Corneliu Coposu sau dârzenia speranţei

La  treizeci de ani de la urcarea sa la cele veşnice, despre Corneliu Coposu singurul timp la care putem scrie despre el este acela al unui prezent  deschis spre viitorul patriei noastre:  silueta sa nu este aceea a unei statui pioase şi prăfuite, căci  posedă vibraţia de granit a unei inimi care bate încă, spre a călăuzi inimile generaţiilor ce vor veni. Continuitatea sa este continuitatea unei  dârzenii a speranţei. Tenacitatea amintirii sale este tenacitatea unei credinţe ce  răscumpără laşitatea unei naţiuni.

Iar tonul  pe care se cuvine să îl alegem nu este, niciodată, cel al sterpei, găunoasei hagiografii. Corneliu Coposu a fost un om al vremurilor sale, definit de un realism al idealurilor şi de o fermitate a acţiunii. Patriotismul pe care l-a întruchipat a fost unul al discreţiei şi al curajului: detestând cuvintele  demagogiei, Corneliu Coposu a făurit o limbă a rezistenţei morale şi a edificării de sine. În era digitală a fanatismului şi a rătăcirii, Corneliu Coposu este puntea pe care putem păşi, spre a regăsi stenica lumină a celor de dinainte de noi.

Un destin

Asemeni lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a întruchipat, cu firesc vizionar, politica la scară umană: acea politică care, întemeiată pe demnitate şi pe libertate, acordă  omului nu poziţia  înjositoare  de sclav al statului tiranic, ci aceea de  cetăţean pe al cărui consimţământ se fondează guvernarea.  Anti- revoluţionară, anti-utopică şi anti-totalitară, politica la scară umană nu ridică temple din sacrificii sângeroase, ci imaginează un bine comun al egalităţii în faţa legii şi al responsabilităţii etice.

Asemeni lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu duce mai departe tradiţia care îi este matrice: de la Simion Bărnuţiu şi de  la George Pop de Băseşti, el moşteneşte femitatea legalistă a  luptei pentru emancipare naţională. Patria în care a  crezut a fost o patrie a legilor şi a constituţiei, o  patrie  din care arbitrariul tiranic să fie alungat. Ostilitatea faţă de violenţă şi încrederea în puterea cuvântului de a mobiliza energiile civice este emblema acestei reflecţii memorandiste ce triumfă o dată cu anul 1918.

Asemeni lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a crezut în posibilitatea de a înrădăcina  pragmatismul politic în soliditatea credinţei creştine: curajul cu care a întâmpinat teribila suferinţă ce  i-a fost dată este curajul celui care nu cedează ispitei deznădejdii şi renunţării.

Asemeni lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost hulit, trădat şi denunţat ca un duşman al poporului. Naţiunii sale,reeducate de ceauşism şi fidelă religiei feseniste, el i-a apărut ca un inamic ce se cere exterminat. Ura s-a revărsat asupra sa, la fel cum s-a revărsat peste Iuliu Maniu. Strigătele mulţimii isterizate nu au putut acoperi sau amuţi vocea sa. Timbrul  său a  durat, profetic.  Tenacitatea speranţei patriotice a  fost temelia destinului său.

Asemeni lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu nu mai este al unui partid, ci se confundă cu însăşi ţara pe care  nu a  abandonat-o, niciodată. Drumul de la Bădăcin sau de la Bobota către noi este drumul umei descoperiri a patriilor din care se alcătuieşte patria  noastră.  Lumina cerului Transilvaniei  coboară peste noi, ca un far ce  călăuzeşte în largul de talaz al  frământărilor viitorului.

          În cele din urmă, destimul său a fost reunirea destinelor celor de dinaintea sa.  Familia, comunitatea, credinţa şi naţiunea au fost cercurile în care  anii vieţii sale au fost înscrişi. Modestia dârză cu  care a mers mai departe este  lecţia pe care Corneliu Coposu o predă celor de după el, fără emfază grandilocventă. Simplitatea  de bazalt a anului 1918 este simplitatea cu care a ales să  rămână liber, în anii în care naţiunea sa se afla în sclavie.

          Iar timpul lui Corneliu Coposu este timpul acestei Românii care se întemeiază pe libertate, demnitate, solidaritate şi zidire. Este acea Românie care nu are nevoie de profeţi mincinoşi şi de salvatori mesianici, pentru că se nutreşte din trăinicie patriotică. Este acea Românie  care refuză  privilegii şi nedreptate, pentru că este o patrie de   femei şi de bărbaţi liberi. Este acea Românie  pe care au imaginat-o, în anii de încercări, cei de demult. Este acea Românie care trăieşte în inimile noastre, discretă şi trainică, asemeni unei case în care se adăpostesc cei care nu mai sunt, spre a ne îndruma paşii, cu limpezimea nostalgiei dorului, departe de vuiet, de ură şi de forfota sterilă, precum un cer arcuit peste destine,neîntunecat de deznădejde.