Cronica unui dezmăț fără sens – cazul educației

Din septembrie 2025, învățământul românesc se află în plin regim de austeritate. Adevărul e că un salariu maxim de 7,000 de lei net (gradațiile de merit și plata cu ora sunt fenomene de ordinul a 10-15% din angajații sistemului) după 30 de ani vechime în muncă, studii superioare de lungă durată, gradul I, profesor cu toate examenele și gradele la zi reprezintă o sumă atât de mare încât penalizarea ei se impunea de îndată. E o avere. Uniunea Europeană permite fără jenă o asemenea situație de subdezvoltare și de dezechilibre unionale, căci de România, ei bine, cu ea ne-am obișnuit de mult și nu mai avem de mult așteptări. În ciuda valului gălăgios și heirupist ,,suveranist”, România nu a fost vreodată mai conștientă de irelevanța sa economică și socială (sigur nu geopolitică) în arhitectura europeană. Atât de mult încât milioane de români au plecat de aici și, dacă economia europeană nu s-ar afla în criza structurală prezentă, după cum ne indica într-un raport din 2024 chiar Mario Draghi, fost prim-ministru al Italiei și ex-președintele Băncii Centrale Europene, alte câteva milioane ar părăsi țara mâine. Idealul neformulat, dar subversiv, al guvernării din prezent este o revenire la ,,normalitatea” anilor 1990-2000, când un profesor câștiga pe lună contravaloarea unei sticle de whisky dintr-un magazin de aeroport occidental. Profesorii meritau remunerați la acest nivel de către guvernele domnilor Iliescu, intelectual la rândul lui, și Constantinescu, profesor universitar în fond, întrucât ,,dascălii” (alții decât cei de la biserică) nu munceau 12 ore pe zi, aveau vacanțe prea lungi și, oricum, educația este o joacă sau o glumă proastă, știm noi mai bine, dovadă cum ne-am obținut diplomele în drumul nostru spre Camera Deputaților și Senat. În plus, băieții deștepți din politica de pe vremuri erau destui căsătoriți cu doamne profesoare și nu avea sens pentru dânșii să le acorde prea multe libertăți, privilegiul exclusiv al domnilor cu numele (mai puțin libertatea de a voiaja pe bani publici – cazul Klaus Iohannis). Trecut-a mai mult de un sfert de secol și culegem roadele amare ale unei nepăsări – cu un cuvânt la modă – antisuveraniste și ale unui ,,progresism” elitist, adică numai pentru elite. Grosul umanității nu ne interesează. Democrația e un concept depășit și desuet, practic diluat de deciziile suverane ale Curții Constituționale, iar vocea poporului doar o chestiune de substitut cu boți și agenți de influență plătiți și pregătiți în laboratoarele noastre de agitație și propagandă. Se vede ce gust amar au fructele: analfabetism (tradus în incompetență totală la etajele superioare ale statului), sărăcie lucie la țară, promiscuitate colectivă (aici intră și lipsa cronică de patriotism) și corupția atotdevoratoare. Așa s-a pregătit România pentru confruntarea cu problemele secolului al XXI-lea și pare a fi intern inconștientă de confruntarea reașezării geopolitice a lumii în curs de realizare, indiferent în ce direcție va fi deznodământul de etapă.

La școală, însă, stăm foarte bine, după cum aminteam la început. Salariile au scăzut nițel, cu câteva sute de lei pe lună, în dauna consumului european, fără să luăm în considerare rata inflației, printre cele mai mari din UE. Școlile s-au comasat în vară. Am trecut cu bine și respirăm ușurați. Elevi la țară, oricum, nu prea mai avem. A venit și iarna. Nu e soare, dar e bine, după cum spunea poetul. Profesorul se pregătește la cursuri plătite din banii săi pentru revoluția AI. Ministerul Educației și Cercetării (de teze de doctorat plagiate și repede ascunse de ochii lumii curioase, întrucât de cercetare științifică ne ocupăm mai puțin la standarde de calitate globale) pune accentul pe lupta împotriva bullyingului, când atitudinea sa față de corpul profesoral din România e cea a unui bully dezlănțuit,pus pe tăieri și concedieri, pe integrarea elevilor cu cerințe speciale (despre integrarea în societate a părinților cu nevoi stringente de supraviețuire onestă nu mai vorbește nimeni) și pe revoluția digitală, pe care elevii o deprind mai mult pe cont propriu, dacă provin din marile orașe și părinții au cât de cât cu posibilități materiale. Vidul complet de idei care să rezolve problemele acute ale României nu intră pe lista de urgențe naționale. Mai grav este că și Uniunea Europeană tolerează administrații de stat atât de proaste ca cea din România. Mecanismele de control sunt fie limitate, fie paralizate din alte considerente, despre care nu putem decât opina, atât de netransparent este tot ce se întâmplă. Autocontrolul lasă de dorit în minister și în instituțiile aferente.

Singura fixație indiscutabilă a Ministerului Educației și Cercetării este reducerea de posturi și tăierea cheltuielilor cu salariile acelea mari, egale cu ale unui șofer Uber sau Bolt. Programele în derulare prin inspectorate se află în situația de a se trezi cu finanțarea micșorată pentru că dacă școlile nu au achiziționat serviciile sau produsele aferente proiectului când au chef contabilii de la centru, conturile se blochează, deși termenul limită din proiect este altul. Întunericul din mintea funcționarilor publici din ministere și inspectorate, încăpățânarea lor în prostie, sunt atât de compacte încât s-ar putea face filme de groază cu ei. Umorul involuntar ar fi pe măsură absurdului grotesc. De altfel, orice cetățean român poate constata siderat asta când merge să își ceară un document educațional dintr-un secretariat de școală. Domnul ministru al educației, vorbitor nativ al unei excelente limbi romgleze, pasionat de regresii și indici despre cultura publică a românilor contemporani, ar putea să impună de mâine ,,cursuri de PR și comunicare” personalului din secretariate la cât de necivilizată este atitudinea arogantă, agresivă și indolența în furnizarea unor documente de bază cetățenilor români. Digitalizarea nu poate rezolva antiprofesionalismul accentuat de extracție locală. Nu de alta, dar însuși domnul președinte în exercițiu, Nicușor Dan, declara lipsa de încredere a românilor în statul lor ca pe o chestiune de securitate națională. Domnul ministru Daniel David trebuie să se execute în acest context instituțional și de putere politică: vă rugăm să vă somați ca subordonații dvs. să aplice grabnic un cod al bunelor maniere în inspectorate și unitățile de învățământ subsecvente. Din moment ce puteți să le reduceți salariile sunteți în stare să-i faceți să se adreseze politicos celor cu care lucrează. La boiereala nerușinată și fonfăiala arogantă pe bani publici ne pricepem prea mulți, mai ales când suntem în funcții înalte.

Despre marile disfuncții de organizare din sistemul de învățământ (inspectorate controlate politic, sindicate conduse de politicieni în umbră, care joacă neconvingător în melodrama ,,hai să ne facem de-un protest și poate o grevă”, analfabetism nu atât funcțional, cât clasic și cunoscut de mii de ani, despre impostura academică pe scară largă din atâtea universități de stat și private) se poate discuta mult și bine. În acest răstimp, statutul social al profesorului rămâne atât de degradat moral încât nimeni nu se va mai mira dacă într-o zi oarecare ne vom trezi și vom constata că școala e pe bani, dar numai pentru cei care au. Pentru ceilalți, putem scădea vârsta de angajare la munci necalificate până la 12 ani. Ne întoarcem fericiți în secolul al XIX-lea cu program de munca zilnică, inclusiv pentru copii, de 12-14 ori pe zi. Nu mai avem furnale, dar găsim câteva biciclete de transportat mâncarea în siguranță prin oraș. Este distopia înapoierii spre zorii modernității. România pare că se simte mândră de situația în acest pluton marginal al civilizației pe dos.