Își imaginează cineva că o întreprindere ar putea funcționa la parametri optimi, în contextul unei stări tensionate, cu angajați suprasolicitați, prost plătiți și veșnic arătați cu degetul de superiori care, în același timp, ar discuta despre necesitatea creșterii calității activităților desfășurate? Ar putea rezista pe termen lung un sistem construit pe asemenea premise? Această distopie reprezintă starea actuală a sistemului de învățământ.
Starea de fapt
La începutul anului școlar, în București, există aproximativ 2.000 de ore neacoperite. La nivel național, numărul lor depășește, cu siguranță, 10.000. Aceasta înseamnă că, în ciuda artificiilor implementate (profesori de Educație plastică predând Matematica, profesori de Istorie predând Geografie ș.a.m.d.), zeci de mii de copii nu fac nimic în timpul în care ar fi trebuit să fie educați. Nu numai că nu sunt educați, dar nici măcar nu sunt supravegheați. Statul îi lipsește pe copiii din România de un drept esențial: dreptul la educație.
Modalitatea în care autoritățile se raportează la elevii acestei țări reprezintă, fără niciun dubiu, un atentat la adresa siguranței copiilor noștri și, pe termen lung, la adresa siguranței naționale.
O consecință a acestei situații va fi migrarea masivă către mediul privat. Aceasta nu va mai reprezenta o opțiune, ci o necesitate. Părinților care își permit fără dificultăți achitarea taxelor școlilor private li se vor alătura cei care vor face sacrificii mari, în primul rând pentru siguranța copiilor lor și, abia apoi, pentru educația acestora. Inegalitățile vor atinge un nivel fără precedent, iar efectele acestei situații se vor răsfrânge asupra întregii societăți.
Despre munca profesorilor
În condițiile în care munca depusă de profesori ar fi fost respectată, nu ar fi fost necesar ca în spațiul public să apară descrieri ale activităților depuse, argumentări ale faptului că orele petrecute în clasă sunt doar o parte a multor altor sarcini îndeplinite. Venite din partea unor profesori, aceste explicații pot părea – și mulți nu au ezitat să le considere astfel – autovictimizări.
Dacă în condiții normale cineva s-ar victimiza constant, criticile ar fi legitime, iar credibilitatea situației denunțate ar putea fi pusă sub semnul întrebării. Însă, atunci când în dezbaterea publică poate fi identificat un atac constant împotriva profesorilor, o relativizare a efortului depus de aceștia, venit, paradoxal, chiar din partea acelora care ar trebui să faciliteze colaborarea dintre profesori și societate, deconstrucția neadevărurilor nu reprezintă o victimizare, ci o necesitate.
Orele petrecute în sala de clasă nu pot fi comparate cu orele petrecute la birou sau într-un amfiteatru universitar. Munca depusă în sălile de clasă presupune un alt consum de energie. În spațiul public există această percepție eronată, utopică dintr-o anumită perspectivă, conform căreia profesorul, odată intrat în sala de clasă, nu face altceva decât să vină în întâmpinarea dorinței elevilor de a se înfrupta din pomul cunoașterii: profesorii transmit informații, creează competențe, iar elevii participă entuziaști la acest proces de predare-învățare. În majoritatea cazurilor, situația este complet diferită.
Cu puține excepții, în timpul pauzelor, în sălile de clasă, pe holurile școlilor, elevii se hârjonesc, țipă, zbiară. Cu cât vârsta lor este mai mică, cu atât numărul decibelilor crește. Nimic anormal, atât timp cât acestea se întâmplă în pauze. Însă, nu de foarte puține ori, situația nu se modifică de la sine odată cu intrarea profesorului în clasă. Este o adevărată luptă aceea de a potoli zeci de copii, de a-i calma, de a rezolva eventualele conflicte din timpul pauzelor. Abia după aceea poți încerca să îți îndeplinești atribuțiile din fișa postului. Toate acestea sunt, într-adevăr, influențate și de personalitatea fiecărui profesor. Dar, indiferent de harul cadrului didactic, primele întâlniri cu colectivele de elevi, indiferent de vârsta acestora, sunt decisive și devoratoare de energie.
Cine echivalează o oră petrecută între 30 de elevi aflați cu gândul în altă parte cu o oră petrecută la birou sau într-un amfiteatru universitar e cel puțin răuvoitor. Într-adevăr, e rolul profesorului să reorienteze gândurile elevilor înspre activitățile din sala de clasă. Este, în același timp, datoria societății să nu relativizeze efortul depus, să nu ducă în derizoriu munca celor care își aduc contribuția la educarea tinerelor generații, să nu realizeze comparații scoase din context. Este, de asemenea, obligația morală a guvernanților să nu arunce cu noroi peste edificiile în care, nu de puține ori, copiii își petrec mai mult timp activ decât în propriile case.
Nemulțumirile sunt majore în sistemul educațional. În contextul actual, lipsurilor devenite clasice li s-au adăugat atacurile constante venite din partea guvernanților. E o situație fără precedent. Profesori cu experiență, care au fost martorii multor contra-reforme, depun mărturie că mai rău decât acum nu a fost niciodată în ultimii 35 de ani. E tragic.
Discursurile de tipul nu vă convine, plecați, sunt indecente și trădează o viziune obtuză. Nu e ușor să-ți modifici cursul vieții, mai ales dacă ai fost un profesor dedicat care era convins că își dorește să îmbătrânească la catedră sau unul care a practicat deja această meserie de decenii bune. Pe de altă parte, în acest moment, situația economică nu încurajează rocade profesionale.
Un scenariu ignorat, dar plauzibil, este acela ca reorientarea profesională a multora dintre profesorii buni să aibă loc tocmai când situația economică se va restabiliza. Nemulțumirile acumulate i-ar putea face să nu-și mai dorească să fie parte a unui sistem supus prea des deconstrucției.
Până în acel moment, toți cei care consideră că profesorii muncesc prea puțin, pentru o remunerație prea mare, se pot hotărî să-i înlocuiască pentru a se bucura de o meserie comodă și de vacanțe nesfârșite.
„Beneficiile” politizării sistemului
În urmă cu mulți ani, o persoană pe care, de altfel, o apreciez, mi-a făcut o propunere care m-a năucit: aceea de a fi inspector școlar. La 27 de ani, părea șansa vieții mele: un foarte tânăr inspector, cu perspectiva unei ascensiuni fulminante. Am acceptat, pe nerăsuflate. Doar că asumarea funcției venea la pachet și cu anumite obligații politice: integrarea în „armata” partidului. În noaptea respectivă nu am închis un ochi, iar a doua zi, la prima oră, am anunțat că nu-mi pot onora promisiunea inițială.
Unii dintre apropiați au considerat că am greșit refuzând o șansă care apare o dată în viață. Nu știu dacă este astfel, dar nu am regretat nicio clipă decizia luată. Întotdeauna mi s-a părut nedrept ca ocuparea unor funcții publice să fie condiționată de loialitatea politică. Bineînțeles, m-aș fi putut amăgi, aș fi putut considera că, de fapt, meritelor mele li s-ar fi datorat numirea. Am preferat să fiu realist, să nu ard etapele și să îmi asum faptul că majoritatea funcțiilor de conducere din sistemul preuniversitar au fost și au rămas condiționate de apartenența politică.
Discuția este mult mai amplă și depășește propria experiență biografică. Principalul motiv pentru care profesorii din sistemul preuniversitar nu s-au remarcat printr-o atitudine critică față de diversele măsuri dezastruoase care i-au afectat direct este tocmai această subordonare și dependență față de factorul politic. Chiar dacă profesorii nu sunt afiliați unui partid politic, e aproape imposibil să-ți asumi critica politicii guvernamentale, atât timp cât mulți directori și aproape toți inspectorii școlari sunt numiți pe criterii politice. Asupra acestora a pus presiune și ministrul Educației la începutul anului școlar: directorilor și inspectorilor li s-a solicitat să se asigure că profesorii nu se vor transforma într-o masă critică, greu de controlat.
În realitate, cei cu funcții de conducere au fost cei mai afectați de creșterea numărului orelor de predare: de la 2/4 ore la 10 ore. Toate acestea, fără nicio derogare de la vechile sarcini. Într-un sistem educațional independent, tocmai ei ar fi făcut imposibilă implementarea unor astfel de măsuri.
Au existat critici relevante venite și din partea unor directori sau a unor inspectori, poziționări demne de apreciat, dar prea puțin numeroase pentru putea schimba ceva. De altfel, conducerii ministerului îi este cunoscută situația și nu este exclus ca siguranța că, în cele din urmă, lucrurile vor intra pe făgașul anormalității, să fi avut la bază tocmai realitatea politizării sistemului de învățământ preuniversitar.
În ultimele zile, ministrul a început să discute despre miturile din sistemul de învățământ: creșterea numărului elevilor din clase, scăderea randamentului profesorilor, ca urmare a creșterii normei de predare, efectele negative ale comasării unităților de învățământ, toate acestea ar fi mituri. Poate continua fără niciun fel de grijă: ideea că sistemul de învățământ își permite o abordare critică a politicilor educaționale este, într-adevăr, un mit.
Lipsa de speranță
De la centru se transmite că în sistemul educațional totul este bine. Ni se bate obrazul că am indus în eroare: sistemul funcționează în continuare. Vedem vreo școală prăbușită sau vreuna fără niciun profesor? Nu. Atunci totul merge strună, iar, pe alocuri, există beneficii ale absurdităților implementate.
Obtuzitatea unei astfel de viziuni e înfiorătoare. Încrâncenarea prin care se privește doar la formele sistemului educațional, ignorându-se premeditat fondul este dezarmantă.
Realitatea este total diferită. Profesorii sunt obosiți și abia am trecut de jumătatea primului modul. Sigur, ni se va transmite că acesta e un mit, că, de fapt, cei mai mulți profesori merg cu entuziasm la școală, iar minoritatea care se vaită e irelevantă, leneșă și dispensabilă. Va fi, oricum, înlocuită. Nu va face față valului reformist.
De fapt, nu e vorba despre mituri, ci despre minciuni referitoare la activitatea profesorilor. Chiar dacă clădirile nu s-au dărâmat, psihicul e la pământ.
Mai grav este faptul că profesorii și-au pierdut speranța. S-a dovedit faptul că vocea lor nu contează și că orice este posibil în sistemul educațional. Nu numai că măsurile au fost adoptate fără niciun fel de consultare sau studiu de impact, ci au fost îndreptate împotriva cadrelor didactice, ca și cum acestea nu ar face parte din acest proces complex pe care, pretențios, îl numim „sistem educațional”.
Divide et impera este în continuare politică guvernamentală. Sub umbrela transmiterii unor crase banalități („profesorii trebuie să înțeleagă că educația nu mai este centrată pe cadrele didactice, pentru că părinții și elevii pot deveni cocreatori ai actului educațional”) se încearcă ridicarea la rang de politică educațională a discordiei dintre profesori, elevi și părinți. De fapt, ceea ce e prezentat drept o „revoluție copernicană” e de foarte mult timp asumat de foarte mulți dintre profesori. Elevii reprezintă cel mai important factor al procesului educațional, iar părinții sunt parteneri ai acestui proces. Și așa a fost și înainte ca portofoliul Educației să fie preluat de actualul ministru, de cel care cu puțin timp în urmă, raportându-se la elevi, discuta despre „1 – 2 bănci în plus”. Nu poți deține credibilitate cu un astfel de istoric al declarațiilor.
Erodarea sistemului educațional este o realitate, iar cei implicați direct în activitățile didactice simt acest fenomen. Lipsa stării de bine a profesorilor, sabotarea entuziasmului celor cu adevărat dedicați acestei meserii, nu au cum să nu afecteze calitatea actului educațional și să nu influențeze negativ starea elevilor.
Nu se poate discuta despre „interesul superior al elevilor” atât timp cât profesorii sunt disprețuiți. Lipsa de speranță a profesorilor generează un viitor incert pentru copiii noștri.
Valoarea unui profesor bun este la egalitate cu valoare unui părinte bun. Dacă viața ți le va oferi din timp pe amândouă, atunci viața ta se va duce natural pe drumul cel bun și va trebui să fii un lemn prea strâmb ca să te mai poți autodistruge, în răspăr cu cele două daruri fără preț. Îmi aduc aminte de un profesor de matematică. Omul acesta transforma matematica în poveste. Monoamele și polinoamele deveneau obiectele noastre de joacă. Ceva incredibil. Matematica pe care nu o cunoscusem altfel decât ca pe un motiv de teroare devenea un spațiu confortabil și bun de locuit. Dintr-o dată era bine să fii la ora de matematică. El iubea matematica și tot ce făcea era să ne împărtășească iubirea vieții lui, iar astăzi știu bine că odată, cândva, am văzut cu ochii mei „sarea pământului”. Astăzi mai intru din când în când pe saituri de matematică și o fac ca să îmi aduc aminte de profesorul meu.
Hehe, bună glumă!… Adicătelea, până acum, sistemul de învățământ a duduit, iar acum („stare tensionată” și oboseală maximă, deh!) să nu ne așteptăm să funcționeze bine. Acest sistem de învățământ, la 35 de ani de la „revoluție”, produce analfabeți funcțional în proporție de 50%! Unul din doi, adică! După 12 ani de școală! Asta este „performanța” cuantificabilă a învățământului românesc preuniversitar, astăzi.
Să mă ierte autorul articolului și să mă ierte și dascălii cu vocație, care-și fac datoria, dar asta nu e performanță. Nici măcar mediocritate nu e.
Ce vrea să ne spună, de fapt, autorul articolului? Că profesorii ar trebui să fie o (nouă) categorie de „speciali”?
Domnule autor, coborâți între elevi (de liceu, de exemplu) și mulți dintre ei vă vor povesti despre profesori care-i lasă de capul lor la ore, să „stea pe telefon” și despre profesori care nici măcar nu sunt prezenți la oră.
Cât despre „modificarea cursului vieții”, la angajații din mediu privat e un dat, acceptat de toată lumea. Unde scrie că profesorii (sau, în general, angajații la stat) n-ar trebui să aibă grija zilei de mâine?! Ca unul dintre cei ce lucrează cel puțin 40 de ore pe săptămână, care au 21 de zile de concediu pe an, care trebuie să livreze performanță (fără de care orice firmă privată nu poate merge înainte) și care sunt expuși, permanent, riscului de „modificare a cursului vieții”, eu le spun așa, profesorilor fără vocație de dascăl: lăsați gargara, apucați-vă de treabă, construiți oameni, dedicați-vă profesiei, ieșiți în stradă și pentru modificări de programe, curicule și organigrame (nu doar pentru revendicări salariale), luptați pentru depolitizare!
Ca să fie clar, le port un respect adânc celor mai mulți dintre profesorii mei și mă gândesc la ei cu recunoștință! Și am și două exemple de profesori (pensionari, acum) în familie și încă vreo două în familia extinsă. Dar ce e, e! Și ce doar pare a fi, nu e!
In legatura cu „productia” extrem de consistenta de analfabeti functionali in tara in care idiotii nevindecabili sunt cei mai predispusi la indemnul „patriotic” provenit din negura comunism-securismului de a fi „mandri ca sunt romani” ( a propos, nu vad efectiv niciun motiv pentru care vreun roman ar trebui sa fie mandru ca este roman, chestiunea in sine fiind mult sub limitele penibilului ), ar fi de remarcat cateva aspecte relativ evidente:
– multimea mare, imensa, de analfabeti functional este o caracteristica de natie, nevindecabila prin educatie privita ca o sumare de obtinere de cunoastere si dezvoltare de aptitudini prin intermediul anilor petrecuti in scoli, indiferent de nivelul acestora ( gimnazii, licee). Procentual, nivelul de analfabetism functional este relativ constant in timp, din timpuri imemoriale. Dovezile scrise si nescrise ne sugereaza ca, de la aprox 1860 incoace ( pentru ca pana atunci situatia era mai mult decat dezastruoasa) nu am comis nicio fapta care sa dovedeasca ca natia asta contine mai putin de 80% prosti nevindecabili. Multimile de scoliti obligatoriu in comunsim, in afara faptului ca stiu sa se semneze , sa citeasca si sa scrie la un nivel minimal, sa numere si sa adune numere cat de cat corect, nu au ramas cu nimic in cap, nu reusesc sa inteleaga nici macar la nivel minimal realitatea.
– prostia se mosteneste. Scoala nu va putea decat in rare cazuri sa vindece de prostie o odrasla crescuta intr-o familie de prostovani. Romania este una dintre putinele tari de pe mapamond in care prostii cred ca stiu totul si se cred extrem de inteligenti. E caracteristica de natie, adusa la apogeu de educatia de tip comunist, care salasluieste inca bine mersi in scumpa patrie, intretinuta fiind prin varii metode, uneori constient, deseori inconstient.
– principala boala a sistemului de invatamant este lipsa de moralitate, explicabila de altfel, pentru ca lipsa de moralitate caracterizeaza intrega societate romaneasca de cel putin 80 de ani, din 1945 incoace. Fraudarea este la ordinea zilei, este cunoscuta bine la nivel de minister al educatiei, se stie in orice coltisor al sistemului ca se copiaza in draci, ca se evalueaza fraudulos la oricare tip de evaluare produsa in cadrul sistemului. Si se tolereaza asta cu voiosie, pentru ca da bine la statistici, aratandu-se deci, in mod fraudulos ca elevii si studentii romani ar fi mai vaorosi de cat sunt in realitate. Parintii odraslelor stiu asta si sustin „obtinerea de foloase necuvenite” pentru odraslele lor cu tarie, prin diverse „mijloace” ce tin de fenomenul numit CORUPTIE. Cei care sunt revoltati relativ la acest fenomen sunt marginalizati in general de reprezentantii scolilor, copiii lor avand de suferit. Repetentia a devenit ceva extrem de rar. In ciuda faptului ca o evaluare corecta ar conduce la un nivel de reptetentie de peste 50%.
– peste 50% dintre cei ce profeseaza in invatamant sunt lipsti de cunoastere minimala in domeniul disciplinei pe care o predau. O evaluare stricta ar releva imediat acest fapt. Si exact acestia sunt cei care se cred buricul pamantului in sistem. Jenant si rusinos. Asa zisele competente de pedagogie scolara sunt de valoare ZERO, pentru ca chiar ce care le predau la nivel universitar nu produc altceva decat sloganuri seci imbracate in cuvinte bombastice, care nu se bazeaza pe nimic altceva decat pe niste idei preconcepute generate de niste idioti care cred ca detin cheia succesului in invatamant.
Nu spun ca autorul articolului nu are dreptate. Ce s-a produs anul acesta cu aportul substantial al unui papagal ca Daniel David, profesor de bla-bla-uri si vorbe goale, reprezinta suturi catre groapa in care totul este ajuns deja de mult. Ierahia valorilor este deja complet inversata, complet denaturata.
Problema autorilor de articole pe contributors privind educatia este ca ignora esenta degradarii, care evident tine mult de politic, dar tine la fel de mult de intreaga societate romaneasca, cu cadrele didactice in frunte.
N[ici eu n-]am înțeles reperele 1860 și 1945.
(Off-topic) Un film al lui Radu Jude își plasează fresca societală simbolic [cred eu] la mijloc între 1821 și 1848. Poate așa să se așeze 1860 între 1714cca și anii din urmă :)
1860 este anul in care, sub patronajul lui A.I. Cuza si al apropiatilor sai se deschid in principate scoli la care sa aiba acces si copiii celor fara avere, din zone neorasenesti. Este inceputul „scolii de masa” sa zicem, cu toate ca numarul acestor scoli este extrem de mic la acel moment. Doi ani mai tarziu, Principatele unite au un Consiliu de Ministri ( Guvern ) si de atunci exista dupa cate imi aduc aminte functia de ministru al instructiunii publice( nu sunt sigur daca la inceputuri aceasta era titulatura ….chestiunile astea le-am citit cu multi ani in urma in zona de arhive nationale), primul presedinte al consililului de ministri fiind Barbu Catargiu.
In zona transilvana si nordul Bucovinei lucrurile erau mult mai dezvoltate din acest punct de vedere, datorita stapanirii austro-ungare pe care azi o injuram la greu, asa cum sade bine unui roman neaos educat la antena 3, realitatea plus si romanica tv. A propos, cea mai veche universitate din Romania este cea din Cluj( nu Iasi ), iar colegiul Farkas Bolyai din Targu Mures dateaza parca de prin 1718, dupa cate imi aduc aminte.
Reperul 1945 reprezinta inceputul comunismului, inceputul domniei prostilor si a mocofanilor, a derbedeilor si impostorilor, a criminalilor bolsevici si talharilor comunisti, asupra celorlalti!
@ LS
Mai ușor cu pianul, pe scări!… De unde stau eu, afirmația cu „caracteristica de natie”, care mă duce cu gândul la ADN, se gudură pe lângă o cunoscută doctrină a raselor inferioare și superioare…
No doar familia și moștenirea genetică formează un om. Acolo unde educația în familie lasă de dorit, un dascăl cu vocație intervine și încearcă să îmbunătățească lucrurile. Școala poate educa, poate învăța copilul ce înseamnă igiena, comportmentul civilizat, spiritul civic, atruismul etc., chiar dacă familia nu poate.
Deși astăzi, se numește „Ministerul Educației și Cercetării”, corect mi se pare „Ministerul Educației și Învățământului”, dacă ne raportăm la rolul acestui minister…
Nu putem da vina doar pe părinți și pe copii, pentru idioții din societate…
Eu am invatat singura pentru ca m-a fascinat cunoasterea. Parintii mei au avut studii minime, dar eu am iubit scoala, lectura, desenul, muzica de pe la trei ani si jumatate. Nu stiu exact cum am invatat sa citesc, probabil ca exista o gena responsabila, mama doar mi-a aratat literele. La patru ani citeam din ziare la magazin si vanzatoarele imi dadeau bomboane. N-am silabisit, am vazut cuvantul intreg si l-am citit pe loc. La scoala am invatat foarte bine, dar matematica nu prea mi-a mers la inima decat uneori. Nu m-au interesat nici invatatoarele, nici profesorii. I-am respectat, dar am vazut ceva ciudat in expresia fetei lor cand raspundeam la lectii, un fel de enervare ca stiam. La liceu nu prea mi-am batut capul cu ceea ce nu-mi placea, dar invatam din inertie. Asa ca nu pot pune mare pret pe importanta capitala a profesorului, pe maiestria lui/ei sau
pe utilitatea tuturor disciplinelor predate. Profii de matematici pe care i-am avut erau chiar foarte buni si severi, si comici uneori, faceau demonstratii spectaculoase, ii respectam si ii placeam. Matematica insa n-a avut atat de mult impact asupra mea. Chimia la fel, dar in facultate, traducand o carte despre chimia anorganica pentru un doctorand, am inteles tainele care imi pareau nebuloase in liceu. Ce vreau sa spun este ca daca elevul nu este initiat in placerea cunoasterii, nu are el de la natura aplecarea catre patrunderea realitatii si daca e rasfatat si lenes, pot sa vina cei mai buni profesori, sa i se prezinte cele mai atragatoare carti si discipline, sa i se faca programul perfect, ca el nu va performa in multe activitati si va ramane un mediocru de pus in rama. Individul trebuie sa vrea, sa aspire, sa viseze, sa doreasca sa fie cel mai bun , sa-i placa munca intelectuala, sa depuna efort, nu doar sa se victimizeze si sa incerce numai sa se descurce si sa gaseasca tap ispasitor familia, profesorii, colegii, societatea. Daca vrei cu tot dinadinsul poti reusi. Noi n-am avut telefoane, gadgeturi, nici clase atat de dotate, dar visam sa facem noi astea in viitor. Conditiile materiale nu sunt totdeauna factorul determinant in educatie. Motivatia trebuie gasita in tine.
@Monica
Vai, ce frumos! Ca o poezie!…
Revenind cu picioarele pe pământ, aș zice că, probabil, n-ați suferit de foame, n-a trebuit să hrăniți animalele din ogradă și să vă ajutați părinții la prăși, udat și cules de recolte agricole, în loc să mergeți la școală și ați avut timp de citit și de visat…
N-am trăit, slavă Domnului, senzația, dar bănuiesc că zgomotul pe care-l fac mațele ce ghiorțăie de foame te împiedică să te dedici cunoașterii și să înțelegi ce citești, în frumoase cărți… Și, dacă ești un copil fără gena de geniu, nici măcar nu poți descoperi frumusețea metafizică a senzației de foame…
Am trecut prin multe greutati impreuna cu familia, am fost si la munci agricole, si in timpul scolii gimnaziale am carat pietroaie din rau la comanda PCR care recurgea la munca patriotica doar in cazul celor fara putere politica precum elevii, studentii si militarii. Doar tatal meu a fost angajat, mama era casnica si mai croitorea pt a ne ajuta cu banii. In timpul studentiei am prins cea mai neagra perioada cu lipsuri de tot felul. Era o gluma care suna cam asa: „La ora 7:00 foamea ii mana pe studenti in cantina. La ora 7:30 foamea ii mana pe studenti afara din cantina!” Era teroare. Munci la camp cate 5 saptamani toamna, materia recuperata pana la sesiunea din iarna, de serviciu la cantina cate o saptamana, de serviciu pe holul caminilui si la toalete, armata 3 ani cu convocari si examene in timpul verii. Am urat comunismul cu toata fiinta mea. Am vazut numai idioti in functii administrative si politice, loiali executanti a agendei satanice de turtire a individului si de reeducare. Eu n-am pactizat cu diavolul. Si totusi, am invatat si citit foarte mult in acea vreme pentru ca asta era refugiul intr-o lume mai buna.
Am dorit asteptat libertatea ca pe suprema valoare si conditie de existenta.
E adevarat: unora le place cartea, altora nu, dar daca 2+2=4 si lupti pentru adevar, nimeni nu te poate face sa negi adevarul pentru ca el te elibereaza.
Corect, indiferent de resurse si familie, unora le place cartea, altora nu.
@ Agora
Din păcate, e necesar să-ți placă, dar nu este suficient…
„Statul îi lipsește pe copiii din România de un drept esențial: dreptul la educație”.
Dar de ce acesta e „drept esențial!? Sunt multe alte opţiuni de drepturi ce le putem considera esenţiale dacă ne imaginăm statul ca fiind capabil.
Să explorăm una din opţiuni:
De ce nu ar fi un drept esențial drepul la perpetuarea naţiei!?
Statul le oferă salariu de profesor celor care se cuplează printr-o agenţie de-a lui şi fac copii. Dacă nu au apartament, statul le face loc în școli (fiecare clasă e un apartament).
Statul intermediază prin „Agenţia de cuplare a naţiei”! :))
Produsul intermedierii e copilul care acum nu mai are unde să meargă să-l educe statul şi trebuie (cu familia) să-şi urmeze singur interesele, educaţia. Familia are venituri şi trebuie să se ocupe.
Copilul / copiii nou creaţi există, în timp ce sistemul ce oferea un „drept esențial: dreptul la educație” (la tot mai puţini copii) nu mai există.
Dar nici sistemul ce oferă un alt „drept esențial: dreptul la spiritualitate” (din japca colectivă) nu mai există.
Din economii, Agenţia de cuplare a naţiei sprijină apariţia multor alţi copii. Unul din ei iese la joacă din noul lui apartament amenajat în biserică…
Se întâlnește cu cel ce iese la joacă din noul lui apartament amenajat în spital…
Oamenii nu se mai îmbolnăvesc în număr mare fiindcă statul a ajuns să înţeleagă bolile. Cei ce se ocupă de perpetuarea naţiei se ocupă şi de prevenţie. Nu dau bani pt. „perpetuarea naţiei” celor cu obiceiuri nesănătoase. Cine doreşte să trăiască nesănătos e tot mai puţin asistat de stat în drumul lui către boală. Iese din schema banilor gratis…poate merge în mediu privat unde nu primeşte bani lunar de la stat.
Lumea e fericită fiindcă primeşte bani să facă şi să se ocupe de copii. În paralel cei ce nu vor copii sau nu vor să intre în sistem se pot ocupa să facă bani şi să dezvolte business…
Cred ca „erodarea sistemului educational” a avut si are loc mai ales pentru ca niciodata nu ii vedem pe profesorii buni care isi fac treaba – fie la clasa, fie ca directori, fie ca inspectori. Si nu ma refer la faptul ca ar trebui sa ii laudam, ci la faptul ca am putea invata de la ei. In acest mod, ar fi observat si ei ca tot ceea ce fac conteaza si ca, poate, sistemul ca intreg urca incet incet. De fapt, mereu acestia sunt pusi la zid sau ignorati, din cancelarii pana la cel mai de sus nivel, si conteaza doar aceia care sunt supusi, care vor fi si rasplatiti in timp cu functii bune. Cum sa nu iti pierzi speranta, cand de 35 de ani e asa (in 1990 intram eleva la Liceul Pedagogic…) ?
Bun articol ! Mulți citesc putini pricep . Chiar unii care vorbesc despre analfabetismul funcțional.
Prea multe cuvinte pompoase și teorie pentru a spune un lucru simplu: educația este pe mâna academicianului Guță, psihanalistu neamului. A fost și mai rău. Sau poate și puțin mai bine. Chestii relative punctuale.
Sistemul de învățământ în ansamblul său este croit PROST. Foarte prost. Imbecil de prost.
Zici că „nu se poate discuta despre „interesul superior al elevilor” atât timp cât profesorii sunt disprețuiți. Lipsa de speranță a profesorilor generează un viitor incert pentru copiii noștri”…
De unde ai dedus chestia cu disprețul și lipsa de speranță? Eu zic să te mai gândești, că prea le vezi în negru… disprețuiți sunt profesori papagali teoreticieni care habar n-au de pedagogie, cum să predea „neconvențional”, cum să se aproprie de elevi, de studenți…cum să-i formeze, etc. Eu nu am văzut profesor plătit în România pe baza unor obiective asumate, funcție de performanțele elevilor săi la olimpiade, angajări în firme, meserii, companii în profilul predat, etc.
Profesorii care abordează un stil pedagogic practic și neconvențional sunt iubiți de copii, de studenți. Ei sunt optimiști și transmit asta tinerilor. Papagalii pesimiști cu teoria în fund nu sunt la fel de iubiți.
Iar aia cu viitorul incert este o altă …. formă fără fond. Păi unde ai văzut dta viitor cert? Garantat?
Ce ar fi dacă am reorganiza radical (breaktrhough) educația nu bazat pa pe prejudecăți sau opinii, ci pe principii deduse din cele mai performante programe americane?
Art. 1. O lege instituie și stabilește șapte centre universitare.
Art. 2. Fiecare centru universitar cuprinde un număr întreg de județe.
Art. 3. Fiecare centru universitar este organizat și condus de cadre universitare apartinice al unei universități cu cel mai mare număr de studenți din centrul universitar.
Art. 4. Cadrele universitare ale fiecărui centrului universitar aleg un nou rector al centrului universitar la fiecare patru ani.
Art. 5. Centrul universitar este independent de orice influență politică sau administrativă (este liber să-și numească cadrele didactice și să-și administreze activitățile).
Art. 6. Fiecare cadru didactic universitar este promovata în funcție de colegii săi bazat pe rezultate publicate ale activității sale de cercetare.
Art. 7.. Ministerul (educației, învățământului, cercetării, etc.) alocă resurse și finanțează din o trezorerie a statului fiecărui centru universitar proporțional cu un număr de studenți ai săi.
Art. 8. Fiecare guvernământ județean alocă un buget de două zeci de procente din taxele colectate de județ pentru a finanța centrul universitar dintr-o trezorerie a județului.
Art. 9. Centrul universitar organizează, conduce și finanțează în județele sale fiecare instituție publică: de educație și învățământ.
Vezi Advanced Placement (AP).
Art. 10. Centrul universitar organizează, conduce și finanțează în județele sale fiecare instituție publică de cercetare.
Vezi Federally Funded Research and Development Centers (FFRDCs) în care federația alocă resurse materiale și financiare unor instituții publice sau private de învățământ superior pentru a organiza și conduce centre de cercetare. De exemplu, Jet Propulsion Laboratory, Pasadena, California, este un centru de cercetare NASA al cărui director este numit de consiliul de conducere (board of directors) al institutului California Institute of Technology și, împreună cu ceilalți membrii ai laboratorului, sunt angajați ai institutului; Lincoln Laboratory, Lexington, Massachusetts, este un centru de cercetare pentru US Air Force condus și administrat de Massachusetts Institute of Technology; Lawrance Livermore, Livermore, California, este un laborator de cercetare pentru Department of Energy condus și administrat de Universitatea di California la Berkeley. Unele dintre cele mai mari spitale de cercetare sunt în mare parte finanțate de federație si sunt conduse și administrate de universități. În Los Angeles Universitatea din California la Los Angeles (UCLA) și Universitatea din Sudul Californiei (USC) au propriile lor spitale cu sute de cercetători. Harvard University conduce cercetarea la cele mai importante spitale din Boston, Columbia University conduce cercetarea la New York Presbyterian Hospital, etc.