Coșmarul norvegian

În urmă cu mai puțin de o săptămână, mai exact în seara zilei de sâmbătă, 13 iunie, s-a produs un fenomen fără precedent în România. Cred chiar că am fost martorii unui veritabil fenomen social. Simultan, adică începând cu ora 19, în mai bine de 50 de localități din țară și în vreo 90 de săli de cinema (cele mai multe aflate în malluri), a rulat unul și același film. Fjord cu care Cristian Mungiu și-a adjudecat cel de-al doilea Palme d’Or din carieră. E  vorba despre un film care ficționalizează cu destule libertăți povestea de acum zece ani a familiei lui Marius Bodnariu și a soției sale, Ruth.

Unii au vorbit despre generozitatea regizorului, despre faptul că acesta le-a facilitat măcar unora dintre conaționalii săi bucuria de a vedea printre primii filmul. Alții au invocat o extrem de inteligentă strategie de marketing. După părerea mea, a fost câte ceva din amândouă. Aproximez, desigur. Sigur sunt însă de următorul lucru. De faptul că producția a determinat o extraordinară inflamare a rețelelor sociale ce a venit la foarte puțină vreme după ce cinefilii și nu doar ei, ci și cei care se bagă necondiționat în seamă și au păreri despre tot și despre toate, se împărțiseră deja în două. Și asta s-a întâmplat după ce cum și cu foarte multă dreptate, și cu umor amar, și cu tristețe, observa Ion Indolean într-un excelent text din Dilema, doar vreo trei cetățeni văzuseră deja filmul și numai unul dintre ei, altminteri binecunoscut și ca om de stânga, și ca adept al gândirii politic corecte, a scris o cronică. Firește negativă. Nemulțumit fiind de faptul că Mungiu nu pune drastic la punct concepțiile clar retrograde ale familiei Gheorghiu, că nu e un partizan al gândirii politic corecte, că dramaturgia filmului ar favoriza perpeteuarea concepțiilor retrograde  și  că, în schimb,  ar pune la zid Norvegia. Adică ar  releva cam tendențios, ce zic eu tendențios, caricatural de-a dreeptul! și minusurile, și greșelile, și exagerările din atitudinea organismelor de protecție a copiilor din  respectiva țară nordică. Criticul în cauză i-a reproșat regizorului român (ca, de obicei, Cristian Mungiu semnează și scenariul filmului), tendința de a fi părtinitor. Adică, înclinația de privi cu mai multă îngăduință comportamentul românilor, recte al familiei neoprotestante, mă rog, tradiționale, ale cărei avataruri le detaliază filmul.

Au existat în postările de pe rețele sociale, așa cum era de așteptat, atitudini de toate felurile. Unii nu s-au sfiit să scrie că Fjord ar fi, pur și simplu, un film prost. Chiar mai prost decât, Doamne ferește și iartă!, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, ca să nu mai vorbim despre RMN. Alții i-au reproșat lui Mungiu faptul că ar fi fost excesiv de preocupat de conduita părinților, Lisbet și Mihai Gheorghiu, când normal ar fi fost să se aplece asupra universului și relațiilor dintre copii. Ori asupra raporturilor dintre cei cinci descendenți ai familiei Gheorghiu, mai ales Elia (Vanessa Ceban), și Noora (Henrikke Lund-Olsen) și asupra unor transferuri atitudinale. Noora descoperă, sub influența Eliei, valorile creștine, Elia le ascunde părinților primirea unui telefon și, la un moment dat, își înfruntă tatăl.  S-a invocat și faptul că Fjord ar fi defectiv de emoție. Probabil, reproșul vine din partea celor deveniți dependenți de telenovele. S-au făcut auzite și glasuri ce  au susținut că personajele ar fi construite schematic. O mult prea previzibilă alternanță de plus și minus. Am auzit, la ieșirea din sala de cinema,  comentarii apăsat ironice, la adresa personajului Åke (Øyvind Venstad Kjeksrud), bătrânul marcat de un AVC care începe să vorbească pe neașteptate. Puțini fiind însă cei ce au observat că acestuia îi aparține una dintre replicile de bază pentru înțelegerea filmului. Cea referitoare la obligativitatea luării bunului rămas. O replică ce a marcat-o evident pe Noora. Cea de-a doua fiind, după părerea mea, aceea rostită de unul dintre pastori la reuniunea sărbătorească petrecută după ce familia Gheorghiu și-a recăpătat copiii. Și anume că fiecare ar avea câteva ceva de învățat din coșmarul prin care a trăit familia Gheorghiu. Surprinderea nuanțată a acestui coșmar reprezentând, în opinia mea, esența filmului. E vorba despre un coșmar născut nu știu dacă chiar neapărat ca urmare a unei ciocniri a civilizațiilor, ci  mai curând din cauza efectului nociv al exceselor. Excesiv și mult prea autoritarist este felul în care înțelege educația copiilor familia Gheorghiu (mi s-a părut de-a dreptul de necrezut că mai există locuri și oameni, aici, în Europa, și în secolul al XXI lea ce nu îngăduie accesul la internet și la telefoanele mobile), ca și paternalismul afectat- îngrijorat al celor de la Protecția copilului. Filmul lui Mungiu le surprinde pe amândouă. Există o obtuzitate clară, o inadecvare la realitate în numele unui tradiționalism și al unor bizare reguli, a  celor doi Gheorgiu. Pe de altă parte, punerea lor sub acuzare se produce pe baza unor supoziții, a unor probe nu tocmai clare, a unor aproximații atitudinale și lingvistice. La un moment dat, în timpul procesului civil, avocatul acuzării face apel la o zicere românească ce lasă impresia că legitimează bătaia. Nu-i mai puțin adevărat însă că și acuzatorii norvegieni par a acționa de parcă le-ar fi cunoscută zicerea în conformitate cu care paza bună trece primejdia rea. În numele căreia mai să crezi că acționează. Între paranteze fie spus, socotesc că  marea problemă este că, în realitate, nimeni nu va învăța nimic din tărășenia cu pricina. Și că ambele părți vor socoti pe mai departe că au avut dreptate integrală.

În mai sus amintitul comentariu publicat, repet, în Dilema, Ion Indolean susține cum nu se poate mai justificat faptul că orice film, orice produs artistic poate suporta critici și amendamente, indiferent câte premii ar avea. Iar filmul lui Mungiu are deja câteva. Nu doar Palme d’Or-  ul de la Cannes. De pildă, criticabil poate fi momentul în care Mihai înfinge toporul într-un butuc, așa ca în romanele lui Slavici ori ca într-un western. Pesemne din dorința de a se sublinia încatenarea în tradiționalism a personajului. Poate că reprezentantul autorităților române este prezentat în tușe nițeluș cam groase. Așa cum apare el în film nu depășește condiția de vorbete, Numai că, subliniază Ion Indolean, nu e nicidecum sănătos ca o singură cronică negativă să facă legea.

Nesănătos nu e nici să nu bagi de seamă sau să nu vrei să o faci cât de bine surprinde filmul atmosfera norvegiană. Răceala peisajelor, răceala din spatele zîmbetelor amabile, rezervele abil ascunse față de imigranți, suspiciunile de toate felurile, falsitatea din spatele afirmației că școala nu este tributară implicării credinței și religiei. Împunsăturile din spatele atitudinii aparent ireproșabile profesional a avocatului angajat de autoritate. Ezitările din atitudinea lui Mats Halberg (Markus Tønset). Nimeni nu ridică tonul în filmul lui Mungiu, toată lumea este atentă la ceea ce spune și mai ales la cum spune. Peste tot domnește o politețe rece. Până și cea mai mică încălcare a regulilor (ca, de pildă, mica ieșire din timpul procesului a lui Mihai, referitoare la situația personală a uneia dintre acuzatoare fapt ce ar împiedica-o să înțeleagă drama copiilor ) este sancționată.

Cristian Mungiu le-a cerut actorilor să joace cât mai interiorizat posibil, să mizeze mult pe valorile și puterea de semnificare a tăcerilor. Lucru pe care îl fac la nivelul excelenței Renate Reinsve (Lisbet Gheorghiu), Sebastian Stan (Mihai Gheorghiu) și Lisa Carlehed (Mia). Jocul lor ca și cel al întregii echipe actoricești fiind turnat într-o matrice compozițională extrem de riguroasă. Mungiu, asemenea directorului de imagine Tudor Panduru, se dovedește un maestru al simetriilor, al ordonării și stratificărilor, al metaforizărilor atent cumpănite. Nu pot să nu te urmărească imaginile cu avalanșele iminente, cele cu tentativele de sinucidere ale lui Åke, ca să nu mai vorbesc despre secvența finală.  Merită amintită și alertețea montajului (Hannah Chacron Folday) și buna periodicitate a heblurilor.

Mobra Films, Why Not Productions, Eye Eye Pictures

FJORD

Scenariul și regia: Cristian Mungiu

Producători : Pascal Caucheteux, Adela Vrînceanu Celibidachi, Dyveke Bjøkly Graver, Mikkel Jersin, Masha Magonova, Cristian Mungiu ș.a.

Muzica: Kaspar Kaae

Imaginea: Tudor Vladimir Panduru

Montajul: Hannah Chacron Folday

Décor: Marius Winje Brustad

Costume: Kirsi Gum

Cu: Renate Reinsve (Lisbet Gheorghiu), Sebastian Stan (Mihai Gheorghiu), Lisa Loven Kongsli (Frida), Christian Rubeck (Avocat), Lisa Carlehed (Mia), Markus Tønset (Mats Halberg), Ellen Dorrit Petersen (Gunda), Giulia Nahmany (Ruth), Maria Bock (Avocat), Adrian Titieni (Samuel), Alin Panc (Dan), Vanessa Ceban (Elia), Jonathan Ciprian Breazu (Emmanuel), Filip Sebastian Barau (Timotei), Teodora Sabina Barau (Judith), Øyvind Venstad Kjeksrud (Åke),Henrikke Lund-Olsen (Noora)