Cronica unui demers imprevizibil: Mişcarea Populară

Încă de la începutul discuţiei publice în jurul subiectului Mişcarea Populară, am asistat la punerea în pagină a doar două puncte de vedere, diametral opuse: perspectiva ca PDL să candideze sub această siglă la alegerile locale şi/sau parlamentare, respectiv ca o coaliţie de formaţiuni politice şi organizaţii civice să candideze sub forma unei coaliţii mai ample în care actualul PDL să aibă cea mai importantă pondere. Din păcate, dezbaterea publică nu a luat în calcul formularea unor alte ipoteze de lucru care ar ajuta la depăşirea falsei dihotomii de mai sus.

Prima întrebare care trebuie pusă referitor la orice nou proiect politic este dacă acesta ar putea să capteze voturile celor care absentează de la alegeri şi care vor fi în număr şi mai mare la următorul scrutin electoral. Indiferent de intensitatea protestelor, de motivaţia lor şi de natura revendicărilor, acestea au avut un efect disproporţionat faţă de reala lor forţă, prin simpla amplificare mediatică. Alegătorul marginal, cel care se hotăreşte să meargă la vot doar în ultimul moment şi motivat de cu totul alte raţiuni decât cele care ţin de politică, va privi în continuare la fel de impasibil ce se întâmplă. Existenţa unor revendicări nu este privită de această categorie drept un îndemn la participare civică, ci mai degrabă reconfirmă atitudinea generală de neâncredere în clasa politică în ansamblul ei. Ar reuşi un proiect precum Mişcarea Populară să atragă această categorie, adevarată majoritate silenţioasă care decide, prin neprezentare, câştigătorul? Categoric nu. Privind cu atenţie (posibila) componentă civică a unei asemenea eventuale formaţiuni, observăm că ar fi vorba de câteva iniţiative oneste dar care reunesc un număr redus de adepţi, nu au împreună nici măcar forţa financiară a unei filiale a unui partid politic existent, iar participarea lor la un proiect strict politic le-ar reduce legitimitatea, credibilitatea şi însăşi capacitatea de acţiune. Pesimismul se accentuează şi mai mult dacă privim posibila componentă politică: unele partide care au fost deja sancţionate electoral, altele care pretind că există fără a produce dovezi, partide care nu au participat niciodată la alegeri şi nu pot produce o listă credibilă de candidaţi, etc. Pe scurt, un peisaj dezolant. Un asemenea amalgam ar avea avantajul că ar putea fi prezentat drept o întărire a dimensiunii doctrinare dar absenteismul la alegeri va fi cu siguranţă şi mai accentuat.

O a doua întrebare care se pune pentru a vedea dacă  acest proiect este viabil se referă la sistemul electoral. Suntem la ora actuală într-o situaţie mai mult decât paradoxală: se discută despre candidaţi, sigle, programe, uitându-se că nu este deocamdată clar ce sistem electoral va fi utilizat şi cum vor fi fixate graniţele noilor colegii. România anului 2012 este diferită de România penultimului recensământ de acum zece ani. Mai puţini electori înseamnă mai puţini parlamentari, iar mai puţini parlamentari mai puţine colegii. Se impune o trasare a graniţelor noilor colegii electorale pe baze mai raţionale decât proasta simulare a unui exerciţiu democratic din 2008. Dacă se doreşte o Mişcare Populară drept o largă coaliţie formalizată înainte de alegeri, va fi practic imposibil ca formaţiunea nou creată să intre în alianţe post-electorale cu alte partide. Proiectul Mişcării Populare este incompatibil cu proiectul unor alianţe care să se formeze după alegeri şi care să reprezinte mai mult de 50% + 1 din voturile alegătorilor, acest din urmă proiect fiind consecinţa practicării doar a reprezentării proporţionale. Mişcarea Populară poate fi un proiect politic viabil doar în condiţiile unui vot majoritar, practicat în colegii redesenate potrivit unor criterii clare şi transparente. Este oare însă în interesul PDL actual un asemenea sistem de vot? Dificil de dat un răspuns. S-a putut observa la alegerile parţiale pentru Parlament de anul trecut pentru cele două mandate din Neamţ şi Satu Mare: USL şi PDL au fiecare avantajele proprii pe care au încercat şi au reuşit să le maximizeze. Va fi greu de ales pentru PDL/Mişcarea Populară acel sistem electoral care să îi maximizeze rezultatele, la nivel naţional. Un proiect de tipul Mişcării Populare are şanse de reuşită cu condiţia să propună cei mai buni candidaţi în cât mai multe colegii dar cu cât substanţa proiectului se va dilua prin cooptarea de parteneri nesemnificativi, cu atât posibilitatea de a ajunge la acest obiectiv se îndepărtează.

Problema oricărei construcţii partinice din România a fost după 1990 aceea că de fapt niciodată nu au existat coaliţii pre-electorale în care participanţii să-şi păstreze autonomia şi să nu se afle în poziţii de subordonare toţi faţă de unul. Întotdeauna a existat un hegemon, un partid care a dorit nu neapărat să câştige dar să nu piardă singur. Printr-un proiect de tipul Mişcării Populare, în forma vehiculată tot mai des în ultima vreme, PDL pare că vrea să savureze eşecul cu cât mai mulţi deodată – un veritabil masochism care va fi agreat cu siguranţă post-factum de toţi adeversarii săi politici. Pentru a fi de succes, un asemenea proiect ar trebui să ia în calcul o asociere a cetăţenilor în scopuri politice care are în vedere constituirea unei formaţiuni pe cu totul alte baze decât partidele existente. Într-un argument împotriva schimbării sistemului electoral din Marea Britanie, publicat în 2011, James Forder, profesor la Oxford, remarca faptul că în acest moment partidele politice nu mai corespund definiţiei clasice a lui Edmund Burke: nu este clar dacă urmăresc (doar) interesul naţional şi nici dacă agrează asupra unor principii. O formaţiune politică, pentru a câştiga cât mai multe voturi, trebuie să fie reprezentativă pentru tendinţele din societate prin membrii săi, să pună un diagnostic corect unor stări de fapt, să propună soluţii legitimate de expertiza candidaţilor, precum şi să fie condus de o persoană în legătură cu care toţi membrii şi simpatizanţii săi să creadă în mod sincer că are calităţile unui prim – ministru. Corespunde acestui portret o Mişcare Populară compusă din PDL, PNŢCD, PER şi câteva organizaţii civice cu orientări de dreapta? Cel puţin deocamdată nu.

Dacă privim acest proiect din perspectiva întăririi democraţiei, perspectivele sunt şi mai sumbre. Nu există democraţie fără a ştii clar cine poate fi tras la răspundere pentru faptele sale. Răspunderea politică, buna guvernare şi democraţia se potenţează reciproc. O Mişcare Populară care ar participa la alegeri în forma de mai sus ar avea de ales între un eşec de pe urma căruia nimeni nu va purta răspunderea sau un succes relativ care se poate destrăma chiar şi în scurtul interval dintre alegeri şi încercarea de a crea o platformă mai largă pentru persoana ce va fi desemnat candidat pentru funcţia de prim – ministru.

Prin urmare, proiectul Mişcării Populare este condamnat din start, din toate perspectivele care contează. Însă această concluzie este valabilă dacă judecăm doar din perspectiva alianţelor pre-electorale care au existat până acum în România. Mai există însă şi un alt posibil drum de urmat pentru  o asemenea construcţie: crearea unei coaliţii de partide, asociaţii şi persoane. Toate partidele sunt de fapt azi coaliţii de partide, întrucât membrii lor au opinii uneori foarte diferite. A accepta ideea unei coaliţii între entităţi cu scop politic şi persoane care vor să se implice în politică fără să fie asociate unui partid sau altul ori să fie înregimentaţi ideologic este fără îndoială cea mai modernă şi transparentă formă de a crea o majoritate capabilă să guverneze. Într-o asemenea construcţie, libertatea de alegere ar fi cea maxim compatibilă cu rigorile unei organizaţii. Un candidat într-un colegiu ar putea fi susţinut fie de PDL, dacă este membru al acestui partid, fie de alt partid parte a Mişcării Populare, fie ar candida în nume propriu, cu acordul şi sprijinul tuturor părţilor sale componente. Evident, o asemenea construcţie ar fi posibilă doar în condiţiile modificării legislaţiei electorale. Însă cea mai importantă condiţie pentru realizarea unei Mişcări Populare în această formă este renunţarea la retorica falsă a disciplinei de partid. Nu este nevoie, pentru a asigura coeziunea internă a unei astfel de formaţiuni, decât de standarde de integritate pentru toţi candidaţii (reale şi nu inventate pentru a elimina persoane incomode), aplicabile şi partidelor/asociaţiilor care doresc să adere. Pe lângă toate acestea, Mişcarea Populară are nevoie de rigoarea specifică unei campanii electorale: liste de adeziuni, organizare în teritoriu, etc. Proiectul Mişcării Populare, în această formă, este o şansă pentru dreapta. PDL va trebui să aleagă: fie va dori să reprezinte mai mult în viitor şi atunci este nevoie ca liderii săi să accepte situarea pe acelaşi palier cu cei doritori să practice un alt fel de a face politica, fie va dori doar să conserve ceea ce are, în vederea găsirii unor miraculoase soluţii post-electorale care vor ţine de această dată mai degrabă de intervenţia divină decât de cea prezidenţială. 2012 va da câştig de cauză formaţiunilor politice flexibile, în care vocile puternice să se facă auzite. Diversitatea va fi un avantaj, cu condiţia să fie bine gestionată. Orice alt tip de Mişcare Populară nu va face decât să compromită, pe termen lung, ideea unei asocieri solide a diferitelor sensibilităţi de dreapta şi să favorizeze alternanţa la putere. Decât o Mişcare Populară prost gândită, mai bine nici una.