miercuri, octombrie 27, 2021

Considerații despre inchisoare

  1. Introducere
  2. Pedeapsa cu inchisoarea de la Beccaria la Foucault  
  3. Situatia din Romania – abordari doctrinare; statistici; hotararea pilot Rezmives si altii c. Romaniei si masurile preconizate  
  4. Experienta altor state 
  5. De la societatea disciplinara la societatea de control ?
  6. Concluzii
  1. Introducere

Tema inchisorii a fost in atentia publica in anii din urma, dar atentia publica are regulile ei, iar adevarata nevoie sociala ramane deseori ascunsa sub falduri de ignoranta. Atentia este orientata de multe ori de factori conjuncturali, iar motivatiile necinstite din spatele sustinerii unei cauze legitime decredibilizeaza cauza insasi.

Despre pedeapsa inchisorii s-a vorbit in contextul analizarii cazuisticii Curtii europene a drepturilor omului (CtEDO) si a obligatiilor asumate de statul roman spre a imbunatatii conditiile din penitenciare, dupa pronuntarea unei hotarari pilot in cauza Rezmives si altii c. Romaniei[1].

Prilejul a fost speculat de persoane din zona criminalitatii gulerelor albe care au preluat tema conditiilor de detentie spre a fi mai persuasivi in decredibilizarea sistemului de justitie care i-a gasit vinovati ori era pe punctul sa o faca.

In acest fel, in mod nedorit, egalitatea in fata legii a fost contrapusa principiului demnitatii umane ori interzicerii tratamentelor inumane sau degradante, cand, de fapt, ele trebuie sa se bucure de egala atentie.

Ceea ce ne propunem noi este o vedere nu doar asupra modului cum se executa pedeapsa inchisorii in sistemul romanesc, in lumina practicii CtEDO, ci si asupra temeiurilor acestei pedepse, asupra scopurilor sale si a reusitei ori esecului atingerii acestor scopuri. Numai pornind de aici putem observa daca nu cumva viziunea asupra inchisorii in societatea contemporana s-a schimbat deja suficient de mult – chiar daca nu indraznim inca sa recunoastem -, incat sa necesite o reasezare a politicii penale in materia pedepselor. Caci, asa cum afirma Cesare Beccaria, « fericite sunt acele natiuni care nu vor astepta ca miscarea lenta a combinatiilor si vicisitudinilor omenesti ajunse la apogeu sa fie urmata, intr-un tarziu, la extremitatea relelor, de o orientare spre bine, ci vor accelera trecerile prin legi bune ».[2]

Inclasabilul Michel Foucault a teoretizat in cursurile sustinute la Collège de France in anii 1974-1975, adunate ulterior in volumul Surveiller et punir[3], ceea ce numea el societatea disciplinara, constituita la sfarsitul sec. XVIII-inceput de secol XIX, in jurul unor institutii menite sa asigure omogenitatea si eficienta sociala (inchisoarea, azilul, spitalul, internatul, scoala, cazarma, uzina).

Apreciem ca nu este lipsit de interes a introduce si in dezbaterea romaneasca aceasta viziune transversala asupra societatii contemporane care ne ajuta sa formulam intrebarile corecte inclusiv in cadrul stiintei juridice.

2. Pedeapsa inchisorii de la Beccaria la Foucault

2.1. Cesare Beccaria si reformele de la sfarsitul sec. XVIII-inceputul sec. XIX

Cesare Beccaria este cel care, in contextul particular al secolului luminilor, umanizeaza ideea de pedeapsa. Imbinand convingerile contractualiste[4] cu cele utilitariste[5], el defineste pedeapsa drept “motivatia sensibila ce indeparteaza sufletul despotic al fiecarui om de a scufunda in vechiul haos legile societatii” (op.cit. pg. 36). In plus, formuleaza cu rigoare principiul legalitatii incriminarii, principiul proportionalitatii pedepsei, se opune torturii, clameaza apararea onoarei si libertatii individului, propune ca masuri de prevenire a savarsirii infractiunilor educatia, deplange coruptia magistratilor ca sursa a sentimentului de injustitie.

Totusi, desi vorbeste despre arestare, ca masura preventiva, nu dedica niciun capitol pedepsei inchisorii. Consacra parti din analiza sa, in schimb, pedepsei cu moartea, exilului, confiscarii. Aceasta, deoarece recluziunea isi face intrarea in sistemul penal abia odata cu marile reforme din perioada 1780-1820 din Europa Occidentala.

La momentul legiferarii sale, inchisoarea a facut obiectul unor critici virulente. Legea nu patrunde in inchisori, afirma Decazes in 1818[6], referitor la codul penal francez din 1810. Un argument contra era acela ca inchisoarea, punand laolalta condamnatii formeaza o comunitate de infractori care devin solidari si care vor ramane asa si dupa eliberare. Dupa cum se spunea, inchisoarea creeaza o veritabila armata de inamici interiori.[7] Nu in ultimul rand, din inchisoare ies oameni ale caror obisnuinte si caractere ii predispun in mod definitiv la criminalitate. Este vorba de ceea ce a fost denuntat drept « cercul vicios carceral » inca din anii 1815-1830.

Acestor critici li s-a furnizat un set de raspunsuri, ce pot fi sintetizate astfel : a) o modalitate care sa asigure functia de segregare a infractorilor, adica efectul pozitiv pentru societate, suprimand efectul negativ si periculos (repunerea in libertate a unor persoane predispuse la comiterea de noi infractiuni). Aceasta a fost deportarea, colonizarea ce au avut rolul lor la o anumita epoca pentru puterile coloniale ; b) reforma penitenciara care isi propunea sa duca la ruperea cercului vicios carceral[8] ; c) al treilea raspuns a fost acela de a acorda, cu sprijinul unor teorii stiintifice, un statut antropologic cercului carceral, facand din detinuti o categorie caracterizata de deviatie psiho-sociala, iar din puscarie un instrument politic de disciplinare a intregii societati.

In 1820, penologul american Edward Livingston justifica extinderea inchisorii ca pedeapsa par excellence, cu ajutorul urmatoarele patru trasaturi: posibilitatea de a fi gradata in functie de gravitatea infractiunii comise, impiedicarea recidivei, corectia condamnatului, caracterul suficient de bland, astfel incat juratii sa nu ezite sa o aplice, iar poporul sa nu se revolte impotriva legii[9].

2.2. Michel Foucault

Foucault este filosoful postbelic cu apetit pentru marile sinteze legate de corp, sexualitate, anormalitate, cunoastere. El isi propune sa decripteze raporturile de putere din societatea capitalista de tip industrial si constata ca aceasta se caracterizeaza prin nevoia de a supraveghea, epoca fiind caracterizata fundamental, in termenii sai, de panoptism[10]. Institutia fanion a acestei perioade, ce debuteaza la sfarsitul sec. al XVIII-lea este, dupa parerea sa, chiar inchisoarea, careia i se adauga celelalte institutii de tip disciplinar – uzina, cazarma, scoala, spitalul, azilul.

Contextul industrializarii in mediul urban, dar si cel al fragmentarii proprietatii in mediul rural, fac ca societatea sa devina intoleranta inclusiv cu micile delicte, ce pun in pericol buna desfasurare a vietii, iar organele de supraveghere sa se generalizeze. Pedeapsa cu inchisoarea reprezinta nu o etapa noua in istoria ideilor morale, ci o etapa noua in istoria raportului dintre puterea instituita si corp. Pornind de aici, se naste o anumita psihologie a deviantei ce atrage interventii corective terapeutice si punitive deopotriva. Subiectul psihologic asa cum il imaginam astazi – susceptibil de a invata si a se disciplina – s-ar fi nascut, spune Foucault, la punctul de intalnire dintre putere si corp[11]. Docilizarea corpurilor este ceea ce considera el ca se urmareste, in ultima instanta.[12]

Dar ce reprezinta atunci reeducarea, ce se va impune ca scop declarat al pedepsei inchisorii ? Ea ar fi posibilitatea de a ameliora individul prin masuri care sa-l faca compatibil cu dezideratele puterii.

Antropologia punitiva a lui Foucault, pesimista in esenţă si critica faţă de umanismul penal iluminist, considera inchisoarea drept un creuzet al delincvenţei care face din aceasta un dispozitiv politic menit sa justifice in continuare controlul exercitat asupra intregii populaţii, prin institutii ale supravegherii. Obiectivul fondator al inchisorii, acela de a corecta, eşuează de la momentul instituirii sale şi va continua sa eşueze[13].

Filosoful a facut parte din comisia de reforma a sistemului penitenciar francez in anii ’70[14] ai secolului trecut, iar viziunea sa, ce a inlocuit ideea marxista de exploatare cu cea de putere, continua sa dea roade, nu atât din perspectiva drepturilor omului, cât din unghiul mai radical al găsirii condiţiilor de apariţie, temeiurilor şi scopurilor unor instituţii, inclusiv ale recluziunii penitenciare, pe calea a ceea ce a numit el, pe urmele lui Nietzsche, genealogie. Inchisoarea, in viziunea lui Foucault, este o instituţie aflată in permanentă criză fiindcă o reformare a sa reală şi eficace nu se poate produce. Ea generează delincvenţă si e destinată sa o genereze.

3. Situaţia din România   

În comisiile de elaborare a Noului cod penal, intrat în vigoare la 1 februarie 2014 ori a Legii privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate nu a existat, din pacate, niciun filosof cu aplecare spre dilemele contemporane. De altfel, nu există in Romania intelectuali publici influenţi interesaţi de lucruri atat de prozaice precum inchisoarea. Se crede la noi, îndeobşte, în greşita tradiţie dongoroziana, că doar « tehnicianul dreptului » este în măsură să facă reglajele şi să vină cu formule legislative urmând, sigur, linia politică cerută. Iar linia politica e orientată dupa cicluri scurte, electorale. Dimpotrivă, noi credem că, la rastimpuri, privirea filosofului e de mare folos. Şi « merită recunostinţa oamenilor acel filosof care a avut curajul ca, din biroul său (…) să arunce în mulţime primele seminţe mult timp neroditoare ale adevărurilor utile »[15]. Într-adevar, teoreticianul jurist, precum şi « omul de sistem », formaţi de şcoala de drept românească, sunt deseori conservatori şi comozi. Eforturile lor sunt atrase mult prea mult de tehnicitatea activităţii spre a mai chestiona baza problemei. Filosoful operează, în schimb, mai mult cu întrebarea « de ce ? » decât cu întrebarea « cum ? » şi, in cazuri fericite, are darul de a simti mersul vremurilor cu mult inainte ca restul societatii sa perceapa schimbarile in viata cotidiana sau sa stie a le interpreta.

În doctrina românească s-au definit pedepsele, în genere, drept masuri de constrangere cu caracter aflictiv al caror scop este apararea societăţii impotriva infractiunilor si prevenirea savarsirii de noi infractiuni, atat de cei carora li se aplica, cat si de catre alte persoane. Ele ar fi sanctiuni destinate să curme activitatea infractionala si sa determine schimbarea mentalităţii antisociale a infractorului[16]. Referitor la functiile pedepsei, s-a vorbit de functia retributiva, functia de intimidare si functia de reeducare a infractorului[17].  Dar de multa vreme nu se mai pune in discutie de ce privarea de libertate este si ar trebui sa ramana pedeapsa prin excelenţă. Se considera un fapt ce nu mai necesita comentarii si demonstratii, recluziunea carcerala părând sa ţină de o fatalitate de tip punitiv.

Legislativ, s-a statuat, de asemenea, ca „prin executarea pedepselor si a masurilor educative privative de libertate se urmareşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire sociala si faţă de munca, in vederea reintegrării in societate a deţinutilor sau persoanelor internate” (art. 3 alin. 2 lin Legea 254/2013).

Tot ceea ce ţine de pedeapsa, de scopul ei, de funcţiile ei, atât in doctrină, cât şi în formulele legislative, precum cea de mai sus, este îmbracat într-o haină lingvistică de tipul sloganului. Legiuitorul şi doctrinarul, dar şi judecatorul care motivează aplicarea unei pedepse cu inchisoarea, opereaza cu clisee tot mai greu de suportat. Reuseste inchisoarea sa remodeleze comportamentul persoanei care incalca legea penală? Pe câţi dintre autorii de omoruri sau talharii ii reeduca participarea la concursuri de recitat poezii sau la spectacole de colinde? Pe câţi autori de furturi îi mişcă participarea la cursuri de educaţie religioasă? Pe destul de puţini, dupa cum arată cifrele legate de rata recidivei în România[18]. Oare se pune problema doar de îmbunatăţire a metodelor educative în închisori sau de recunoaşterea incapacităţii structurale a inchisorii de a remodela? Ce se găseşte în spatele sintagmelor „atitudine corectă faţă de ordinea de drept, regulile de convieţuire socială şi muncă”? Oare nu certitudini legate de un model de comportament uman pe care dorim sa-l impunem ignorând faptul că dispozitivele educative s-au schimbat masiv in lumea actuală? Şi oare chiar modelul de comportament clamat are in vedere un tip just de societate?

La 24 iulie 2012, CtEDO a pronunțat o hotărâre „semi-pilot” în cauza Iacov Stanciu c. României prin care a reținut că, în pofida eforturilor autorităților române de a îmbunătăți situația condițiilor de detenție, există o problemă structurală în acest domeniu.

Ulterior, confruntata cu numarul în creştere de plângeri în aceeasi materie, la data de 25 aprilie 2017, CtEDO a pronuntat hotararea pilot in cauza Rezmiveş şi alţii c. României. Obiectul sesizărilor l-a constituit, cu precădere, încălcarea prevederilor art. 3 din Convenție, cu privire la condițiile de detenție din diferite unități penitenciare sau centre de reținere și arestare preventivă ale poliției. Petenții s-au plâns, printre altele, de suprapopularea celulelor, deficiența instalațiilor sanitare și lipsa igienei, calitatea proastă a hranei, vechimea materialelor primite, precum și prezența șobolanilor și a insectelor în celule.

Ca urmare, a fost întocmit un plan de actiune la 25 ianuarie 2018 de catre Guvernul Romaniei, plan ce a primit unele ajustari pe parcurs[19]. Se vorbeşte de modificări la nivel strategic, de îmbunatăţirea serviciului de probaţiune, de pregatirea, la nivel legislativ, a unei modificări a Legii 254/2013. Ceea ce înţelegem, în esenţă, din lectura planului de actiune este urmatorul lucru: dupa esecul partial al aplicarii institutiei « recursului compensatoriu »[20], ne pregatim sa « intarim sistemul penitenciar » cu un numar impresionant de noi locuri de detentie[21].

La data de 19 ianuarie 2021, potrivit cifrelor oficiale[22], sistemul penitenciar avea o capacitate totala de 18.245 de locuri si gazduia 21.854 de detinuti (un nivel de ocupare de cca 120 % si o rata de un detinut la 1.000 de locuitori, similar Franţei care are, însă, cu totul alte premize criminologice). Recursul comensatoriu a decongestionat într-o oarecare măsură penitenciarele, dar, dupa abrogarea sa, fără schimbarea politicii penale, trendul de supraaglomerare se reia.

4.  Experienţa recentă a altor state

Italia a trecut prin aceasta experienţă, în urma unei hotărâri pilot similare[23] şi a declarat stare de urgenţă carcerală[24]. Printre măsurile luate a fost introducerea detenţiei la domiciliu, ca pedeapsă principală (iar nu doar ca simpla metoda de individualizare), în cazuri prevazute de lege şi evaluate de judecător. Aşa cum afirmă ministrul de justiţie italian la acel moment, « se introduce în sânul sistemului o nouă formă de detenţie care se asociază închisorii ca pedeapsă principală »[25], urmând ca pedeapsa în penitenciar să rămână extrema ratio.

În Franţa, de asemenea, întrebarea foucauldiana vizând găsirea unei alternative pentru închisoare, care să pastreze efectele pozitive ale acesteia, eliminadu-le pe cele periculoase, este prezenta in dezbaterea publica[26]. Pentru a raspunde la intrebare, s-a sugerat ca trebuie separata dezbaterea penala de populismul care opune brutalitatea punitiva anomiei, ca si cum nu ar exista cale de mijloc.[27].

In Statele Unite, exista voci chiar mai radicale ce sustin ca inchisoarea nu trebuie inlocuita cu alte formule restrictive de libertate, ci cu o constelatie de institutii si strategii alternative care sa inlature inchisoarea din peisajul social si ideologic al societatii (americane) [28]. Aici sunt amintite masuri de „demilitarizare a scolilor, revitalizare a educatiei la toate nivelurile, un sistem care furnizeaza ingrijire sub aspect fizic si mental pentru toti, un sistem de justitie bazat pe reparatie si reconciliere, mai degraba decat pe represiune si razbunare”.

5. De la societatea disciplinara la societatea de control ?

Analiza unor viziuni filosofice preocupate de tehnicizarea crescanda a societatii si de adaptarea metodelor socialmente admise de exercitare a autoritatii se dovedeste extrem de utila, chiar revelatoare.

Gilles Deleuze, intr-un articol din 1990[29], reia firul gandului foucauldian si dezvolta conceptul de societate de control, constatand mutatiile produse pe fondul dezvoltarii tehnicii, dar si, corespunzator, a modalitatilor de exercitare a puterii in societate. Aceste consideratii au devenit extrem de actuale.

Asa cum afirma Deleuze, societatea disciplinara avea la baza, ca mod de identificare, numarul de ordine, societatea de control are la baza parola de acces. Spitalul e in mare parte inlocuit de ingrijirile de zi si tratamentul ambulatoriu, uzina este inlocuita de intreprindere, programul de munca de 8 ore cu munca la distanta, formarea continua tinde sa se generalizeze in modalitati online (webinar), iar controlul continuu tinde sa inlocuiasca examenul. In materie de justitie penala, Deleuze ne da o cheie de lectura a romanului Procesul al lui Kafka aratand ca este revelator pentru trecerea de la disciplinar la societatea de control[30].

Justitia penala din Romania deja a facut anumiti pasi, la nivel tehnic, spre o diversificare a posibilitatilor pe care judecatorul le are la indemana in a sanctiona sau, ulterior, de a individualiza regimul de executare. Totusi, renuntarea la aplicarea pedepsei, amanarea aplicarii pedepsei si suspendarea sub supraveghere sunt modalitati care mentin in centrul filosofiei penale detentia in penitenciar. Regimul semi-deschis si deschis, aplicat unei proportii de cca 35% din totalul condamnatilor la pedeapsa cu inchisoarea nu schimba fundamental situatia[31]. Pachetul masurilor in curs de adoptare, ca urmare a condamnarilor la CtEDO, nu face decat sa perpetueze aceeasi filosofie represiv-carcerala, cu ajustari la nivelul spatiului personal sau conditiilor de igiena, fara a tine seama de esecul reinsertiei sociale reflectat in rata de recidiva la eliberare a celor inchisi. Detentia la domiciliu si utilizarea mijloacelor de supraveghere electronica ar putea fi un important pas. „Cercul vicios carceral” ar fi, cel putin, slabit.

Interesant este ca un autor roman anticipa nevoia de abandonare treptata a pedepsei inchisorii, asa cum, la sfarsitul sec. al XVIII-lea fusesera abandonate supliciile. Se intampla in 1946[32]. Ulterior, aceasta tema nu a mai fost reluata serios. Nici in timpul regimului comunist care, sub aspectul principiilor pedepsei, ne-a readus intr-un stadiu in raport cu care Beccaria era de-o impecabila modernitate[33], nici dupa 1989[34].

   6. Concluzii

In vremea pandemiei, anumite procese au fost accelerate (in domeniul educatiei, muncii, sanatatii etc.), intr-o lume care oricum avea o dinamica extraordinara. Crizele au, pare-se, acest efect de evidentiere a unor mecanisme ce nu functionau bine, dar care erau acoperite de o stare generala de echilibru. Nu intamplator se spune, deci, ca trebuie profitat de pe urma crizelor propunand reformarea unor elemente disfuncte ce altfel ar fi trenat.

Azi acceptam ceea ce era de neinchipuit pana acum circa un an : ca munca la distanta, in multe domenii, este posibil sa se permanentizeze, ca educatia la distanta va capata alta pondere, iar cursurile online vor face o concurenta serioasa predarii fata catre fata, ca videoconferintele se vor extinde la multe domenii in care prezenta fizica nu este strict necesara (inclusiv in justitie), ca tratamentul ambulatoriu si consultatiile medicale prin mesagerie electronica sau telefon se vor extinde si mai mult.

Or, pe noi, aceste schimbari ne-au surprins cu institutii (scoala, spital, penitenciar etc.) deja prost asezate, anacronice, marcate de tranzitii nesfarsite si lipsuri majore, la nivel de finantare, la nivel de personal, la nivel de atitudine. In acest context, plecand de la nevoia respectarii standardelor Consiliului Europei, noi construim penitenciare. In loc de a arde etape si de a adopta o strategie cu bataie lunga, derivata dintr-un umanism (post-umanism?) de secol XXI, care sa se bazeze pe nivelul actual al tehnologiei si pe mutatiile din societate, noi nu cautam alternative modelului carceral caruia alte tari i-au adus deja importante corective.

Ne gasim astfel in situatia de a urmari uneori neintelept obiective pe care alte state europene le-au abandonat sau sunt pe cale sa le abandoneze. Sau de-a trata doar simptomul (supraaglomerarea), in loc sa ne preocupam curajos de cauze (politica penala).

Sa adaugi fortarete carcerale actualului arhipelag penitenciar inseamna sa eviti gasirea altor modalitati punitive si sa ratezi momentul de a atenua delincventa carcerala si a scadea rata recidivei.

Dintre argumentele lui Livingston pentru inchisoare, amintite mai sus (sectiunea 2.1.), ramane doar acela al posibilitatii gradarii pedepsei dupa gravitatea faptei, dar nici acest lucru nu este in sine multumitor, practica fiind nu doar neunitara (intodeauna a fost), ci vizibil neunitara, prin faptul ca informatia circula extrem de usor.

Nu impartasim in totalitate mizele politice si premisele teoretice ale autorilor francezi amintiti. De pilda, nu intrezarim eliminarea oricarei ierarhii din societatea umana, dupa cum nici nu suspectam ca orice forma de autoritate este o forma insidioasa de dominare si putere.

Credem, pe de alta parte, in linia lui Foucault si Deleuze, ca societatea nu mai tolereaza verticalele rigide, ca autoritatea trebuie sa fie, gradual, epurata de violenţa, intr-o societate ce pune accentul, la nivel practic, pe autonomia individului. O lume fără ierarhii este de neinchipuit, dar o lume fără inchisori ori cu inchisori destinate exclusiv cazurilor extreme, indraznim sa credem ca poate exista. Schimbarea pe care o cere spiritul vremurilor in materia pedepselor ar trebui privita nu doar ca simpla cosmetizare institutionala, ci ca mutare radicală a accentului de pe recluziunea penitenciară pe forme mai puţin invazive de control, dublate de forme educative adaptate, de responsabilizare si de creare a unui climat de justiţie socială.


[1] Hotararea pilot din 25.04.2017

[2] C. Beccaria, Despre infractiuni si pedepse, trad. Dora Scarlat, ed. Rosetti, Bucuresti, 2001, pg. 33-34.

[3] M. Foucault, A supraveghea si a pedepsi. Nasterea inchisorii, Ed. Paralela 45, 2005, ed. a II-a.

[4] Locke si Rousseau sunt surse de inspiratie certe, uneori chiar explicite.

[5] Beccaria era un admirator al lui Helvetius. Dezideratul « fericire maxima impartita in cel mai mare numar », la care face referire in introducere (op.cit. pg. 33) este, cel mai probabil, preluat de la acesta.

[6] Elie Decazes, Rapport au roi sur les prisons et pièces a l’appui du rapport, pe www.data.decalog.net, pg. 16

[7] M. Foucault, La société punitive, accesibila pe site-ul Collège de France, pg. 257.

[8] N. H. Julius, in lucrarea Leçons sur les prisons (1830), la care face referire M. F. op. cit. (pg. 258). Aceste idei ce vor fi dezvoltate si in cadrul Congresului de la Bruxelles in 1847, se refera la moralizarea detinutilor prin munca, educatie, religie, recompense, reducerea pedepselor, dezvoltarea unor institutii de recuperare si preventie sau de control. Este ceea ce se incearca, in linii mari, si in prezent prin diverse programe de reeducare.

[9] Joseph C. Mouledous, Pioneers in Criminology: Edward Livingston (1764-1836), Journal of Criminal Law and Criminology, septembrie 1963, pg. 291, accesibil pe www.core.ac.uk

[10] Termenul provine din arhitectura, reprezentand forma unei inchisori imaginate de Jeremy Bentham in 1791, circulara, cu tavanul din sticla, prevazută cu celule de-a lungul peretilor, orientată către un hol central. Din acest hol, supraveghetorul avea posibilitatea sa tina sub observatie toti detinutii (vezi termenul panopticon pe www.britanica.com )

[11] M. Foucault, La société punitive, precit. pg. 266

[12] M. Foucault, A supraveghea si a pedepsi, precit. p. 174

[13] A se vedea si Michel Porret, La société punitive de Michel Foucault, 17.03.2014, pe pagina web https://letemps.ch/opinions/societe-punitive-michel-foucault

[14] Membru fondator al Groupe d’Information sur les Prisons (1970-1972)

[15] C. Beccaria, idem, pg. 34

[16] C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generala. Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2007, pg. 286

[17] F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generala, vol 2, Ed. Universal juridic, 2018, pg. 281

[18] Rata reîncarcerării sau recidiva reală (reoffending rate) în România este de peste 40% (recidivă postcondamnatorie şi postexecutorie) la care se adaugă cel puţin 20% deţinuţi cu antecedente penale, care comit infracţiuni după expirarea termenului de încercare, se arata intr-un comunicat al FSANP din 29.01.2018.

Este adevărat, în schimb, că o parte din criminalitate a fost exportată, împreună cu recidiva de rigoare, în Europa. Însă asta nu este o dovadă de excelență în politica penală. Este doar o externalitate nedorită a liberei circulații a cetățenilor, de care profită și infractorii, se mai arata in acelasi comunicat. El nu mai poate fi gasit pe site-ul oficial al FSANP, dar a fost preluat si este accesibil aici https://adevarul.ro/news/eveniment/sindicatele-penitenciare-ratarecidivei-nu-scazut-nu-calculata-conform-metodologiei-partiduluiaflat-putere-1_5a6ee369df52022f75f5fbd4/index.html

[19]  Planul de actiune detaliat este accesibil aici https://sgg.gov.ro/new/wp-content/uploads/2020/11/PLANUL-DE-ACTIUNE-.pdf

[20] Legea nr. 169/2017 pentru modificarea si completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor si masurilor privative de libertate, publicata in M. Of nr. 571/18.07.2017, a fost abrogata, intre timp, prin Legea nr. 240/2019. Prin art. 55 ind. 1 era instituita masura “compensarii” conditiilor necorespunzatoare de detentie, in sensul practicii CtEDO, pentru perioada executata dupa 24.07.2012, prin calcularea ca executate a 6 zile suplimentare la fiecare 30 de zile executate efectiv. Abrogarea s-a produs pe fondul emotiei publice determinate de fapte grave savarsite de anumite persoane eliberate mai devreme, in baza recursului compensatoriu. Totusi, acele persoane ar fi fost eliberate oricum, cu sau fara recurs compensatoriu. Problema reala este rata recidivei, consecinta a ineficientei reeducarii, a ineficientei inchisorii ca pedeapsa, iar nu eliberarea cu ceva timp mai devreme.

[21] A se vedea documentul transmis de autoritatile romane la data de 23.04.2019 Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei, cuprinzand informatii aduse la zi in legatura cu planul de actiune din 25.01.2018 in grupul Bragadireanu si Rezmives si altii c. Romaniei, accesibil pe site-ul www.rm.coe.int. Potrivit documentului (pg. 5), s-a solicitat Bancii pentru Dezvoltare a Consiliului Europei alocarea unei sume de 177 milioane euro pentru crearea a 5.110 locuri suplimentare de detentie in perioada 2019-2023.

[22] http://anp.gov.ro/blog/lnk/statistici/ consultat la data de 11.02.2021. A se vedea si site-ul federatiei sindicatelor din sistemul penitenciar pe https://fsanp.ro/2021/01/25/cifra-zilei-18-245/

[23] Hotararea-pilot din data de 8.01.2013 pronuntata in cauza Torreggiani si altii c. Italiei.

[24] Teresa Travaglia Cicirello, Prison et urgence : l’actuelle situation italienne, in Revue de scrience criminelle et de droit penal compare nr. 1/2013, pg. 223-237, accesibil pe www.cairn.info .

[25] Teresa Travaglia Cicirello, op.cit. pg. 237

[26] Eric Farges, Penser la reforme pénitentiaire avec Michel Foucault. Apports et limites a une sociologie politique de la loi du 18.01.1994, Raisons politiques, Presses de Sciences Po 2007/1 no. 25 pg. 101-125 ; Rita Carlos si Adrien Maret, Des illusions de la réforme carcérale à la révolution sociale: guillotiner la prison, 29.03.2019 accesibil pe

https://tocqueville21.com/focus/les-illusions-de-la-reforme-carcerale-en-france/ ; Franck Olivar, Gilles Deleuze : des sociétés disciplinaires aux sociétés de contrôle, 23.10.2020, pe www.franceinter.frculturephilo-gilles-deleuze-des-societes-disciplinaires-aux-societes-de-controle .

[27] Michel Porret, precit., pg. 2

[28] Angela Y. Davis, Are prisons obsolete? Seven Stories Press New York, 2003, pg. 107 „An abolitionist approach that seeks to answer questions such as these would require us to imagine a constellation of alternative strategies and institutions, with the ultimate aim of removing the prison from the social and ideological landscapes of our society. In other words, we would not be looking for prisonlike substitutes for the prison, such as house arrest safeguarded by electronic surveillance bracelets. Rather, positing decarceration as our overarching strategy, we would try to envision a continuum of alternatives to imprisonment-demilitarization of schools, revitalization of education at all levels, a health system that provides free physical and mental care to all, and a justice system based on reparation and reconciliation rather than retribution and vengeance.” Autoarea este militanta pentru drepturile omului, profesor de filosofie la Birmingham (Alabama) cu convingeri marxiste, pentru care discriminările de gen si rasiale ori pe criterii economice se afla la baza sistemului carceral. Ea apreciază ca doar aparent indivizii sunt cei condamnați pentru săvârșirea faptelor penale, când, de fapt, categorii întregi sunt condamnate la infracționalitate prin lipsa educației, sărăcie si polarizare economica, prejudecăți rasiale etc.

[29] G. Deleuze, Les sociétés de contrôle, in L’Autre journal, 1 mai 1990, reluat ca post-scriptum la volumul Pourparlers. 1972-1990, Edition de Minuit, 1990, accesibil pe www.cainrn.info .

[30]  „Kafka qui s’installait déjà à la charnière de deux types de société a décrit dans Le procès les formes juridiques les plus redoutables :  l’acquittement appa­rent des sociétés disciplinaires (entre deux enfermements), l’atermoiement illimité des sociétés de contrôle (en variation continue) sont deux modes de vie juridiques très différents, et si notre droit est hésitant, lui-même en crise, c’est parce que nous quittons l’un pour entrer dans l’autre.” (op. cit. pg. 8)

[31] 8.041 detinuti in regim semi-deschis si deschis din totalul de 21.783, la data de 19.01.2021, conform datelor ANP. Acestia se reintorc in penitenciar in proportie ridicata, chiar daca au vocatie la si beneficiaza de liberare conditionata.

[32] Petre Pandrea, Criminologia dialectica, Fundatia Regele Mihai I, 1946, pg. 134-135. « Odata cu disparitia vrajei (a caracterului sacral si simbolic al pedepsei n.n. G.C) si tehnicizarea lumii se va ajunge, probabil, la teluri de pura utilitate sociala a pedepsei (…) In locul temnicerului vor apare, probabil, medicul si pedagogul. In locul functiunii de vindicta comunitara, pedeapsa va implini, abia atunci, functiunea de aparare sociala ». Devii usor melancolic rasfoind respectiva carte de criminologie romaneasca, rezultat al reflectiei unui autor-jurist exersat in jocul cu conceptele si cu sistemele filosofice. Prin contrast, inflatia de certitudini pe fond de saracie culturala in care se formeaza azi studentii, in facultatile de drept, este usor ingrijoratoare.

[33] Afirmatia domnului V. Papadopol din studiul introductiv la editia din 1965 (Ed. Stiintifica, Bucuresti), pg. XX-XXXVII, cum ca dreptul socialist a dus la indeplinirea dezideratelor autorului italian era una evident propagandistica. In realitate, modernitatea lui Beccaria se deduce, inainte de toate, din faptul ca pedepsele sunt rationalizate, pe baza unui principiu contractualist, asa cum aratam mai sus. Or, comunismul de tip stalinist a reintrodus infractiunile politice, lupta de clasa fiind principiul fundamental al dreptului penal din perioada respectiva. A se vedea, de pilda, infractiunea de « uneltire contra ordinii sociale » incriminata la articolul 209 al Codului Penal din 1948, ce a stat, in mare masura, la baza represiunii politice din anii de dupa razboi.

[34] De altfel, asa cum arata Sergiu Bogdan in studiul introductiv la noua editie, din 2001, a cartii lui Beccaria, multe idei ale autorului italian s-au realizat la noi mult mai tarziu, dupa 2000 si nu complet. De aceea poate, fiindca modernizarea dreptului penal roman a fost un proces deloc liniar, Beccaria ni se pare atat de actual in discursul sau umanist. De pilda, reglementarea erorii de drept – cauza de neimputabilitate, despre care el vorbeste in 1767, s-a facut abia in 2014 (art. 30 NCP) ; dezincriminarea homosexualitatii si a adulterului, de care el vorbeste in capitolul XXXI al lucrarii, s-a realizat tarziu in dreptul romanesc (2001, respectiv 2006). Pentru a nu mai vorbi de caracterul nefast al practicii neunitare pe care el il evoca (inca o problema in sistemul nostru)- cap. IV- ori de caracterul exceptional al masurii arestului preventiv si nevoia indicarii cazurilor precise in care se dispune aceasta « pedeapsa care precede constatarea comiterii infractiunii » – cap. XXIX, pg. 107, editia Rosetti, 2001.

Distribuie acest articol

16 COMENTARII

  1. Nu ar strica daca s-ar face si o analiza economica a inchisorilor. Cit costa un detinut? Nu ar fi mai econimic ca unii dintre ei sa fie scosi la munca?!

    • Pot sa va spun eu, in cunostinta de cauza, la mine fiind cazul adevarat ca „persoana de sprijin si contact”, care este aportul financiar al familiei pe cap de detinut: undeva la doua sute de euro pe luna, cash. Altfel e nashpa… Fiindca e vorba de peste un deceniu de inchisoare, abia inceputa, va imaginati… In cazul meu sper sa fie o experienta one way. In context, nu inteleg, totusi, cum ii suporta familiile pe recidivisti.

    • Nu conteaza cat costa un detinut.
      Ar trebui sa fie cat mai putini detinuti. Inchisoarea nu e o pedeapsa cum se spune ci e o forma de protectie a societatii impotriva celor care comit fapte antisociale. De aceea nu conteaza.
      Pedepsele ar trebui sa vizeze restrictionarea unor drepturi, cum este cel de proprietate (confiscarea averii), de exemplu.

  2. Poate autorul ma poate lamuri de ce exista atit de multe pedepse cu suspendare. Si nu vorbim de un an cu suspendare ci de pina la patru ani, cu prejudicii de milioane (vezi dosarul Posta Romana, ca prin exemplu la indemina). Ori doi ani cu suspendare pentru violarea fiicei de 12 ani a concubinei, ori patru ani cu suspendare pentru tentativa de omor? Nu mai vorbim de comparatii intre procese si decizii diferite, gen cazul Dragnea unde un spagar de milioane aunge dupa gratii pentru un mizilic de 50.000 EUR fata de cei condamnati in dosarul Posta Romana. Ori o justitie care pune sub acuzare ministri dupa prescrierea infractiunilor (vezi dosarul Microsoft)!

    Lumea aceasta fara inchisori exista – pentru multi din cei care isi pot permite sa cumpere justitia.

  3. Javert contre Jean Valjean, ghici cine primește mai multe fonduri?
    Mai grav este cand sistemul corectiv,
    In esenta penitenciarul, devine un business. Imaginati-va ce interes există intr-un astfel de sistem pentru recuperarea celor încarcerați.

    • Excelent articol. Cred că cel mai uman și de secol 21 ar fi sa premiem fiecare an de condamnare, sa nu mai cerem recuperarea prejudiciului, pt că oricum nu se recuperează mai nimic. Ar fi o lume ideala in care ne am putea omori reciproc în liniște am putea sa furam cat de mult putem după care am sta în meditație la domiciliu și ne am gândi ce lucruri frumoase am putea face in viitor.

      • Da, mai potrivit de sec 21 este este sa punem cat mai mulți oameni in închisori gestionate de firme private la la costuri exorbitante. Si, ca la orice firma serioasă, singurul interes al acestor contractori este sa crească numărul de inmates. Iar fraierul de contribuabil plătește pana ii iese fum pe nas. Si, ghici unde este cea mai mare criminalitate, nu cumva in tarile care se aplica acest model?

  4. Articolul e o ilustrare bunicică a aberațiilor la care duce îndoctrinarea leninistă și credința orabă în determinismul marxist.

    Imediat după preluarea puterii în Rusia Lenin l-a vizitat pe psihologul Pavlov. Pavlov a realizat cu oroare că Lenin era foarte interesat în metode practice de dresare a oamenilor. Exact așa cum fuseseră create reflexele condiționate ale câinelui lui Pavlov. Așa cum Marx, Lenin & Co. credeau cu fanatism că, condițiille materiale și sociale generează comportamente umane predictible, idioții ingenioși ai zilelor noastre nutresc convingerea fermă că infractorului ce i se oferă condiții cât mai bune de „ispășire” a pedepsei va deveni automat un cetățean model. Prezumpție ce se dovedește falsă în 99% din cazuri. Peste tot unde se relaxează pedepsele infracționalitatea ajunge rapid până la ceruri. Și e normal să fie așa. E mult mai comod să jefuiești ocazional decât să muncești în fiecare zi.

    Percepția infractorilor despre sistemele blânde de pedepsire a lor e că „fraierilor ălora poți să le faci ce vrei”. Certitudinea că nu pățesc nimic sau risă cel mult o vacanță pe banii statului îi încurajează să comită și mai departe exact chestiile pe care sistemul se laudă că vrea să le eradicheze.

    Mai e apoi o confuzie voită în toată „argumentația” prolixă din articol: Rolul principal al sistemului de detenție nu este „îndreptarea infractorului” ci protejarea oamenilor onești de infractori și infracțiuni. Sigur că sistemul trebuie să le ofere infractorilor șansa de a se reabilita în închisoare în limitele posibilităților financiare ale țării în cauză. Dar aceasta nu trebuie să fie nicidecum un scop în sine. Șansele de succes sunt oricum foarte scăzute.

    • Pe Google Maps se pot da reviews oricaror obiective. Unii au dat reviews pentru inchisorile din Romania cam asa: „Foarte bune conditii, ma voi intoarce in curand”. Nu zic sa fie ca-n SUA, unde te baga la bulau si arunca cheia, dar nici ca in Romania, sa fii tovaras cu gardienii. Sunt de acord ca cel care talhareste sa aiba viata grea in spatele gratiilor. Sau marii borfasi precum Adrian Nastase sa stea ascunsi ceva mai mult de doi ani jumate.

      • Precis! Ăl de are deja cazier se va gândi la fasolea cu gărgărițe și la salteaua cu ploșnițe înainte să-ți dea în cap ca să te ușureze de agoniseală. Intrat la mititica ca un găinar mărunt și eliberat cu acte în regulă de infractor sadea, abrutizat de regimul ultrasuperhiperconfortabil din temniță se va gândi terifiat că ar putea fi din nou ascuns de civilizația care nu dă oricum doi bani pe unul ca el. Stigmatizat de prejudecățile care le refuză șansele de reintegrare, va ține cu absolută siguranță să le dovedească tuturor celor ce gândesc astfel că se înșală amarnic, nu așa? Și asta doar de frica pușcăriei.

        Reeducarea n-o fi scoțând domni din infractori, dar măcar le oferă o șansă de a putea distinge intre bine și rău. De a nu decade încă mai mult într-un regim care e gândit atât ca protecție pentru unii, dar și ca unul corectional pentru ceilalți. Iar tocmai asta folosește mai mult contribuabililor ce plătesc prin impozite detenția decât condamnaților înșiși. Dacă strategia nu este eficientă, indiferent că e deturnata prin căpușare sau prin incompetență, atunci trebuie căutate alte soluții, dar negarea apriorica a rezultatelor e cu siguranță de evitat.

  5. A fi, azi, un admirator necritic al lui Beccaria (sec. XVIII) inseamna sa fi ramas prizonier al scopului si limitelor politice ale iluminismului, ca soldatul japonez Hiroo Onoda, care dupa 1945 a ramas sa “lupte” inca trei decenii in jungla, pentru că nu a știut că razboiul se terminase. Iluministii au atacat cenzura si autoritatea de orice fel din timpul lor, de pe continent, in beneficiul imperiului britanic si al lumii noi transatlantice; este sugestiv ca parintii fondatori ai SUA s-au calauzit dupa scrierile politico-juridice ale lui Beccaria. Insa din separatia puterilor, statul de drept si libertatea de exprimare din SUA nu a mai ramas mare lucru, dupa violenta campanie electorala si contestarea masiva a alegerilor prezidentiale din 2020. “Umanismul” si rationalismul au fost concepte centrale ale iluminismului si parghii principale ale “stiintei” manipularii, fondate in insula metropolei si sub auspiciile societatii regale. De aceea lucrarile politico-juridice ale lui Beccaria au mult sos de “umanism”.

    Filosofii isi pot rumega gandurile si cuvintele ocupandu-se de temeiurile si sensurile existentei, privind omul, societatea, natura. Cand coboara din inaltimea generalitatii in abisurile concretetii, nu mai e filosofie. Iar daca se refera la organizarea societatii, in ansamblu sau pe o secventa, atunci e curata politica. Dintre stiintele care s-au nascut din filosofie – ca si dreptul, de altfel -, psihologia si sociologia delincventei sunt mai aproape de a se ocupa, fie si tangential, de domeniul pedepselor si penitenciarelor. In orice caz, nu mai mult decat dreptul. Filosofii care fac vorbire de “umanismul” pedepsei creaza mai degraba probleme false sau secundare. Sa ne gandim la pedeapsa cu moartea sau la moartea organizata denumita razboi sau represiune in masa, pe care nu au reusit sa le elimine, si nici macar nu se straduiesc cu adevarat in acest sens. Nu e de absolutizat, dar nici de relativizat, uitand cine au fost agentii teoreticieni ai multor revolutii, care din pacate nu au fost si evolutii.

    In discutia despre inchisori, e inadecvata abordarea de a pleca de la interesul infractorilor – o minoritate extrem de redusa – de a fi pedepsiti cat mai usor sau chiar deloc. Obligatoriu si constructiv este sa se plece de la majoritatea covarsitoare a populatiei si de la nevoia majora a acesteia de a fi aparata de faptele raufacatorilor. Este pur si simplu revoltator ca in discursul actual, asa-zis postmodern, sa nu se plece de la majoritate si nevoile ei. Nu inchisoarea genereaza delincventa, ci mediul social, de provenienta al infractorilor. Intre cresterea nivelului educational si economic al mediului social global si reducerea nivelului infractional este o legatura directa si extrem de stransa. Inchisoarea incearca sa elimine obiceiuri antisociale, dobandite in libertate, cand aceasta a fost prost inteleasa. “Clientii” penitenciarelor sunt rebuturi sociale, intr-o masura mai mare sau mai mica, data de succesul sau esecul reabilitarii educationale a celor care executa pedepse privative de libertate. Sunt insa si rebuturi biologice sau genetice, categorie in care l-as include, cu titlu de exemplu, pe criminalul sexual in serie Gheorghe Dinca, de la Caracal. Desi ca el s-au inregistrat multe alte cazuri, in SUA, Europa etc. Sau teroristii. Astfel de indivizi cu greu pot fi considerati ca facand parte din umanitate, doar pentru ca merg in doua picioare si au graiul oamenilor. Evident, pentru ei recluziunea este unica solutie. Ingrijoratoare este si perspectiva inmultirii cazurilor de debilitare genetica, prin manipulari experimentale de ADN/ARN.

    Domnii infractori vor sa ramana domni si in puscarie. Dupa ce au nadusit in campul infractional, ei vor sa se odihneasca si sa se recupereze in puscarie ca intr-un sanatoriu. Infractorii de meserie, care isi petrec o parte din viata in inchisoare, au destui bani negri ca sa-si permita sa-i plateasca pe politicieni sa dea legi pentru ca puscariile sa fie amenajate ca niste case de odihna. Ca altfel ne critica tovarasa Europa. In timp ce un om muncitor si cinstit nu are nicio garantie a zilei de maine, iar pentru multi civilizatia se opreste la usa sau e o pura abstractiune, domnilor puscariasi le sunt asigurate conditii civilizate de masa si casa. O discriminare scandaloasa si inacceptabila. Poate ca n-ar fi rau ca politicienii corupti de ong-urile strambatoare de legi sa afle cate ceva despre infernul din inchisorile de maxima securitate din SUA. Sau despre inchisoarea americana de la Guantanamo. Or despre inchisorile CIA. Scopul inchisorii nu e in primul rand de “reeducare” a infractorului, ci de protejare a societatii de efectele raului si pericolelor pe care acesta le genereaza. Vestea proasta pentru raufacatori este ca pentru ei nu va fi niciodata “inchisoare la distanta”. Recidiva nu exprima altceva decat gradul de inradacinare a unei deprinderi infractionale, care isi are cauzele in mediul extra-penitenciar.

  6. Acest text ar fi putut scris -poate oleacă mai coerent- de marele teoretician al dreptului și filozof de penitenciar Adrian Năstase.

    Există insă 2 contraargumente factuale la tezele înaintate (sau sugerate?) de magnificul eseu (in stil) năstăsian:
    1. productivitatea literară extraordinară a oamenilor politici ce au ajuns -prin ghinion, fără îndoială -nu-i așa?- la pușcărie. Prolificul Voiculescu este dovada vie a mediului fertil intelectual din sistemul nostru penitenciar. Iar societatea noastră a profitat din plin de înțelepciunea acestor pușcăriași-filozofi revărsată in cărțulii ce altfel nu ar fi putut apărea (căci in libertate erau mult prea ocupați și mult prea egoiști ca să ajungă să se gândească și la binele celorlalți).
    2. mediul penitenciar -prin definiție segregat sexual (oare de ce? Beccaria nu zice nimic de chestiunea asta?) este o o compensare socială pentru suferințele unei minorități sexuale ostracizată de milenii: homosexualii. Pentru un heterosexual ordinar închisoarea este un potențial iad populat cu abuzatori sexuali, in timp ce pentru homosexualul ordinar (există statistici privind numărul mediu de parteneri sexuali) un potențial club al concupiscenței in care poate descoperi delicii -precum bdsm- altfel rarisime in lumea liberă. In plus, pentru homosexualul încărcat cu conștiință de grup -in sens neomarxist- pușcăria oferă și prilejul îndoctrinării, ba chiart convertirii la homosexualism a junilor delincvenți nimeriți in purgatoriul improvizat (unde vor fi iertați activ de satirii cu misiune).

  7. lefurile si privilegiile i au turmentat. pensiile speciale pe care si le au fixat ei insisi le a luat mintile / i au smintit. astia s ombelico del mondo, nu doar juzi, ci si psihologi, filosofi / ginditori, fauritori de tara, futurologi si viitori creatori de legi planetare. paduchii astia nerusinati omit lucrurile pamintesti : n au aflat ce s a intimplat la colectiv, piatra neamt, bals, cine a ucis la revolutie si mineriade. in rest sint beton / professionals, isi merita din plin opobriul cetateanului (care din lipsa de alternativa ii si plateste) !

  8. Recomand o plimbare prin inchisorile lumii:
    „Inside the world`s Toughest prisons”. Netflix.
    @ Commenter,
    Cam repede cazi in fandacsie:
    „Insa din separatia puterilor, statul de drept si libertatea de exprimare din SUA nu a mai ramas mare lucru, dupa violenta campanie electorala si contestarea masiva a alegerilor prezidentiale din 2020.”

  9. Muncesc la Jilava, stau doar in contact direct cu detinutii, nu vorbesc din carti, filme, sau din ce fabuleaza unii. Parerea mea este ca reeducarea tine de individ, in nici un caz nu isi are aportul sutele de psihologi, asistenti sociali si alti degeabisti. Acest serviciu trebuie externalizat cat mai urgent. Daca ati avea acces total la informatii, ati descoperi o increngatura de rubedenii in acest sistem. La Jilava de exemplu, directoarea si sefa acestui sector, sefa psihologilor si asistentilor sociali, este nevasta sefului sindicatului national. Ca sa va faceti o idee despre acest serviciu, va spun ca avea la un moment dat peste 40 ofiteri(cu salariul de peste 6000-6500 lei) iar un schimb de agenti(3500-4000 lei) care stau inchisi 12 ore cu detinutii, care asigura paza si supravegherea lor, numara aproape 30 oameni. Printre acesti educatori, psihologi si asistenti sociali, gasim persoane inrudite cu persoane avand functii prin alte structuri, persoane pe care niciodata nu le-as fi vazut cu grade de ofiter, persoane care nu isi dovedesc eficienta niciodata. O psiholoaga de la Jilava, pe vremea cand era subofiter la popota unitatii, a fost pedepsita si obligata la plata daunelor constatate de comisia de disciplina, dupa descoperirea mai multor lipsuri. Personal am mari indoieli asupra felului in care a promovat in corpul ofiterilor. Odata ajunsa ofiter, aceasta a devenit colega cu fiica ei, fosta dansatoare. Si acesta e doar un mic exemplu. Stiati ca mare parte din cei angajati incaseaza cateva sute de euro lunar, pentru a-si plati ratele la locuinte sau chiriile, dar conduc masini scumpe? Dar stiati ca cine isi deconteaza banii de carburant incaseaza si cateva sute de lei lunar? Cui credeti ca ii pasa de aceste chestiuni? Poate liderilor de sindicat care au neveste directoare de unitati? Daca ai pune totul pe hartie la DNA, in primul rand ai fi crucificat de catre toti colegii, iar in al doilea rand nu ai avea certitudinea ca se va schimba ceva. Asa ca strigam pe unde putem si noi.
    De cate ori vine cineva in control, cineva care nu cunoaste sistemul, este plimbat doar pe unde trebuie, vede doar ce trebuie si aude doar ce trebuie. Credeti ca e normal ca anumiti detinuti sa participe la o multitudine de activitati si cursuri, iar altii doar la cateva? Asta ca sa nu bata la ochi. Inchisoarea e o lume foarte inchisa, plina de nedreptati, condusa de familii, centru de afaceri pentru unii(magazinul unitatii este detinut de aceasi firma de peste 10 ani, ca fapt divers).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Gabriel Caian
Doctor in Drept al Universitatii din Bucuresti cu teza "Coruptia in dreptul penal roman" 2009 Master interdisciplinar la Universitatea din Bucuresti - Facultatea de Istorie/Facultatea de Filosofie 2010-2012 Profesia- Judecator In perioada 2009-2015 a fost detasat la Agentul Guvernamental pentru CEDO In perioada 2015-2018 a fost detasat in Ministerul Afacerilor Externe in calitate de consul la Consulatul Romaniei din Marsilia In prezent judecator la Judecatoria Craiova A publicat articole in domeniul juridic si a fost coautor al cartilor Dictionar de Drepturile Omului, Ed. C.H. Beck, 2013 Politia si drepturile omului, Ed. Universitara, 2015

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Cine sunt adevaratii „crizatori”?

Din toata aceasta costisitoare, frustranta, murdara, dar, vai, pilduitoare tevatura, remarc cateva lucuri precise: 1. Criza a avut...

Democrație, decizie colectivă, raționalitate, știință, medicină

Mă tem că numele Nongqawuse nu e prea cunoscut. Era o fetiță din tribul Xhosa, din Africa de...

Criza de carburanţi din S.U.A. şi România din anul 1979 şi limuzinele utilizate de politicienii comunişti de la Bucureşti în perioada 1957-1979

În cursul şedinţei din 25 iulie 1979, Nicolae Ceauşescu a propus şi membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat majorarea...

Când sursele de energie care ar trebui să stopeze schimbarea climei nu mai funcționează din cauza schimbării climei…

Toleranța va atinge un asemenea nivel încât oamenilor inteligenți li se va interzicesă mai gândească pentru a nu-i ofensa pe imbecili.Autor...

Preşedintele unui stat eşuat

Preşedintele Iohannis a trecut de la plimbările cu bicicleta şi recomandările practicării terapeutice a golfului la gestionarea crizei sanitare. Ca de atâtea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.