindicatelor magistraților care nu contenesc să explice (și o fac mai des și mai inspirat decât în România) că judecătorii nu au făcut decât să aplice legi votate de Parlament.
Cât privește executarea provizorie, ea a fost motivată amplu și nu e nici pe departe o situație de excepție aplicarea sa în speță. Strategia apărării, de negare obstinată a faptelor lui NS și mutarea răspunderii pe umerii locotenenților a fost o circumstanță ce a jucat evident în defavoarea dlui Sarkozy.
Cea de-a doua lectură, care nu mai e de mult apanajul extremelor, ci și al dreptei tradițional moderate (făcând obiectul unor articole pline de convingere în Le Figaro, dar și al unor analize de filosofie politică și istorie a dreptului remarcabile, fie că le împărtășim sau nu) clamează încălcarea limitelor puterii judecătorești.
Aici avem variațiuni și accente: magistrații sunt răzbunători (pe considerente de clasă sau pentru că anume politician i-a criticat, sfidat etc.), și-au ieșit din matca propriilor atribuții, au încetat de a mai fi “vocea legii”- rolul ce le fusese atribuit de Montesquieu – ocupând teritorii rezervate politicului; ca un ecou peste timp al unor voci “patriotice” anti-Dreyfus, se mai afirmă că o condamnare la închisoare a unui fost președinte aduce per se o atingere nepermisă încrederii în autoritățile statului care oricum e în suferință. Iar asta va duce, la limită, la anarhie, la haos.
Cu alte cuvinte, recunoașterea unor erori sau abuzuri trebuie pusă în balanță cu un interes de stat; condamnarea unor fapte penale comise de politicieni în cursul exercitării funcțiilor politice ce le sunt încredințate ar trebui (măcar uneori) păsuite din motive ce țin de interesul național și de credibilitatea instituțiilor statului.
Tema e esențială și cu siguranță în anii următori ea va trebui discutată ca parte a unei posibile renegocieri a “contractului social”, nu doar în Franța. Într-adevăr, astfel de condamnări ale unor politicieni de rang înalt nu au fost posibile până târziu, în anii 80. În Franța, cel puțin, anii 1988-1990 au venit cu o serie de legi destinate să “moralizeze” viața politică. La noi, acest lucru s-a petrecut în anii 2000, în perioada de pregătire a aderării la UE și, ulterior, dosarele de corupție vizând politicieni de rang înalt au proliferat.
Chiar dacă purtate într-o stilistică diferită, discuțiile sunt asemănătoare pe fond cu cele din România, polarizarea din media așișderea. Iar uneori, chiar dacă sunt mai civilizate, argumentele anti-judecători din Franța au forța dată de o coerență ideologică mai mare. Cu altele cuvinte, nu se spun numai fraze vid-populiste, nu se comit doar autovictimizări nerușinate, împotriva tuturor evidențelor din dosare, ci se contestă condițiile de posibilitate ale unor asemenea condamnări, se redefinește populismul dându-i-se onorabilitate prin asocierea cu ideea de legitimitate democratică.
Nu se cade să condamni un fost președinte, se spune în subtext. Un fost finalist în două scrutinuri prezidențiale are o îndreptățire plebiscitată. Cum să interzici candidatura omului aflat pe primul loc în sondajele prezidențiabililor pentru 2027 în Franța (vorbim aici de Marine le Pen, dar nu putem să nu ne gândim, în acest context, la cazul anulării alegerilor din România)?
Statului de drept îi este opusă democrația, împotriva unei (până de curând) de la sine înțelese coexistențe și susțineri reciproce a acestora. Preeminența legii devine sursa frustrării unei populații care își vede opțiunile maculate. Se clamează o autonomie a politicului fără de care, se spune, o țară nu poate fi condusă cum se cuvine. O autonomie de tip axiologic și implicit o anume impunitate.
Or, pentru asta trebuie dezincriminate fapte, trebuie regândită relația legitimității cu legalitatea. Și decât să spui lucrurile limpede și să faci unele corecții la nivel legislativ (oare nu ar fi scandaloase pentru o parte a populației?), mai simplu e să intimidezi magistrații sau să-i cumperi (cum s-a petrecut într-un alt dosar al lui Sarkozy – afacerea Bismuth).
Credem noi că în loc să lucrăm la decredibilizarea reciprocă a puterilor în stat, cu radicalismul ultimilor ani, poate ar trebui făcută o “psihoterapie” democratică. Poate ar trebui revizitate aceste concepte cu atenție și răbdare, probând că, în spatele intereselor, există un fond de valori care nu a fost compromis încă. Sau, la limită, să asumăm că valorile însele sunt măștile unor interese, niște convenții lingvistice, ficțiuni utile pe etape istorice, simplificări necesare navigării într-o realitate a cărei complexitate face necesară, la răstimpuri, redefiniri.
E oare lumea occidentală pregătită pentru o răsturnare de aces tip a valorilor? Să renunțăm la moralizarea politicului din considerente de eficiență și legitimitate? “A furat, dar a și făcut” se poate dovedi o afirmație mult mai profundă decât o simplă și fatalistă analiză de la bodega din sat. Să fie lăsați lideri talentați, dar “transgresivi”, să-și reia locul în arena publică decomplexați, fără teamă ? Să nu mai rămână nici măcar reverențele pe care viciul le face virtuții ?
Dar ce ar mai însemna justiția? La ce s-ar reduce ea? Ce se va petrece dacă această egalitate în fața legii (cel puțin la nivel aspirațional) va intra în criză ? Și cine, dacă nu judecătorii, ar putea menține libertatea pe care individul a căpătat-o in raport cu statul, cu puternicii zilei etc., în decursul unei lungi istorii a emancipării? Discuția e politică în cel mai serios sens și ar trebui purtată înainte să fie prea târziu.
Cel mai bine ar fi ca, automat, odata cu iesirea din functie a unui mare politician acesta sa fie bagat la inchisoare, chiar daca nu se dovedeste ca ar fi facut ceva nasol, dar precis stie el.
Si dragutul de Kohl, Dumnezeu sa-l ierte, a fost cu un picior in puscarie…
Oare e posibila activitatea intr-o functie mare fara sa te minjesti? Ca de compromisuri nu mai vorbesc.
Uite, d-aia ma simt eu bine, ca nu am fost presedinte!
Mi-as dori ca articolul sa nu se termine in coada de peste ci cu o opinie a autorului.
Totul e în multi-„coadă de pește” !
Cum ar putea un judecător să sublinieze ideologizarea deciziilor magistraturii(LOR) controlate profund de sindicatul magistraților bine orientați la stînga & comp.?
Dezinformările prin absența evidențelor fiind superb-subtile dovedesc cu prisosință
empatia concretă cu cea a „politicosului corect”.
Un articol echilibrat care discuta niște probleme generale, nu doar galice, as zice valahe sau chiar nemțești.
Ce lipsește clar din articol este faptul ca nu vorbește de înregimentarea politica a justiției franceze.
Magistrații francezi sunt sindicalizați, iar sindicatele nu are nici o reținere în a-si exprima înainte de alegeri preferințele politice.
Implicarea justiției franceze in politică este o boala veche si nu se va opri nici la ultimele alegeri prezidențiale. Eliminarea candidaturii lui Marne Le Pen printr-un artificiu juridic (nu are timpul necesar de inversa deciziea prin apel) este un exemplu de angajament politic. Si înainte de asta candidați cu șanse mari in alegeri au fost eliminați prin procese lansate la momentul oportun, vezi scandalul Fillon, in care, ca si in cazul Marine Le Pen, au existat abuzuri reale ale celui acuzat, de care se făceau însa vinovați mai toți politicienii francezi.
Cazul Sarkozy e mai complicat pentru ca privește culpe cu implicații geopolitice, in evenimente a căror dedesubturi nu sunt încă lămurite (vizita lui Gadafi la Paris si întâlnirea cordiala cu Sarkozy, rolul si misiunea serviciilor secrete franceze in Operațiunea Harmattan la Tripoli, etc).
Cred ca Macron își va exercita dreptul de a-l scăpa pe Sarkozy de pușcărie. Nu de alta, dar nu sunt departe zilele când ar putea risca si el sa intre acolo pentru afaceri de corupție (afacerile McKinsey).
Interesat cum obiceiurile dâmbovițene se muta pe Sena. Prim ministrul nominalizat, Sebastian Lecornu (chiar asa îl cheamă!) a fost prins cu mata-n sac când s-a descoperit ca nu-si terminase masteratul în drept, deși cam asta spunea profilul sau de pe pagina ministerului apărării. Totuși paralela cu obiceiurile levantine se oprește aici, dacă era la București făcea simultan doua masterate și doua doctorate la SNSPA.
Stimate domnule Caian,
Un american (probabil într-un film) a spus că cele mai urîte cuvinte în engleză sunt „sunt de la Stat și am venit să te ajut”. În limbile țărilor foste comuniste cea mai urîte cuvinte sunt „interes de stat” (și de Partid). Poate în teorie să existe o balanță care să țină pe un talger interesul de stat, dar p-aici, pe la noi, pînă la reechilibrarea acestei balanțe ar trebui să nu mai auzim de el vreo 50 de ani. E frumoasă teoria, dar pînă una alta ar trebui să simțim și noi, ăștia mai amărîți, că suntem toți egali în fața legii și apoi să dicutăm finețuri. Acest articol îi poveștește unui sărac care mănîncă doar cartofi și fasole ce gust diferit are carnea de vita Kobe față de Angus.
GC
Care anarhie si haos domnule? Pentru ca se aplica legea si este condamnat un corupt nenorocit cu o gramada de dosare care negocia cu teroristii care au ucis oameni nevinovati? Inventati povesti fara nici o acoperire. Haos se creeaza daca unu nu este condamnat pentru aceste fapte deosebit de grave. Aplicarea legii facute de un parlament votat democratic se numeste democratie ce naiba.
Când statului de drept i se opune democrația, cum spuneți dvs, democrația nu mai este democrație. Mai exact, când politicienii se opun justiției, nu mai avem de a face cu politicieni democrați. Există ceva și mai și: când juriștii ignoră statul de drept, atunci chiar nu mai avem nimic. Știu eu o țară care a mers așa toată splendoarea ei modernă. Și încă merge. Merge, dle, că și mămăliga e maleabilă dacă o fierbi la foc mic, darmite o țară.
„Să nu furi. Să nu minți. Să nu ucizi.” Oare câte tone de cărți ultra-profesioniste de specialitate se vor mai scrie și de aici încolo pe tema acestor trei propoziții simple? Două sute de tone? Patru mii de doctorate? Câți megabiți or mai fi zilele astea patru mii de doctorate? Oare câte kilograme o fi având legislația României în format A6? O sută cincizeci de kilograme, ziceți? Deci, cam cât un porc bine crescut, pe-acolo. Vedeți, dle, neputința noastră vine din faptul că nu slujim toți acelorași înscrisuri. Dvs cu cărțile, eu cu kilogramele, nedemocrații cu voturile și democrații pe făraș. Și toate distanțele astea s-au tot mărit cu vremea, așa că nu mai pot fi umplute cu mămăligă. Complicat, da.
“condamnarea unor fapte penale comise de politicieni în cursul exercitării funcțiilor politice ce le sunt încredințate ar trebui (măcar uneori) păsuite din motive ce țin de interesul național și de credibilitatea instituțiilor statului“
Hmm ! Tocmai necondamnarea si pasuirea unui fost Presedinte ar submina increderea in institutiile statului !
S-ar demonstra ca un fost Presedinte nu este egal in fata legii cu un cetatean obisnuit.
In fine !
Am inteles ca decizia in cazul Sarkozy este definitiva si ca va trebui … sa execute … dar inca nu este incarcerat ! 🤔🤔🤔
De asemenea, Marine le Pen are o condamnare definitiva si cu executare dar isi desfasoara libera activitatea politica !
Am citit cu mare atentie articolul dvs si am si urmarit in presa neaosa sau internationala cazurile Sarkozy sau le Pen si … in final … nu am inteles ce se va intampla cu ei …
Vor fi sau nu incarcerati ?
Mi-a atras atentia urmatoarea fraza din acest interesant articol: „În ce privește pedeapsa pentru asociere în vederea săvârșirii unor infracțiuni, formula juridică aplicată a fost aceea a executării provizorii, prevăzute de articolul 471 din codul de procedura penală francez, adică de punere în aplicare imediată, fără a se aștepta eventualul apel și judecarea căii de atac.” Nu stiam de acest articol 471 din codul francez, dar mi se pare genial si neaparat necesar pentru Romania unde minunata si bine rasplatita justitie prelungeste termenele de judecata ani si chiar zeci de ani, pana la prescriptie. Existenta executarii provizorii ar decongestiona activitatea tribunalelor pe doua cai: 1) scaderea numarului de infractori care ar fi mult mai prudenti (mai ales diverse notabilitati corupte) 2) interesul celor inculpati si aflati in executare provizorie ar deveni urgentarea judecatii si nu prelungirea termenelor. Iata o solutie simpla si eficace la haosul actual din justitia romana care o face sa apara in fata cetatenilor ca o institutie fara credibilitate si eficienta.
In principiu sunt doua feluri de infractori, cei de bine care o fac spre fericirea poporului si ceilalti care o fac pt ca sunt rai.
Drept urmare legislatia ar trebui sa discearna intre aceste doua cazuri. Daca furi de la cineva, sa zicem ca-i bogat si dai unora saraci, mai bagi si tu in buzunar, ca si tu esti sarac, asta e un furt de bine, precum Robin Hood.
Mai complicat e la politicieni, daca ei iau bani sa se mentina la putere, pt ca ei sunt buni, si-n felul asta ii impiedica pe aia raii (Hitler), sa distruga societatea, atunci e o coruptie benefica.
Neamtule, comentariul tau este genial ! Ar trebui citit si studiat in sedinte parlamentare, in sedinte de guvern, la cursuri in facultatile de stiinte politice, discutat in adunari cetatenesti, etc 😀😀
Puterea executiva, legislativa, judecatoreasca ar trebui sa functioneze corect, fara sincope determinate prin interese de partid si de grup,
ci numai in interes national. Acesta este statul de drept si nu impiedica existenta democratiei. A patra putere este a presei de investigatii care scoata la lumina aspecte negative ale puterilor din stat. Autorul face confuzie intre o libertate dusa la extrem dincolo de care apare traficul de interese, coruptia si oligarhia de partid. O intrebare legitima apare in lumina acestui articol: in Ro, tandemul Catu- Ciuca- Ciolacu merita sa fie judecati si sa li se confiste averea pentru dezastrul in care ne au adus?!! Dar KWI ar trebui sa dea banii inapoi pentru toate plimbarile de pe continentele globului din ultimul mandat, fara efecte economica?!!!
Sa rezumăm: niște indivizi care oricum se bucură de privilegii de nevisat pentru muritorii de rând clamează „interesul de stat” ca să-și justifice lăcomia și dorința de putere șlipsa de caracter și ego-ul cât casa. Dacă dăm de o parte toate „considerațiile” de așa-zisă filosofie politică , rămânem cu aceeași mizerie umană care poate fi întâlnită în orice tribunal și care nu poate fi justificată în nici un fel.
„în Franța se întâmplă ceva grav”
nu înțeleg deloc de ce ar fi așa grav că l-au înhățat pe micul om de stat adorator de mari criminali de stat (gaddafi și putin). mai grav e că merkel o duce bine merci.
nu înțeleg nici măcar de ce ar merita un articol altfel decât pentru a ilustra lungul șir de cocoși elizei emasculați și fascinați de tirani (cu giscard și chirac deschizători de drumuri).
https://www.okayafrica.com/a-brief-history-of-french-presidents-saying-terrible-things-about-africa/234425
Lipsește în articol rolul purtat de Mediapart, un jurnal de investigație de sorginte comunista, a cărui lansare, ironia soartei, a fost ajutată de cumnatul de atunci al lui Sarkozy!
Articolul trebuiască se numească condamnarea unui ex președinte nu a unui președinte. Sarkozy, ca și Constantinescu, Băsescu sau KWI sunt simpli pensionari, e drept de lux. Obiceiul idiot de a numi „domnule ministru” pe un tip oarecare care a fost cateva luni pe la palatul Victoria reflecta slugărnicia levantina.
Sarkozy trebuia judecat și pentru alte abuzuri și mai grave: vânzarea depozitelor de aur din trezoreria Franței și anularea rezultatelor referendumului din 2005 prin care francezii au spus non proiectului de cedare a suveranității naționale unei entități supra-nationale.
Acest ultim act a pus capăt democratiei franceze și a instaurat sistemul oligarhic perpetuat de Macron. Sunt destui francezi care cred ca Sarkozy trebuia judecat pentru trădare și nu pentru corupție.
Încarcerarea preventiva, a care a fost condamnat Sarko (și care bizar n-a fost pusă în act) este un procedeu judiciar anormal, la limita legalității, folosit extrem de rar, și de obicei ei se lasă cu celule de lux.
Și mai bizara este condamnarea lui Sarkozy de către justiția franceza cunoscuta ca fiind pro-globalista și pro-EU. Ori n-a existat un președinte mai aliniat acestor tendințe decât Sarkozy.
Discuția este mai amplă și nu se limitează la NS
gadafi, orban de la buda pesta și premierul slovac
Poate autorul a uitat episodul în care primu ministru italian berlusconi i-a sărutat mâna lui gadafi
https://m.youtube.com/watch?v=1qgNzwy4PmQ
Lupta pt utilități (gaz,apă, curent, petrol, etc) ieftine și resurse primare (minereuri) ieftine e mare pe tot globu și face diferența între prosperitate și sărăcie
Noi n-avem stresuri de astea cu primi miniștrii cu bacalaureate spre 40 de ani, cu urmașii care îi cunoaștem
Care nu înțeleg sau refuză să aplice legile în vigoare (pnnr, rapoartele serei, etc)
Dar repetă săptămâni la rând, ca papagalii, ceea ce trebuia se spună când vorbesc la tembeliziuni, ca să mai prostească, încă câtva timp, poporu care și-a pierdut busola
Poate unii au uitat ca multe țări occidentale făceau presiuni pt liberalizarea (creșterea exagerata a prețului utilităților la noi) pt ca aceste țări aveau la noi în țară societăți implicate în livrarea de utilități și aveau nevoie de profituri urgente și cat mai mari – în timp ce aceleași țări cumpărau gaz și petrol ieftin la sub jumate din prețul bursei de la gadafi, și alte țări cu conducători mai slabi de înger
Și mai o problemă legată de distincția dintre dreptate și justiție
La mintea mea, marine le pen merită o pedeapsa exemplară cu mult mai mai mare decât NS, este diferența dintre hoție (corupție) și trădare
Dar și la francezi e greu cu cărțile de legi
Și la ei e valabil ce spunea I.L. Caragiale: iubesc trădarea dar urăsc pe tradatori
La noi e ușor
Justiția funcționează de câțiva ani ca o părere
Într-o grevă continuă, pt ei, pt grefieri și pt cine se mai nimerește
Cu sporuri nesimțite inventate din pix
Am avut mari profesori, ca regretatul V.M. Ciobanu, care vorbeau de termenul optim și previzibil pt soluționarea unei acțiuni în justiție
Termen optim și previzibil cu o durată mai redusă decât data limită a termenului rezonabil – astfel cum e definit în jurisprudența CEDO
Dar termenul optim și previzibil este prin cărți cu autoritatea noastră judecătorească
ceseme zice ca statu e vinovat și ca judecătorii și procurorii sunt așa de decor
https://stirileprotv.ro/justitie/csm-dupa-ce-judecatori-protestatari-au-suspendat-dosarul-unui-bolnav-de-cancer-care-cere-sa-fie-salvat-nu-e-treaba-noastra.html
Știm ca la dosarele de hoție nordis se lucrează ca la dosarele revoluției un pas înainte și mai mulți înapoi
Ca acuma parchetu jeneral se întrece în a trimite la toată lumea rezoluții de clasare – ca multe infracțiuni s-au prescris, deși victimile infracțiunilor formulaseră plângerile în termenu legal
Toate sporurile obținute la noi de magistrați sunt nelegale după publicarea deciziei curții constituționale nr 838/2009
https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/109257
La ziua de azi, judecătorii și procurorii de la noi, aflați in greva, primesc mai multe sporuri, în lipsa oricărei activități sau a unei activități nesemnificative
E greu la magistrații de la noi, să faci mai nimic, dar să iei sporuri de condiții grele de muncă
Important să câștigi cat mai mult și să faci cat mai puțin
Altfel e viața când nu faci mai nimic dar ai sporuri
La fel ca politicienii și lucrătorii din miliție și servicii, alți oameni speciali
Pensia să vină și să fie mărită
La fel ca înainte de ww2
Și ne mirăm de ascensiunea extremistilor
O fi de la astrologie ?
O fi de la religie ?
Nu are cum să fie de la conducătorii și prietenii lor
Nu are cum să fie de la încercarea de a elimina sau reduce orele de istorie în școli
Să fi mare nu-i mirare
Să fi om îi lucru mare
Comentariu nr.18 : Revenind la Fapte si Dovezi Dlagi tovalăși și pleteni :
Absolut NICIO probă-dovadă concretă materială (științifico-materialistă) găsită.
Chestie Recunoscută de Judecători.
Cum se face CĂ fără nici cea mai mică probă-dovadă Justiția CONDAMNĂ ???
Denunțul MediaPart este FALS ! (recunoscut de judecători!!!)
[ despre care aici nu se pomenește Nimic, decît de către un singur comentator]
Unde este Prezumția de Nevinovăție (într-un stat de drept) pînă la Procesul în Apel ???
Unde este Dovada de „asociere de răufăcători” pentru fondurile de campanie ilicite care sînt NeDovedite ? Nu Există !
Că Legile-Legislațiile juridice (supra-politizate) ale Statului Francez au e/IN/voluat nu se spune Nimic.
Că judecătoarea principală a făcut Campanie Politică împotriva lui Sarkozi, se spune mai Nimic, nici judecătorul nostru de-aici!
Despre orientarea și influența ideologică politică a Sindicatului Magistraturii din Franța și „le mur des cons”, judecătorul nostru de-aici, NU spune nimic.
Despre PUTEREA exponențială a unor (așa zise) Curți Constituționale-C.C.R. & Comp. la nivel național în țările europene, dar mai ales U.i.E., domnul judecător se face că se tace.
PROBLEMA nu-ie Sarkozi sau Nu, place sau nu place, cu sau nu, sau contra,
PROBLEMA este Justiția într-un AŞA ZIS stat de drept, așa zis Democratic !
O fi citit cineva cele aproape 400 de pagini ale dosarului Nicolas Sarkozi ?