Senatul României, în calitate de cameră decizională a adoptat marți, 16 iunie, în regim de urgenţă absolută, un amendament la Legea Educaţiei care prevede interzicerea fără apel, din orice spaţii educative (asta însemnând şi cele universitare) a “activităţilor în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen, înţeleasă ca teoria sau opinia că (sic!) genul este un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi”. Amendamentul votat de Parlament îi aparţine unui domn din Zalău, cu studii teologice.
Dacă am fi aflat – pe canalele deja cunoscute – că, pe fondul protestelor din Statele Unite, nişte contestatari ar fi cerut – ştiu eu – ca-n universităţile americane să se interzică studiul expansiunii spre Vest, întrucât acesta a îmbrăcat adesea caracterul unui război de exterminare al populaţiei autohtone (ale cărui victime au fost în primul rând cei slabi: femeile, copiii şi bătrânii), am fi sărit cu toţii în sus: stângism iresponsabil, corectitudine politică, atentat la istorie şi la tradiţii, culpabilizarea bărbatului alb, creştin! Şi, ne-am fi întrebat (deopotrivă retoric şi patetic) cum poate fi cenzurat trecutul şi libertatea de expresie academică? O ştim: stânga e “mama” corectitudinii politice şi se ocupă numai cu interdicţii şi vânători de vrăjitoare. Când, cu cinci ani în urmă, s-a dat o lege care interzicea apologia, glorificarea şi comemorarea celor care s-au făcut vinovaţi de antisemitism, o bună parte a presei a strigat că ni se interzice să vorbim de “marile noastre personalităţi”. Nimeni nu ne-a interzis să vorbim despre Ion Antonescu sau Mircea Vulcănescu; tot ceea ce cerea acea precizare legislativă era să-i punem în contextul lor istoric, nu să facem din ei “martiri” şi “sfinţi”. Aici, ni se va spune, e mâna “ocultei mondiale” (bănuiţi de ce etnie) care e interesantă ca noi să nu ne cunoaştem “adevăratul” trecut. Dar iată că atunci când intervine o interdicţie efectivă, sancţionată de votul legislativului, nimeni nu găseşte nimic de spus. Până la urmă, Parlamentul e cel care decide ce se studiază în şcoli şi universităţi? Dacă nu e vorba de lucruri care să contravină flagrant drepturilor şi libertăţilor fundamentale (aşa cum sunt ele stipulate în documentele internaţionale) şi principiilor constituţionale, cu ce drept pot fi limitate cunoştinţele ce se predau în învăţământul de toate gradele? Teologul de la Zalău poate veni mâine să ne spună că evoluţionismul e “o opinie” şi predarea lui poate fi decisă de Senat. Credeţi că ar fi mulţi cei care să apere darwinismul şi genetica populaţiilor?! Aşa putem epura orice şi hotărî – în “camera decizională” – că nu mai predăm (în toată şcoala) decât lucruri în acord cu învăţătura şi morala creştină (care, acestea din urmă, vor fi predate obligatoriu). Adică transformăm tot sistemul educativ într-o multitudine de şcoli profesionale anexate Seminarului Teologic. Până la urmă – cum întreba nemuritorul calif Omar – dacă avem o “învăţătură adevărată”, la ce ne mai trebuie celelalte?!
O să mi se spună: nu e chiar aşa; să nu exagerăm. E vorba doar de nişte teorii (sau, mai curând opinii) care vorbesc de lucruri neverificabile, cu potenţial destabilizator la adresa psihicului (mai ales a celor tineri) şi care pun în discuţie (cu o miză subversivă) normalitatea acceptată ca atare de majoritate. Dacă e vorba doar de teoriile lui John Money nu prea cred că avem a ne teme, căci acestea nu sunt – după ştiinţa mea – aproape deloc popularizate pe la noi (singura persoană care a vorbit – criticându-le argumentat – despre ele e domnul Horia Roman Patapievici). Întrebarea e ce ne facem cu Carl Gustav Jung (cel cu animus şi anima şi cu complexul Electra), ce ne facem cu “studiile de gen” (apărute şi prin universităţile noastre), cu antropolgia socială, cu istoria femeilor şi a vieţii private (ce ne vorbesc de “rolurile istorice” ale doamnelor şi de educaţia pe care o primeau acestea), cu tinerii ambigeni ai lui Leonardo (inclusiv faimosul “Ioan Botezătorul” de la Luvru), cu Rembrandt, cel din “Întoarcerea fiului risipitor” (care, vrând să arate că iertarea are o dimensiune maternă, i-a făcut tatălui o mână de femeie), cum lecturăm “Banchetul” lui Platon, cu omul complet bisexuat? Facem asemeni muzeografilor romani la vizita preşedintelui Iranului, sau – mai recent – a poliţiştilor englezi cu statuia lui Winston Churchill: acoperim pudic aceste lucruri şi trecem peste ele, căci, onest vorbind, sunt multe de studiat şi în afara lor? Dar, concret: la facultăţile de Psihologie unde se studiază Jung, se va suspenda studiul operei lui sau se va evita prezentarea aspectelor sensibile (şi se vor retrage din comerţ volumele din opera lui ce tratează despre acestea)? Atenţie: dacă e legea e în vigoare şi un profesor se trezeşte expunând aceste teorii ale lui Jung, se poate găsi şi vreun student zelos care să-l reclame pentru “răspândirea ideologiei de gen”!
În medicină, cum vom numi hermafrodiţii, femeile cu trăsături şi comportamente masculine, bărbaţii efeminaţi, semenii noştri cu disfuncţii genetice sau hormonale sau pe cei care deja sunt transgenderi: “aberaţii ale naturii”? Îi vom stigmatiza ca pe nişte moştri în care ni se arată (monstrare) “plata păcatului” şi “semnele sfârşitului”? Îi vom închide în închisori, aziluri, le vom aplica “tratamente” pentru a-i “readuce la normalitate”? Asemenea tratamente ar fi mai legitime decât operaţiile de schimbare de sex? În asemenea situaţii ar conta “opinia” medicilor, sau singura instanţă de referinţă e “normalitatea”, definită biblic? Dar cu fetele care joacă fotbal, practică culturismul sau sporturile extreme ce facem? Ori cu băieţii care gătesc sau cărora le place croitoria? Anchete, să vedem dacă părinţii nu le/îi cultivă în spiritul “ideologiei de gen”? Sau nu le suţin “pornirile perverse”? Şi dacă, în incinta unui spaţiu şcolar, două fete sau doi băieţi se ţin de mână, ce trebuie să facă profesorii? Să îi denunţe (cui: poliţiei)? Mi se pare că tocmai faptul că niciunul din aceste lucruri nu e precizat, face ca o atare lege să fie şi mai primejdioasă. Căci pot fi puse în mişcare nişte “brigăzi de activişti” – elevi şi părinţi din mediile fundamentaliste – care să denunţe orice suspiciune de “anormalitate” la vreun profesor. Morala: aceştia din urmă vor începe să se autocenzureze: gata cu “erotica” din poezia eminesciană (care, în treacăt fie spus, n-ar fi o mare pagubă, la nivelul la care se face acum); vom mai vorbi în clasă de de singurele două iubiri “înălţătoare”, pentru că sunt neutre: cea de Dumnezeu şi cea de ţară. Aşa, “copiii noştri” vor fi feriţi de orice ispite în mediul aseptic (din păcate, doar din punct de vedere ideologic) pe care unii vor să-l instaureze în şcoli.
Treaba asta sună ca un refren banal, dat fiind că – de ceva vreme (şi foarte sonor în ultimele săptămâni) – o tot auzim: o cenzură se abate asupra spaţiului public, grupsucule radicale cer legiferări care să epureze programele şcolare de clasici, spaţiile publice de monumente, memoria de repere consacrate etc. Ni se spune că sunt “fasciştii de stânga”, nivelul cel mai radical al minorităţilor (rasiale), cel mai precar din punct de vedere economico-social, însă cuplat cu cel mai radical din punct de vedere ideologic (în speţă cel universitar). Această alcătuire ciudată, în care se întâlnesc marginalii bazei cu cei ai vârfului, împinge la limită “corectitudinea politică” a stângii occidentale (în care se amestecă, de-a valma, Marx, Troţki, Şcoala de la Frankfurt – Frantz Fanon nu pare a fi cunoscut în România). Denunţarea viguroasă a tuturor acestora (cu toate că la noi puţini ar fi cei capabili să spună ceva articulat despre oricare dintre ei) ne face să uităm un lucru banal: că există şi o corectitudine politică de dreapta. Una pentru care Biblia – lecturată literal – e referentul universal şi, mai ales, norma comportamentală; care e anticulturală (cunoaşterea revelată e superioară şi suprordonată oricărui tip de cunoaştere umană, ce nu e decât o sumă de “opinii”); în care creaţionismul e lege; nu există decât o singură credinţă (cea a tribului meu), cu riturile ei, în raport cu care toţi ceilalţi sunt pâgâni; străinul (cel ce nu e de o credinţă cu mine) e întotdeauna un duşman (care introduce un “virus” subversiv în lumea neamului meu) şi singura lui valooare umană constă în potenţialul convertirii; în care există un rasism latent (ce nu strigă, dar e acolo, la locul lui); care e patriarhală, declinistă (în raport cu arhetip religios şi cu le bon vieux temps al patriarhilor) şi al cărui scop declarat e acela de a restaura – milenarist – unitatea dintre familie, biserică şi patrie. Cu ceva timp în urmă, lucrurile acestea – în varianta lor militantă şi intolerantă – aparţineau constelaţiei de culte (“denominaţiuni”) ale Middle East-ului american şi purtau numele generic de fundamentalism (de la o lucrare de la începutul secolului XX, “The Fundamentals”, care le expune sintetic). Teza lor centrală e aceea că modernitatea, în ansamblul ei, e un proces distructiv la adresa credinţei şi a tradiţiei şi că cine vrea să le păstreze pe acestea două trebuie să se opună “modernismului” de orice fel, însă fără a cădea în panteismul romantic. Opoziţia aceasta poate fi deopotrivă publică, prin acţiuni revendicative, iniţiative legale, nesupunere civică (inclusiv armată), sau – dacă interstiţiile vieţii publice sunt ocupate de “progresişti” – de retranşare în “spaţiul sigur” al bisericilor care formează “militanţi” a căror misiune e aceea de-ai converti pe alţii şi de a crea cât mai multe “celule” de răspândire a cestui tip de credinţă. Credinţă, sau ideologie, de vreme ce ce are o viziune totală asupra omului, comunităţii şi istoriei. Succesul economic al Americii ultimelor şapte decade, prezenţa efectivă a americanilor în diverse zone ale lumii, prăbuşirea comunismului (cu toată tragedia umană şi golul ideologic pe care l-a lăsat în urmă), intensia secularizării din diverse ţări (mai ales din cele occidentale) şi radicalizarea opiniei publice din ultimele decenii (cele ale contactului instantaneu – graţie televiziunii şi, mai ales, mediei informaţionale cu toate dramele şi şocurile modiale) au favorizat răspândirea fundamentalismului la scară planetară. Combinând o ideologie simplă (şi accesibilă oricui) cu (re)inserţia comunitară, activismul civic cu mesajul spiritual, exaltarea self-made man-ului şi a proprietăţii cu devoţiunea caritabilă, genul acesta de credinţă proliferează foarte eficient mai ales în acea zonă la care guvernele se raportează doar prin taxe: middle class-ul. Să nu ne facem iluzii: pătura de mijloc nu e alcătuită din intelectuali de convingere (aceştia alcătuind mai curând extremele ei: cea “tehnocrată”, prinsă în mecanismul decizional al high class-ului şi cea proletarizată, “boemă”, mai mult sau mai puţin în contact cu marginalii), ci din oameni care – în liceu, universitate sau în alte medii – au învăţat o meserie , pe care o practică şi de pe urma căreia îşi pot permite statutul de consumatori în economia de piaţă. Omenii aceştia nu au opţiuni culturale sau religioase tari (adică formate printr-un exerciţiu al propriei gândiri în raport cu problemele umane fundamentale). Puterea tradiţiei (cu toate superstiţiile ei) s-a estompat, ştiinţa nu mai e în etapa fascinaţiei (din anii marilor explorări spaţiale), filosofia s-a diseminat în câmpuri specializate iar marile confesiuni ale creştinismului (catolicismul, ortodoxia şi protestantismul clasic) au rămas suspendate undeva între jovialitatea deschiderii din vremea Conciliului Vatican II şi tentaţia recentrării, fiind permanent erodate de urbanizare şi tehnologizare (care, între altele, reduc semnificativ practica religioasă). “Numitorul lor comun” din punct de vedere spiritual e media – televizuală şi on-line – care ruinează modele şi modelele cu aceeaşi viteză cu care le impune. În fine, absenţa catehezei (deopotrivă a copiilor şi a a adulţilor) face ca practicile de cult – destul de complicate în sedimentarea lor dogmatică şi istorică – ale marilor confesiuni creştine să devină din ce mai incomprehensibile enoriaşilor lor.
Pe acest fond, fundamentalismul vine cu un “creştinismul redus la esenţe” (de pildă “normalitatea”, definită biblic) şi afirmă că singura condiţie a unei lumi perfecte o reprezintă păstrarea în deplină puritate a acestuia. “Fundamentele” trebuie asumate aşa cum au fost date – ab initio – de Dumnezeu şi perpetuate printr-un discurs care suspendă istoria (ce nu e decât rătăcirea, în timp, a unei umanităţi ce şi-a uitat menirea) şi se opune culturii (ca operă umană şi – implicit – hybris la adresa singurului Creator). În această logică, orice înţelegere a lumii – istorică, socială, psihologică, bazată pe aportul diverselor ştiinţe – care nu face apel la “autoritatea Bibliei” este una nelegitimă şi duce, inevitabil, de la “păcatul” trufiei celor ce-o expun, la “iadul” consecinţelor celor care şi-o însuşesc. Merită să ne reamintim acest lucru: după obiceiul locului, multe din universităţile americane (de la Harvard la Chicago) au fost – la origini – fundaţii religioase dedicate misionarismului în Lumea Nouă (sau în toată lumea). Adecvarea lor la modelul humboldt-ian/european al universităţii nu a însemnat doar o reuşită spectaculoasă, aşa cum o vedem noi, ci şi o marginalizare (şi, pe cale de consecinţă) o pierdere a influenţei teologilor militanţi asupra acestor instituţii. “Denunţarea” “modernismului cultural” – la fel ca hiperbolizarea lui – nu e decât epifenomenul unei lupte pentru influenţă (şi resurse) la nivelul establishment-ului american. Ceea ce e interesant – şi doar într-o anumită măsură surprinzător – e faptul că dominaţia americană (din aprope domeniile) universalizează nu doar modelul marii performanţe ştiinţifice şi culturale a universităţilor americane, ci şi reacţia fundamentalistă la “ideologia” pe care acestea o vehiculează.
Care e această ideologie? Grosso-modo, ea e redusă la un singur cuvânt: modernism. Modernismul e aici noul care dislocă tradiţiile, avansând printr-un proces schumpeterian: orice creaţie desfiinţează ceva anterior (becul electric a făcut inutili lampagii şi vânătorii de balene ce aprovizionau iluminatul public dinaintea lui Edison). Să remarcăm un lucru: progresul are (şi) o componentă distructivă: nu doar că ceva din vechea lume (şi încă ceva ritualizat) dispare, dar dispar şi o mulţime de slujbe. Sigur, apar altele, dar nu e deloc clar dacă mulţi din cei ajunşi şomeri din cauza inovaţiilor îşi vor găsi de lucru în industriile pe care acestea le crează. Morala e aceea că orice schimbare “face răniţi” şi aceştia – victimele şi “nostalgicii” unui “trecut glorios” – devin, încet sau brusc, adversarii progresului. Dar mai e ceva: capitalismul care s-a dezvolatat exponenţial în America, integrând – ca sector de Research and Developement – lumea academică e, în esenţa lui, universal. În mod fundamental, capitalismul înseamnă trecerea de la economia domestică, artizanală (în care finalitatea muncii era dată de consumul familial şi un schimb limitat de produse), la cea industrială, bazată pe producţia de masă (care, la limită poate creşte – pe baza monopolului unui brevet – la scară mondială). Mondializarea este, dacă mă pot exprima aşa, “în codul genetic” al capitalismului. Reuşita americană constă – mai înainte de toate – în capacitatea Statelor Unite de a inunda lumea cu produse accesibile (în termenii raportului calitate – cost). Există o dimensiune nivelatoare a modernizării (pe care au sesizat-o bine filosofii şi sociologii epocii industriale, de la Marx la Heidegger şi de la Ernst Jünger la Gilles Lipovetzki) care îi transformă pe toţi oamenii – indiferent de cultura din care provin în “producători” şi “consumatori”. Dar există şi reacţia la această viziune economico-idustrială nivelatoare: ea vine în mod particular din ştiinţele socio-umane care au tematizat diferenţele dintre grupurile umane. Şi nu doar diferenţele dintre ansamblurile mari (europeni – asiatici), ci şi cele din interiorul aceleaşi culturi, unde – pe orizontală şi pe verticală – se întretaie, colaborând şi cunoscând relaţii tensionate, o mulţime de grupuri care se recunosc în funcţie de identităţi forjate istoric. Atenţia faţă de aceste clivaje şi link-uri sociale (în lectura cărora şi Marx, şi Şcoala de la Frankfurt au furnizat instrumente conceptuale, în aceeaşi măsură ca Max Weber – cel binevăzut de dreapta) a permis accesul – sistemelor sociale, medicale şi chiar a industriilor – la o lume infinit mai complexă decât cea pe care o vehiculează “unitatea de monolit” dintre familie, biserică şi patrie.
Ceea ce a ieşit în evidenţă a fost faptul că, oricât de mică ar fi scara la care focalizăm socialul, acesta cunoaşte, în permanenţă, diferenţe. “Unitatea de cuget şi simţire” “a întregului popor” e un mit, care – în cel mai bun caz – hipostaziază o tendinţă de moment. Suntem diferiţi şi, într-un fel, jocul diferenţelor (care se mişcă şi ele în timp) ne dă individualitate. Dacă e să judecăm onest, lucrul acesta ar fi trebuit mai curând să-i bucure pe creştini, deoarece el confirma una din aserţiunile fundamentale are religiei lor: caracterul personal al fiecărei fiinţe umane. Evident, un credincios ar spune că această dimensiune esenţială a omului vine din relaţia lui cu Dumnezeu, mai exact, din faptul că Dumnezeu i se adresează fiecărui om, respectându-i interioritatea. (Când spunem că “Dumnezeu e transcendent faţă de noi”, spunem – implicit – şi că noi suntem transcendenţi faţă de Dumnezeu.) Or tocmai contururile acestei interiorităţi sunt cele pe care le-a tatonat ştiinţa secolului XX: de la Freud am aflat că nu suntem nici pe departe atât de unitari şi de trasparenţi la nivelul eu-lui nostru cum ne dorea a fi Descartes, ci – dimpotrivă – ne recompunem conştient din mai multe identităţi inconştiente. Apoi am descoperit – cu Jung şi Lévi-Strauss – că purtăm în noi mai multe identităţi de grup tasate în repere simbolice. Ştiam deja de la romantici şi de la Nietzsche că raţiunea, voinţa şi afectele, departe de-a funcţiona tot timpul în solidar, sunt – cel mai adesea – tensionate. Corporeizarea cunoaşterii – pe care a făcut-o cu putinţă ştiinţa modernă – ne-a făcut să ne întoarcem către rădăcinile pulsiunilor organice. Ele sunt în noi, în toţi şi, dacă nu are nici un rost să le exhibăm incontinent, nu are nici să le negăm. Fiecare trebuie să se confrunte cu ele şi fiecare trebuie să-şi găsească răspunsul lui propriu la revoltele trupului (exact aşa cum, la un anumit moment va trebui s-o facem şi cu bolile ce ne vor măcina). Pe lângă neclarităţile cu care ne luptăm fiecare în înţelegerea de sine, am descoperit că sunt – şi sunt aici dinotdeauna – stranii ambiguităţi care-i plasează pe unii din semenii noştri în teritorii pe care le înţelegem prea puţin. Cei marcaţi de ele se adună între ei, îşi spun poveştile şi le întreţes în acest ceva care, formulat ştiinţific (şi aproximativ) poartă numele de “identitate de gen”. Din fericire pentru noi, trăim într-o lume în care tot aşa cum un autist nu e un “anormal”, un ţigan nu e un “anormal”, nici o femeie care se masculinizează (în înfăţişarea ei fizică) nu e “anormală”. În definitiv, fără a recurge la operaţii de schimbare de sex, am avut atâtea şi atâtea femei – de la regina-faraon Hatşepsut până la Amelia Earhart şi Margaret Thatcher – care s-au comportant “ca nişte adevăraţi bărbaţi”. (Ar fi interesant de ştiut cum se raportează moraliştii noştri de meserie la un personaj istoric precum Ecaterina Teodoroiu? O femeie în tranşee – adică într-un mediu exclusiv masculin – la începutul secolului XX avea şi încă are de ce ne surprinde!)
Dar ce ne sperie atât de tare la persoanele queer? Poate faptul că pun în discuţie “rolurile” sexuale, sociale şi culturale ale bărbatului şi ale femeii, atât de bien sedimentate, încât ni se par a rezulta dintr-un partaj ancestral. Şi totuşi, e absolut banal: feminitatea şi masculinitatea s-au definit – în extensia geografică şi în intensia istorică – printr-o mulţime de parametri dintre care mulţi ni s-ar părea azi stranii (de pildă, ne putem confrunta cu paginile lui Herodot despre obiceiurile bărbaţilor şi ale femeilor la vechii egipteni). Faptul că, azi, vedem aceste lucruri, dintr-o dată, sub ochii noştri – din simpla raţiune a coabitării în acelaşi spaţiu a unor comunităţi diferite (din punct de vedere etnic, religios, cultural, rasial, sexual) – crează o senzaţie de panică în sânul majorităţii: dacă diferenţa nu e un simplu fapt de exotism, atunci unde ne e unitatea (inclusiv în atitudinea faţă de celălalt) şi, finalmente, cine mai suntem noi? Prezenţa străinului (de toate genurile) în imediata noastră proximitate de-familiarizează spaţiul nostru obişnuit şi ameninţă să ne transforme – pe noi, locuitorii lui “dintotdeauna” – în străini pe propriile noastre meleaguri. Homosexualul şi transgenderul sunt din aceeaşi categorie cu musulmanul (mai nou chinezul) şi imigrantul: străini, “asediatori ai cetăţii”, factori de pertubare şi dizolvare a credinţelor şi obiceiurilor autohtone; surse de anomie – căci ei abolesc (prin simpla lor prezenţă) “legea cea veche” – şi anarhişti care urmăresc instaurarea unei “noi ordini mondiale”. De aceea nu e de mirare de ce în spatele lor sunt proiectaţi George Soros şi Bill Gates consideraţi a fi “părinţii” acestei ordini. Lucrul straniu al ultimelor trei decenii îl constituie faptul că, cu câteva excepţii (totuşi, îndepărtate – Afganistan, Irak, Coreea de Nord – şi asupra cărora doar spectaculozitatea atentatelor din mari capitale vestice a atras atenţia) lumea occidentală – Europa şi America – nu a mai avut adversari în raport cu care să se definească. Interesant e şi faptul că, atunci nu mai avem duşmani în afară, începem să-i căutăm înlăuntru. Căci, pe de o parte – ca în orice scenariu gnostic – trebuie să fie undeva un duşman, pe de alta modul cel mai eficient de a menţine coeziunea tribului este lupta permanentă: fie războiul în afară, fie epurarea înlăuntru. Poate e şi aceasta o dimensiune a mentalităţii fundamentaliste: trebuie menţinut – cu necesitate – imperativul unei ideologii ofensive, care se verifică şi se căleşte în luptă (deopotrivă internă şi externă). În afara unei confruntări permanente, forţele se sleiesc, “rasa” degenerează şi – vai! – bărbaţii se efeminează. Şi, din creştini triumfători, ajungem cu toţii romani ai decandenţei Imperiului. Or, idealul fundamentalist e acela al călugărului soldat (a cărui pastişă, evident, e Klansman-ul).
E interesant şi faptul că multitudinea dinamică a acestor teme şi scenarii care aparţin fundamentalismului american devine, pas cu pas, un fel de ideologie religioasă generalizată în România. Acest lucru cred că are la bază o dublă raţiune: cea dintâi e aceea că Biserica Ortodoxă Română nu a fost preocupată de o politică socială coerentă (chiar dacă, punctual, a făcut câte ceva în domeniu), iar maşinăria sinodală e prea înceată şi prea greoaie pentru a lua decizii pe problemele concrete ale societăţii. Biserica noastră a preferat “simfonia” cu statul şi cauţionarea (contra cost a) politicilor lui publice, evitând – cu grijă – să-şi ştirbească aura “spirituală” în “meandrele concretului”. Impresia pe care a oferit-o este exact aceea a armatei din cele două Războie Mondiale: marcată de o ruptură de regn între generali (actualmente înalţii clerici) şi masa soldaţilor de rând (respectiv simplii credincioşi). Şi atunci am avut o armată mare, cu câţiva oameni buni la vârf şi mulţi soldaţi combativi. Dar, aşa cum s-a văzut, lipsa contactului permanent între cele două niveluri şi izolarea celui dintâi într-o “castă” definită prin privilegii şi zorzoane au avut ca efect prăbuşirea capacităţii de apărare a ţării. La fel şi acum: clericii înalţi – care trăiesc condiţia unor “prinţi ai Bisericii” –, “părinţi şi stăpâni” ai preoţilor din eparhiile lor, sunt aproape complet rupţi de masa credincioşilor, care se împuţinează pe zi ce trece. Pasiunea pentru teologia lui Stăniloe a tinerilor IT-şti în căutare de soteriologii corporatiste s-a topit, duhovnicii de modă veche (care făceau inclusiv rating TV) au dispărut, iar “Sfântul Ardealului” a sfârşit ca marcă înregistrată. Biserica noastră s-a concentrat la vârf (şi de aceea e percepută mai curând ca o structură instituţională), lăsând în plata lor preoţii de mir care s-au proletarizat, la fel ca dascălii din mediul rural. În loc ca aceste două categorii să devină curele de transmisie ale unei credinţe informate, atentă la schimbările lumii, cu o componentă urbană din ce mai accentuată, implicată în căutările cetăţenilor (tineri, maturi şi bătrâni), capabilă să vorbească limba fiecărui grup social, profesional (şi, de ce nu?, etnic şi de gen) şi a unei culturi accesibile şi deschise tuturor, ambele s-au anchilozat su presiunea ierarhiilor şi s-au închis – aproape complet – într-un monolg ritualic ce nu mai spune aproape nimic celor din afară. Acesta e terenul pe care îşi desfăşoară o campanie din ce mai susţinută evanghelicii – şi, printre ei, fundmentaliştii de factură americană.
A doua cauză a expansiunii acestora din urmă e eficienţa discretă pe care au adoptat-o: nu bruschează pe faţă marea Biserică, ci i substituie în acţiune, lăsându-i funcţia – tot mai onorifică – de conducere. Aşa a fost cu Coaliţia pentru Familie. Spiritul care a animat mişcarea era cel al fundamentalismului american, chiar dacă prin decor mai apărea şi Patriarhul şi la estrade tronau diverşi episcopi. Asemenea mobilizari publice le permit fundamentaliştilor să ajungă în teritoriu, la oamenii izolaţi, să-i susure fiecăruia mesajul lor, s-ai vorbească despre “Domnul Isus care-ţi iartă tot dacă te naşti din nou”, dar şi despre problemele concrete, despre posibilitatea unor “ajutoare”, despre comunitatea ce te va recupera etc. Nu e greu de bănuit că cei pe care toţi i-au abandonat (statul, şcoala, doctorul, uneori copiii, ba chiar şi Biserica în care-au crescut) sunt teribil de sensibili la acest mesaj. Poate uităm lucrul acesta: predica Middle East-ul a creat, între altele, şi o ştiinţă: marketingul. Fundamentaliştii sunt mai mult decât o coropraţie; sunt un sistem perfect de marketing. Ştiu să-şi vândă marfa aşa cum puţini o pot face pe piaţa noastră. Ei îi promit omului amărât un Ford nou-nouţ în vreme ce Biserica noastră îi repetă, obosită, că odată îi va asigura mentenaţa la Dacie. Aşa se face că în zone “tradiţional ortodoxe”, precum în Nordul Moldovei – în zona mănăstirilor istorice – deja majoritatea populaţiei e de confesiune evanghelică. Pe fondul crizelor şi al problemelor lumii moderne (care amplifică clivajele sociale şi angoasele individuale), pe cel al pasivităţii instituţiilor noastre publice şi a Bisericii majoritare, e foarte probabil ca acest model să se generalizeze. Iar mobilizările pe teme sensibile (homosexualitea, avortul, curriculum-ul şcolar etc.) sunt vectori definitorii ale acestei expansiuni. Cultele “istorice” nu-şi pot refuza participarea la asemenea campanii, dar atunci când o acceptă deja au pierdut iniţiativa.
Încă o observaţie, oarecum de metodă: ceea ce vedem acum, cu această mişcare legislativă apărută în ultimul moment, la fel ca ceea ce am văzut cu schimbarea sensului orei de “educaţie pentru sănătate” din şcoală, nu e nimic altceva decât răzbunarea lui Liviu Dragnea asupra Parlamentului care nu i-a putut împiedica încarcerarea. Căci aceste tentative de-a forţa parlamentar întreaga societate să accepte tabuuri verbale şi comportamentale sunt tocmai prelungirea şi triumful tacticilor lui Liviu Dragnea. Exact aşa cum acesta a încercat în noaptea de 31 ianuarie 2017 să-şi treacă faimoasa Ordonanţă de modificare a Codurilor penale care îl exonera de orice urmărire, fundamentaliştii noştri au încercat să dea lovitura cu celebrul referendum pentru redefinirea familiei în Constituţie din 6 – 7 octombrie 2018. Nu a mers, nici într-un caz nici în celălălt. Dragnea a adoptat apoi “tactica salamului”: ceea ce n-a putut fi obţinut dintr-o dată, poate fi realizat prin “modificări” punctuale, prin legi şi ordonanţe, făcute de tot soiul de comisii, modificând sensul cuvintelor şi amestecând lucrurile până la totalul neînţeles. Ce altceva vedem acum la “creştinii” noştri de serviciu? Referendumul pentru definirea familiei merge înainte prin tot soiul de “iniţiative legale” şi “măsuri procedurale”. Din care, în mod cert, cea mai ruşinoasă e aceasta: de a interzice mediului academic să folosească o sintagmă şi să se refere la realitatea pe care aceasta o acoperă. “Campionii libertăţilor”, cum au un pic de putere, devin cenzori ai spaţiului public.
În săptămâna trecută au fost omorâte bestial două fete, de 17 şi de 18 ani. Au fost omorâte pentru că instituţiile statului (vai, ale statului nostru!), cărora ambele li s-au adresat, n-au mişcat un deget şi pentru că “creştinii” din Parlament – din toate formaţiunile politice – au făcut legile de aşa manieră încât ele acuză victima şi-i dau dreptate agresorului. “Creştinilor” cu pensii speciale, aveţi de ce vă ruga, atunci când vă adunaţi în “grupul de rugăciune”! Deşi mă tem că scâncetul vostru nu se poate înălţa la cer din clădirea sinistră în care v-aţi ferecat.
După cum bine observă autorul textului, fundamentalismul – de orice fel – are consecințe nefaste asupra societății.
Radicalismul este contraproductiv, Intoleranța este antisocială. Iar aceste afirmații sunt valabile în egală măsură atunci când ne referim la radicalismul, fundamentalismul și intoleranța religioase, ori atee. Căci „credința în nimic” este de asemenea o credință religioasă.
Săptămâna trecută am înjurat entuziast învățământul românesc, sperând (sau nu) că astfel facem un bine social. Săptămâna asta înujurăm religia creștină, făcând un alt „bine” social.
În ignoranța lor, înjurătorii profesioniști dezvoltă o specie de nihilism cu o imensă forță distructivă, când, dacă ar dori, este mult mai la îndemână și socialmente util să construiască.
…Ei sunt în trend cu cei care – la modă acum – , pornind de la manifestațiile în scopul binelui, toleranței și armoniei sociale, sparg magazinele și dărâmă statuile.
Cine „injura religia crestinna”?
Da, te rog, un exemplu de injuratura!
Toate bune si frumoase cu gandirea pc a dlui Maci (este a lui si nu trebuie sa o condamnam).
Ce nu inteleg: care este legatura cu indeletnicirile/profesiunile/hobby-urile barbatilor/femeilor atunci cand discutam de definirea sexului / genului?
A fi bucatar nu inseamna pentru un barbat a te considera / a fi considerat femeie dpdv biologic (sic!). La fel si altele asemenea…
Pai care e diferenta, pentru un barbat, intre a purta sort de bucatar si a purta fuste si ciorapi de dama, sau intre a face mancare pentru un alt barbat si a face o felatie unui alt barbat?
Tocmai ca acceptand separarea ocupatiei de sexul biologic, sau acceptand pentru un barbat o ocupatie traditional feminina, inseamna chiar acceptarea unei diferente intre sexul biologic si rolul jucat in viata/societate, Adica, 50% din ice inseamna dentitatea de gen.
@dunelm _ „…care este legatura cu indeletnicirile/profesiunile/hobby-urile barbatilor/femeilor atunci cand discutam de definirea sexului / genului?”
Niciuna. Pentru că senatorul PMP care a propus amendamentul acela mult discutat pentru modificarea Legii Educației are studii de teologie, fundamentaliștii antireligioși și radicalii atei (animați exact de același tip de sentimente precum fundamentaliștii religioși și radicalii musulmani, spre exemplu, sau de orice altă religie) găsesc pretextul să-și manifeste intoleranța față de cei care au alte convingeri decât dânșii. Este vorba pur și simplu extremism și intolerantă de sens opus (era cât pe ce să scriu „gen” în loc de „sens”).
Dacă amendamentul ar fi fost depus la parlament de un absolvent de Politehnică, s-ar fi cerut lapidarea tuturor inginerilor. Asta-i cu profesia!
Cât despre bucătari, aceasta este o profesie practicată în general de bărbați, în primul rând pentru că implică un efort fizic susținut. De altfel, cei mai buni bucătari pe care i-am cunoscut sunt bărbați. Faptul că în gospodărie este mai frecvent să vedem doamne gătind poate genera impresia falsă că dânsele sunt și cele mai numeroase practicante ale meseriei de bucătar.
Toate aceste dezbateri ar rămâne fără obiect dacă învățământul ar fi DEREGLEMENTAT, DESCENTRALIZAT, PRIVATIZAT și finanțat prin vouchere educaționale! De ce trebuie să reglementeze statul tot ce se studiază in școli?!
Pentru că guvernul se ocupă de toaletele din fundul curții în școlile noastre. Iar guvernul nu poate face acest lucru decât printr-o abilitare dată de parlament. Că așa ne povestește Constituția.
Mă gândesc că trebuie umblat la cartea de povești?
Toate aceste dezbateri ar rămâne fără obiect dacă învățământul ar fi DEREGLEMENTAT, DESCENTRALIZAT, PRIVATIZAT și finanțat prin vouchere educaționale! De ce trebuie să reglementeze statul tot ce se studiază in școli?!
Nu ar fi chiar așa simplu nici dacă învățământul ar fi privatizat, descentralizat și dereglementat. Învățământul nu ar putea fi dereglementat. E nevoie de programe școlare și de acreditare. Problema e destul de complexă. Aș spune că învățământul are două mari componente: 1 educația moral-civică și 2. Educația științifică.
Cele două nu pot fi separate total. De aceea în domeniul științelor umaniste este implicată în mod inevitabil latura etică. La nivel social trebuie să găsim totuși, în ciuda diferențelor de perspective morale, acel numitor comun acceptat în general de de o largă majoritate. Problema este că acest numitor comun devine tot mai mic. De ce? Conservatorii creștini vor să păstreze acele principii și valori pe baza cărora s-a construit în mare măsură civilizația occidentală (și nu numai) în timp ce în societate a apărut un trend puternic reprezentat de o ideologie atee (ca să nu spun neomarxistă) care inevitabil este în contradicție cu valorile creștine. Deocamdată promotorii acestui trend fac corp comun în lupta lor pentru pulverizarea creștinismului, în numele progresului și a libertății. Aceștia nu își dau seama sau se fac că nu își dau seama că libertățile personale pe care le reclamă împietează libertatea noastră, a creștinilor. Un exemplu simplu: conform moralei creștine relațiile sexuale în afara căsătoriei reprezintă un păcat, o imoralitate. or progresiștii consideră că simpla exprimare a acestei opinii este o manifestare a intoleranței sau a lipsei de respect. Problema majoră o va reprezenta faptul că odată cu respingerea creștinismului practic se respinge orice fundament moral. Conceptul de toleranță nu poate substitui fundamentul moral bazat pe credința în transcendent. Toleranța în sine are și ea limite. Apologeții toleranței devin intoleranți cu creștinii. În momentul în care renunți la Dumnezeu ca fundament moral totul se relativizează. O astfel de societate va deveni, poate, chiar mai tiranică și mai totalitară decât comunismul. Nu poți fundamenta o morală pe baze ateiste. Acest lucru a spus-o în mod admirabil Dostoievski: ,,dacă Dumnezeu nu există atunci totul este permis”.
Ma uit la cei din Parlament si ma gandesc la ce fel de societate au fost expusi pana acum parlamentarii, cum inteleg ei identitatea de gen si alte lucruri pe care poate noi aici, nu le-am experimentat atat de mult. In Romania nici nu cred ca poate avea loc o discutie normala pe astfel de teme, e una din temele care dezbina mai mult, ori noi avem aceasta proprietate ca dandu-se o tema controversata, sa ne impartim in doua tabere care ajung sa se injure reciproc, uitand de tema care era de discutat.
Si inca o mica remarca, data fiind experienta demersului Coalitiei pentru Familie care a dus la un referendum: pe atunci oameni relativ educati si bine intentionati au crezut in acel demers crezand ca ei reprezinta conservatorismul, ceva de dreapta oricum, care apara „traditiile si valorile” in fata tavalugului progresist de stanga, neomarxist, importat fortat din Occident. Ma intrebam atunci despre ce „traditii si valori” predica corifeii conservatorismului si sincer nu am gasit un raspuns nici pana acum. Toaleta din curte si toate celelalte statistici care ne arunca in coada clasamentelor nu prea tin loc de traditii si valori.
Sunt de acord ca exista si spalare pe creier progresista, nu mai detaliez acum, nu prea inteleg ce se intampla acum in SUA si alte locuri fiindca eu cred ca trebuie sa existe un echilibru. Da, rasismul exista si trebuie luptat cu el, dar nici o egalitate oarba intre oameni care altfel au diferente genetice, culturale, nu poate exista si nu inteleg aceasta ofensare a minoritatilor legata de orice scoate in evidenta tocmai aceste diferente. Asa ajungem sa ne ofensam pe bradul de Craciun sau iepurasul de Paste…
Cred ca Senatul Romaniei si-a dat intreaga masura a nivelului sau intelectual!
Argumentele foarte interesante pe care le prezentati vor fi greu de inteles pentru majoritatea senatorilor!
Am citit interventiile pe forumul hotnews privitor la hotarirea senatului.
Este foarte ingrijorator ca o proportie insemnata a cititorilor hotnews , care ,as aprecia ca fac parte dintr-o categorie intelectuala medie in aceasta tara, aproba aceasta hotarire !
Este inca o dovada ca fiecare popor are conducatorii pe care ii merita!
„o cenzură se abate asupra spaţiului public, grupsucule radicale cer legiferări care să epureze programele şcolare de clasici, spaţiile publice de monumente, memoria de repere consacrate etc.”
La noi e inca o maimutareala a occidentalilor dar in Vest demoleaza statui, interzic flime si carti, si iti pierzi sluba si cariera daca nu de conformezi acestei ideologii de stanga ce a ajuns ideologia sistemului de acolo.
In ziua de azi:
– extrem de multi tineri stiu limbi straine si au acces la tot felul de informatii pe internet
– citiva tineri au ocazia sa studieze in strainatate, unde este alta programa scolara.
>in medicină, cum vom numi hermafrodiţii,
Hermafroditii sunt hermafroditi. Sunt oameni cu ambele organe sexuale si in cazul lor isi pot alege ce vor sa fie si aici e vorba de o problema medicala , obiectiva.
>femeile cu trăsături şi comportamente masculine, care joaca fotbal etc
Sunt femei. Ce inseamna o trasatura masculina pentru autor? Cine defineste asta? E fotbalul (sau sportul in general) doar o chestie masculina ? Nu e nimic rau sa faci lucrurile pe care le face un barbat ca si femeie. Problema aici e aducerea actului sexual in discutie. De fapt totul se invarte in jurul sexului si incercarea de a exagera semnificatia lui care la baza doar inseamna reproducere .
>bărbaţii efeminaţi, semenii noştri cu disfuncţii genetice sau hormonale sau pe cei care deja sunt transgenderi: “aberaţii ale naturii”?
Dupa cum ziceti si dumneavoastra „barbatii efeminati” sunt barbati. La fel ca si mai sus , nu toti barbatii sunt puternici, musculosi, violenti . Asta nu inseamna operatie de schimbare de sex sau ca respectivii trebuie sa aiba relatii sexuale cu o persoana de acelasi sex.
Dupa cum spuneam mai sus, totul se invarte in jurul actului sexual si daca urmaresti dicutiile lor e puntul focal in orice subiect. Relatiile intre persoane de acelasi sex sunt de cand exista lumea si se numesc prietenii, fratii , amicitii. Orice miscare spre partea sexuala e anormala si tot timpul va fi privita cu reticenta dintr-un singur motiv: conservarea speciei. E o chestie evolutiva . Daca din ce in ce mai multi decid sa mearga dincolo de prietenie si sa intretina relatiii sexuale sau sa refuze relatiile sexuale cu persoane de sex opus atunci specia va muri, Instinctual, oamenii se vor opune propagandei de „gen”.
Pe de alta parte daca nu am avea medicina moderna „transgenderii” nu ar avea posibilitatea sa isi schimbe sexul, sa ia hormoni , sa fie „fluizi”. Acum 100 de ani tot ce puteau face era sa isi schimbe niste haine, dar cum e normal pentru femei sa poarte pantaloni si pentru barbati sa poarte rochii(la arabi, fuste la scotieni), asta nu e mai e de ajuns si se ajunge la situatii extreme , ireversibile , care distrug psihic persoanele respective. Existe destul de multe cazuri documentate de oameni care s-au sinucis sau au regretat alegerea facuta. Pana si Conchita Wurst a renuntat la imaginea ei si acum arata ca un barbat normal(homosexual ,dar normal).
Daca nu am mare lucru cu persoanele homosexuale totusi nu inteleg persoanele care vor o schimbare de sex si am o problema enorma cu parintii care accepta ca ai lor copii sa faca operatii de schimbare(sau puberty blockers) pana acestia trec de pubertate si sunt suficienti de maturi sa poate decide singuri ce cale vor sa urmeze
Oameni acestia nu trebuie aruncati in inchisori, nu trebuie maltratati, nu trebuie marginalizati. Trebuie sa aiba parte de consultare pshihica in care li se explica ca nu sexul e totul, ca daca se simt ca apartin sexului opus , chiar sunt o alta persoana, ca trebuie sa accepte ceea ce sunt fizic si ca nu e nimic rau daca esti mai efeminat sau mai barbatoasa. Si cel mai important,nu trebuie promovat comportamentul respectiv de catre stat sau de catre publicul larg.
PS: toata lumea se agita pe tema LGBTQ, dar pana una alta, daca vrei sa fii poligam si sa ai mai multe neveste sau soti, esti bagat la inchisoare
Da, da, sigur ca da. Cand conservatorii introduc restrictii, astea sunt vazute drept non-democratice, non-stiintifice, cenzuriste si autoritariste, etc. Dar cand progresistii si sexo-marxistii si le introduc pe ale lor, atunci e ok, e libertate adevarata, e stiinta, e democratie, e corectitudine politica, bla, bla, bla.
Un text partinitor, din pacate.
Subscriu.
Asta ca să nu se vorbească /să nu vorbiţi despre crimele comunismului şi eroismul celor care au luptat împotriva lui ???
Totusi, inteleg ca in amendament e vorba despre activităţi „în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen”, adica practic de propaganda. Daca nu gresesc in scoli e interzisa si propaganda politica. Tot asa cum ideile naziste pot fi discutate, dar nu pot fi raspindite. Atunci nu vad o problema.
Nope!
Nu e vorba despre „raspandire”, e vorba despre a discuta despre problemele astea!
Nu face pe prostu’, ca nu tzine! La fel de bine ar putea sa interzice predarea la Istorie a perioadei 1945 – 1989 – ca asta ar insemna „propaganda pentru comunism”, pai nuuu…? >:
prevede interzicerea fără apel, din orice spaţii educative (asta însemnând şi cele universitare) a “activităţilor în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identităţii de gen, înţeleasă ca teoria sau opinia că (sic!) genul este un concept diferit de sexul biologic şi că cele două nu sunt întotdeauna aceleaşi”.
Observația lui Gigel este pertinentă. De ce să interpretăm textul amendamentului așa cum zici tu Codruța și nu așa cum este scris??? Ceea ce faci tu Codruța este un proces de intenție. Eu nu mă opun ca în școală să se dezbată orice probleme cu care se confruntă societatea.
Dar mă opun ideologizării învățământului. Statul nu trebuie să se substituie rolului părintelui în educația morală a copilului.
Astfel ar fi total nepotrivit ca o dezbatere pe tema identității de gen să se facă la nivelul clasei a 5-a de exemplu. În schimb ar fi potrivită în clasa a 12-a în cadrul disciplinei filosofie.
Excelent, ca intotdeauna!
Vestea buna este ca, nimic nefiind etern, intr-o zi vom scapa de aceasta clica de ipocriti, pe cat de ignoranti pe atat de fuduli, care se folosesc de religie ca de un alibi.
Tinerii de astazi, or avea multe defecte, dar au si cateva calitati care lipseau generatiilor anterioare : sunt greu de „astamparat”, nu prea au teama de necunoscut, si au incredere in propriile lor forte.
Vestea proasta este ca continuam sa achitam cash lipsa de vigilenta de acum 30 de ani si rasturnarea valorilor care a decurs, modificand mentalitatea majoritara a unor oameni isteti, curajosi si intreprinzatori, intr-una tematoare, credula, subalterna si versatila, adica profund paguboasa.
Evident ca acesti multi oameni sunt simplu de convins ca, de ex, ajunge sa vorbesti despre trans-sexuali ca sa decizi sa te operezi ca sa-ti schimbi sexul, sau ca e suficient sa vezi Secretul din Brokeback Mountain ca sa devii homosexual, dupa care sa adopti copii pe care „sa-i faci” tot homosexuali! Cum, altfel? ..Este, din nefericire, firesc sa creada asemenea idiotii si sa fie isterici la auzul educatiei sexuale in scoala, nestiind de fapt – intocmai ca legiuitorii actuali – nici ce implica educatia, in general, si nici atat cea sexuala.
Trebuie, totusi, ori sa fii complet ignorant, ori sa ai o impresie foarte proasta despre copilul tau, ca sa-l crezi la fel (de idiot!) ca tine…
Bref, ne va mai costa ceva timp si ceva salarii, direct proportionale cu mediocritatea beneficiarilor pe care i-am cocotat in fruntea tarii, dar intr-o zi vom scapa si de ei, cu siguranta datorita „inocentilor” care vor se vor razvrati contra infantilizarii si paternalismului insuportabil practicat cu insistenta dobitocului, de catre „parintii” lor, total anacronici si morti de frica!
Opinia prevalenta in mediul academic este ca invatamantul (pentru ca tot incurcam educatia cu invatamantul) este „liber” si ca orice ingerinta a politicului in continutul programelor de studii / domeniiilor de cercetare reprezinta o ingradire a „drepturilor individului”. Uitam ca vorbim de invatamant public, finantat din impozite, general si „obligatoriu”. Educatia este o activitate privata, individuala si o responsabilitate a individului fata de el insusi. Ce se intampla in mediul privat (nefinantat din fonduri publice), poate fi subiect de discutie separata.
Invatamantul public de masa este rezultatul revolutiei industriale. Politicienii vremii (in sensul de reprezentanti ai polisului, mandatati cu „conducerea trebilor cetatii”) au decis – iar societatea (vazuta ca ansamblu al cetatenilor unei tari) a validat (n-am auzit de atunci in colo o majoritate care sa ceara abrogarea sistemului) – alocarea de fonduri „publice” (din impozite colectate de la toti contribuabilii) pentru organizarea acestei activitati, in beneficiul tuturor. La vremea respectiva, s-a considerat ca invatamantul este un bun public, pe care mecanismele pietii nu il pot furniza adecvat (intr-o forma care sa permita accesul tuturor, etc.). Asa cum arata situatia azi in Romania, paradigma initiala este in continuare valbila.
Constitutional, mandatam executivul si legislativul sa stabileasca politicile publice si sa le transpuna in legi, regulamente, etc. In acest sens, ei sunt reprezentantii societatii si „regulile” pe care le stabilesc, sunt obligatorii si general valabile. Parte din atributiile lor include si ce, cum, cat, din ce, unde etc. – se preda / invata / studiaza in sistemul de educatie public. Programa scolara NU E LIBERA (a fi stabilita sau modificata de beneficiari) si in acest sens, demersul Senatului e legitim si se incadreaza in ordinea constitutionala. Diseminarea prin structuri finantate publice de ideologii care par a pune in pericol status-quo-ul, nu poate fi permisa decat daca se bucura de o larga majoritate in corpul politic (cetateni). Leguitorul si executivul – daca nu joaca rolul de despot luminat – trebuie sa serveasca interesel si aspiratiile majoritatii.
Evolutia corectitudinii politice si a noii politii a gandirii in universitatile anglo-saxone (in special departamentele de sociologie, dupa care contagiunea a cuprins si alte umanioare), cu tranzitia actuala catre mass-media si main-stream politics – e usor de inteles post-festum. Cei care in anii 90 erau studenti sunt azi in esaloanele 2-3 ale structurilor de decizie sau mass-media iar virusul inoculat atunci a metastazat deja societatea. Expectativa pasiva nu e o solutie, daca nu-ti place rezultatul.
Mecanismul democratic de schimbare a unei politici publice (pentru ca asta a legiferat – oarecum stangaci si naiv – Senatul Romaniei) este convingerea membrilor corpului leguitor / executiv de validitatea unei opinii contrare respectiv votarea altor reprezentanti in aceste organisme, care sa aibe o viziune similara cu cel a carui opinie pare astazi ca e data la o parte. Si majoritatea decide. Churchill dixit – nu cea mai buna, dar cea mai putin nociva forma de guvernare.
Îi vom numi la fel ca până acum: cum scrie în cărțile de știință. Dar nu vom face din ei un standard și un exemplu, că dacă te-ai născut fără vreo alterație , te poți altera fiindcă tocmai asta ți-a trecut pe chelie la un moment dat. Natura nu este perfectă, cei afectați vor trăi lângă noi, ajutați și îngrijiți, dar nu vom face din asta un standard. Pt că natura se va răzbuna GRAV. Poluarea industrială este dovada.
„ Acum doi ani, un foarte influent specialist in drept constitutional de la Harvard Law School, Mark Tushnet, declara public:
„Razboiul cultural s-a terminat; ei au pierdut, noi am castigat […] Linia dura fata de invinsi („ai pierdut, accepta-ti infrangerea”) e mai buna decat ingaduinta – sa nu uitam ca ei au sustinut si continua sa sustina idei pe care noi, liberalii, le consideram ca fiind lipsite de orice indreptatire. Cum stiti, dupa Razboiul Civil, incercarea de a fi draguti cu invinsii nu a dat rezultate. In schimb linia dura a functionat bine in Germania si Japonia dupa 1945. Trebuie sa remarc ca activistii LGBT au adoptat linia dura, in timp ce universitarii liberali inclina spre ingaduinta. Dar aceasta ingaduinta avea sens numai dupa o victorie partiala, cand inca eram angajati in lupta, iar linia dura nu ne-ar fi servit deoarece i-ar fi indarjit si mai mult. Insa azi nu mai e cazul: razboiul s-a terminat, iar noi am invins.”
Ca sa intelegem cat de influent este Mark Tushnet, trebuie sa stim ca in 2016 a fost listat intre cei zece cei mai citati specialisti in drept; iar ca sa ne facem o idee cu privire la continutul ideologic al stiintei sale e suficient ca citez dintr-un articol de specialitate din 1981 in care aclamatul profesor american declara ca, intre mai multe interpretari constitutionale posibile, de preferat este intotdeauna cea care poate contribui cel mai mult la cauza socialismului.”
Totalmente de acord.
Ceea ce scapa analizei marilor academicieni titrati – oare pentru ca nu vad sau pentru ca nu vor sa vada? – a pus pe hartie un obscur informatician: puterea formala – aceea la vedere, a statului, a legii, e nesemnificativa in comparatie cu puterea informala – aceea
distribuita intr-o retea obscura de interese convergente ale elitelor de tot felul. https://www.youtube.com/watch?v=p6LUjUbikkk
Putem sa ne acuzam unii pe altii de „tu quoque” in ciclu infinit, realitatea e ca suntem intr-o lupta pentru putere.
Puterea informala e detinuta de o coalitie de minoritati, care e intr-o campanie continua de erodare a status quo-ului. Majoritatea nu are cum sa-i reziste decat prin apelul a puterea formala a statului. Modelul liberal ii garanteaza esecul.
De cate ori statul rezista, in numele majoritatii fortelor informale prin puterea formala, puterea informla adopta statutul de victima neajutorata.
Daca acesta este produsul unui filozof, ar trebui interzise si facultatile de filozofie.
„expansiunea spre Vest” – Domnul Maci se pare ca nu e la curent ca manual din care se preda istoria in universitatile americane e al istoricului marxist anti-american, Howard Zinn, si se studiaza tocmai pentru a culpabiliza barbatul alb crestin pentru expansiunea spre Vest, tocmai pentru a o prezenta ca un razboi de exterminare a populatiei autohtone.
„nimeni nu găseşte nimic de spus” – pana acum, a doua zi, am contabilizat opozitia USR, UB, UBB, SNSPA, doua consilii ale elevilor, doua articole critice pe Contributors, si sunt convins ca mai urmeaza. Sa nu mai pomenim de comentarii pe forumuri
„Credeţi că ar fi mulţi cei care să apere darwinismul şi genetica populaţiilor” – pai tocmai astea sunt domeniile tabu in universitati – darwinismul social, pseudo-stiinta, nazi, Goebbels scl scl
„teoriile lui John Money… nu sunt… aproape deloc popularizate pe la noi” – si ar trebui sa fie? Ale unui sarlatan criminal pervers?
„Ce ne facem cu Carl Gustav Jung” – il interpretam metaforic, asa cum a intentionat
„ce ne facem cu “studiile de gen” – le expunem ca o frauda ce sunt
„cu antropolgia socială,” – o studiem riguros si stiintific, nu ideologizat
„cu istoria femeilor” – spunem ca femeile sunt femei
„cu tinerii ambigeni ai lui Leonardo” – Ioan botezatorul a fost evident barbat,
„cu Rembrandt,” – daca i-a făcut tatălui fiului risipitor o mână de femeie nu inseamna ca era femeie
„cum lecturăm “Banchetul” lui Platon, cu omul complet bisexuat?” – exact cum l-a intentionat Platon – omul devine complet in imbratisarea sexului opus – nu a aceluiasi sex
„Cum vom numi femeile cu trăsături şi comportamente masculine, ” – femei, cum altfel?
„Cum vom numi bărbaţii efeminaţi” – barbati. Ar trebui sa-i insult numindu-i femei?
„Cum ii vom numi pe transgenderi” – barbati si femei, nimic complicat. Dar in primul rand nimeni nu ne poate da o definitie clara a ce e acela un transgender.
„cum vom numi hermafrodiţii, semenii noştri cu disfuncţii genetice sau hormonale” – Pun pariu ca nu gasiti un singur om pe planeta care sa isi poata exercita cu succes functia reproductiva atat ca barbat, cat si ca femeie. Asadar, exista doar barbati, femei si persoane afectate de disfunctii sexuale – doar pentru ca dumneavoastra folositi termeni ofensatori nu schimba situatia.
„Îi vom închide în închisori, aziluri, le vom aplica “tratamente” pentru a-i “readuce la normalitate””? – Chiar nu vedeti dublul standard cu care operati? Daca e vorba de tratamiento psihologice, acestea trebuie sa fie coercitive, dar daca e schimbare de sex, e voluntar? Realitatea e tocmai invers. Activistii transgender insista pe schimbare de sex la copii, care nu pot consimti.
„Asemenea tratamente ar fi mai legitime decât operaţiile de schimbare de sex?” – Da, o problema psihologica se trateaza psihologic.
„În asemenea situaţii ar conta “opinia” medicilor” – In ultimul an de mandat Obama a introdus lgislatie care impunea medicilor tratamente hormonale si schimbari de sex. Adica daca ai o opinie contrara ideologiei transgen nu mai puteai practica medicina. Deci intrebarea e: conteaza opiniile tutror medicilor, sau doar cele cu aprobare de la stat?
„Dar cu fetele care joacă fotbal, practică culturismul sau sporturile extreme ce facem?” – Aici va lansati in teorii ale conspiratiei.
„Căci pot fi puse în mişcare nişte “brigăzi de activişti”” – astea pot fi puse in miscare cu sau fara legea asta.
„aceştia din urmă vor începe să se autocenzureze…” – deja ati deviat total de la subiect
„Această alcătuire ciudată, în care se întâlnesc marginalii bazei cu cei ai vârfului,” – acesti „marginali” se inchipuie marginali, se prezinta asa, pentru ca au un imens beneficiu din asta, dar sunt establishmentul cel mai absolut – detin monopolul cultural in universitati, mass media, entertainment, corporatii, mediul politic.
„Biblia… anticulturală” – deci, vedeti, acesti corecti politic de dreapta sunt adevarata contra-cultura
„străinul (cel ce nu e de o credinţă cu mine) e întotdeauna un duşman” – studiu relevant: cartile lui Kevin McDonald, plus Ross Douthat – Decadent Society de mai jos
„corectitudine politică de dreapta. în care creaţionismul e lege;” Oare va scapa ca cea mai mare denominatiune religioasa din lume, catolicismul, in doctrinele oficiale, inclusiv sub mut admiratul papa Francisc, repudiaza creationismul si in acelasi timp infiereaza ideologiile de gen?
„Să nu ne facem iluzii: pătura de mijloc nu e alcătuită din intelectuali de convingere… Omenii aceştia nu au opţiuni culturale sau religioase tari” – ceea ce inseamna ca majoritatea populatiei poate fi spalata pe creier foarte usor de establishmentul monopolist pe care l-am descris mai sus, in timp ce marii nostri analisti sunt isterizati de pericolul fundamentalist din biserici
„modelul marii performanţe ştiinţifice şi culturale a universităţilor americane” – Acest model este urmatorul: importul de creiere asiatice in stiintele tari, atragere de prestigiu si fonduri pe seama succesului acestora, si redistribuirea acestora, in spirit marxist, spre „studiile de gen” si tot felul de alte studii care in mod fraudulos isi spun stiinta. Vezi scandalul articolelor ale lui Peter Boghossian si James Lindsay. Intr-unul din aceste articole, Peter Boghossian a bagat citate din Goebbels in care a inlocuit „evreu” cu „alb”, si articolul devenit brusc respectabil pentru mediul academic. Vezi si https://twitter.com/RealPeerReview
„Care e această ideologie? modernism.” – Modernismul n-ar avea rabdare dupa autoidentificari, „lived experiences”, „autoethnographies”, „indigenous knowledge”, „decolonize science”
„Homosexualul şi transgenderul sunt din aceeaşi categorie cu musulmanul (mai nou chinezul) şi imigrantul” – o coalitie numita de cineva „leninism biologic” https://spandrell.com/2017/11/14/biological-leninism/
„am avut atâtea şi atâtea femei care s-au comportant “ca nişte adevăraţi bărbaţi”.” – asta nu inseamna ca au fost barbati
„Prezenţa străinului… ameninţă să ne transforme… în străini pe propriile noastre meleaguri.” Ditto. Dar nu doar atat, ci ne desfiinteaza identitatea. Prezenta non-albului inseamna ca nu mai exista rasa alba – e un construct social. Prezenta arabului inseamna ca nu mai exista francezi. Prezenta hermafroditului inseamna ca nu mai exista sexe, femei si barbati. La nivel descriptiv si prescriptiv.
„lumea occidentală – Europa şi America – nu a mai avut adversari în raport cu care să se definească.” Tocmai a aparut cartea jurnalistului New York Times Ross Douthat The Decadent Society. Douthat pune contrastul situatiei demografice a europenilor fata de evrei si Israel pe seama acestei observatii: „lumea occidentală nu a mai avut adversari în raport cu care să se definească.” „Israel lives inside history. It still feels itself as a cause.” https://www.youtube.com/watch?v=brynYSCI2u8&t=21m1s
„multitudinea dinamică a acestor teme şi scenarii care aparţin fundamentalismului american devine, pas cu pas, un fel de ideologie religioasă generalizată în România.” – din nou, uitati de Biserica Catolica
„Fundamentaliştii sunt mai mult decât o coropraţie; sunt un sistem perfect de marketing” – ce anume au reusit cu acest sistem perfect? Au pierdut toate bataliile. Avort, casatorii homosexuale, decizia SCOTUS de saptamana asta – un alt caz monstruos de legiferare din instanta de judecata
foarte bine punctat, domnule profesor!
daca ne uitam la tabloul lui ludovic al IV-lea de Rigaud, putem spune ca ditamai barbatul de stat arata ca un barbat, raportandu-ne la genul barbat asa cum este el inteles in ziua de azi pe teritoriul Romaniei?
Genul evolueaza continuu iar ceea ce definea un barbat acum 100 de ani, nu mai este valabil astazi, desi dpdv biologic vorbim de mascul si atunci si acum.
Punct.
Acum mai trebuie sa ardem in piata publica toate cartile referitoare la gen.
Chiar asa,
Ia sa apara vreun barbat in ziua de azi cu peruca si pantofi cu toc, cum barbatii purtau in evul mediu tarziu, si a se vedea reactia. De fapt, transvertitii exact asta fac si sunt supusi oprobriului public pentru un comportament considerat normal doar 200 de ani in urma.
Pare cum ziceti dar nu e asa.
Barbatii chiar daca purtau tocuri pe atunci , tot barbati isi spuneau. De altfel si acum popii poarta rochii , femeile poarta pantaloni si nu cred eu caa vezi un barbat mai „barbat” decat un scotian cu fusta.
Moda se schimba si nu are de a face cu ce se vorbeste in articol . Aici e vorba ca dintr-o data o femeie se crede barbat deoarece ii place sa pupe alte femei, sa joace fotbal si faca skandeberg. Nu , tot femeie e. Mai rau sunt si persoane fluide, care azi suntt barbati si peste o ora femei si peste 2 ceva combinatie intre.
Domnule Mihai Maci, nu am cuvinte in a mi exprima satisfactia unui asemenea eseu bine construit, cu migala, pricepere si argumentare logica, cu multe adevaruri pe care multi nu au curajul sa le expuna direct si public. Felicitari!
Domnule Maci,
Va multumesc mult pentru toate scrierile Dumneavoastra.
Aveti si suflet (mare) pe langa genialitate.
Sunt un pic mai la dreapta decat Dumneavoastra si am de invatat enorm.
Doua aspecte:
1. Teoria de gen nu este validata stiintific. Cel putin din punct de vedere sociologic, exista o corelatie puternic semnificativa intre sex si gen – deci nu le putem separa decat ideologic. In consecinta, in scoli s-ar face „prozelitism”.
2. Cum va explicati faptul ca exista atei care au devenit credinciosi si niciodata invers? Doar contestatari institutionali.
M-as bucura enorm daca mi-ati raspunde.
Cu stima,
Ovidiu
Exista atei care au devenit credinciosi si niciodata invers?? Va contrazic secole intregi de tranzitie de la societatea religioasa medievala la societatea civila slab crestina din ziua de azi.
Buna Kinn,
Dadeam exemplu de persoane si nu de „secole”.
Reiau argumentul: un credincios (persoana!) nu a ajuns niciodata ateu. A ajuns cel mult sa conteste institutia religioasa.
Intrebare: oare de ce un credincios adevarat nu a ajuns niciodata ateu?
Einstein pentru inceput , ca e cel mai cunoscut caz . Smecheria puerila e folosirea cuvantului „adevarat ” . Adevarat e bineinteles valabil doar cand nu isi schimba credinta . ” Neadevarati ”
avem milioane de cazuri doar in Ro , adica toti nepracticantii .
Einstein nu a ajuns ateu.
Dimpotriva. Si -a dat seama ca Divinitatea este cu adevarat infinita.
Si a renuntat la ce credea pana atunci.
Ironic, nu?
Aveti alt exemplu?
Antropologic vorbind omul este o fiinta conservatoare.
Obiceiurile care i-au asigurat supravietuirea sunt cele acceptate. Modificarea lor presupune procese complicate mentale și sociale. Simpla clamare a avantajelor modernității nu ține locul acestor procese.
De aceea, oriunde, cine mizează politic pe conservatorism este în avantaj. Schimbarea, modernitatea, trebuie să vină cu avantaje evidente pentru a determina schimbarea.
La noi exista o pătură subțire care a cunoscut avantajele modernității. Există categorii, mai ales în marele orașe, legate de curentele globale de schimburi și care culeg o felie mai mare sau măcar câteva fărâme din acestea. Dar acestia nu depășesc 20 poate, optimism excesiv, 30% din populație. Mai mult, modernitatea vine la pachet cu deconectarea de societatea românească. Uneori ea este fizică (emigrarea) dar este și una care se întâmplă pe loc. Foarte mulți din cei realizați în societatea modernă de la noi, trăiesc într-o bulă care răspunde unor nevoi sociale de aiurea, și nu locale.
De aici fenomene amuzante pe care Maiorescu le descria ca „forme fără fond”, dar care cauzează, în realitatea imediată, foarte multe inconveniente oricărui proces de modernizare. In lupta politică democratică, unde apelul la teme ideologice este frecvent, „conservatorii” caștigă mereu și cu ușurință puncte facile atacând tocmai aceste forme ale modernizării lipsite de fond în societatea românească. E un câștig facil, pentru că, în conformitate cu logica elementară, atunci când premisa e eronată orice concluzie am trage aceasta este adevărată.
Din păcate „modernizatorii” noștri nu ies niciodată din acest joc perdant. Rareori vin cu programe cu câștiguri palpabile și imediate. Mai grav se lasă antrenați în temele modernității globaliste, care pentru ei reprezintă ceva, dar nimic pentru marea masă, teren pe care pierd fără nicio sansă meciul cu discursul conservator.
Modernitatea trebuie servită cu un ambalaj conservator, asta uită tot timpul marii nostri moderni.
Să nu uităm că liberalii englezi au făurit primul regim parlamentar, o revoluție pentru acele vremuri, cu referințe la un act medieval de pe vremea cruciadelor, de la 1215.
Bravo d-le Maci!
Nu mă gândisem să caut fundamentalismul de cealaltă parte a Atlanticului, dar teoria este foarte plauzibilă. Şi încă nu a fost interzisă de nici o lege. Eu o căutam de cealaltă parte a Volgăi.
Totuşi, cred că şi zona respectivă îşi are o mare parte din contribuţie la redactarea legilor într-un astfel de spirit (diametral opus a ceea ce înseamnă omul).
Încep să fiu şi eu îngrijorat dacă nu cumva, într-un domeniu cu care sunt mai familiarizat, nu va apărea o lege care să interzică studiile referitoare la reacţiile de reducere folosind catalizatori de cadmiu, întrucât acum ştie toată lumea (de la maşinile electrice încoace) că elementul respectiv este extras din mine folosind în bună măsură munca copiilor.
Stimate domnule Maci, indiferent de „tabăra” care susține una sau alta, ceea ce mă face pe mine extrem de circumspect (ca să nu spun neîncrezător sau chiar sceptic!) la adresa oricăror „idei” este lipsa de onestitate și de bună-credință a celui/celor care le „promovează”!… Și pe plaiurile „mioritice” ale spațiului „carpatodanubianopontic”, dar și în afara lui! E plină lumea de ipocriți, mincinoși, populiști, demagogi, printre care promotorii unor opinii animați de bună-credință riscă să se „înece”, să se „sufoce” după/în hărmălaia pe care ipocriții – și urmăritorii lor (vorba Lăpușneanului – „proști, dar mulți!”, rescrisă în „spălați pe creier, dar mulți!”) – o generează, continuu, sprijiniți și de „mass-media”, „social-media”, etc…
Corectitudine politică (Wikipedia) = înlocuire a expresiilor și termenilor din limba curentă care pot jigni minorități etnice, de gen, orientare sexuală, religioase, persoanele cu handicap fizic sau psihic, în vârstă, de altă rasă, etc..
În cazul nostru, proiectul adoptat de Senat care interzice referirea la identitatea de gen nu favorizează introducerea de termeni noi. Tocmai că îngreunează posibilitatea înlocuirii termenilor de gen cu alți termeni noi, care să fie pe placul minorității persoanelor lesbiene, gay, trans-gen și bisexuale (LGTB). Deci nici vorbă de corectitudine politică, dimpotrivă.
Despre riscul poliției morale și a limitării gândirii în România, bineînțeles se poate vorbi. Este o ipoteză posibilă. Dar este probabilă? Dacă vorbim despre abuzurile poliției corectitudinii politice din țările care au adoptat în propria legislație tot ceea ce are legătură cu ideea de gen, acolo nu mai vorbim de posibilitate ci de realitate. Asistăm la o dictatură a relativismului, unde poți afirma orice, înafară de faptul că există un adevăr obiectiv. Doar un exemplu recent: J. K. Rowling, autoarea romanelor Harry Potter a fost amenințată cu moartea și boicotată pentru că a avut îndrăzneala să afirme că persoanele care au menstruație sunt femeile (nu și bărbații). Să zici adevărul nu este ură. Tocmai cei care folosesc cenzura în vest sub pretextul ”discurs al urii” amenință cu moartea și îngrădesc gândirea.
Mențiunea faptului că amendamentul a fost votat de Parlament în urma unei inițiative a unei persoane cu studii teologice este tendențios. Ca și cum studiile teologice ar fi o piedică în fața recunoașterii drepturilor omului, sau că ar fi o piedică împotriva științei. Dimpotrivă, teologia este un avantaj. Toate universitățile europene au fost fundate de Biserică, inclusiv universitatea Babeș-Bolyai din Cluj care a criticat acest amendament a fost fondată de călugări iezuiți. De la bun început, teologia era doar una dintre ramurile de studiu din aceste universități. Teologia creștină este perfect capabilă să facă afirmații atât despre Dumnezeu cât și despre om. Biblia nu vorbește doar despre cine este Dumnezeu ci și despre cine este omul. Bineînțeles, Dumnezeu este atât de transcendent încât chiar după ce El a lăsat să fie cunoscut prin revelație, misterul lui Dumnezeu se menține. Ceea ce nu știm despre Dumnezeu este mai mult decât ceea ce știm. De aceea este mai ușor ca Dumnezeu să fie definit prin ceea ce nu este. De exemplu: Dumnezeu nu are gen nici specie. La fel, chiar dacă Dumnezeu a revelat cine este omul, misterul omul rămâne. Omul încă nu poate fi definit pe deplin (lucru care îi mărește valoarea) dar poate fi definit și prin ceea ce nu este. De exemplu omul are gen: masculin SAU feminin, nu alte genuri. Este un lucru confirmat de genetica modernă. O persoană poate să-și facă toate operațiile de schimbare de sex posibile. Dacă i se recolectează o singură celulă și aceasta va fi analizată în laborator, analiza va determina că are genul biologic de dinaintea operației. Cât despre imaginea lui Rembrandt, mâinile tatălui milostiv cu o mână de bărbat și cealaltă de femeie este o alegorie a divinității care include toate aspectele pozitive ale realității. Omul, creatura lui Dumnezeu, reflectă în mică parte aspectele divine. De aceea omul e sexuat, fiind doar bărbat sau doar femeie. Vedem în imagine doar două mâini, nu 99. Cât despre fundamentalismul biblic este o acuză simplistă și ieftină. Teoria evoluției (care încă așteaptă să fie demonstrată ca să se poată chema legea evoluției) este una respectabilă și chiar probabilă. În nici un caz nu se contrazice cu Biblia pt. că nu tot ceea ce este scris în Biblie se poate interpreta într-un mod literar. De exemplu creația omului din Geneză este povestită de două ori, in mod diferit. Biblia nu explică științific cum a fost creat omul (nu exclude evoluția) ci zice care este originea ultimă a omului. Originea omului coincide cu sensul existenței sale: Dumnezeu. Bineînțeles, chiar dacă este adevărat acest lucru nu trebuie impus. Fiecare este liber să creadă ce vrea. E dreptul fiecăruia. Pe același principiu, este dreptul individual de liberă exprimare a unui cetățean cu identitate creștină a numi bărbat pe cineva care este biologic bărbat și de a numi femeie pe cineva care este biologic femeie. Adevărul nu este nici discurs al urii, nici îngrădirea minții.
@M.Maci
D-le, cred că faceți, inconștient, 2 erori.
1. Focalizați excesiv pe diferență, specificitate, individualitate. Acest tip de abordare, foarte la modă, adâncește contradicțiile , stârnește opozabilitățile preexistente și tinde să portretizeze minoritățile ca deținătoare a singurului pct.de v. valid.
2. Descrieți grija ptr. „coeziunea tribului” ca pe ceva neapărat negativ. As vrea să va semnalez că in cadrul minorităților grija ptr.”coeziunea tribului” este chiar muuult mai mare. Si asta din rațiuni diverse. Începând de la aspectele ce tin de religie până la etnie, obiceiuri sexuale, tradiții, perpetua TEAMĂ de asimilare, de pierderea specificității, culturii, etc. Daca aceste lucruri sunt legitime la o majoritate din cadrul minorității de ce nu ar fi legitime și unei minorități din cadrul majorității?!? What’s wrong with that?!?
Mașina din față intră în giratoriu și începe un dans haotic pe două benzi, încetinește și trage spre dreapta, apoi brusc accelerează și revine pe mijloc, fără să oprească. După care repetă mișcările, stârnind claxoane și făcând două benzi pline de mașini din spate să încetinească prudent. Depășesc cat pot de larg vehiculul dansator și arunc o privire: la volan e o femeie de 35-40 de ani care se închină de zor, cu o mână tine volanul iar cu cealaltă desenează in aer cruci largi, în timp ce privește atentă doar spre dreapta, către catedrala pe lângă care trece drumul.
Cu așa-zisul referendum din 2018 m-a lămurit nea Fane, un nene care vine de trei ori pe săptămână cu legume și zarzavaturi producție proprie la poartă: „Dom’le, păi ăștia e normali la cap? Adicătelea de treij’ de ani ne rugăm de ei să nu mai fure, să facă străzi , școli și tot ce trebuie că să nu mai plece omul din tara lui slugă la alții, și ei nimic, numa’ să fure…. Și acuma ne dă referendum că vine homosexualii? Și-l mai trimite și pe popa să bata-n poartă că să semnez că altfel nu mai vine cu botezu’. Ce sa zic! Păi de homosexuali îmi arde mie? pastele și grijania lor de îmbuibați de politicieni!”
După tirada lu’ nea Fane am știut că soarta plebiscitului e pecetluită:)
Nimeni nu ne-a interzis să vorbim despre Ion Antonescu sau Mircea Vulcănescu; tot ceea ce cerea acea precizare legislativă era să-i punem în contextul lor istoric, nu să facem din ei “martiri” şi “sfinţi”.
Ati auzit de democrație manageriată? Asta avem noi in Romania. Despre asta e vorba in citatul de mai sus.
Robert A. Heinlein explica:
O democrație manageriată e un lucru minunat… pentru manageri. Principala sa forță este o „presă liberă”, unde „liberă” se definește ca „responsabilă”, iar managerii definesc ceea ce e „iresponsabil”.
Un specific al elitei noastre culturale, inca de la romantici (v. excelenta lucrare a dnei I. Livezeanu ), este politizarea ei aproape totala, trasatura mai generala statelor nationale unificate mai tirziu ( si e semnificativ ca in acestea a explodat ultranationalismul). Elita post-revolutionara s-a format, samizdat, la scoala interbelicilor, cu anumite tendinte nostalgice si recuperatoare explicabile in contextul represiv, fenomen, iarasi, general in peisajul post-comunismului. Angajata politic si jurnalistic si readaptata din mers realitatilor, a produs foarte putin in materie de cultura, asa incit urmasii nu vor putea intelege mare lucru. Liberalizarea e, fara indoiala, reala, totusi au persistat inevitabile reflexe ´traditionale´. Putem remarca un conservatorism sincretic, ce in ultima vreme e tot mai ´viguros´ si mai departe de spiritul european liberal, blocat undeva in discursul tirziu Cold-War, in anii 90, cu un import al stupidelor razboaie culturale americane, ceea ce nu arata decit inadecvarea totala a acestei elite complexate si oarecum frustrate, in cautarea dizidentei pierdute, conectata si dezvrajita totodata, avangardist si sincronist, de un Occident idealizat cindva . Nu e singurul paradox, cind conservatorismul ar trebui sa insemne realism si ´inradacinare´ in realitatile locale. In schimb, aceeasi poveste a formelor fara fond. Anti-Corectitudinea politica e pur si simplu o alta moda culturala si o materie pt. lupta de supravietuire culturala. In umbra acestei elite venerabile vine insa o ploaie de stele si stelute, ca o explozie de artificii, fiecare plonjind melancolic cu teza lui, evolueaza, capricios, in retele si in banc-uri, cine e prins e electrocutat sau mai degraba piscat, in zig-zag. Ai senzatia ca s-a creat un mediu de nisa, sectar, o radicalizare culta si cultica, foarte aproape de mentalitatea revolutionara de altadata, ca miscare contestatara, anti-sistem. Lipsa de substanta e compensata printr-o sofisticare tipic postmodernista si prin gargara tupeista. Opozitia foarte relativa dintre ´stinga´ si ´dreapta´ apare mai degraba ca un conflict generational, intre ´parinti´ si ´copii´, imbatrinind, copiii se aseamana din ce in ce mai mult cu parintii. Copiii aleg sa isi ia modelele de la bunicii pe care nu i-au cunoscut si pe care ii idealizeaza. Cei ce lupta atit de aprig cu P.C., o entitate ubicua si informa, ii ofera acesteia o configuratie, o mosesc, dupa cum ei insisi intra in aceeasi logica vicioasa si ajung sa se autodefineasca intr-o corectidutine alternativa, chiar daca nu se numeste asa. In definitiv, toate acestea arata cit de despotic poate fi Zeitgeistul.
Va multumesc pentru completare! Randurile d-voastra numesc clar si sintetic, mai bine decat am facut-o eu, ceea ce gandesc. M-as bucura sa va regasesc cu texte pe aceasta platforma (si oriunde), in aceste vremuri in care e atata nevoie de o luciditate si un discernamant ca cele de care faceti dovada.
Cu toata consideratia,
Mihai Maci
Va multumesc.
Abordarea dvs. foarte echilibrata si nuantata, cu punerea in cotext, social, economic, cultural,istoric, a unor fenomene complexe, cu cauze multiple si imanente, e un exemplu, spre deosebire de abordarile simpliste si reductioniste obisnuite in discursul conservator standard de la noi ( si nu numai), in care se discuta despre P.C. si de conspiratiile globale ale Stingii (un refren etern) omitindu-se cu desavirsire amenintarea populista, chiar mai actuala, o partinire tacita si totusi elocventa. Poate e doar o impresie, dar unii intelectuali conservatori, reimprospatindu-si nostalgiile (sau obsesiile), sufla asiduu in pinzele populismului.
Ideologiile (in sensul mai peiorativ curent) se oglindesc si se in-formeaza reciproc, evolueaza impreuna, sint polemice, reactive, discursurile lor sint unilaterale si maniacale, insiruire de sabloane, anti-, anti-, chiar si intr-un jargon altfel cult, pt. ca este vorba despre o gindire de lemn, sint, cum foarte bine punctati, diferite feluri de fundamenalisme. Inamicul e parte vitala, pivotul, in constitutia unei ideologii. Asa se intimpla azi cu stingismul radical si Dreapta populista, contopite in miscarea populist-contestatara mai generala, fenomenul post-truth e vizibil inrudit cu relativismul post-structuralistilor iar corectitudinii politice ii corespunde incorectitudinea politica, prin care se intelege dreptul la insulta si la orice fel de revizionism, post-truth e o perversiune tipica epocii cyber, chiar mai eroziva decit P.C. Dar cel mai simplu, daca urmarim militantii de dreapta si de stinga si le luam plancartele si sonorul, se manifesta la fel, darima statui si se inchina la alte statui, au aceeasi mimica si gesticulatie, acelasi ´stil´, de galerii, si nu e vorba doar de persoane necultivate, ideologiile fac ravagii printre intelectuali, sint opiul lor. Desi discursul se vrea conservator ( in general pt. ca pare a da o nota de distinctie, de seriozitate si ´virilitate´), o chestiune de moda si de gindire (elitista) de grup, ´stilul´ e prin excelenta unul post-modernist sau ´post-´ pur si simplu, de aceea am putea vorbi si de un post-coservatorism.
Profesor și elev se duc împreună la o conferință, unde cel care vorbește face un discurs foarte sofisticat, în care la fiecare al doilea cuvânt audiența trebuie se consulte dicționarul. După 20 de minute, elevul se apleacă discret înspre profesor ca să-i șoptească ceva.
Elevul: Mă scuzați domnule profesor…eu nu înțeleg nimic…
Profesorul: Stai liniștit, eu î-l înțeleg perfect. Nu zice nimic.
A fost o greșeală că amendamentul privea si UNIVERSITĂTILE. Insă el este deplin justificat pentru LICEE.
In universitati putem dezbate chestiile porno care se predau la studiile de gen, la la licee nu e ok să te duci cu o pseudo-știință care spune că băiatul care isi taie jos genitaliile și se injecteaă e deja fată.
Studiile de gen azi sunt fix cum era Marxismul știintific pe vremuri: ideologie-pilot a sistemului, care mentine aura de stiință a unei dogme. Nu o să vedeti dezbatere acolo, dogma că sexul si genul sunt total distincte e vaca sacră a acestei discipline si acolo toti recită aceeași mantră. Dacă eu mă duc si contest relevanta acestei distinctii si caracterul ei absolut, voi fi picat la exament oricate cunoștinte am. Pentru că e nevoie de obedienta ideologică să admiti asta.
Ideologia de gen e obscurantismul actual anti-știintific care convinge tineri băieti cu disforie de gen că bisturiul si mutilarea genitaliilor este solutia la deruta unor copii (care au la bază abuzuri infantile). Ideologii de gen au inlaturat psihologii care ar fi putut trata corect situatia si i-au precipitat pe copii direct la clinică la bisturiu si mutilare. Mii de transgenderi regretă enorm această influenta nefastă si această decizie bazată pe presiune ideologică și modă si cu ei vor avea de luptat ideologii, nu cu mine.
Ideologia de gen e teoria unicornului – că dacă te identifici cu unicornul, gata, ești unicorn. Degeaba tai jos genitaliile si si injectezi omul – corpul lui ramane biologic masculin si drama continuă și mai accentuat, de aia rata de suicid in randul transgenderilor este de 9 ori mai mare.
Astea sunt roadele ideologiei de gen (mai sunt o grămadă altele)
Am stat si am cugetat (da, amindoua…) daca merita sa ma lansez in apararea a doua nume , oarecum tangente la fondul de intelectualicesc rafinata pc ce, macar unora, le pare un fel culinar cam lungut pe gustul lor. In fine.
Trebuie sa fii insensibil ori rau intentionat ca sa pomenesti, la “plesneala” numele lui Mircea Vulcanescu si sa mai adaugi si “dramul” de malitie al juaxtapuselor sfintenii si martiraje. Nu a fost destul ca a fost condamnat de un “tribunal al poporului”, in solidar cu seful sau direct, ministrul de finante Gheron Netta, pentru crime de razboi (de fapt, pentru declararea razboiului nedrept impotriva Uniunii Sovietice), au venit vremurile libertatii cind seful lui direct a fost exonerate, reabilitat si mostenitorii au primit drepturi de proprietate asupra citorva zeci de apartamente, insa Mircea Vulcanescu a ramas in continuare acelasi criminal de razboi si spoliator al avutului evreiesc si un nume nedemn de onorat in public (caci altfel, nu-i asa?, avem voie sa vorbim despre el). Dar cei care se ambaleaza in a-l mentine post mortem cu memoria vesnic damnata sint in primul rind cei care doua generatii au spalat creiere a zeci de mii de tineri cu ultime/definitive adevaruri bolsevice (cind nu i-au denuntat ca dusmani ai poporului pe cei care nu voiau sa le accepte). S-ar fi bucurat acesti veghetori la puritatea de gindire si purtare de o minima credibilitate (s-ar cuveni niste nume aci, dar mi-e sila sis a ma gindesc la ele) daca s-ar fi indignat, si ar fi denuntat asta, aflind ca un evreu (Gheron Netta) a fost ministru de finante in guvernul fascist al lui Antonescu si aflind si de reabilitarea lui si punerea in drepturi a mostenitoarelor (parca). Si fiindca veni vorba de acel persiflant martiraj, am s-o spun aci : si Gheron Netta si Mircea Vulcanescu au fost martirizati la comanda, executata cu josnica subordonare, pentru vini inexistente.
Al doilea nume: Rembrandt. Maestrul s-ar fi amuzat comme une petite folle sa afle de “mina materna” a tatalui din tablou. Aceasta e un produs, ma rog, “collateral damage”, demonstrat/demontat milimetric, al chiaroscuro-ului.
Va multumesc pentru observatii. M-am referit la Mircea Vulcanescu deoarece am vorbit despre el si intr-un alt text, pe care il aveti aici (e tot antepenultimul paragraf):
http://www.contributors.ro/editorial/proba-adevarului/
Nu mi-am schimbat, intre timp, opinia.
Cat despre chiasobscuro, se intampla ca lumea sa sa vada in el diverse (asupra deosebirii celor doua maini mi-a atras atentia Parintele Michel Evdokimov) si – vorba lui Eco, cel din „Opera Aperta” – la un moment dat textul/imaginea scapa intentiei autorului.
Cu toata consideratia,
Mihai Maci
Sincer, aveam indoieli ca mesajul o sa “treaca”; partial, ma bucur ca am “exagerat” cu temerile si ca am fost onorat cu un raspuns. Multumesc.
In speta Mircea Vulcanescu am citit cele din Proba adevarului si retin de-acolo doar ceea ce, desi atins de argumentatia dv., e eludat in raspunsul pe care mi-l dati: responsabilitatea . Condamnarea lui M.V./a lotului technocrat din guvernul Antonescu , desi prin sentinta dictata politic, i-a tratat pe cei inculpati “echitabil” din perspectiva solidaritatii in actul guvernarii. Seful lui M.V., ministrul de finante Gheron Netta, era la fel de, sau cel putin la fel de vinovat ca subordonatul sau. Cazul Netta insa e o piatra majora de poticneala pentru cei care se inversuneaza impotriva lui M.V., Gheron Netta fiind evreu intr-un guvern fascist emitator de legislatie antisemita si care ajunge sa fie reabilitat de justitia post decembrista iar mostenitorii ii sunt repusi in drepturi in timp ce lui M.V. ii este refuzata reabilitarea . Brusc, principiul responsabilitatii solidare la guvernare nu mai are valoare, devine inexistent. Dumneavoastra, ca si toti cei carora le-am adresat invitatia de a ma lamuri de ce nu se pronunta explicit in cazul individual “atipic” Netta (invitatie onorata prin tacere absoluta) sinteti indiferent la, daca nu cumva considerati just acest monument schizofren de “justitie” post revolutionara. Nu stiu daca voi mai apuca vremea cind adevarul vă va face liber (pentru ca acum nu sinteti) .
Re : Eco si triada situatiei literare (prin extensie, a celei artistice). Cele trei “intentiones” (auctoris , operis, lectoris) au “jurisdictii” separate, independente. Lectorul (receptorul/consumatorul de arta) nu poate atribui intentii autorului daca acestea nu sint , expressis verbis, confirmate istoric/concret de autor. Daca totusi o face, actul hermeneutic “obiectiv” e sub cautiunea ipoteticului/speculatiei/abuzului. Sinteti in aceasta situatie, daca nu puteti aduce probe convingatoare dincolo de orice indoiala, cind afirmati:”Rembrandt, cel din “Întoarcerea fiului risipitor” (care, vrând să arate că iertarea are o dimensiune maternă, i-a făcut tatălui o mână de femeie)”. Si asta chiar admitind realitatea celor formulate, oarecum pascalian,de Eco referitor la faptul ca textul/opera de arta are, sau ar putea avea, intentii pe care autorul nu le cunoaste ,ori punind surdina „complicatiilor” generate de chiaroscuro actului receptarii.
Multumesc pentru rabdare, ingaduinta (si, eventual, intelegere)
Nu stiu daca voi mai apuca vremea cind adevarul vă va face liber (pentru ca acum nu sinteti) .
Ce să facă cu libertatea? Poate că îl interesează mai mult securitatea, siguranța zilei de mîine, carieruța, poate că speră să fie acceptat in club. Poate e și o țîră de sindrom Stockholm pe lîngă oportunism. Poate e și frica de sabie („capul ce se pleacă…”).
Libertatea nu a avut niciodată o mare valoare pe la noi. Că n-am fi unde sîntem dacă ar fi fost altfel.
Kudos to Contributors pentru lipsa cenzurii.
Deci se poate accepta si chiar milita pentru „realitatea” subiectiva in cazul unei persoane cu disociere de identitate gen-sex, (din fericire o minoritate), dar sub nici o forma nu putem accepta ca un om cu valoare dovedita intr-un domeniu (stiinta, arte, etc) nu poate avea o opinie care nu implica ura/violenta/incitare la violenta dar contravine majoritatii.
Avem tot felul de „miscari” de promovare a drepturilor minoritatilor si nu e asta problema, ci eludarea implicita a meritului, in special in aceste vremuri tulburi care impun alegeri bune.
Ascunderea meritului sub diverse straturi de „ideologie” este adevarata tragedie postmoderna, iar folosirea „dreptului” minoritatilor este doar o manipulare in jocul obtinerii voturilor si puterii de a decide in numele „majoritatii”.
Da, exista discriminare si prejudecata rasiala, etnica si sexuala si trebuie sanctionate ca atare, iar societatile au facut si fac progrese importante si continue in privinta asta. Pe de alta parte, alegerile societatii trebuie facute in baza meritului, a valorii pe care individul o aduce societatii indiferent de ce face in dormitor (atata timp cat nu se lauda cu asta si nu incearca sa corupa minori) nu a promovarii „drepturilor minoritatilor”…in fapt o tragica manipulare pentru polarizarea societatii si obtinerea puterii politice prin diverse intelegeri nedemocratice cu grupari activiste agresive, nereprezentative, dar cu putere de vot (…divide et impera)
???!!!!!
În medicină, cum vom numi hermafrodiţii, femeile cu trăsături şi comportamente masculine, bărbaţii efeminaţi, semenii noştri cu disfuncţii genetice sau hormonale sau pe cei care deja sunt transgenderi: “aberaţii ale naturii”? Si ziceti ca nu stiti ”
1) „femeile cu trăsături şi comportamente masculine,” sunt numite generic „baietoi”. Nu se supara (am avut 2 cunoscute pe carer le numeam public „baietoi”. Radeau. )
2) „bărbaţii efeminaţi,” Simplu efeminati! Sau mai popular „muiercea” . Nu le place!
3) „cu disfuncţii genetice sau hormonale” din bun simt le zici pe numele de familie!
Si hermafrpdito. {ai aici gasom cazuri in care ne lamurim ca nu prea exista transgenderi. Caz celebru cca 50 de nai in urma/ Sud corraca devenita campioana mondiala. Dupa 3 ani si o operatie sud coreranca a devenit sud corean 100% functional care a procreat ca barbat! Dupa care se introduce controlul genetic – „femeile” cu cromozom Y fac doar sport de amatori !
Studiile de gen nu sunt dezbatere liberă de idei, ci îndoctrinare stângistă. Ele nu (in)formează tinerii, ci îi formatează ideologic.
Trebuie sa aiba o idee foarte proasta despre tineri, ca sa considere ca nu sunt capabili sa inteleaga subiectul si sa-l ia ca ceea ce este : informatie despre realitate, ci se vor inghesui, care mai de care, sa-si faca operatii ptr schimbarea sexului!
Ridicol, deci.
Dar si ingrijorator, ptr ca e vorba de un profesor care nu preda nici la seminar nici la vreo obscura facultate privata, ci la o universitate publuca, prestigiosa… Din fericire, tinerii lui studenti au cel putin minime cunostinte de filosofie, si stiu ca „niciun om nu vede lumea cum e ea, ci cim e el” (Kant) ;)
Cateva informatii – din care evident pot fi obtinute si raspunsuri, daca cineva vrea – sunt d.p.d.v. al meu de vedere in cartea urmatoare
Douglas Murray
The Madness of Crowds: Gender, Race and Identity
Bloomsbury Continuum (Sept 17, 2019)
Sigur, tine ceva timp sa citesti – inclusiv referintele, atentie, importante. Dar autorul are diverse point-uri … atat de clare incat nu pot decat sa-l citez. Spoiler alert: toate temele OP-ului sunt discutate in detaliu. Numarul de dovezi [citate, trasabile] care vin _exact_ contra point-urilor enutante de autor sunt .. multe. A bon entendeur, salut. Si lectura placuta, Murray e chiar interesant.